Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Media
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Radio Vocea Evangheliei

RADIO VOCEA EVANGHELIEI
str. Vlasiei nr. 4
C.P. 1174
O.P. 16
Timisoara

Tel./Fax: +40 256 217212
Mobil: +40 728 276516
e-mail:
rvetimisoara@hotmail.com

 

 

 


Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole

 

 

Ioan Ciobotă

Pagina de MEDIA este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 

horizontal rule

Vieţi transformate

- Volumul 2 -

Partea 2

 

WILIAM SLOVIG
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.

“Pe parcursul vieţii am strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint.”

“Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ne-a dat-o Dumnezeu acum este mai mult decât orice.”

Wiliam Slovig este cel de-al treilea membru al grupului muzical „Sonor”

Wiliam Slovig:
- Trei dintre fraţii mei au fost cercetaţi de Dumnezeu, rând pe rând, la interval de şase luni. Ei au făcut un legământ cu Domnul, dar eu am continuat să cânt cu o altă formaţie, din lume, bineînţeles. Pentru că eram legat de acele patimi de a cânta sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, aproape 20 de ani.
La un moment dat am crezut că eu n-am să mă pot rupe de aceste seri în care ne găseam plăcerea, fiecare trăind în păcat, unii mai mult, alţii mai puţin. Acei bani pe care îi primeam ne-au legat foarte mult.
N-am crezut că va veni o zi în viaţa mea în care Dumnezeu să-mi schimbe traiectoria, să-mi schimbe viaţa. N-am crezut acest lucru şi mi-am pus diferite semne de întrebare: „De ce, de ce şi iarăşi de ce au făcut ei pasul acesta?” Şi ca să fiu pe înţeles: „De ce s-au pocăit ei?”, prietenii mei care odinioară îşi duceau viaţa în desfrâu, în chefuri şi în beţii.
Într-o duminică, prietenii mei au venit la mine şi m-au rugat să-i ajut cu acompaniamentul la o nuntă creştină care urma să aibă loc în oraşul Deva.
A fost o nuntă deosebită, la care pentru prima dată am simţit un loc de o linişte deplină, o linişte unde Dumnezeu îţi oferă cercetare şi poţi să te gândeşti la viaţa ta. Am fost tare impresionat când pe masă n-am mai văzut băuturile alcoolice. În clădirea respectivă, în localul acela nu se fuma şi pentru mine a fost o noutate.
Într-una dintre discuţiile cu fratele Octavian Luncan, el m-a întrebat, printre altele:
„Îţi place cu noi?”
„Da îmi place!”
„Uite, avem un Dumnezeu care doreşte ca şi tu să-l lauzi pe El pentru că darul acesta de a cânta este de la El. Şi noi l-am folosit atâţia ani spre slava unui alt stăpân, am avut alt stăpân. Uite, nouă Dumnezeu ne-a schimbat vieţile. Gândeşte-te.”
M-am tot gândit. N-am putut să-i dau răspunsul pe moment, dar la un moment dat am zis: „Dacă Dumnezeu nu-mi vorbeşte, nu-mi spune, eu nu pot să fac pasul acesta.”
Eu am fost un om mai retras, un om mai moral, pentru că lucram într-o instituţie de învăţământ şi luni dimineaţa trebuia ca la ora 8 să fiu treaz. Asta m-a obligat ca în timpul nunţilor să fiu lucid şi să nu folosesc atâta alcool. Dar anturajele şi momentele acelea parcă te obligau. Toţi am fost părtaşi la păcat.
Fratele Octavian mi-a spus: „Ceea ce-ţi lipseşte ţie, roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da.” Asta deoarece eu la un moment dat am spus: „Tavi, nu pot să fac pasul acesta pentru că cred că îmi lipseşte ceva, dar nu ştiu ce.”
A fost o întrebare care m-a urmărit timp de trei zile, după care Dumnezeu mi-a vorbit într-un chip atât de minunat. Vedeţi, eu cred că fiecare om are o zi în care Dumnezeu îi vorbeşte. Şi pentru că El cunoaşte caracterele noastre şi felul nostru de a fi, El ştie unde să lucreze.
Una dintre marile minuni este că toţi ne-am întors rând pe rând, dar şi cu soţiile. Acel ajutor potrivit pe care Dumnezeu ni l-a dat, aşa a considerat El de cuviinţă ca să fie de partea noastră. Şi Dumnezeu a vorbit fiecăruia în parte şi soţiilor noastre la fel.
Am ajuns acasă, au trecut două zile. Încercam să găsesc răspunsul, nu l-am găsit. „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!” A fost pentru prima dată când m-am pus în genunchi şi m-am rugat Domnului, ca Domnul să-mi vorbească. Şi a doua zi am primit răspunsul. Un răspuns care m-a făcut să realizez cine sunt şi ce pot să fiu dacă trăiesc cu Dumnezeu.
Inima mea era legată de o comoară, pentru că aveam rude în Statele Unite, şi pe parcursul vieţii am strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint. Pentru noi cei din lume era o fală ca soţiile noastre să umble cu lănţişoare, cu inele. Le prezentăm în faţa mulţimii, pe unde cântam la nunţi sau revelioane, să arătăm că într-adevăr sunt soţiile noastre şi noi avem bani. Era o fală pământească, dar am ţinut foarte mult la acele bogăţii, pe care acum le socotesc ca un gunoi.
Cu o seară înainte i-am cerut Domnului şi Domnul mi-a răspuns a doua zi. În casa mea au intrat nişte hoţi care mi-au furat acele bogăţii. Mă refer la aurul care ani de zile l-am strâns şi care nu avea practic nici o valoare în casa mea. ?l transmiteam la urmaşi, la copiii mei şi era ca un gunoi. Un lucru pământesc de care totuşi inima mea era legată.
A fost un moment în care am simţit că aşa a îngăduit Dumnezeu. Atunci am simţit că într-adevăr Dumnezeu doreşte ca eu să fac pasul acesta. A fost răspunsul la întrebarea lui Tavi: „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”
Soţia mea, în momentul în care a aflat că în casa mea s-a întâmplat un astfel de act de jefuire, a izbucnit în stări de nervozitate şi am avut momente de ceartă împreună. I-am spus: „Să ştii că de astăzi Dumnezeu este Domn şi Stăpân în casa noastră şi noi trebuie să ne pocăim, precum au făcut şi fraţii mei înainte.”
„Nu se poate” mi-a răspuns ea. „Uite, am să mă duc şi eu la biserică şi dacă Dumnezeu îmi va vorbi şi mie atunci am să mă gândesc.”
S-a dus la sora Florina, soţia fratelui Nicu, şi a doua zi s-au dus la biserică. Domnul a cercetat-o într-adevăr. Prima cântare cu care s-a deschis serviciul în biserică a fost cântarea: „Doamne nu vreau comoară, aur sau argint, Vreau să fiu sigur de cer şi că sunt mântuit, În cartea Ta, află-se al meu nume?”
În momentele acelea, eu n-am fost la biserică, dar în toată perioada aceea am stat în rugăciune şi m-am rugat: „Doamne, fă să înţeleagă şi ea ceea ce am făcut eu şi ceea ce Tu doreşti să fie în casa noastră.” N-am crezut, pentru că aşa suntem noi, de multe ori slabi. Dar în momentul în care a intrat în casă mi-a spus: „Wili, să ştii că ai dreptate. Noi de astăzi vom face pasul acesta.”
Ne-am bucurat şi ne bucurăm de ani de zile că acum avem pace şi linişte în casă. Am doi copii care merg la biserică, doi copii care cresc în spiritul acesta al creştinătăţii şi ne străduim să fim părinţi după voia lui Dumnezeu.
Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ne-a dat-o Dumnezeu acum este mai mult decât orice. Chiar dacă nu avem pe plan material ceea ce am avut înainte, acum avem ceea ce este mai important în viaţa fiecăruia în parte, în inima fiecăruia, în viaţa de familie, mântuirea pe care ne-a dat-o numai Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Isus.

******************************

EMANUEL RĂCĂTEAN
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.


“Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu.”

"Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?" M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.”
-------------------
Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva. Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), Octavian Luncan (saxofon) şi Emanuel Răcătean (voce).

Emanuel Răcătean:
- Eu m-am născut şi am crescut într-o familie creştină evanghelică. De mic am fost învăţat, că avem un Dumnezeu la care trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânţi, pe care trebuie să-l iubeşti.
Prea multe legături cu grupul "Sonor" nu am avut. I-am auzit cântând de vreo câteva ori o muzică cu adevărat lumească, o muzică în forţă. Mi-am dat seama că sunt nişte meseriaşi în ale muzicii. Ştiam că sunt nişte oameni de muzică. Eu deja eram întors la Dumnezeu şi parcă cu lacrimi în ochi priveam spre ei şi spuneam "Doamne, oare o să ai tu har şi pentru oamenii aceştia?" Şi parcă nu aveam credinţă să pot să cred că într-o zi s-ar mai putea Dumnezeu îndura de ei, pentru că erau cu mulţi bani, erau cu multe relaţii, îngâmfaţi, mândri în familiile lor, în societatea în care trăiau şi în care îşi duceau viaţa. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înţeleg atunci.
Şi acum să revin la mărturia vieţii mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit şi mie. Spuneam la început, acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate şi pe care îl spun şi eu la fel cu toată sinceritatea din inimă: „ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat şi mie.” Am crescut în acest climat bisericesc evanghelic. Înainte să învăţ să scriu şi să citesc, am învăţat să citesc Biblia. Şi-am învăţat versete de aur pe care le spuneam în biserică. Am învăţat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viaţa, să mă facă un copil al lui Dumnezeu, aşa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim în Ioan 3: "Trebuie să te naşti din nou."
La 17 ani am plecat de acasă, să învăţ o meserie, în judeţul Mureş, în oraşul Târnăveni, unde era o şcoală profesională de cooperaţie. Am învăţat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de elevi din toată ţara, din toate colţurile ţării.
Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: "Las-o încolo de Biblie, lasă-l încolo de creştinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, şi vreau să gust din viaţă." Şi-mi venea un gând de la Diavolul, ştiu acum că e de la Diavolul, "de ce te laşi tu îngustat de nişte bătrâni, adică de părinţii mei, când tu ai putea să trăieşti viaţa, să vezi cum e alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte şi alte plăceri." Am zis: "Gata, nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu."
Şi-am început. A fost greu la început. Abia am băut un pahar de bere. Am ajuns, după aproape un an de zile acolo la şcoală. să consum tărie şi dintre cele mai tari băuturi. Aveam un coleg din Focşani, care îmi aducea esenţă de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars şi-l fierbeam pe foc. În acest hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.
După prima ţigară pe care am pus-o în gură, am tuşit un sfert de oră. După un an şi mai bine, am ajuns să nu-mi ajungă două pachete de ţigări pe zi. Şi-aceasta unui tânăr, adus în casa lui Dumnezeu la binecuvântare, adus pe braţe de rugăciuni de doi părinţi credincioşi. Iar mama mea, o creştină adevărată cu fapta, un fel de Tabita, aşa cum o găsim pe paginile Scripturii pe aceea femeie din Iope, care şi-a pus viaţa, şi trăirea, şi munca mâinilor ei la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa a fost mama mea.
Într-o zi, venind de la şcoală într-un fel de permisie, am surpins-o pe mama la marginea patului, cu Scriptura în mână - plângea şi se zguduia. A simţit că s-a întâmplat ceva cu mine. Nu ştia ce. Simţea că sunt mult mai rece, mult mai distant şi faţă de ei şi faţă de Dumnezeu. Mi-era ruşine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era ruşine. Îmi venea un gând şi-mi spunea: “Dacă tu le spui că te laşi de toate, şi de pocăiţi şi de pocăinţă şi de calea Domnului şi că te-ai apucat de fumat şi de băut ar putea să moară într-un atac de inimă de gândul acesta.” Şi în momentul acela am auzit-o pe mama la marginea patului rugându-se aşa: "Doamne, mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i ştiu lângă Tine şi să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine. Exact acestea au fost cuvintele. Dar mântuieşte-i pe ei, pe toţi trei." Mi s-a făcut frică de ce spunea mama mea în rugăciune. Ziceam: "Doamne, dar cum să se roage ea aşa ceva? Era o expresie: “Aş face ‘moarte de om’ pentru mama mea şi pentru tatăl meu." Erau baza credinţei mele.
Mie îmi pusese Diavolul un gând în minte care suna în felul următor: "Nici o problemă dacă vine ziua Domnului.” Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoşată, în care Fiul lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului şi-şi va lua biserica - mireasa Lui - şi o va duce în cer. Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: "În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc." Şi-un gând îmi spunea: "Nici o problemă, tatăl tău care te iubeşte şi mama ta care te iubeşte, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei sunt nişte credincioşi adevăraţi. În momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână şi te vor trage după ei în Împărăţia lui Dumnezeu." Aşa am crezut mulţi ani, până am înţeles pe deplin acele cuvinte: "Fiecare trebuie să se nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu."
Am terminat şcoala şi m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viaţă duplicitară. Eram şi un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam şi “Pacea Domnului”, mai şi cântam, mă mai şi rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii, numai eu şi Dumnezeu ştim ce viaţă am dus. Şi felul cum mi-am chinuit viaţa încercând să-mpac şi pe Dumnezeu şi lumea, încercând să-mpac şi calea pocăinţei şi calea pierzării. Am spus: "Nici o problemă, am o religie, o religie chiar evanghelică şi nu o să mă lase Dumnezeu să ajung în iad." Numai că lui Dumnezeu nu-i plăcea starea mea, era o stare duplicitară. Eu mă şi ascundeam şi de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp în urmă în Biblie, mi-era frică şi teamă şi de părinţi, îmi era ruşine de ei şi de oameni.
Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate şi anumite lucruri. Dar, într-o zi, Dumnezeu a venit cu prima telegramă din cer. Dumnezeu care a ascultat rugăciunea mamei mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte să-mi sărbătoresc ziua de naştere - împlineam 19 ani. Ies de la servici, vroiam să mă duc spre casă şi mă întâlnesc cu o vecină care lucra la spital şi-mi spune:
"Ce faci?"
"Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul."
"Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă."
Credeam că glumeşte. Credeam că-şi bate joc de mine. Mama mea care de dimineaţă m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: "Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază" Mi-a pus pacheţel la servici. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Şi cu gândurile acestea în inimă şi în minte, nu ştiu cum am ajuns la spital. Mi-a spus şi unde să mă duc, camera şi etajul. Am intrat în cameră. Ştiu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai trezit, era în comă, aşa cum mi-a spus vecina mea. Nu s-a mai trezit şi n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simţeam că mi se rupe inima. I-am spus doctorului: “Vând şi casa dacă este nevoie, numai să scape mama." Doctorul i-a dat un termen, câteva ore. Şi a spus: "Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu, aşteptăm să vedem ce se întâmplă."
Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva. Şi aveam să o înţeleg mai târziu. Mama mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.
De aici au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite întrebări şi o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Am ajuns acolo încât să spun: "Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, mie nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâţia tineri care străbat birturile şi discotecile. Doamne, Tu ştii că eu mai merg şi la Casa Ta. Şi ştii că eu mai şi cânt. Şi ştii că eu mă mai şi rog din când în când." Aveam o religie şi aşa stilul meu, spuneam eu. Dar Dumnezeu vroia altceva de la mine. Întrebările şi strigătele acestea interioare, pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu, în care spuneam: "Doamne, nici nu exişti! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu există. Mama mea la 50 de ani, fără un fir de păr alb în cap, fără să sufere niciodată de nimic, se duce, moare? Nu-i posibil aşa ceva!" Şi aceste frământări lăuntrice, au ţinut aproape trei zile.
În ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnzeu cu a doua telegramă din cer. Cel care a ţinut serviciul de evanghelizare, de înmormântare de fapt, a fost un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii din Haţeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit în Scriptură, deşi mă lăudam că am citit Scriptura şi cum o ştiu eu nu o mai ştie nimeni. Dar mă lăudam, aveam capul mare de cunoştinţe, dar inima mică de tot. A citit din Ezechiel capitolul 24, unde vine Dumnezeu şi îi spune lui Ezechiel: "Fiul omului, iată că îţi voi răpi printr-o lovitură, ce-ţi este mai drag în ochi, dar să nu plângi, nici să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea. Iată,” spunea mai departe, vocea lui Dumnezeu, “în ziua când îţi voi răpi ceea ce face fala ta, bucuria ta, temelia ta, iată că în ziua când ţi se vor întâmpla aceste lucruri, Eu Domnul voi vorbi şi-ţi voi deschide gura odată cu a fugarului (adică a celui ce aducea vestea) şi vei vorbi şi nu vei mai fi mut şi cei care vor asculta vor şti că eu sunt Domnul Dumnezeu." Cuvinte rostite pentru mine în acele momente în vânt. Eu eram cu durerea mea, cu necazul meu, cu deznădejea mea. N-am avut eu timp de predică. Durerea era mult prea mare. Dar a avut grijă Dumnezeu să fie cineva acolo care a filmat, mi-a dat caseta, şi de dorul mamei mele să pun caseta şi să ascult din nou, şi din nou, şi din nou. De fiecare dată când ascultam şi vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la urechile mele şi la inima mea mai ales. Cuvintele începeau să capete înţelesul lor adevărat.
După mormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la înmormântarea mamei mele. Dar toţi au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat singur şi deznădăjduit.
Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu. M-am dus şi l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca şi cum aş fi strâns-o pe mama la piept, am căzut în genunchi acolo lângă pat, lângă maşina de cusut, am început să strig către Dumnezeu. Eram singur în cameră. Vorbeam cu Dumnezeu. Atunci L-am simţit cu adevărat că e cu mine, deşi Dumnezeu a fost cu mine până la vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. În acele momente am început să spun: "Doamne, te rog să mă ierţi. Ştiu că exişti. Iartă-mă c-am spus că nu exişti. Şi Doamne, îţi spun şi de unde ştiu că exişti. Mi-a spus-o mama mea. Şi mama mea cât a trăit, nu m-a minţit niciodată. Şi dacă mama mea a spus ?avem un Dumnezeu viu şi adevărat şi care ne iubeşte şi care şi-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei?, ştiu că mama nu m-a minţit şi că mama spune adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poţi." Şi nu era destul. Simţeam că nu-i destul. Simţeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Şi-am spus: "Doamne, Tu-mi cunoşti starea, ştii că am ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva care să simt eu că e ceva de la Tine, Doamne. Ştiu că exişti şi ştiu că vorbeşti oamenilor. Doamne, aşa cum ai vorbit şi altora, Doamne, acum e momentul. Dacă m-ai iertat, şi dacă mă primeşti şi dacă ai ceva să-mi spui, Doamn,e te rog să-mi vorbeşti."
Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Eu nu mă uitam atunci să deschid undeva într-un loc anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Nu puteam, îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere şi de oboseală. Şi am citit. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73, de la versetul 23 înainte. Doamne, ce cuvânt! Doamne ce mângâiere! Am început să citesc începând cu versetul 23: "Totuşi eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; m-ai călăuzit cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă." Am simţit cum în acele momente când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu la 17 ani l-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool şi pentru tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deşi eu îl răstigneam pentru a nu ştiu câta oară pe Fiul Său, prin purtarea mea, s-a apropiat din nou de mine. Şi-am citit mai jos: "Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu ?l fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Sale."
I-am mulţumit lui Dumnezeu atunci în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai erau aceleaşi lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur şi orfan, plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L-am simţit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând: "Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău într-un text, într-un capitol sau la un verset care să spună: “Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele Mele şi tu nu m-ai căutat şi te-ai dus în lume şi în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi şi te voi..." Nu, Dumnezeu n-a făcut aşa. În dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: "Totuşi, Eu sunt cu tine!"
……………………..
Au trecut de atunci mulţi ani, de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, a lăsat Dumnezeu încet-încet uitarea, dar nicidecum faptul că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, aşa cum spunea Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel, ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Mi-a luat Dumnezeu ce-am avut mai scump şi mai drag, dar a găsit cu cale să-mi dea mântuirea, să-mi dea iertarea păcatelor şi să mă facă copilul Său.
Dumnezeu avea cu noi o lucrare, eu nu aveam de unde să ştiu. Mai târziu, venind de la armată, în '93, pe data de 19 noiembrie 1993, lua fiinţă, într-un fel, actualul grup "Harul", în componenţa în care suntem acum, de patru, dar niciodată nu plecăm patru de acasă, ci plecăm şapte, pentru că ştim că atunci când plecăm patru, nu facem nimic. Suntem şapte pentru că cu noi patru, se află întotdeauna şi o simţim: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Au trecut anii de atunci şi în locul durerii care a fost în inima mea şi în viaţa mea, Dumnezeu mi-a umplut viaţa, inima şi familia, cu tone, pot să spun şi vagoane de fericire şi binecuvântare, chiar şi prin încercări, chiar şi cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii în lacrimi de mulţumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngijorare, Eu sunt Dumnezeul Tău." Mă încred în acest Cuvânt, eu şi familia mea.
Mi-a dat Dumnezeu o soţie minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat Dumnezeu şi o fetiţă, seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus la Dumnezeul pe care l-a slujit. Şi de multe ori, prin ea îmi vorbeşte Dumnezeu la cei patru anişori pe care îi are. Şi aş putea să vă dau chiar un exemplu în sensul acest.
Într-o zi soţia mea era bolnavă şi întristaţi aşa cum eram, căutam prin cutia cu medicamente ceva care să-i aline durerea şi să-i aline suferinţa ei şi vine fetiţa la mine şi mă trage de mână şi-mi spune: "Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?" M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.
Simţim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele lumii acesteia, de îngrijorările lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt şi cu har divin. Şi-i mulţumim pentru aceasta.

******************************

ANGELICA ROMAŞCU

"Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă. Şi deodată am simţit că mă simt foarte bine şi că nu mai am aceste stări."
"În acest moment mă simt că sunt ca bulgărele de ţărână pe care în dragostea Lui nemărginită l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă şi chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce sunt, sunt prin El."
"Orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea, am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă."

Reporter:
- Angelica Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi cu teamă de Dumnezeu.
Angelica Romaşcu:
- De la primii paşi ai vieţii mele părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea "Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu". În familia părinţilor mei se practica rugăciunea, postul, cititul Bibliei.
Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs cu aproximativ 14 ani în urmă. Era o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat am încercat, conform obiceiului ortodox, să dăm bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti bani spunând că ei nu colindă pe bani. Noi totuşi am insistat. Răspunsul lor a fost foarte clar: "Dacă doriţi să daţi aceşti bani, noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră personal." Au plecat iar noi am rămas cu banii. Cu banii şi cu colindele.
Într-o duminică după-masă, am hotărât ca împreună cu mama să mergem la biserica penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea: am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă.
Reporter:
- În spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.
Angelica Romaşcu:
- Sunt convinsă. Atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică, am plâns tot timpul. M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se întâmplă cu fiinţa mea.
În perioada respectivă eram profesoară, la actualul Colegiu Bănăţean, din Timişoara şi eram tare, tare bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă.
Într-o duminică după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine. Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acest eveniment, m-am simţit foarte bine. Nu mai aveam stări de ameţeală, mă simţeam bine.
În momentul acela am simţit că de fapt, Dumnezeu s-a atins de mine şi m-a vindecat. Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n viaţa mea ceva nu e în regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată.
Am început să citesc din Biblie zilnic, să mă rog, iar rugăciunea mea să nu mai fie atât de superficială, doar un "Tatăl nostru" şi atât.
Reporter:
- Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-i vorbim şi El să ne răspundă.
Angelica Romaşcu:
- A trebuit să treacă destul de mult timp până eu am înţeles acest lucru. De asemenea, trebuie să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.
Reporter:
- Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu era doar un concept, idee filosofică sau idee teologică. Era efectiv o relaţie cu o persoană.
Angelica Romaşcu:
- Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-i spun deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam de fapt să fiu în maniera aceea de credincios care tot timpul ştiam să-i cer lui Dumnezeu: "Doamne dă-mi! Doamne fă-mi! Doamne ajută-mă! Doamne fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de accidente şi de tot." Nu mi-am ridicat niciodată problema că ar trebui de fapt să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu.
În octombrie '92, eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere, care-mi făcea probleme de ani de zile, cu calculi biliari, la care eu mă încăpăţânam să nu fac operaţie, atunci când medicii mi-au propus acest lucru. În acel moment mă aflam în faza în care era prea târzie venirea mea la medic. Medicul aproape că a refuzat să mai opereze văzând rezultatele analizelor şi văzând situaţia în care eu mă aflam. Când am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate, iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.
În momentul acela ştiam că biserica penticostală Elim din Timişoara se ruga pentru mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.
Au trecut cele 6 luni, verdictul pe care mi l-a dat medicul. După ce a expirat acest termen de 6 luni şi totul era în regulă, nici atunci eu nu am hotărât să-l urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este suficient, că de fapt eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac nimic altceva. Nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înţelegeam întru totul semnificaţia.
Atunci Dumnezeu a produs un seism în viaţa mea, de n-a mai rămas piatră pe piatră. În momentul acela, evenimentele prin care am trecut prăbuşiseră absolut tot ceea ce era în viaţa mea. În disperarea aceea am hotărât: mă împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Aşa am luat decizia. La 1 august '93 am încheiat legământul cu Domnul, devenind o fiică a Sa.
Reporter:
- Credeţi că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie să facă oamenii ceva pentru El? Noi oamenii suntem atât de limitaţi în cunoaştere, în putere şi în orice. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva pentru El?
Angelica Romaşcu:
- Categoric! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Şi fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.
Reporter:
- Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem. Parc-ar fi pereţi.
Angelica Romaşcu:
- Şi nu-i vedem şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care ei se confruntă. Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă împreună cu copilul meu mâncăm şi în momentul acela poate există un suflet, care poate n-are nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu are. Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista la noi în casă să pot să-l împart cu altul.
Bucuria pe care am simţit-o în momentul când am putut să dau ceva din puţinul pe care îl aveam nu s-a putut compara niciodată cu multul pe care l-am dat din multul pe care-l aveam.
Reporter:
- Cum este viaţa dumneavoastră acum?
Angelica Romaşcu:
- Privesc în urmă şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Pentru că efectiv am simţit o schimbare totală în viaţa mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.
Îmi încep ziua şi primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8 să fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7.30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5 sunt cu Biblia în mână şi sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă îi aduc fiecare problemă din agenda mea de lucru, o pun înaintea Domnului. Seara, îi mulţumesc pentru victorii, pentru înfrângerile care au fost, pentru că sunt convinsă că şi-n înfrângerile acelea, Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte de un rău pe care eu ca om nu-l pot vedea în viitor.
Reporter:
- Când ştim de unde venim, când ştim cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi mai mult decât atât, ?l cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu; de asemenea când ştim că ţinta noastră finală este Împărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât aşa cum sunteţi dumneavoastră începând chiar de aici de pe pământ - fericită. Nu putem fi decât fericiţi.
De fapt, Dumnezeu doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel spune: "Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi." Putem fi într-adevăr un om nou prin Cristos. Cristos este secretul.
 

 

sus

 

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate