Vieţi transformate

- Volumul 2 -

Partea 2

 

GEORGE VRUŢĂ

Emisiunea NASCUT DIN NOU - realizator Vichi Sassu, Radio Vocea Evangheliei Bucuresti

Iadul este atât de aproape de noi!

Pe patul spitalului am experimentat moartea clinică.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc.

Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte.

Foarte multe din fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.

Viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie

Am făcut peritonită chimică generalizată

Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!

M-am născut în 1956, al treilea din patru băieţi. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri, etc. Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, nu ne rugam, nici măcar înainte de masă, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din cauza aceasta noi credeam că ?l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că ne minţeam singuri.

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la maximum.

Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de copii şi tineri, cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine. La şcoală, deşi nu am fost niciodată ales oficial şef de clasă, eu eram şeful, cu drepturi depline.

Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, şi, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat cei doi copii, o fetiţă şi un băiat, iar viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie.

Între timp, mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să Îl cunoaştem într-un mod personal pe Isus Hristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.

Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem, până atunci, nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo şapte ore în criză, acasă, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. Am fost dus, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi acolo mi s-au făcut, de urgenţă, două operaţii. A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea despre ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi merge şi eu. Şi dacă Dumnezeu îi iartă pe toţi, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate însă eram îngâmfat, un neascultător şi un risipitor. Îmi plăcea, pur şi simplu, să trăiesc în păcat.

La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi, de băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii uşor de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.

În ce o priveşte pe mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, ea a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. S-a dus la un grup de credincioşi, le-a spus despre starea mea şi s-au rugat cu toţii pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Astăzi cred că sunt în viaţă şi datorită rugăciunilor mamei mele, dar atunci nu eram de acord cu ceea ce făcea ea, am ţipat la ea, am chinuit-o.

După şase luni de la primele două operaţii, la un consult medical, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de colon şi, în Spitalul Militar Central m-au operat a treia oară. Eu am crezut că după trei luni voi scăpa şi de acest diagnostic. Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea.

Dar nu am ieşit învingător! După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: “Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nu mi-am pus atunci, serios, problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca, în loc să mor acolo, în patul spitalului, să experimentez moartea clinică.

Pe la ora 23:00, nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.

La ora 1:50, cu ultimele sforţări, m-am târât în pat, după ce fusesem pe coridor să fumez o ţigară. Imediat ce am ajuns în pat, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: “Cum este posibil eu aici şi eu acolo?” Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul său. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat, nu mai puteam ascunde nimic. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Pentru că nu Îl aveam pe Isus Hristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.

Este un loc unde nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă, de peste tot iese fum, foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care au loc de sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonisite de chinuri odată cu trecerea timpului.

Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo şi, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în spatele tău, plîngi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri, idei care vin din altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis întotdeauna de unde vin gândurile.

În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit, ulterior, că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Hristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Hristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.

Am înţeles că Isus Hristos are puterea să mă scoată de acolo - acestea erau gânduri care se succedau cu viteză foarte mare.
Acolo, în centrul luminii, am avut parte şi de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că El are puterea aceasta minunată de a-i ajuta pe oameni.

Viaţa a revenit în trupul meu în mod foarte dureros. Am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Apoi am simţit în burtă nişte pocnituri şi toate durerile au dispărut pe loc. Parcă mi-ar fi pus cineva gheaţă pe corp.

După ce am reuşit să mă ridic din pat, am mers la telefon şi i-am spus soţiei să vină să mă ia din spital. Era pe la ora 5:00 dimineaţa. La ora vizitei medicale, le-am povestit doctorilor ceea ce s-a întâmplat. Fără să-mi dea prea multe explicaţii, au pus diagnosticul: moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea iar eu, odată ajuns acasă, am uitat de ceea ce i-am promis lui Dumnezeu.

Dar după două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune. Am sunat pe un pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte mi-a explicat la telefon Evanghelia. El m-a pus să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei despre faptul că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Hristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa mea. În luna mai 1986, L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum, cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza: Iadul este atât de aproape!

Dar şi Raiul! Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos!

******************************

DANA GLAZER

“Proveneam dintr-o familie care era destrămată mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine”

„De ce mi s-a întâmplat mie chestia aceasta?” Să mă trezesc crescând fără un tată. Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc să găsesc un tată în primul rând.”

Dana Glazer a fost foarte mult timp ambiguă, incertă, fără satisfacţii şi veşnic nemulţumită. Când avea 10 luni, sora ei 4 ani şi mama lor 24 de ani, tatăl lor le-a părăsit. Au rămas doar ele singure. Dana a devenit o luptătoare în sens negativ, dar l-a întâlnit pe Cristos care i-a schimbat viaţa complet.

“Am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi nu este acolo lângă mine.”

“De fapt căutam ceea ce era lângă mine şi trebuia să mă opresc. Şi m-am oprit. Am fost bucuroasă când am înţeles că Tatăl ceresc este acolo, lângă mine. M-am simţit ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut, dar El de fapt era lângă mine.”

Reporter:
- Dana, de fapt tu nu ai vrut să te întâlneşti cu Dumnezeu. De ce? Te gândeai că vei ajunge să cunoşti lucruri care te vor obliga să schimbi ceva în viaţa ta?

Dana Glazer:
- Poate şi asta. Mi-era frică de schimbări. Şi pentru că proveneam dintr-o familie care era destrămată, mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine. Şi-atunci nu vroiam nici o schimbare. Nu eram curioasă, eram chiar înverşunată. Pot să spun că eram supărată pe Dumnezeu.

Reporter:
- De ce?

Dana Glazer:
- Pentru că tatăl meu, la vârsta de 10 luni m-a părăsit. Mama mea s-a trezit la 24 de ani divorţată, cu 2 copii mici şi ne-a crescut greu, în condiţii grele. Am crescut cu ură faţă de un tată pe care nu-l aveam acolo şi totodată tânjeam după faptul de a avea un tată lângă mine care să mă ajute, să fie autoritar şi să mă sfătuiască. Pentru că mama nu putea să ni-l înlocuiască pe el.

Reporter:
- Statistica spune că mai mult de jumătate dintre cititorii noştri simt şi ştiu ceea ce ai simţit şi tu pentru că aproape 60 % dintre copiii din România, la această oră sunt crescuţi în familii monoparentale, sunt crescuţi de un singur părinte.
Când ai început să conştientizezi faptul că eşti singură, că eşti doar cu mama ta, că tatăl tău v-a părăsit, ce-ai făcut?

Dana Glazer:
- Pe lângă faptul că eram rănită, eram şi incertă. Nu ştiam ce să fac. Când am ajuns la liceu, m-am hotărât să mă schimb eu însumi. Fiind la liceul Auto din Deva, într-un anturaj de băieţi, fiind şi eu o fire destul de băieţoasă, mi-am propus să devin populară, prin a arăta celorlaţi că sunt o luptătoare, că sunt tare, sunt “cool”, cum se spune astăzi.
Când de fapt eu nu eram o fire comunicativă, am început să mă închid în mine şi să nu ştiu ce mai vreau. Doream să par ceva ce nu eram de fapt.

Reporter:
- Care a fost momentul întâlnirii cu Cristos? Cum s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat în viaţa ta? Pur şi simplu aşa într-o seară cenuşie, a apărut o Lumină undeva, a apărut „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”, aşa cum ?l numeşte Biblia pe iubitul nostru Domn Isus Cristos?

Dana Glazer:
- Cu ani în urmă, soţul meu - Dan - care pe atunci era doar prietenul meu, fiind la facultate în Timişoara, s-a întâlnit cu nişte foşti colegi de şcoală care au început să-l invite pe la ei şi să-i dea cărţi. Era deja format un grup de rugăciune şi de studiu biblic. A fost şi el invitat în acel anturaj bun, şi a început să-şi pună el în primul rând întrebări. Venind acasă la Deva mă şcolea pe mine. Îmi spunea ceea ce a aflat, răspunsurile pe care le-a aflat la întrebările care-l frământau pe el. Asta m-a făcut şi pe mine să-mi conştientizez întrebările care poate erau doar nişte întrebări interioare, la care nu găseam răspuns singură. El m-a ajutat să mi le conştientizez, să mi le verbalizez şi chiar să-mi dea răspunsuri la ceea ce mă frământa.

Reporter:
- Care au fost întrebările la care n-ai vrut să te gândeşti până atunci?

Dana Glazer:
- Mă întrebam în primul rând: „De ce mi s-a întâmplat mie chestia aceasta?” Să mă trezesc crescând fără un tată. Şi există Tatăl ceresc. „Şi cine e? Ce e?” Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc să găsesc un tată în primul rând. Nu mă întrebam pe atunci: „Cine este Cristos şi ce înseamnă a avea o relaţie cu El?” Îmi doream foarte mult un tată şi asta mă împingea de la spate să îmi doresc să-l găsesc, să mă întreb: „Cine este? Unde este? Cum îl pot găsi? Prin ce mijloace?”
Chiar am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi nu este acolo lângă mine.

Reporter:
- Care a fost momentul de “clic” în viaţa ta? Momentul când ţi-ai dat seama că de fapt Cristos este calea, şi că Dumnezeu este Tatăl tău, nu aşa cum l-ai cunoscut pe tatăl tău pământesc, ci Tatăl nostru cel din ceruri.

Dana Glazer:
- După ce ne-am căsătorit şi m-am mutat şi eu în Timişoara, frecventând bisericile baptiste, am început să văd că oamenii îşi pun şi ei întrebări la care eu nu am găsit răspuns. Atunci mi s-a declanşat foamea aceasta, setea după a căuta mai mult, a găsi neapărat. Ştiam că există o cale. Vroiam să o găsesc eu personal.

Reporter:
- Când a fost momentul când ţi-ai dat seama că într-adevăr aici este rostul tău, aici este scopul vieţii tale, aici este Tatăl nostru din ceruri care te iubeşte şi te iubeşte aşa de mult încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru tine?

Dana Glazer:
- A fost un proces mai îndelungat. Am înţeles totul atunci când am avut o grea încercare, printr-un accident al băiatului nostru. Era la mare, împreună cu soţul meu, şi a căzut de pe un dig, de la 1,80 m, pe spate. La Spitalul de Urgenţă i s-a spus că are o vertebră fisurată şi există riscul de a nu mai umbla sau poate de a nu mai vorbi. Au trecut aproape 48 de ore, până când a fost transportat în Timişoara, unde locuim. În acest timp eu eram singură acasă cu fetiţa noastră proaspăt născută, avea doar o lună. În aceste ore am stat de vorbă cu Domnul. M-am întrebat: „Ce vrea să-mi spună cu asta? De ce a lăsat să se întâmple aşa ceva?”

A fost o încercare grea, dar prin faptul că după aceea s-a dovedit că Cipri nu avea nimic, că era sănătos, că El l-a protejat, mi-a demonstat că Dumnezeu mă iubeşte aşa de mult şi că a fost acolo în momentul când Cipri a căzut. Atunci am conştientizat foarte mult că aceste daruri pe care mi le-a făcut El în viaţă: soţul meu şi copiii mei, nu sunt ceva de neglijat sau ceva care nu are preţ. Sunt de nepreţuit. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte şi prin acest fapt. Că este lângă mine şi mi-a ascultat rugăciunea.

În acele momente s-au rugat mulţi oameni pentru noi. La început aveam chiar o remuşcare că multe cunoştinţe, care nu ne erau neapărat prieteni, au aflat de acest lucru şi ne sunau şi mă simţeam cumva vinovată. După aceea, când am văzut că de fapt erau cu adevărat interesaţi, ne iubeau şi se rugau pentru noi, am zis: „Da, într-adevăr. Nişte oameni care au doar dragostea pentru Cristos în comun cu noi. Sunt diferiţi, atât de diferiţi de mine şi de familia mea. Şi s-au interesat de noi şi s-au rugat pentru noi.” Mi-au arătat prin acest comportament al lor că de fapt, Dumnezeu este unic pentru toţi şi că ne iubeşte aşa de mult şi ne-ascultă rugăciunile. El îşi păstrează promisiunea de a ne ajuta, de ne a trece şi de a ne scăpa de încercările grele din vieţile noastre.

Reporter:
- Lăsând în urmă cu bucurie momentele triste din vieţile noastre, cu bucuria c-am trecut dincolo, dar cu durerea momentului respectiv, pentru că nu poţi să simţi durerea unui om decât dacă treci prin durerea respectivă. Poţi doar să simţi compasiune sau înţelegere. Dar durerea nu o poţi simţi decât atunci când treci prin ea. La fel cum, poate cei care citesc, nu pot să simtă durerea unui copil care se trezeşte la 10 luni, la 10 luni nu conştientizai încă, dar la 4, 5, 7, 15 ani că tatăl l-a părăsit. Sau se trezeşte cu un telefon de genul acesta: copilul ţi-a căzut de pe dig la mare.
Ce-au schimbat toate acestea în viaţa ta?

Dana Glazer:
- Mi-am dat seama că de fapt căutam ceea ce era lângă mine şi trebuia să mă opresc. Şi m-am oprit. Am fost bucuroasă că mi s-a arătat că Tatăl ceresc este acolo şi m-am simţit ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut că era acolo, atât de mare şi palpabil. Mi se arătase deja prin atâtea lucruri şi nu am fost capabilă să-L văd, poate prin încăpăţânare, nu ştiu. Când am realizat că de fapt El este acolo, mi-am dorit din tot sufletul să mă schimb pentru El. Aşa cum El este acolo pentru mine şi aşa cum El şi-a trimis Fiul preaiubit pe pământ, am vrut să fiu şi eu, să mă pot numi copil al Lui şi să mă schimb pentru El.

Reporter:
- În momentul când relaţia ta privată şi personală cu Dumnezeu s-a schimbat, când de fapt ai stabilit o relaţie cu El, lucru pe care El îl aştepta de când te-ai născut, cum s-au schimbat celelalte relaţii, relaţiile pe orizontală?

Dana Glazer:
- În primul rând s-a schimbat comunicarea cu soţul meu. Noi fiind amândoi două firi temperamental colerice aveam tendinţa de a ne certa sau de a avea divergenţe pe anumite teme. În primul rând eu nu concepeam să-i fiu supusă soţului meu.

Reporter:
- Să-i spui unei femei, care este colerică sau sangvină prin temperament, că trebuie să fie supusă soţului, cred că a fost o mare povară pentru cei care au încercat să-ţi explice treaba asta.

Dana Glazer:
- Da, e greu de acceptat. Chiar foarte greu de acceptat şi de multe ori poate mă supun dar cu o puternică luptă interioară.

Reporter:
- De atâtea ori bărbaţii iau decizii greşite şi nu-şi dau seama că iau decizii greşite. Nu-i aşa?

Dana Glazer:
- Da.

Reporter:
- Dar slavă lui Dumnezeu că avem soţiile care de multe ori au fler, au intuiţie şi au o înţelepciune feminină deosebită care ne ajută foarte mult.

Dana Glazer:
- Atunci când mi-am dat seama că de fapt am fost creată pentru un anumit scop, că am un rol în viaţa de familie, am încercat şi sper că o să şi reuşesc, de a mă schimba pentru soţul meu şi pentru copiii mei, de a avea, de a-mi îndeplini acest scop pentru care am fost creată. Să învăţ să fiu supusă soţului meu şi nu numai atât, să învăţ să comunic cu el.
Am văzut că atunci când lucrurile merg bine, între mine şi Domnul, în relaţia mea cu Domnul, lucrurile merg bine şi pe orizontală, în relaţia cu soţul şi cu copiii mei. Şi la fel când am nelinişti, când sunt supărată pentru un lucru şi mă îndepărtez de Domnul, atunci parcă nimic nu mai îmi iese bine. Sunt mereu nervoasă, supărată şi uit un lucru foarte important, că de fapt în primul rând trebuie să mă împac cu Domnul şi după aceea să văd că lucrurile se aranjează de la sine sau încet-încet îşi vor reveni în fire.

Reporter:
- O parte interesantă în istoria vieţii tale este faptul că tu ai învăţat că trebuie să fii supusă soţului tău, ceea ce este o învăţătură biblică. Dar în acelaşi timp, după ce ai aflat aceste lucruri din Biblie, te-ai înscris la Facultatea de Drept şi ai absolvit Facultatea de Drept, ceea ce demonstrează că atunci când te întorci la Dumnezeu, eşti de fapt împlinită pe toate planurile, chiar dacă accepţi şi această învăţătură biblică a supunerii, care poate părea o nebunie de-a dreptul anacronică pentru lumea de astăzi, în care feminismul şi egalitatea între sexe este un flagel promovat cu agresivitate.

În aceste condiţii tu totuşi te-ai apucat şi ţi-ai construit o carieră, cu ajutorul soţului tău, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce demonstrează că aplicarea de bunăvoie a principiilor Bibliei nu te închide, nu te reduce, nu te face legumă, ci te ridică.

Spunea cineva că va veni o vreme când majoritatea oamenilor va înnebuni. Şi această majoritate va spune unora care vor rămâne normali şi alipiţi de Dumnezeu: „Voi sunteţi nebuni! Pentru că nu acceptaţi homosexualitatea sau depravarea.” Sau altele şi altele! Dar de fapt este aşa de greu acum să mai rămâi în echilibru, legat de Dumnezeu şi ancorat în principiile Lui.

Într-o lume în care cei puşi să apere legea, mint, fură şi înşeală, ar fi poate interesant să apară într-o zi ceva de genul: „Din această zi se scoate din minţile tuturor oamenilor minciuna.” Nici un om nu va mai ştii că există minciună. Sau nu va mai ştii că există posibilitatea de a minţi. Doamne, câte lucruri s-ar schimba în lume din ziua respectivă.

Dana Glazer:
- Ce pot să vă încurajez eu? Dacă sunteţi tineri, nu vă lăsaţi duşi de valul frumuseţilor sau al discotecilor. Au un farmec fals. Căutaţi-L pe Dumnezeu, pentru că mai târziu, poate e prea târziu.

Reporter:
- Dumnezeu să vă ajute „să-L descoperiţi pe Dumnezeu la timp”, dragii şi iubiţii noştri cititori.

******************************

RAUL CIONCA

“Trăiam în promiscuitate. Totul avea conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în care mă îmbrăcam, felul în care arătam. În sensul că îmi doream să fiu privit, îmi doream să privesc, îmi plăcea să flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume neapărat, dar totul era îmbrăcat într-o aură de sexualitate, de lascivitate, de senzualitate.”

“Toată lumea şi tot ceea ce făceam se învârtea în jurul meu. Eu eram centrul atenţiei mele, eram un tip foarte încrezut.”

“Totdeauna aveam tendinţa de a-i pune pe ceilalţi într-o lumină mai nefavorabilă, de a mă ridica pe mine.”

“Pentru mine fetele reprezentau o modalitate de a-mi satisface propriile dorinţe, propriile satisfacţii. Îmi plăcea să mă văd frumos în ochii lor. Nu mă interesa personalitatea lor, nu mă interesau dorinţele lor, nu mă interesa cine sunt şi ce vor de la mine.”

“În momentul în care am cunoscut-o pe fata respectivă şi-n momentul în care eşti în prezenţa răului, practic nimic nu te mai bucură. Ai impresia că nimic nu te mai poate scăpa de acolo. Ai impresia că este ca un tunel negru, un abis, ca o cădere din care nu poţi să te mai ridici.”

“Scăpaţi de promiscutate. Faceţi un pas către Dumnezeu şi El vă va cuprinde cu toată dragostea Lui.”

„Doamne, ajută-mă. Uite au venit, au ieşit fustele, au ieşit imaginile voluptoase…”

În anul 2002-2003, Raul Cionca a fost campion european la karate, a deţinut titulul european la karate.

Reporter:
- Raul care sunt cele mai importante evenimente din viaţa ta de până acum? Sportul, şcoala, întâlnirea cu Dumnezeu sau prietenele?

Raul Cionca:
- Acum m-ai pus într-o situaţie destul de delicată, în sensul că mi-ai prezentat practic momentele sau aspectele esenţiale din viaţa mea, din trecutul meu, din prezentul meu.
Acum cel mai important pentru mine este Dumnezeu. Cel mai important moment şi mai frumos moment şi mai graţios, a fost momentul în care Dumnezeu s-a întâlnit cu mine şi apoi eu cu El.
Sunt din Satu Mare. Viaţa mea de la o anumită vârstă, când am început şi eu să am conştiinţa de sine, a fost destul de zbuciumată.

Reporter:
- De prin clasa a VI-a, a VII-a când începeai să te uiţi mai mult în oglindă şi să fii mai preocupat de aspectul exterior.

Raul Cionca:
- Exact, de imaginea de sine şi aşa mai departe.
Toată lumea şi tot ceea ce făceam se învârtea în jurul meu. Eu eram centrul atenţiei mele, eram un tip foarte încrezut. Dar totuşi de fiecare dată când făceam lucruri neplăcute era ceva mult mai adânc, care-mi atrăgea atenţia, care mă făcea să nu mă simt bine, care mă făcea ca seara înainte de culcare, chiar să-mi cer scuze.

Şi spunea un mare teolog la un moment dat că doar faptul că ne dăm seama de graşelile noastre este deja o mare binecuvântare. Eu mi-am dat seama de greşelile mele şi-am trăit mult timp cu sentimentul acesta.

A urmat perioada liceului în care făcând sport de performanţă am avut anumite rezultate. Am avut succes şi pe plan şcolar şi sportiv. Implicit mândria a început să-şi spună cuvântul în viaţa mea. M-am comportat ca atare. Şi am devenit o persoană destul de neplăcută.
În prezenţa mea doar prietenii cei mai apropiaţi se simţeau bine, pentru că totdeauna aveam tendinţa de a-i pune pe ceilalţi într-o lumină mai nefavorabilă, de a mă ridica pe mine.

Reporter:
- Ai avut între timp şi prieteni, prietene? Au început să-ţi placă distracţiile, fetele, prieteniile?

Raul Cionca:
- Da, aşa este. Am avut prieteni. Când eşti un tip extrovertit, când nu-ţi este ruşine de cum araţi, de alte aspecte în ceea ce te priveşte, atunci bineînţeles că este uşor să-ţi faci prieteni şi prietene.
Pentru mine fetele reprezentau o modalitate de a-mi satisface propriile dorinţe, propriile satisfacţii. Îmi plăcea să mă văd frumos în ochii lor. Şi-mi era suficient. Nu mă interesa personalitatea lor, nu mă interesau dorinţele lor, nu mă interesa cine sunt şi ce vor de la mine. Pur şi simplu mă interesa ca eu să mă simt bine în prezenţa lor.

Asta până am întâlnit o domnişoară. Eram la liceu. Am crezut că o iubesc foarte mult. Mi-am arătat sinceritatea şi toate sentimentele acelea caracteristice vârstei de adolescent, dar am fost dezamăgit. Atunci am tras concluzia: „În momentul în care-ţi arăţi sentimentele faţă de o fată, vei fi dezamăgit. Trebuie să te comporţi ca atare.”
Am ajuns la facultate şi am început să iau atitudine. În sensul că, dacă până acum eram un tip încrezut şi nu mă interesau dorinţele lor şi nu mă interesa cine sunt ele, la facultate am devenit şi mai rău. Ceea ce nu mi-a fost deloc folositor. Pentru că această frustrare a mea din trecut m-a determinat să-i frustrez pe ceilalţi şi a acumulat în mine şi mai multă amărăciune.

Reporter:
- Cum te percepeai tu în momentul când ai câştigat Campionatul European de karate, în sezonul 2002-2003, când ai fost în punctul de maxim.

Raul Cionca:
- Au mai fost şi înainte puncte de maxim, în sensul că am participat la competiţii de prestigiu şi am reuşit să ajung pe podium alături de nume importante din lumea karate-ului.
Dar în 2002 a fost un moment deosebit pentru că am ajuns foarte greu acolo. Am simţit în momentul acela o bucurie şi o încununare, dacă vreţi, a eforturilor mai multor oameni.
În primul rând mi-au venit în minte părinţii mei, mi-au venit în minte antrenorii, mi-au venit în minte prietenii, o profesoară căreia vreau să-i mulţumesc, doamna Florina Popa, care m-a sprijinit foarte mult în decizia aceasta de a merge la competiţie şi de a face ceea ce mă împlineşte.

Reporter:
- Care a fost momentul de maxim din punct de vedere spiritual, momentul întâlnirii tale personale cu Domnul Isus Cristos, Cel care ţi-a schimbat întreaga viaţă?

Raul Cionca:
- Prima oară am auzit vorbindu-se despre un Dumnezeu viu care chiar schimbă viaţa unui om de la prietenul meu, Adrian, cu care am fost coleg de liceu. Am mers pe la el şi el mi-a vorbit atunci foarte, foarte serios, foarte dezinvolt, foarte liber şi liniştit despre un Dumnezeu atât de real încât pe moment chiar mi-am dorit să-L cunosc şi eu pe acest Dumnezeu.

A fost momentul în care practic am început să deschid Biblia, să citesc din Biblie. Am început să-mi regăsesc viaţa sau ziua trecută într-un pasaj, într-un verset, într-un cuvânt.

A fost ceva deosebit în momentul în care am început să descopăr că această carte este mai mult decât o scriere oarecare. Dar, există un dar, nu am avut puterea de a lua atitudine. Nu am avut puterea şi m-am zbătut, pot să spun vreo 2-3 ani în acest joc, între alb şi negru.
Citeam din Biblie, mă rugam dar m-au stăpânit mult timp păcatele mele. Oamenii le spun astăzi probleme. Eu ca şi creştin, vreau să le spun păcate. Chiar am trăit în promiscuitate. Chiar am fost un păcătos. Chiar sunt păcătos, dar un păcătos iertat.

Reporter:
- Care erau păcatele cu care te luptai pe vremea respectivă?

Raul Cionca:
- Unul dintre cele mai mari păcate era cel care priveşte viaţa sexuală. Trăiam în promiscuitate. Totul avea conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în care mă îmbrăcam, felul în care arătam.
Îmi doream să fiu privit, îmi doream să privesc, îmi plăcea să flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume neapărat. Dar totul era îmbrăcat într-o aură de sexualitate, de lascivitate, de senzualitate. Nu ştiu la un moment dat toate gândurile astea care-ţi întunecă privirea, te trimit într-o lume de amorţeală. Eram un tip amorţit.
Am început să scad din punct de vedere al randamentului pe plan sportiv şi pe plan şcolar. Învăţam foarte puţin, credeam că sunt “Ombelico del Mondo” şi credeam că trebuie să învăţ 2-3 zile pentru a lua un examen. Nu a fost aşa.

Reporter:
- Ai fost condiţionat de mediu, ţi-a fost indus acest comportament sexual, această sexualitate în toate lucrurile? Acest mod de a gândi se toarnă cu găleata în minţile oamenilor acum. Peste tot parcă lumea a înnebunit. Totul este doar despre sex sau sexualitate. În orice reclamă nu poţi să vezi decât lucruri care fac referire sau fac trimitere la sex.
Ai fost condiţionat de mediu exterior sau pur şi simplu din interiorul tău au pornit toate aceste tendinţe spre păcat?

Raul Cionca:
- Analizând problema mai în profunzime, mi-ar fi uşor să dau vina pe mediul exterior. Nu aş vrea nici o clipă ca să mă dezbrac de haina vinovăţiei şi să spun că mediul a fost de vină sau anturajul. Pe urmă bineînţeles toate celelalte lucruri vin de la sine.
Auzind despre faptul că este bine să-ţi pierzi virginitatea la 14-15 ani, având prieteni care au făcut asta, îţi doreşti şi tu, nu? Şi-atunci iei atitudine.

Pe urmă vine vârsta adolescenţei târzii, 18-19-20 de ani, când deja eşti conştient şi responsabil de faptele tale.
Bineînţeles ajungând la facultate, am dat de un anturaj care nu a fost tocmai potrivit. Nu aş vrea să intru în amănunte şi în detalii. Cert este că aveam o viaţă de noapte în fiecare seară.

Reporter:
- O viaţă de noapte în fiecare zi.

Raul Cionca:
- Pentru mine ziua începea în jurul orelor 22 şi ajungeam dimineaţa la ora 4-5 mahmur.
De multe ori, de foarte multe ori mă trezeam în mijlocul râsului, trist. Bine, asta deja după ce ţi-am spus, am început eu să aflu despre Dumnezeu şi să citesc despre Dumnezeu.

Reporter:
- Există un martor pus de Dumnezeu în om. Şi anume conştiinţa. Te-am întrebat dacă ai avut senzaţia că mediul exterior te-a influenţat sau a pornit din tine, pentru că în acest moment psihologia laică spune că omul este bun în sine însuşi, dar mediul îl condiţionează să fie rău. Pe când Biblia spune că omul este rău în sine însuşi. Şi are nevoie de Altcineva care să-l ridice de acolo.
Spre deosebire de psihologia laică care spune: „Caută în tine însuţi, vei găsi acolo rădăcinile bune şi vei putea să-ţi rezolvi problemele”, Biblia spune: „Avem nevoie de Cristos care să ne ridice din păcat şi din mocirlă.”

Raul Cionca:
- Am căutat foarte mult în mine însumi.

Reporter:
- Poţi doar să te prăbuşeşti atunci când cauţi în tine însuţi.

Raul Cionca:
- Chiar am căutat în mine însumi, dar nu am văzut prea multe porniri frumoase şi pure. Eu cred că puritatea, curăţia, lumina şi tot ceea ce-i frumos vine doar în momentul în care admiţi că doar Dumnezeu te-a creat, şi că El, doar El poate să te schimbe şi să te curăţească.

Reporter:
- Fiind un om care L-ai întâlnit pe Cristos, care ai fost atins de mâna Lui şi de puterea Lui prin Duhul Sfânt, cum îţi vezi viaţa acum? Cum Îi spui că-L iubeşti, că este frumos, că este viaţa ta?

Raul Cionca:
- Din momentul în care Dumnezeu m-a luat în mâna Lui, e ca în povestea cu urmele pe nisip. Când ne este greu spunem: „Doamne unde-ai fost?” Şi vedem doar paşii noştri. Dar El ne spune: „Nu, nu erau paşii tăi, erau paşii Mei. Pentru că Eu te-am luat în braţe.”
Revenind la momentul despre care îţi spuneam, am cunoscut o fată. Am avut atunci neşansa de a vorbi cu Diavolul. Dumnezeu s-a arătat maestru şi-n acele momente şi s-a folosit de acel incident, de acea clipă de umbră, de frică, pentru a mă scoate la lumină.
În momentul în care am cunoscut-o pe fata respectivă şi-n momentul în care eşti în prezenţa răului, practic nimic nu te mai bucură. Ai impresia că nimic nu te mai poate scăpa de acolo. Ai impresia că este ca un tunel negru, un abis, ca o cădere din care nu poţi să te mai ridici. Numai eventual zburând în sens invers.
În acele clipe l-am cunoscut pe Cusman Cionca, pastorul bisericii „Metanoia” din Timişoara. El m-a ajutat să mă ridic. Este noua mea familie. Este biserica în care m-am integrat. Este trupul în care m-am potrivit, în care Dumnezeu m-a potrivit, pe care Dumnezeu mi l-a pregătit şi pentru care vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu.

Reporter:
- Care crezi că este raţiunea pentru care Pavel spune: „S-alergăm pentru premiul chemării cereşti?” De ce o comparaţie cu sportul?

Raul Cionca:
- Am crezut că dacă ?l cunosc pe Dumnezeu, totul va fi mirific, va fi ca-ntr-un basm. Este mult mai frumos decât într-un basm pentru că într-un basm sunt reguli dinainte stabilite ori în viaţă nu sunt, ci viaţa este imprevizibilă.
Şi Dumnezeu se arată maestru în fiecare zi, la fiecare pas din alergarea mea. Se arată maestru pentru că îngăduie încercarea şi mă ajută să ies din ispită.
Este ceva fantastic cum El de fiecare dată se foloseşte de toate clipele pe care eu le consider grele şi de neîndurat ca să-mi arate că toate aceste momente au un scop foarte bine definit în umblarea mea. Şi anume de a mă face desăvârşit. Desăvârşirea aceasta culminează, cum scrie şi în Biblie, cu dragostea de oameni, cu iubirea faţă de cei din jur.
Dumnezeu mă binecuvintează cu dragostea celor din jur. Tot în Biblie spune că „Dragostea celor din jur preţuieşte mai mult decât aurul şi agintul.” Dragostea celor din jur nu este meritul meu, nu este consecinţa a ceea ce eu fac, spun sau gândesc. Este consecinţa faptului că Dumnezeu mă iubeşte, îmi trimite oameni care să mă iubească, care să aibă grijă de mine, care să-mi spună că mă iubesc.

Reporter:
- Poate sunt printre cititorii noştri persoane care şi-ar dori să devină campioni europeni la karate sau la un alt sport. Poate sunt oameni pentru care relaţiile sexuale în afara căsătoriei - relaţii sexuale neîngăduite de Biblie - constituie un mod de viaţă. Sau absolvirea unei şcoli cum este Facultatea de Drept pe care o absolvi tu, constituie, la fel, un ţel. Ce le-ai spune acestor oameni?

Raul Cionca:
- Faptul că eu am terminat Facultatea de Drept, că am câştigat aceste competiţii, că am prieteni sau faptul că împreună cu Dumnezeu am ieşit din promiscuitate, nu mi se datorează mie. Mi se datorează mie într-o măsură foarte mică. Se datoreză milei lui Dumnezeu.
În momentul în care eu am strigat: „Doamne, ajută-mă. Uite au venit, au ieşit fustele, au ieşit imaginile voluptoase…”

Reporter:
- „…Strada-i plină de carne goală” spunea pastorul Iosif Ţon…

Raul Cionca:
- Am strigat la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă, fă ceva.” Şi El îmi dă putere să trăiesc o viaţă corectă, după voia Lui.
Vreau să le spun tuturor tinerilor sau cititorilor că nu trebuie să treacă pe unde am trecut eu. Nu-i nevoie.
Tatăl meu îmi spunea că: „Adevăraţii înţelepţi învaţă din greşelile altora.” Eu vă spun: „Fiţi înţelepţi. Urmaţi-l pe Dumnezeu, învăţaţi din greşeala mea.”

Aş vrea să vă îndemn pe toţi, tineri, mai puţin tineri: scăpaţi de promiscutate. Faceţi un pas către Dumnezeu şi El vă va cuprinde cu toată dragostea Lui. Iar restul: succesul pe plan sportiv sau profesional, restul vine de la sine, restul ne sunt date pe deasupra.
 

 

sus