Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Media
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

Radio Vocea Evangheliei

RADIO VOCEA EVANGHELIEI
str. Vlasiei nr. 4
C.P. 1174
O.P. 16
Timisoara

Tel./Fax: +40 256 217212
Mobil: +40 728 276516
e-mail:
rvetimisoara@hotmail.com

 

 

 


Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole

 

 

Ioan Ciobotă

Pagina de MEDIA este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 

horizontal rule

Vieţi transformate

- Volumul 3 -

 

BOGDAN  Z.

 

Am  fost  creat  pentru  a  trăi  în  relaţie  cu  Dumnezeu  Şi  nicidecum  să  mă  zbat  în  mocirla  în  care  eram.

 

Am simţit că sunt pe un drum rătăcit şi într-o direcţie greşită. Un om rătăcit pe care Isus îl chema pe nume. Şi numele acelui rătăcit era Bogdan.

 

            Bogdan este căsătorit cu Marsha şi au 2 copii.

 

Bogdan Z.:

            În liceu m-am simţit neînţeles şi de multe ori foarte singur. Mama îmi spunea să nu-mi fac nici o prietenă pentru că nu am timp de aşa ceva, dar m-am îndrăgostit de o fată drăguţă şi am început să ne întâlnim.

            La scurt timp relaţia noastră a devenit apropiată, am ajuns la relaţii fizice şi ne gândeam serios la căsătorie. Stăteam separaţi deoarece eu am plecat la facultate în Bucureşti, iar ea a rămas acasă, să încerce anul următor.

            Credeam că relaţia noastră va fi şi mai apropiată, dar, atunci când a intervenit relaţia fizică între noi, comunicarea a scăzut la toate nivelele şi o mare parte din comunicare s-a pierdut.

            Mama era supărată pentru că simţea că nu mai este pe primul loc în viaţa mea şi se simţea ignorată.

            Totuşi mă consideram un om norocos, pentru că eram prieten cu o fată drăguţă şi deşteaptă, care mă înţelegea chiar mai bine decât părinţii mei. Ea era în centrul vieţii mele, mai mult decât părinţii sau fratele meu.       

            Într-o dimineaţă devreme, cineva mi-a spus să dau urgent telefon acasă. Părinţii mei nu aveau telefon, aşa că am sunat la prietena mea. Mi-a răspuns sora ei, care a început să plângă şi, printre suspine, mi-a spus: „Ştii, Bogdan, Dana nu este acasă şi nu se va mai întoarce niciodată”.

            Dana, în timp ce voia să vină să mă vadă pe mine, a murit într-un accident de tren. Nu am mai putut spune nimic. Nu ştiam unde să merg şi ce să fac. Am simţit că toată lumea din jurul meu se năruie şi eram foarte debusolat.

            Chiar dacă atunci nu eram un creştin adevărat şi nu aveam nici o idee despre relaţia personală cu Dumnezeu, totuşi credeam în El şi aveam teamă de El.

            Ceea ce m-a durut cel mai mult a fost faptul că nu aveam nici un răspuns la întrebarea: „De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple astfel de lucruri?”.                                      Mă gândeam că, dacă există Dumnezeu, El este bun şi că nu stă în caracterul Celui care a creat viaţa să distrugă vieţi, mai ales vieţi nevinovate, aşa cum vedeam eu viaţa prietenei mele.

            Îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, de ce tocmai eu a trebuit să trec prin asta? Eu, care ţin mult la a avea o familie şi a fi serios într-o relaţie?”. N-am primit nici un răspuns atunci, probabil pentru că nu puneam întrebările corecte şi gândeam într-un mod greşit.

                                                              .......................................................................

                        După un an, am întâlnit o altă fată care mi s-a părut că mă înţelege şi este aproape de mine. Era sensibilă la ceea ce mi se întâmplase şi mi-a plăcut că mă asculta. În aceea perioadă nu găseam mulţi oameni dispuşi să mă asculte.  

 

Reporter:

            Foarte greu găsim pe cineva dispus să ne asculte.

 

Bogdan Z.:

            Aşa este. Viaţa a început să devină treptat mai plină de culoare. M-am implicat iarăşi din punct de vedere fizic, dar „fericirea” mea n-a durat prea mult pentru că brusc am început să am probleme cu fratele meu şi la fel de brusc au început să dispară din camera noastră bani şi obiecte.

            Relaţia cu fratele meu s-a răcit din cauza acestei fete, pentru că el o acuza pe ea de dispariţia lucrurilor.

            Atunci am crezut că este o minciună şi fratele meu este gelos pe mine pentru că am succes la fete. Dar, totuşi, mi-a strecurat îndoiala în inimă şi am început să fiu atent la relaţia mea cu Mihaela şi să-mi pun întrebări despre lucrurile dubioase care se întâmplaseră. Apoi mi-au spus şi alţi oameni că ea a făcut lucruri grave: furt, înşelătorie etc.

            Era foarte clar că trăiam în păcat cu ea. Noaptea nu puteam să dorm, mă uitam la ea cum dormea şi mă întrebam: „Oare cine este această persoană care stă lângă mine?”. Nici de numele ei nu mai eram sigur.

            Nu puteam să-mi imaginez că o fată care era aşa drăguţă cu mine poate să aibă mai multe feţe.

            Între timp fratele meu a început să meargă la nişte întâlniri ale unui grup numit „Alege viaţa”. El a luat iniţiativa să vorbească cu mine şi cu Mihaela, pentru că relaţiile mele cu el s-au deteriorat aşa de mult încât am ajuns să stăm în cămin la acelaşi etaj, dar în camere diferite; nu mai stăteam împreună. Eram ca doi străini.

            El era schimbat faţă de cum îl ştiam eu. Pe faţa lui se putea citi dragoste pentru noi şi tonul lui era atât de blând încât am crezut că ceva nu este adevărat şi m-a iritat. Dar după o săptămână mi-am dat seama că Vali era alt om.

            Atunci a venit la mine cu încă 2 prieteni şi m-au făcut să înţeleg că ceea ce credeam eu că este bine: că sunt un om moral şi cred în Dumnezeu, nu  este  de  ajuns.

            Ca să mă ajute să mă văd unde sunt, mi-au făcut o schiţă foarte simplă, cu trei categorii de oameni:

 

            1. păgânii = cei care nu cred în Dumnezeu

            2. oamenii cu teamă de Dumnezeu

            3. creştinii adevăraţi, care trăiesc după voia Lui

 

şi m-au întrebat: „Tu în care categorie eşti?”. M-am recunoscut în cea de-a doua: un om cu teamă de Dumnezeu. Atunci m-au întrebat unde aş vrea să fiu şi am spus că aş vrea să fiu în a treia - să am o relaţie personală cu Isus Cristos.

            Mi-au spus că am fost creat pentru a trăi în relaţie cu Dumnezeu şi nicidecum să mă zbat în mocirla în care eram.

            Am început şi eu să merg la întâlnirile lor şi la studii biblice. La una dintre acele întâlniri am cântat împreună cu tot grupul un cântec care spunea:

                        „Isus te cheamă,

                          hai, nu mai sta,

                          de ce umbli rătăcit?”.

Atunci am început să plâng. Mi-am simţit inima atât de atinsă de versurile acelea încât am simţit că acel cântec îmi este adresat mie, ca un mesaj de la Dumnezeu pentru mine personal.

            Am simţit că sunt pe un drum rătăcit şi într-o direcţie greşită. Un om rătăcit pe care Isus îl chema pe nume. Şi numele acelui rătăcit era Bogdan. Atunci mi-am predat viaţa Mântuitorului. 

            Acea seară a fost decisivă: am plâns, mi-am predat inima Domnului şi am fost foarte fericit. Eram bucuros că în sfârşit am văzut lumină undeva la orizont, că viaţa mea va fi altfel şi voi fi împlinit şi mulţumit.

                       

Reporter:

            Ce înseamnă a-ţi „preda viaţa Mântuitorului”

                       

Bogdan Z.:

            Am înţeles că pot să Îi dau Lui toate problemele mele şi să-mi pun toată încrederea în El. Nu doar să cred în existenţa Cuiva, ci să mă încred în acela care niciodată nu mă va părăsi Şi nu mă va lăsa.

            Mai ales pentru că venea după un timp dificil în viaţa mea, când ceea ce am crezut eu că mă va satisface şi-mi va da un sens în viaţă - relaţia cu o fată şi poate căsătoria - s-a prăbuşit.

            Acum pot să compar aceasta cu o pildă din Biblie: am fost unul dintre oamenii care şi-au construit casa pe nisip, iar atunci când au venit ploile şi furtuna şi a bătut vântul, casa aceea s-a prăbuşit şi s-a făcut praf.

            În momentul în care mi-am predat viaţa Domnului Isus, am decis să-mi construiesc noua mea viaţă ca o casă cu o fundaţie solidă, pe stâncă. Şi această Stâncă se numeşte Isus Cristos.  Ştiu că vor veni ploi şi vor bate vânturi în această casă, care nu va fi ocolită de intemperii, dar diferenţa dintre viaţa mea de acum şi cea de dinainte este că ea va rezista şi va sta fermă pe fundaţia care este Domnul Isus. 

                       

Reporter:

            Alegerea Domnului Isus Cristos ca Mântuitor, a fost o alegere disperată? L-ai ales pe Cristos din nevoia de a te sprijini pe cineva, ca un fel de cârjă psihologică?

                       

Bogdan Z.:

            Nu, pentru că Dumnezeu avea un plan şi un viitor pentru mine. Întotdeauna am considerat că pot să mă descurc singur în viaţă şi sunt destul de stabil emoţional. Dar am simţit acea invitaţie a lui Dumnezeu într-un mod personal, am înţeles că am nevoie de El şi că am fost creat pentru a avea o relaţie personală cu Creatorul meu.

            Chiar dacă nu am fost un criminal sau n-am furat, dar faptul că trăiam ignorându-L pe Dumnezeu, Creatorul, era un păcat şi m-a determinat să iau acea decizie. 

                       

Reporter:

            În ce domenii s-a schimbat viaţa ta?

                       

Bogdan Z.:

            Din acea memorabilă şi frumoasă seară de mai, în viaţa mea a început un proces, care a dus la o schimbare radicală. A doua zi m-am simţit la fel şi am făcut aceleaşi lucruri pe care le făcusem şi cu o zi înainte, numai că Duhul Sfânt începuse să lucreze în inima mea şi să mă facă conştient de păcatele mele. 

            O primă victorie spirituală a fost că am renunţat la fumat şi la alcool, dar nu prin puterea mea, ci cu ajutorul Domnului. Creştinismul este ceva practic, nu doar ceva teoretic, despre care doar citeşti sau vorbeşti.

            Apoi am înţeles că nu pot să slujesc la doi stăpâni şi că trebuie să decid. Nu există cale de mijloc. Am decis să rup relaţia cu Mihaela, dacă ea nu va fi acea persoană pe care o voia Domnul Isus Cristos să fie.

            Chiar dacă ea a vrut să continuăm, mie Dumnezeu mi-a luat orice sentiment pe care îl aveam faţă de ea şi am simţit-o ca pe un om oarecare, doar că-i ştiam numele, dar nu mai simţeam nimic faţă de ea decât compasiune şi milă, pentru că mi-am dat seama cât de pierdută este.

            Apoi am înţeles că Domnul vrea să devin misionar.

                       

Reporter:

            La final, ce ai vrea să le transmiţi cititorilor?

                       

Bogdan Z.:

            Cei care nu aveţi casa vieţii zidită pe STÂNCĂ, luaţi în serios faptul că puteţi avea o astfel de casă şi sunteţi invitaţi de Domnul Isus Cristos să începeţi o viaţă nouă.

            În Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20, El spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”.

            Aici este o metaforă, dar înţelegem că această uşă nu este alta decât uşa inimii noastre. Cristos foloseşte timpul prezent: El stă. Nu spune că a stat sau că va sta, ci stau.

                       

Reporter:

            Este un timp prezent, dar NU veşnic...

                       

Bogdan Z.:

            Aşa este. Voi, cei care încă nu I-aţi deschis  Domnului Isus uşa inimii… gândiţi-vă că ACUM este acel moment. Iar pe cei care I-aţi deschis această uşă lui Cristos şi v-aţi construit casa pe STÂNCĂ, vă încurajez să continuaţi pe acest drum şi să luaţi în serios porunca de a merge în toată lumea şi de a face ucenici.

            Eu nu am avut niciodată asemenea satisfacţii ca acum, când lucrez ca misionar. Vorbesc cu oamenii despre Dumnezeu şi văd tineri interesaţi, care îşi predau viaţa lui Isus şi încep o viaţă nouă, de credinţă.

            Asta îmi dă o energie extraordinară şi mă încurajează să merg mai departe. Domnul a pregătit multe inimi şi suntem onoraţi că El ne invită să lucrăm împreună cu El.

horizontal rule

NELU  DEMETER

 

Prima  „Biblie”  pe  care  am  citit-o  a  fost  transformarea  soţiei  mele.

 

Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers, că ale Lui sunt toate şi că El doreşte doar inima mea zdrobită.

 

„-IOANE, IOANE, PENTRU CE MĂ  PRIGONEŞTI?

- Cine eşti Doamne?”

 

Pe Nelu Demeter, Isus Cristos l-a găsit pe scenă.

 

Nelu Demeter:

            Încă de copil îmi plăceau cântecul şi dansul, în special folclorul. Astfel am ajuns la concluzia că eu trebuie să duc această tradiţie până la marginile pământului, ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt.

            Prietenii mă lăudau, aveam o imagine bună între oameni sus puşi, care ocupau fotolii somptuoase. Dar toate acestea n-au fost decât un foc de paie. Când am ajuns la necaz, nici unul dintre ei nu a fost lângă mine.

            Prietenii mei erau oameni politici, activişti, ofiţeri de securitate, de miliţie, preşedinţi de CAP-uri, vameşi şi preoţi.

            Însă vine o zi în care tristeţea cuprinde pe oricare dintre cei încercaţi, când constată că la necaz nu are prieteni.                       Până la 40 de ani viaţa mea a fost tumultuoasă şi mulţi m-au invidiat, pentru că aveau impresia că la mine e raiul pe pământ. Însă toate s-au spulberat ca un castel de nisip în momentul în care m-am confruntat cu Dumnezeu.

            Am cântat la Ansamblul Armatei, în scurt timp ajungând să conduc Institutul de Cultură şi să merg peste mări şi ţări, fără să îmi pună nimeni piedici. Prezentam garanţie politică pentru că devenisem activist comunist.

            Credeam că datorită acestor prieteni nu mi se poate întâmpla nimic rău. Aveam familie, soţie, doi copii, poziţie bună. Dar toate acestea până într-o zi, pentru că Dumnezeu nu ne face după dreptate, ci după mila şi îndurarea Sa.

            Cristos a suferit mult pentru mine, cu toate că eu  L-am întristat de multe ori. Mă consideram un bun creştin. Când mă urcam în avion sau pe vapor, mergând dintr-o ţară în alta, de pe un continent pe altul, îmi făceam o cruce şi desfăceam sticla de pălincă, apoi petreceam şi duceam folclorul în lume, crezând că sunt un bun creştin.

            Purtam la gât o cruce groasă de un deget. I-am rugat  pe preoţii de la biserica San Marco din Roma să o sfinţească, anume ca să-i impresionez: ce român credincios eram eu. Cu toate astea, L-am supărat şi întristat mult pe Dumnezeu.

            Dar a venit o zi în care El mi S-a descoperit. Atunci când credeam că nimeni şi nimic nu-mi poate sta în cale, în familia mea s-a petrecut o mare nenorocire.

         Probabil că mulţi îşi aduc aminte că în România a pătruns un lot de portocale iradiate şi au murit mulţi copii. În Oradea au fost patru cazuri, între care şi fetiţa mea. O iubeam mai mult decât pe mine, îi fredonam numele pe scenele lumii. Eram atât de bucuros, atât de fericit că am o fetiţă atât de reuşită. Apoi a venit pe lume şi băiatul.

            După ce au murit în spitalul din Oradea primii trei copii, eu eram lângă fetiţa mea, care făcuse leucemie şi apoi trombocitopenie - i s-a uscat măduva în os. Ştiinţa nu mai putea să facă nimic şi doctorul mi-a spus: „Du-ţi fetiţa acasă pentru că nu are rost să ajungă la autopsie”.

            În disperarea mea, am ieşit în faţa Spitalului de copii şi am avut cea mai tristă zi din viaţa mea, când m-am uitat în stânga şi în dreapta şi nici unul dintre prietenii mei nu era lângă mine.

            Pentru prima dată mi-am dat seama că este un mare păcat să te încrezi în om. Când înveţi asta pe pielea ta este cumplit. Cine se bazează pe altcineva în afară de Dumnezeu, merge spre nenorocire. Eu m-am bazat pe oameni şi Dumnezeu a vrut să-mi arate că fără El sunt un nimic. Până atunci mi-a plăcut teribil de mult de mine, pentru că începeam să fiu cunoscut în folclorul românesc. Însă în momentul acela s-a întâmplat o mare minune, de care nu am fost conştient până când m-am întâlnit faţă în faţă cu Domnul Isus.

            Atunci, în disperarea mea, când fetiţa nu mai clipea şi abia mai respira, privirea mi s-a îndreptat spre cer şi, cu fata în braţe, am început să strig cât mă ţinea pieptul: Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!.

            Şoferul de la salvare credea că am înnebunit, dar eu am înţeles că Dumnezeu voia să mi Se reveleze, să Se facă cunoscut şi să mă oprească din destrăbălările acestei lumi.

            Am dus-o la Clinica Fundeni din Bucureşti şi timp de 3 zile m-am rugat aşa: Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!. Nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu puteam bea.

            Dragilor, vă sfătuiesc în Numele Domnului Isus Cristos să învăţaţi rugăciunea aceasta. Este cea mai puternică rugăciune pe care o poate rosti un om pe pământ - să-I spui Domnului, cu recunoştinţă: Doamne, Tu poţi!.

            Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. A treia zi medicul mi-a spus: „Băiete, du-te şi mulţumeşte Cerului, că fetiţa ta e mai sănătoasă ca tine şi nu i-am dat nici măcar o aspirină!”. Am început să plâng, iar atunci am auzit paşii şi gura ei: „Tati, mergem acasă! Tati, mergem acasă!”.

            Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a întins o mână.  Eram aşa de impresionat de atitudinea lui Dumnezeu încât eram în stare să fac orice pentru El, însă nimeni nu-mi spunea ce să fac.

            Acum am o râvnă în viaţa mea care nu-mi dă pace să stau, ci mă împinge să mă duc de la un capăt de ţară la altul, să le spun oamenilor cât bine mi-a făcut Dumnezeu.

            Atunci am început să cumpăr kilograme de lumânări şi să plătesc slujbe peste tot, ca să mă „revanşez” faţă de Dumnezeu pentru că mi-a salvat fetiţa.

            Au trecut anii, fetiţa mea n-a mai avut nimic, dar nu mi-a spus nimeni ce trebuie să fac. Nimeni nu a avut îndrăzneala să-mi spună: „Omule, trebuie să te pocăieşti !”.

            Am început să pictez biserica din satul meu, să o renovez, să trag curent electric în ea. Nimeni nu mi-a spus că Dumnezeul meu nu e un sărăntoc, care are nevoie de ajutorul meu, ci Dumnezeu este cel mai bogat din univers, ale Lui sunt toate şi El doreşte doar inima mea zdrobită.

            A venit a doua încercare peste mine: după 16 ani de căsnicie am rămas tată şi mamă la doi copii. Când soţia mea a luat-o într-o parte iar eu în alta - copii au rămas cu mine - am strigat din nou: Doamne, Tu poţi!.

            Cui îi mai trebuieşti la 37 de ani, cu doi copii? Pe cei care trec prin asemenea încercări, care şi-au pierdut orice speranţă că mai trebuiesc cuiva, vreau să-i încurajez şi să le spun că îi mai trebuiesc lui Dumnezeu. Sunt aşa de mulţi oameni necăjiţi pe pământ, dar ei trebuiesc lui Dumnezeu !

            Dumnezeu mi-a ascultat iarăşi rugăciunea şi mi-a dat cel mai minunat dar: o altă soţie, care a devenit mama copiilor mei şi mi-a adus pe lume încă un copil.

            Soţia mea avea dosar la Oncologie şi mi-a zis: „Pentru ce mă iei, nu vezi cum sunt?”. Atunci i-am spus: „Dumnezeul meu vindecă leucemie, trombocitopenie şi vindecă şi cancer”.

            Îi sfătuiesc pe cititori să nu privească la oameni, ci la Domnul Isus. Eu ştiu că oamenii nu sunt buni, dar la ce mă ajută, dacă nu sunt nici eu bun? Am aflat secretul: eu trebuie să fiu bun. Ştiu că în România oamenii trebuie să se schimbe, să devină mai buni, dar minunea cea mare este că schimbarea  trebuie  să  înceapă  cu  mine.

            Într-o zi, micuţa Ioana mi-a spus: „Tati, vreau să-ţi cânt”. M-am bucurat că vrea să-mi cânte, pentru că eu eram sub tăvălugul lui Dumnezeu cu a treia încercare: copiii mari unelteau împotriva mea, iar eu şi soţia eram aţâţaţi împotriva lor. Diavolul ne-a pornit unii împotriva celorlalţi pentru lucruri neadevărate. Nici ei nu erau vinovaţi, nici noi.

 

Reporter:              

            Fata cea mare, care s-a vindecat de leucemie?

 

Nelu Demeter:

            Da. Cea care a fost ca înviată din morţi: Amalia. Fratele ei Dan este mai mic cu trei ani decât ea. Aşa că în necazul acela mare a venit şi o undă de bucurie: că fetiţa mea cea mică vrea să îmi cânte. Şi mi-a cântat aşa:

                        „Am o inimă micuţă

                        ce i-o dau eu lui Isus,

                        El o ţine, El o ţine foarte bine”.

Atunci i-am spus soţiei: „Iubito, a intrat mântuirea în casa noastră”, fără să ştiu atunci ce adevăr spuneam.

            Vă provoc acum la un test. Întrebaţi pe oricine: „Dacă mori la noapte, unde mergi?”. Ştiţi ce-o să vă spună? Ce spuneam şi eu: „Ştie Dumnezeu! N-am luat nevasta nimănui, nu m-au scos din şanţ, n-am luat viaţa nimănui”.

            Dar Domnul Isus Cristos a murit ca eu să fiu sigur că dacă El a murit pentru mine, eu nu mai mor, ci trec din moarte la viaţă, prin credinţa că de  dragul  meu  a  murit  Cristos  în  locul  meu.

            Soţia mea s-a dus la Biserică şi acolo şi-a dat inima Domnului. Eu eram acasă, o aşteptam cu masa întinsă, cu grătare, bere străină, whisky. În ‘89, când oamenii sufereau de foame, eu mă bălăceam în bunătăţi. Lucram în Băile Felix, eram respectat, eram „cineva”, cum se zice. Acum pot spune că eram un munte de gunoi - nu eram nimic. 

            Soţia se gândea să-şi facă bagajele, pentru că ştia că eu nu-i iubesc pe pocăiţi. Dar pe drum a zis: „Doamne, eu îl iubesc. Dacă-i voia Ta, întoarce-l şi pe El. Iar dacă mă dă afară din casă, nu mă lăsa să renunţ la Tine”.

            Când a intrat în casă i-am spus: „Iubito, pentru că ai ridicat o mână astăzi pentru Domnul Isus,...”. Vreau să fac două precizări aici. În viaţa mea nu i-am spus lui Isus Domn până atunci. Şi apoi eu nu ştiam că la pocăiţi se ridică o mână sus. Din nou vorbea Dumnezeu prin mine.

            Ea a înţeles şi a început să plângă, zicând: „De unde ştii?”. „Eşti aşa de strălucitoare!” i-am răspuns. Acum imaginaţi-vă dacă o femeie care plânge poate fi strălucitoare! Dar ea era superbă! Am luat-o în braţe şi i-am spus: „Te felicit! Ai ales o cruce grea, dar eu te voi întrece” şi m-am bătut în piept.

            Astfel de vorbe nu erau ceva normal pentru mine. Eu spuneam bancuri 24 de ore din 24, eram încăpăţânat, ţâfnos, arogant. Acum Dumnezeu m-a făcut să vorbesc altfel. Ea a înţeles şi a fost fericită.

            La masă, când eu am vrut să desfac „sticla”, ea   s-a rugat Domnului astfel: „Doamne, îţi mulţumesc pentru mâncare, pentru mântuirea care mi-ai dat-o în dar, şi Îţi mulţumesc pentru soţul meu minunat”.

            Mulţi au mâncat în casa mea, dar niciodată nimeni  nu s-a rugat la masă. Atunci, pentru prima dată în viaţa mea nu mi-a plăcut de mine şi am zis în gândul meu: „Doamne, cum poate spune că sunt minunat, când eu sunt o târâtură? Cât Te-am batjocorit eu pe Tine!”.

            Atunci, chiar dacă nu ştiam cum vorbeşte Duhul lui Dumnezeu, în urechea mea am auzit o voce blândă, care-mi spunea fără să mă certe: „Nelule, în urmă cu 21 de ani   ţi-am dat o Biblie în gara din Köln, dar tu încă nu ai avut timp s-o citeşti”. Dar nu mă certa, ci îmi spunea cu atâta blândeţe încât îmi venea să intru în pământ.

            Atunci am înţeles câtă răbdare a avut Dumnezeu cu mine. Când mă gândesc cât de repede „ne sare nouă ţandăra” pentru nimic, mă ruşinez. Chiar în Biserica Domnului Isus n-avem răbdare cu cei care cad, care se clatină pe cale, să-i luăm, să-i ridicăm, să-i pansăm, să-i ajutăm...

         Prima Biblie pe care am citit-o în viaţa mea, din   scoarţă-n scoarţă, a fost viaţa transformată a soţiei mele. Îi rog acum pe cei care cred că soţii sau soţiile lor nu vor ajunge niciodată la mântuire, să citească mai departe cu atenţie.

            Eu aveam un cazan mare de fiert ţuică. Din dorinţa de a-mi bate joc de Scriptură şi de soţia mea, îi dădeam de lucru soţiei să facă pălincă. Eu plecam duminica la slujbă şi pe ea o puneam la cazanul de fiert ţuică. Cu Biblia în mână plângea, citea Biblia şi învârtea să facă pălincă.

            N-am realizat atunci ce fac. N-am înţeles atunci că ea nu zicea nimic, ci se smerea şi se umilea tocmai ca să-mi arate suferinţa Domnului Isus Cristos. Atunci preotul meu mi-a zis: „Nelule, nevastă-ta s-a scrântit la cap”.

            Soţia mea nu m-a chemat niciodată la Biserică la pocăiţi, pentru că dacă m-ar fi chemat i-aş fi spus: „Toate stricatele şi toţi beţivii sunt la voi acolo, ce să caut eu acolo?”. Eu ştiam cum trebuie să fie pocăiţii, dar nu ştiam cum trebuie să fiu eu. Toţi ştiu cum trebuie să fie ceilalţi...

            I-am răspuns preotului: „Miroane, noi suntem rătăciţi, noi suntem scrântiţi. Dacă ai şti tu cât e de schimbată şi plină de dragoste şi de smerenie”. Ne-am contrazis, dar mi-am apărat soţia în faţa preotului, iar ea a fost fericită că rugăciunea ei a fost ascultată.                                                   M-am dus la botezul ei şi predica din ziua aceea a fost Întoarcerea lui Saul. Când pastorul Paul Negruţ a spus: „Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti?”, în urechile mele a răsunat:

„IOANE,  IOANE,  PENTRU  CE  MĂ  PRIGONEŞTI?”.

„Cine eşti Doamne?”.

„Eu sunt Isus pe care tu-L batjocoreşti pe scenele acestei lumi. Tu batjocoreşti Numele Meu, Ioane”.

            Atunci am spus: „Doamne, ştiu că eşti Dumnezeu adevărat. Recunosc că ai murit şi pentru mine, dar de ăştia nu vreau să ascult, iar cu ceilalţi m-am păcălit”.

            Şi îi sfătuiesc pe toţi cititorii: n-ascultaţi nici de ăştia, nici de ceilalţi, ascultaţi de Dumnezeu. Este singurul care nu vă va păcăli. Atunci am spus: „Doamne, orice ar fi, eu vreau să ascult de Tine!”.

            Minunea s-a produs. Vreo 4-5 săptămâni m-am dus la toate bisericile nou-testamentale din Oradea. Peste tot am înţeles: POCĂINŢĂ,  POCĂINŢĂ,  POCĂINŢĂ.

            Vreau să ştiţi că pocăinţa o poate da numai Dumnezeu. Dacă eu aş putea să pocăiesc pe cineva, mi-aş da viaţa ca poporul român să fie pocăit. Dar pocăinţa nu înseamnă să fii baptist, penticostal, ortodox, catolic, creştin după evanghelie sau altceva. Pocăit înseamnă un om nou, schimbat - cele vechi s-au dus şi acum toate sunt noi. Cristos trăieşte în el şi el a murit împreună cu Cristos.

            Evanghelia se trăieşte numai prin prezenţa Domnului Isus, de aceea avem puterea Duhului Sfânt, care este gata să transforme vieţi. În acea biserică mi-am dedicat viaţa Domnului, am ridicat mâna şi am spus: Doamne, Tu poţi!.

            Dacă până atunci în satul meu eram mândria satului, acum am ajuns ruşinea satului. M-am rugat: „Doamne, luminează-i Tu”.

            Apoi am „înnebunit” de tot pentru că am scos sutele de kilograme de vin şi de pălincă din pivniţă şi le-am turnat la canal, am spart butoaiele şi le-am pus pe foc. Meritul e al Domnului şi toată slava e a Lui. Oamenii m-au considerat nebun, dar e grozav că o dată cu alcoolul mi-a luat şi pofta de a gusta un pahar şi mi-a luat şi patima dansului.

            Când a venit băiatul meu de la facultate, mi-a spus: Tată, roagă-mă orice, dar să nu mă chemi la Biserica ta. „N-am să te chem niciodată băiete, dar te rog să primeşti de la mine o Biblie, să te rogi în fiecare zi şi să-I spui Domnului: Doamne, recunosc că eşti Dumnezeu adevărat, dar eu de ăştia nu vreau să ascult, nici de tata. Doamne, vreau să ascult de Tine’ ”.

            După 2 luni m-a sunat: „Tată, sunt cel mai fericit om de pe pământ. Nu mai am nici un duşman”. Domnul     l-a dus în Biserica Creştină după Evanghelie din Târgovişte, unde s-a predat Domnului într-un mod dumnezeiesc.

            Dragul meu cititor, eu te chem la Domnul Isus şi la pocăinţă, ca prin pocăinţă să fii un mădular sănătos în Trupul Domnului Isus - în Biserică. Rostul şi locul ţi-l vei găsi tu. Nu fac aluzie la nici o religie şi nu am dreptul să judec nici o religie, dar eu cred că toţi au nevoie de pocăinţă, pentru că pocăinţa este singura cale către Cer.

            „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, spune Domnul Isus Cristos, iar pocăinţa nu se poate confunda cu o religie sau cu alta. 

horizontal rule

JONI  ŞI  ANI  PEŢCA

 

Noi am căutat ceva, dar n-am găsit. Atunci Cineva ne-a găsit pe noi.

 

Ajuns în comă alcoolică, în disperarea mea am strigat: „Dacă exişti, Dumnezeule, fă ceva!”.

 

Nimic n-a putut să-mi dea pacea sufletească şi fericirea - nici aurul, nici banii, nici restaurantele. Nimic n-a putut să mă satisfacă sufleteşte. Era un gol în interiorul meu.

 

             Dumnezeu m-a eliberat de puterea aceea a alcoolului, de teama şi de frica morţii, care era peste mine.

           

Joni Peţca s-a întors la Dumnezeu în anul 1978, cu 3 ani mai târziu decât soţia dumnealui.

        

Ani Peţca:

            Au fost ani foarte grei, dar am avut încredere deplină că Dumnezeu mi-ascultă rugăciunile şi va schimba şi inima soţului meu, la fel cum a schimbat-o şi pe a mea.

            Păcatul îi strivea viaţa şi sufletul. Mi-am dorit mult să se întoarcă şi el la Dumnezeu, pentru că am trăit în păcat şi viaţa de păcat a fost foarte grea.

            Prin multă rugăciune, post şi credinţă, Dumnezeu   l-a întors şi pe soţul meu la El. Chiar dacă a trebuit să sufăr, să plâng şi să vărs multe lacrimi, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile. Cuvântul Domnului spune: „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume”.

        

Reporter:

            Dumnezeu v-a ridicat şi v-a pus piciorul pe stâncă.

        

Joni Peţca:

            Noi suntem nişte oameni simpli, care am căutat ceva în lumea aceasta, dar n-am găsit. Atunci Cineva ne-a găsit pe noi.

            Veneam din două lumi diferite, eu fiind băiat de oraş, iar preaiubita mea soţie venea de undeva de la sat. Ne-am cunoscut la un restaurant, aşa cum era în perioada aceea...

        

Reporter:

            ...o întâlnire romantică...

        

Joni Peţca:

            ...tinerii îşi petreceau timpul în restaurante, la baluri sau în alte locuri de distracţie.

        

Ani Peţca:

            Eu lucram ca ospătară, soţul meu era frizer la un hotel, iar drumul lui trecea prin restaurantul unde lucram eu.

            Eu am avut o vecină care m-a invitat la Biserică.  Când am ajuns acolo, m-am răzgândit şi n-am mai vrut să intru în Biserică, ci i-am spus vecinei că-mi pare rău şi o să vin altă dată. Doream să fug şi să nu intru. Nu ştiam ce se petrece cu mine, dar mai târziu am realizat că era o putere negativă, care nu voia cu nici un chip ca eu să intru în Biserică.

            Am intrat, totuşi, şi prin acei oameni de la amvon, prin cor şi prin orchestră, Dumnezeu a vorbit vieţii mele şi sufletului meu şi a punctat exact ceea ce avea nevoie sufletul meu. Predicatorul spunea: „Tu ai bani, ai aur, ai tot ce-ţi doreşti şi totuşi n-ai pace şi linişte în sufletul tău şi-n aşternutul tău!”. Şi aşa era, pentru că eu nu aveam pace şi linişte în sufletul meu.

            De multe ori umflam notele de plată şi nu aveam linişte din cauza aceasta, pentru că erau bani necinstiţi. Când Dumnezeu m-a chemat, atunci am primit lumina Lui şi am înţeles că nu este voie să furi. Am zis: „Doamne, de astăzi mă întorc la Tine”. În seara aceea m-am hotărât să nu mai fur niciodată.

            Dumnezeu mi-a dat putere să iau foarte în serios pocăinţa, cu toate că aveam doar 22 de ani. M-am căit de toate păcatele făcute şi de tot ceea ce am greşit înaintea lui Dumnezeu. Am vrut să am o viaţă nouă. Dumnezeu a vorbit inimii mele într-un mod deosebit în seara aceea. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit dragostea lui Dumnezeu, care a intrat ca un foc ce ardea în sufletul meu.

            Am văzut că nici banii, nici casele de modă, nici restaurantele, nici barurile de noapte pe care le frecventam la hoteluri în Timişoara şi în Arad, nu-mi aduceau fericirea. În fiecare dimineaţă îmi părea rău, eram cu sufletul zdrobit. Soţul meu consuma foarte mult alcool şi eram foarte nefericită.

            În seara aceea, cu adevărat, Dumnezeu mi-a dat pace sufletească şi am spus un DA hotărât lui Dumnezeu. Îmi pare bine toată viaţa pentru pasul acela pe care l-am făcut şi pentru decizia din acea seară. 

 

Reporter:

            Primul lucru cu care Duhul Sfânt v-a cercetat atunci, au fost înşelăciunile pe care le făceaţi la notele de plată. Astăzi corupţia este la rang de normal. Toată lumea are impresia că, dacă furi, acesta este normalul. Sau dacă nu furi, eşti prost şi nu poţi să realizezi nimic.

 

Ani Peţca:

            Sunt convinsă că nu poţi să ai pace, nu poţi să ai fericire şi nici binecuvântare din nimic ce este furat. Nu am dobândit nimic, totul mi s-a scurs printre degete. Totul a fost risipit în baruri de noapte, în case de modă şi n-am putut să zidesc şi să clădesc nimic.

            După ce m-am întors la Dumnezeu, am renunţat la acea meserie pentru că nu am mai vrut să dau cu mâinile mele alcool nimănui. Mă simţeam vinovată de acel alcool pe care îl dădeam altora şi m-am hotărât FERM să nu mai particip la distrugerea altor vieţi. Mi-am căutat alt serviciu.

            Dumnezeu a binecuvântat puţinul pe care l-am câştigat şi am putut după aceea să progresez în mod cinstit. Dumnezeu a binecuvântat într-un mod deosebit viaţa noastră şi casa noastră. El a făcut mari minuni după aceea şi mi-a binecuvântat familia. Aş spune oricui că din bani cinstiţi poţi să faci ceva, dar din furat niciodată nu vei clădi nimic.

 

Joni Peţca:

            Pentru mine corupţie înseamnă ca cineva să facă orice ca să-şi atingă scopul. Va trece peste cadavre şi peste orice principiu ca să comită imoralitatea. Din 1975 până astăzi, lumea în care trăim, vremurile şi orânduirile s-au schimbat. S-au schimbat şi oamenii, dar păcatul a rămas acelaşi. Şi noi avem de luptat cu el.

            Este nevoie de puterea lui Dumnezeu ca oamenii să fie transformaţi, să fie eliberaţi de păcat şi societatea în care trăim să fie vindecată. Numai Unul singur o poate vindeca, şi acela este Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.       

 

Reporter:

            După ce soţia dumneavoastră s-a hotărât să se întoarcă la Dumnezeu, v-aţi împotrivit ei foarte puternic.

 

Joni Peţca:

            Când ea s-a hotărât să pornească pe calea Domnului, pe calea credinţei, pe calea cea îngustă, eu, ca om, ca bărbat, am zis: „Ce bine! Nimeni nu-i mai fericit ca mine. Iată că acum am o femeie cinstită, care îmi calcă hainele, mă aşteaptă cu mâncarea pusă pe masă, cu drag, cu respect, mă cinsteşte. Am aşadar soţia ideală, şi în plus eu pot să-mi fac de cap”.

            În nebunia mea, am întreprins multe lucruri împotriva deciziei soţiei mele de a se întoarce la Dumnezeu.

            Împreună cu şeful de unitate unde lucra ea, am pus la punct o acţiune ca s-o determinăm să se lase de pocăinţă, pentru că în prima lună după pocăinţa ei mi-a plăcut, dar după vreun an şi jumătate deja nu mi-a mai plăcut. Cel ce era stăpânul meu începea revolta. Eu îi slujeam unuia care era o forţă antagonistă Aceluia căruia Îi slujea soţia mea.

 

Ani Peţca:

            Eu n-am ştiut că în spatele meu se ducea acel război. Şeful meu, care era foarte bun prieten cu soţul meu, şi toţi colegii mei aveau un singur gând: să mă „despocăiască”! Eu nu am ştiut lucrul acesta, dar am văzut că luptele se înteţesc şi mă rugam în fiecare seară lui Dumnezeu, acolo în aşternutul meu, şi simţeam acele puteri care în fiecare seară voiau să mă tragă la dans, la restaurant, la pahar şi aşa mai departe.

            La cinematograf m-au băgat chiar cu forţa, dar        n-am vrut să mă uit cu nici un chip. Am stat în poalele soţului meu, m-am încăpăţânat şi am zis: „Cu nici un chip nu vreau să-L trădez pe Domnul meu”. Şi n-am vrut să fac nici un compromis. Dumnezeu mi-a dat putere pentru că a văzut sinceritatea mea, că n-am vrut să compromit calea Domnului.

 

Reporter:

            Domnule Peţca, cum v-aţi întors dumneavoastră?

 

Joni Peţca:

            Erau deja câţiva ani în care am văzut în soţia mea un model bun, o creştină autentică, o femeie care nu doar că spunea ceva, dar şi împlinea. În zilele acelea, ea trăia o mare fericire. Ceea ce m-a şocat pe mine a fost transformarea ei.

            Înainte de a se întoarce la Domnul, ea niciodată nu a spus: „Iartă-mă!”, chiar dacă era vinovată. Înainte de pocăinţă, în vremea de neştiinţă, puteam să fac orice cu ea, s-o supun la orice fel de lucruri rele, ea nu spunea:           „Iartă-mă!”. Dar din momentul în care a intrat Mântuitorul în viaţa ei şi i-a schimbat gândurile şi sentimentele, la cea mai mică greşeală sau vină ea spunea: „Iartă-mă!”. Asta m-a pus pe gânduri: „Ani e schimbată. Oare cine a putut s-o schimbe? Cine a transformat-o?”.

            Răspunsul îl ştiu acum: este Cristos, Mântuitorul lumii, Cel care schimbă gândirea şi reacţiile omului, Cel care pune o nouă voinţă în interiorul omului şi dă acea calitate a smereniei. Şi asta este de dorit pentru orice om.

 

Reporter:

            Soţia a fost, într-un fel, prima Biblie pe care aţi citit-o.

 

Joni Peţca:

            Pot să spun că da. Apostolul Petru, atunci când le scrie distinselor doamne, făcând apel la faptele bune pe care ele trebuie să le facă înaintea soţilor lor prin traiul lor frumos şi curat, le spune că ele au mult de câştigat dacă îmbrăţişează această frumoasă învăţătură a Evangheliei. Ele pot să-şi câştige soţii pentru Cristos prin felul frumos şi curat de trăire. Eu am citit în faptele soţiei mele dragostea lui Dumnezeu.

            Dumnezeu să ne ajute ca noi, cei care am gustat transformarea, fericirea şi bucuria, să răspândim în jurul nostru această mireasmă, acest parfum al Împărăţiei lui Dumnezeu.

 

Reporter:

            Cum s-a transformat viaţa dumneavoastră?

 

Joni Peţca:

            După întoarcerea soţiei mele, eu am alunecat din rău în mai rău. Şi am ajuns într-o fază tare grea, pe care eu am numit-o culmea alcoolismului sau omul care caută un refugiu de răzbunare, omul care se supără şi se închide în sine pentru că, vezi Doamne, soţia s-a pocăit.

            Am ajuns pe o pantă tare urâtă, la alcoolism şi comă alcoolică. S-a întâmplat în anul 1977 pe 13 septembrie. Atunci a fost ultima zi când am consumat băuturi alcoolice.

            După ce am ieşit de la serviciu, aşa cum obişnuiam atunci, m-am oprit într-un loc unde se consuma alcool,           mi-am luat „doza zilnică” şi m-am îndreptat spre casă. Dar când am ajuns acasă, nu m-am aşezat bine jos şi am fost cuprins de o tulburare interioară, apoi de un fenomen ciudat: au început să mi se umfle încheieturile de la mâini, de la picioare, am început să am halucinaţii în faţa ochilor. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Eram în culmea disperării şi mă gândeam: „Oare ce va fi? Se termină viaţa mea?”.

            În clipele acelea am simţit înăuntrul meu un impuls care-mi spunea: „Stai! E nevoie să stai. E nevoie să te cercetezi”.

            Trei zile nu m-am dus la serviciu, chinuit de starea în care eram. La un moment dat am strigat înăuntrul meu: Dumnezeule, dacă exişti, Te rog coboară aici, lângă patul meu de chin şi de suferinţă, şi ia-mi starea aceasta de apăsare. Era o presiune peste mine, era un vid, un gol imens înăuntrul meu şi o apăsare puternică. N-aveam linişte.               Voiam să uit, să mi se şteargă din minte acele emoţii, acele dureri, acele poveri, acele apăsări, dar nu puteam. Voiam să fug undeva, să scap de chinul acela care era peste mine. Şi atunci, din adâncul meu a izbucnit dintr-o dată cererea aceasta şi strigătul acesta.

            În Psalmi, Biblia spune: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui”. Dumnezeu ia seama şi îl ajută. Era strigătul meu disperat: „Dacă exişti, Dumnezeule, fă ceva! Descoperă-Te, iar eu am să mă pocăiesc”. O aveam ca model pe soţia mea.

            După câteva momente am adormit. Trecuseră deja 2 zile de acest chin. Nu ştiu cât timp am dormit, dar când   m-am trezit, m-am trezit ca venit dintr-o altă lume. Îmi răsunau în urechi cuvintele pe care le pronunţasem: „Dacă exişti, descoperă-Te, iar eu am să mă pocăiesc”. Şi m-au marcat aşa de tare că prima dată mi-au inspirat groază: „Doamne, dar eu parcă n-aş vrea să mă pocăiesc”.

            După aceea am stat, am început din nou să cântăresc şi-am zis: „Dar cine a luat dezastrul de peste mine? Cine mi-a dat din nou echilibru?”.

            Până când să intru în coma aceea, consumam enorm de mult alcool, fumam foarte multe ţigări şi soţia mea nu răzbea să-mi ducă costumele la curăţat, pentru că erau pătate şi ca vai de ele, în urma acestor escapade alcoolice.

            Cine mi-a redat mie demnitatea şi calitatea de om? Aveam un uşor tremur de mâini şi nu-mi puteam profesa meseria de frizer decât dacă apelam iar la 50 sau 100 de grame de „tărie”, şi atunci, pentru un timp, înceta tremurul acela. Dar o forţă deosebită, dumnezeiască, a restabilit echilibrul în fiinţa mea.

 

Reporter:

            Doamnă Ani Peţca, de ce credeţi că nu aţi găsit plăcere în lumea aceasta?

 

Ani Peţca:

            Aveam 22 de ani şi eram tânără. Îmi plăcea tot ce era frumos şi alergam după frumos. Alergam după lumea aceasta şi plăcerile ei. Mi-am permis chiar orice, pentru că aveam meseria de ospătară, care era foarte bănoasă. Soţul meu era unul dintre frizerii buni şi împreună câştigam foarte mult. Copii nu aveam, aşa că mi-am permis orice.

            Dar nimic din lumea aceasta n-a putut să-mi dea pacea sufletească şi fericirea - nici aurul, nici banii, nici restaurantele. Nimic n-a putut să mă satisfacă sufleteşte. Era un gol imens în interiorul meu. Şi acel gol a fost umplut în seara aceea decisivă, când L-am cunoscut pe Domnul cu adevărat şi El a intrat în inima mea.           

 

Joni Peţca:

            Pe mine puterea directă a lui Dumnezeu m-a eliberat de puterea aceea a alcoolului, de teama şi de frica morţii, care era peste mine.

            Dumnezeu  mi-a redat identitatea şi echilibrul moral. M-a ridicat în capul oaselor şi mi-a pus în gură o cântare nouă spre slava Lui. Binecuvântat să fie Numele Lui.

 

Reporter:

            Cum aţi scăpat de alcool? Cum aţi putut fi eliberat complet, fără tratamente şi terapii?

 

Joni Peţca:

            Vedem cât de mulţi oameni sunt în jurul nostru cuprinşi de patima aceasta. Eu am avut un tratament deosebit.

            Nu spun şi nu neg că medicina are rolul ei. Dar peste toate există o forţă care se cheamă Dumnezeu. Iar El, într-o clipă poate schimba, poate transforma, poate uşura, poate vindeca şi poate elibera.

            Eu eram acel nenorocit din Biblie şi Dumnezeu      Şi-a onorat Cuvântul. A ascultat strigătul meu şi a coborât acolo, la patul meu de durere şi de suferinţă, şi m-a eliberat.

                        Dragul meu cititor, Dumnezeu poate transforma viaţa ta şi viaţa soţului sau a soţiei tale şi îţi dă o familie.

 

Ani Peţca:

            Dumnezeu a răspuns rugăciunilor şi lacrimilor mele pentru soţul meu. Eu am alergat la oameni, dar oamenii nu m-au putut ajuta, însă Dumnezeu a făcut o mare minune. Dintr-un alcoolic a devenit un om deosebit. I-am mulţumit lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi m-am încrezut în El.

            Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii orfani, pe care îi îngrijim cu multă dragoste.

 

Reporter:

            Viaţa dumneavoastră este binecuvântată pentru că a fost un moment când aţi decis să vă puneţi în slujba lui Dumnezeu. Şi El nu rămâne dator, El dă binecuvântarea.

 

Ani Peţca:

            Dumnezeu a mai făcut o mare minune în viaţa mea. Eu am fost foarte bolnavă, am fost operată, şi doctorul nu credea că mă voi mai vindeca vreodată.

            De-abia am putut coborî treptele spitalului şi eram disperată. Dar într-o seară am îngenuncheat cu disperare înaintea lui Dumnezeu şi în noaptea aceea Dumnezeu m-a vindecat complet.

            Medicul mi-a spus: „Recunoaştem că peste puterile noastre omeneşti, există o putere a lui Dumnezeu şi aceasta te-a vindecat!”. De atunci sunt complet vindecată. Îi mulţumesc Domnului din tot sufletul meu. Ce nu pot să facă oamenii, face Dumnezeu, şi este minunat să avem un Dumnezeu aşa de măreţ, care are milă de nevoile şi de durerile noastre.

 

 

sus

 

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate