Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Media
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Radio Vocea Evangheliei

RADIO VOCEA EVANGHELIEI
str. Vlasiei nr. 4
C.P. 1174
O.P. 16
Timisoara

Tel./Fax: +40 256 217212
Mobil: +40 728 276516
e-mail:
rvetimisoara@hotmail.com

 

 

 

Watch videos at Vodpod and more of my videos


Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole

 

 

Ioan Ciobotă

Pagina de MEDIA este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 

horizontal rule

Vieţi Transformate - Vol. 1 - partea 1

 

 

RADU CLETIU

 

"Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita" sau un alt fel de Pygmalion

Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea "Duminica in familie" de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. In cotidianul timisorean "Renasterea Banateana" a avut timp de mai multi ani serialul de benzi desenate "Hominid" (un personaj evolutionist, cam nedezvoltat si cam ciudat, inventat de el, care se dezvolta si devine om).

 

Se considera un artist neinteles de oameni si de familie. Isi "ineca in bautura" amarul pe tema "geniului neinteles", uneori singur, alteori cu prietenii prin carciumi, unde "puneau tara la cale". Era un fumator inrait, a obtinut legitimatie de fumator de la o companie de tigari datorita numarului mare de pachete fumate intr-un interval scurt de timp. Era in pragul divortului. Ii placea literatura stiintifico-fantastica, credea in farfurii zburatoare, mai ales ca si in casa lui "zburau farfurii" - cum se exprima el - in urma certurilor conjugale.

Sotia lui - Violeta - a facut specializare pentru propaganda vizuala comunista (lozinci, picturi, bannere, etc.) la cea mai inalta academie comunista din Romania - "Stefan Gheorghiu" din Bucuresti.

 

In caricatura, Radu Cletiu nu se multumea doar sa scoata in evidenta o anumita trasatura de caracter, ci dorea sa jigneasca omul, sa-l distruga - dupa cum marturiseste el. Fiind foarte mult timp aplecat asupra lucrului, nu putea urmari emisiuni TV, ci asculta posturi de radio. A gasit Radio Vocea Evangheliei si i-au placut foarte mult emisiunile "Cu bratele deschise" si "Vieti transformate". Din emisiunea "Cu bratele deschise" se documenta din punct de vedere teologic, iar la "Vieti transformate" ramanea uimit si cam neincrezator ca oamenii se mai pot schimba in bine.

 

A decis sa mearga la biserica, dar sotia l-a atentionat: "Pana acum te-am impartit cu munca si cariera ta, iar acum vrei sa te mai si pocaiesti? Ne despartim!" In 3 Martie 2001, Radu a participat la serbarea de 5 ani a postului de radio Vocea Evangheliei - Timisoara, iar dupa acest eveniment s-a hotarat sa se pocaiasca. I-a explicat sotiei lui ca prin pocainta il va avea pentru ea si doar pentru ea, pe totdeauna. In ziua urmatoare - Duminica 4 Martie - a venit si sotia sa cu el la biserica si s-au hotarat amandoi sa-si schimbe viata. S-au botezat si sunt membrii activi in biserica.

 

Acum s-a schimbat si orientarea lui in caricatura. Organizeaza cursuri de caricatura si pictura pentru copiii din biserica, intentioneaza sa scoata o revista de benzi desenate pe teme crestine. Viata lor de familie s-a schimbat complet in bine, iar acum ei se roaga si pentru fetita lor Andreea, sa se intoarca si ea la Domnul.

 

O intamplare interesanta: era in masina cu unul dintre vechii prieteni, care ii spunea: "Radule, ai innebunit. Cum ai putut sa te pocaiesti? Ma simt murdar, chiar si numai prin faptul ca stau langa tine. Ce biserica este aceea la care mergi tu si care nu are moaste la temelie?" La care Radu Cletiu i-a raspuns: "Daca te simti murdar, inseamna ca Duhul Sfant lucreaza la inima ta..., cat despre moaste la temelia bisericii noastre, noi nu avem nevoie de oase de morti la temelie, deoarece Il avem pe Domnul Isus care este viu"...

 

Viata lui Radu s-ar putea asemana cu legenda lui Pygmalion. Personajul inventat de el - Hominid, cel care devine om - poate fi o paralela cu viata lui. Radu Cletiu a devenit om - un om dupa voia lui Dumnezeu, un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

 

*************************************

 

GABRIELA  POVIAN

 

“Iubeam dansul, iubeam discotecile, iubeam barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri în păcatul curviei, în păcatul desfâului. Iubeam toate păcatele pe care tinerii le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că nici eu nu le consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.”

 

“Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi atunci ea a decis să nască copilul, apoi să-l abandoneze într-un leagăn, să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă viaţa în pericol.”

 

“Să vină un om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi spună: Uite, eu sunt copilul tău!’ ”

 

“Am avut sentimentul de siguranţă. Am avut sentimentul că în orice clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am avut sentimentul că locul meu nu este aici. Locul meu este acolo în cer.”

 

“Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine.”

 

“Ştiu că sunt preaiubită de Domnul şi ştiu că Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.”

 

“Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care să semene cu El.”

 

“Vreau să vă spun este că sunteţi o valoare în ochii lui Dumnezeu.”

 

Reporter:

- Ce aţi face dacă într-o zi sună cineva la uşă şi vă întreabă pur şi simplu, sec, dacă-l cunoaşteţi pe Domnul Isus Cristos şi dacă n-aţi vrea să-l primiţi în inima dumneavoastră ca Domn şi Mântuitor? Acest lucru i s-a întâmplat Gabrielei Povian.

         Gabriela are 29 de ani, lucrează ca educatoare la Leagănul de copii, este căsătorită cu Sorin, iar fiica lor se numeşte Andrada.

 

Gabriela Povian:

- Am rămas foarte uimită de întrebare pentru că nimeni nu-mi mai pusese o astfel de întrebare. ?n câteva cuvinte mi-a vorbit despre Domnul Isus şi despre Dumnezeu, apoi mi-a spus: “Dacă vrei să mergi în cer, Domnul Isus trebuie să locuiască în inima ta. Tu trebuie să-l primeşti pe El ca Domn şi Mântuitor în inima ta.”

Duhul Domnului m-a cercetat şi m-am rugat cu lacrimi în ochi, cu toată inima şi cu toată sinceritatea.

 

Reporter:

- Ce ai întrebat şi ce ai vrut să afli mai mult despre Domnul Isus Cristos?

 

Gabriela Povian:

- Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine. Am spus: “Dar de ce? Cum e posibil? Dumnezeu care m-a creat, de ce nu m-a făcut să fiu aşa cum doreşte El? De ce nu pot să intru în cer aşa cum sunt? De ce a trebuit ca El să vină de acolo din cer şi să-şi dea viaţa pentru mine?” Pentru mine a fost mereu o enigmă lucrul acesta.

 

Reporter:

- “Ce dragoste de Dumnezeu, să moară-un Rege-n locul meu.” Doar în creştinism se întâmplă aşa ceva. ?n nici o altă religie a lumii, Dumnezeul religiei respective nu se dă El ?nsuşi jertfă pentru oameni.

De ce aveai nevoie de Dumnezeu în viaţa ta? Nu erai un om moral, cinstit, corect? Ce păcate te apăsau astfel încât să ai nevoie de Cristos în viaţa ta? 

        

Gabriela Povian:

- Eram un om moral şi cinstit, dacă s-ar putea spune aşa, dar îmi era tare frică de moarte. Nu ştiam ce se va întâmpla cu mine după ce voi muri.

Aveam 18 ani şi ca orice tânăr iubeam dansul, discotecile, barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri în păcatul curviei, în păcatul desfrâului. Iubeam toate păcatele pe care tinerii le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că nici eu nu le consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.

 

Reporter:

         - Ce-au spus cei care te cunoşteau? Este destul de ciudat acum, într-o lume a libertăţii sexuale totale, să spui cuiva: “Nu este corect să trăiţi aşa, trebuie să trăiţi moral, trebuie să trăiţi o viaţă de sfinţenie pentru că aşa ne cere Dumnezeu.”  Pare o nebunie!

 

 Gabriela Povian:

         - Exact, pare o nebunie. Şi pentru mine părea în acele vremuri. Ai atins un punct foarte important. Mi-era foarte frică de reacţia celor din jurul meu, deoarece mă simţeam importantă în grupul meu de tineri cu care umblam şi îmi era foarte frică de părerea lor.

 

Reporter:

- Din nefericire, de multe ori ţinem cont de părerea grupului din care facem parte şi nu ţinem cont, în primul rând, de părerea lui Dumnezeu despre viaţa noastră.

 

Gabriela Povian:

- Din nefericire, chiar dacă în acel moment îl primisem pe Domnul Isus în inima mea, din păcate, pentru următorii 5 ani de zile, mi-am văzut de treaba mea mai departe.

Am fost aproape de Dumnezeu, m-am simţit acceptată, m-am simţit pentru acele momente copilul lui Dumnezeu, dar a doua zi, venind viaţa peste mine, am rămas în aceleaşi obiceiuri în care trăiam, am rămas exact acolo, nu am fugit de acolo, nu L-am căutat mai departe pe Dumnezeu.

 

Reporter:

- Pur şi simplu pare contra naturii la această oră să nu trăieşti o viaţă de libertate totală. Şi este greu pentru un tânăr şi este greu şi pentru cel care recomandă unui tânăr să trăiască o viaţă curată. Dar, Dumnezeu nu acceptă jumătăţi de măsură.

Probabil nu a acceptat nici în continuare cei 5 ani petrecuţi de tine în acelaşi fel de trăire. Vroiai să fii şi cu Dumnezeu şi cu Diavolul, dar nu puteai să-i împaci pe amândoi.

 

Gabriela Povian:

- In aceşti 5 ani, Dumnezeu a avut privirea îndreptată asupra mea. Eu sunt un copil înfiat, şi ca mulţi alţi copii din anii ’70 născuţi la fel ca şi mine, n-am avut o copilărie uşoară.

Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi atunci ea a decis să lase copilul, să-l abandoneze într-un leagăn, să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă viaţa în pericol.

Ii mulţumesc lui Dumnezeu pentru această frică pe care i-a dat-o pentru că pot să mărturisesc că Dumnezeu a luptat ca eu să mă nasc. ?mi place mult Psalmul 139. Ştiu că sunt preaiubită de Domnul şi ştiu că Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.

 

Reporter (pentru cititoarele acestei cărţi):

- Draga noastră, poate te gândeşti chiar acum să mergi să faci un avort astăzi sau mâine, poate ai o sarcină pe care nu ţi-ai dorit-o şi de care vrei să scapi.

Dar gândeşte-te, s-ar putea ca peste 20 sau 29 de ani cineva, undeva, într-o carte, la un radio sau la o televiziune, să mărturisească despre tine că nu ai făcut avort. Gândeşte-te şi opreşte-te înaintea lui Dumnezeu de la un gând pe care Diavolul ţi l-a sădit în minte: să mergi să faci un avort, să omori un copil.

Gabriela, ai încercat să iei legătura cu părinţii tăi?

 

Gabriela Povian:

        - Pe tatăl meu nu-l cunosc. Nu ştiu nici măcar cum se numeşte. Când am găsit-o pe mama şi am stat de vorbă cu ea, la început a refuzat, probabil de frică. O înţeleg.

Să vină un om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi spună: „Eu sunt copilul tău!”

O înţeleg şi vreau să mărturisesc că numai Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere să o iert. Am fost foarte supărată pe ea şi am avut foarte multe motive să o urăsc, dar Dumnezeu nu a lăsat acea ură în inima mea. Prin puterea mea nu aş fi putut face aşa ceva.

Apoi am mers la Şcoala Biblică “Cristos pentru România” din Timişoara şi acolo eram uimită că toţi acei tineri se rugau, cântau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Aşa ceva eu nu mai văzusem.

Ce-am simţit atunci? M-am simţit mică, m-am simţit păcătoasă. Am spus: „Doamne, nu merit să fiu în locul acesta! Locul acesta este prea sfânt pentru mine.”

Spuneam: „Doamne, dacă s-ar despica pământul şi aş intra în el, cred că ar fi foarte bine.” Mi-a fost ruşine. Mi-am văzut efectiv viaţa mea, mi-am văzut modul meu de a trăi şi mi-am dat seama că nu este deloc aşa cum vrea Dumnezeu.

Mi-am adus aminte de ceea ce îi promisesem lui Dumnezeu,  mi-am dus aminte că-L invitasem pe Domnul Isus în inima mea dar în tot acest timp, de fapt, îl dădusem afară din inima mea.

 

Reporter:

         - L-ai invitat în inima ta, dar l-ai pus undeva în cămară’, acolo, sub nişte rafturi, sub nişte borcane şi n-ai vrut să mai afli de El niciodată. Cam aşa se întâmplă.

Dar Dumnezeu, atunci când Domnul Isus Cristos intră în inima noastră, vrea să preia El controlul total, vrea să fie El stăpânul casei, să fie El stăpânul inimii noastre. Să nu mai conducem noi pentru că atunci când conducem noi conducem prost şi mergem spre şanţ, de obicei.

 

Gabriela Povian:

- Până atunci am avut ocazia să văd că-mi condusesem viaţa cu propriile mele mâini şi şi fusese greşit.

Ii mulţumesc lui Dumnezeu că soţul meu a stat alături de mine şi tot Dumnezeu mi-a dat înţelepciune să-l aleg pe el ca soţ. Inainte cu o lună ca noi doi să ne căsătorim, eu mă hotărâsem clar: „Doamne, te voi urma! Doamne voi merge până la capăt. Voi face legământul până la capăt cu tine.”

M-a apăsat foarte tare povara păcatului acesta, deoarece trăiam în curvie cu el, fără să fim căsătoriţi. După ce ne-am căsătorit mă simţeam îndreptăţită să-i spun lui Dumnezeu: „Doamne, dar acum eu sunt căsătorită, eu nu mai curvesc!”

 

Reporter:

- Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată care-şi iubeşte copii. Nu neapărat ca şi tatăl tău, care a ales să te lase într-un leagăn şi să te abandoneze acolo. Gabriela, botezul tău în apă a fost un pas greu pentru tine. De ce?

 

Gabriela Povian:

- Spuneam: „Doamne, toate le pot face, dar să mă bag în apa aceea, chiar nu pot. Nu pot. Mie mi se pare imposibil.”   

         Şi Dumnezeu iarăşi mi-a vorbit, într-un mod personal, mie, ca eu să înţeleg, printr-un vis. Era un vis în care am văzut sfârşitul lumii, focul, lumea fugea, eram speriată. La un moment dat rămăsesem doar eu singură, în faţa unui pământ pârjolit. M-am aşezat în genunchi şi am spus: “Doamne, tocmai acum vine sfârşitul lumii, este sfârşitul vieţii mele. Eu acum voi merge în iad pentru că nu am făcut ceea ce ştiam că trebuie să fac. Ce se întâmplă cu mine?” Am auzit doar o voce care mi-a spus aşa: "Du-te şi fă ceea ce ai de făcut!"

 

 Reporter:

          - Ce reprezintă botezul, la urma urmelor?

 

Gabriela Povian:

          - Mie îmi era foarte greu. Ce vor spune oamenii? Mi-era foarte greu să mă prezint înaintea oamenilor şi să spun: “Uite, eu sunt pocăită, m-am botezat.” Pentru mine a fost, pot să spun, pasul cel mai, cel mai, cel mai important, pentru că am recunoscut înaintea tuturor oamenilor. Mi-am invitat prietenii şi cunoscuţii. Mă bucur pentru cei care au acceptat să vină. Şi am spus în faţa tuturor: “Da, eu ?l primesc pe Domnul Isus în inima mea. Da, eu vreau să fiu un copil al lui Dumnezeu.”

 

 Reporter:

          - A fost o declaraţie publică a schimbării care s-a petrecut în inima ta. A fost o recunoaştere în mod public a faptului că din acel moment aparţii poporului lui Dumnezeu. Cum este viaţa ta acum?

 

Gabriela Povian:

- Sunt şi bucurii, şi întristări, şi necazuri, dar altfel. Am sentimentul de siguranţă. Am sentimentul că în orice clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am sentimentul că locul meu nu este aici. Locul meu este acolo, în cer.

Am înţeles că ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare om este ca orice om să semene cu El. Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care să semene cu El.

 

 Reporter:

          - Naşterea din nou şi relaţia personală a omului cu Dumnezeu, înseamnă pur şi simplu o schimbare a felului de a gândi şi intrarea într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Rugăciunea zilnică, studiul Bibliei, bucuria, părtăşia cu ceilalţi membri ai bisericii este parte din viaţa noastră de zi cu zi.

Este ca şi cum ar fi pasul de intrare într-o şcoală, într-un liceu sau într-o facultate. Urmează pregătirea. Dar ai trecut deja, eşti deja în liceul sau în facultatea respectivă şi o vei absolvi, dar ai intrat şi ştii că nu mai eşti afara. Deja ştii că eşti acolo. Ai trecut de partea copiilor lui Dumnezeu.

La fel este după ce ai intrat în biserica lui Cristos, experimentând naşterea din nou, schimbarea minţii, a valorilor, a modului de a gândi şi având o relaţie personală, o părtăşie zilnică cu Dumnezeu - eşti deja intrată în poporul lui Dumnezeu.

Gabriela, printre cititorii noştri poate este cineva care a trecut prin aceeaşi situaţie ca şi tine, a fost în pericol să fie avortat sau cineva care vrea să facă avort.

Sau poate sunt tineri care se luptă cu aceleaşi păcate cu care te-ai luptat şi tu şi cărora li se toarnă în cap, de către mass-media sau de către anturaj, minciuna că este normal să trăieşti în curvie, este normal să trăieşti în beţie, este foarte bine să consumi droguri, este foarte bine să faci tot felul de păcate. Ce le-ai putea spune tuturor acestora?

 

Gabriela Povian:

- Vreau să le spun este că sunt o valoare în ochii lui Dumnezeu. Chiar dacă cei din jur îi consideră simpli oameni, vreau să le spun că ei au un preţ extraordinar în ochii lui Dumnezeu. Viaţa este prea scurtă şi totodată prea valoroasă ca s-o pierdem în păcatele acestea trecătoare.

Mi-aduc aminte foarte bine că şi eu, după ce savuram aceste păcate la petreceri, în inima mea rămânea un gol. Şi golul acesta, dragii mei, numai Dumnezeu îl poate umple. Numai Dumnezeu, pentru că este locul Lui. El şi-a lăsat acolo un gol în inima noastră, pentru ca ea să fie umplută de El.

 

Reporter:

- Dragul nostru cititor, cu siguranţă experimentezi şi tu acest gol în inima ta. Nu-l vei putea umple cu absolut nimic, oricât vei încerca: bani, distracţie, păcate, nimic, nimic, nimic.

Doar Cristos poate să umple golul din inima ta. Cheamă-l şi tu pe El, chiar astăzi în inima ta. Roagă-l să devină El stăpânul total, complet, absolut al vieţii tale.

Nu-L invita în inima ta şi apoi să-l trimiţi undeva într-un colţ, sub nişte scări. Lasă-l pe El să fie Domnul şi Stăpânul casei inimii tale.

 

*************************************

 

LIGIA  SEMAN

 

“A avut loc acea tragedie... când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’

Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.

 

“Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă.”

 

“Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei…”

 

“Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi.”

 

“Refugiul în arta scrisului nu schimba nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.”

 

“Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.”

 

“Tatăl meu, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: ‘Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!’ “

 

“Când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.”

 

“Am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine."

 

"Fugeam de mama ca şi cum ar fi fost un duşman... şi ea rămânea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă..."

 

“Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens."

 

Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dragostei” şi „Tragedie şi triumf”.

 

Reporter:

- Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva... se simte undeva subiectul durere.

 

Ligia Seman:

- Am fost al 14 copil în viaţă al părinţilor mei. ?nainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.

Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini, atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.

Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. ?mi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”

Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.

Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu ne-au putut ţine...

 

Inainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ - mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică...

In urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.

După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu, pentru că ne iubea prea mult şi îi era teamă să nu ne piardă, ne învăţase că trebuie să fugim de ea.

Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea... şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman... şi ea rămânea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă...

Pentru că am fost un copil sensibil, toate aceste trăiri au pus amprente pe sufletul meu în decursul anilor M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine.

Adeseori mă retrăgeam în camera mea, la biroul acela de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cât încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.

Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. ?n acele clipe m-am gândit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtăşesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.

Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţionale anormale.

 

 Reporter:

- Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate acestea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

 

Ligia Seman:

- Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”

In decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.

Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a suferit consecinţele rupturii unei familii.

 

Reporter:

         - Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării  emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

 

Ligia Seman:

- Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.

Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. ?n sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estompez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.

Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refugiul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate. 

        Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.

La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia ?l iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.

Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. ?mi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.

Mi se descoperise Dumnezeu cu frumuseţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcuprinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?

Dar, pentru că eram în vremea comunismului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.

         Intr-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”

Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. ?mi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. ?mi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

 

Reporter:

         - Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

 

Ligia Seman:

         - Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât - pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.

Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?” Nu mi-a fost deloc uşor. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare - reuşisem să renunţ de dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.

Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre primele cărţi creştine publicate după revoluţie a fost o carte a pastorului Petru Lascău - “Paşi spre lumină”. Citind prefaţa acestei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

 

Reporter:

- Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

 

Ligia Seman:

- Din momentul în care eu L-am cunoscut, Isus Cristos a devenit pentru mine cea mai minunată Fiinţă din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.

Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

 

 Reporter:

        - La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.

 

Ligia Seman:

- Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui.

Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.

Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.

Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sensibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.

In Apocalipsa  ni se spune: “Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”

Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă... Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dragostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consemnează şi răsplăteşte. 

 

Reporter:

Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.

Poate şi dumneavostră treceţi prin ceea ce înseamnă dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedie sau triumf şi aveţi nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată şi El este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.

 

sus

 

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate