Aparitii editoriale la Radio Vocea Evangheliei

“Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”
* documentar, partea a 2-a -

Reporter:
- Ce ati simtit atunci cand ati fost in spital cu avortul de acum 2 ani si jumatate?

Doamna Mirela:
Eram foarte stresata, am avut o stare psihica foarte proasta, inclusiv starea sanatatii in general s-a inrautatit, si ma gandeam uneori c-am sa mor in urma acestui avort. Pe de alta parte, ma apasa faptul ca trebuie sa omor un copil. Era in ajunul sarabatorilor de iarna si ma gandeam la pruncii ucisi de Irod, ma gandeam ca se apropie copilul si eu trebuie sa recurg la acest fapt. [continuare]

"LINIE TELEFONICA CRESTINA PENTRU COPII"

Ioan Ciobota, reporter:
Biserica Aletheia din Timisoara desfasoara un proiect intitulat "LINIE TELEFONICA PENTRU COPII" L-am intrebat pe Razvan Duminica, coordonatorul acestui proiect, despre ce este vorba.

Razvan Duminica:
Timisoara este un oras mare, si la fel ca in intreaga tara, valorile moral-crestine au fost pervertite, iar societatea va suferi tot mai mult de pe urma acestor lucruri, asa ca vrem sa prezentam Evanghelia copiilor si familiilor lor, astfel incat sa crestem o generatie aproape de Dumnezeu. [continuare]

Un extraordinar documentar despre avort
“Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”

• documentar, partea I –
• Realizat in anul 1999 pentru Radio Vocea Evangheliei – Timisoara
• Difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei - Romania, prin statiile Timisoara, Sibiu, Oradea, Suceava, Cluj-Napoca, Bucuresti [continuare]

"Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita"…

Radu Cletiu

…sau un alt fel de Pygmalion. Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea "Duminica in familie" de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. [continuare]

VIATA  CA  UN  VAL

ARTICOL  DE  SABINA  NEGRUT

„In viata, important nu e sa ajungi, ci sa mergi, sa fii pe drum”

(Jose Ortega Y Gasset)

Cel mai adesea, situatiile neplacute, necazul sunt cele care nasc in minte nedumeriri de genul: „Totul mergea bine, succesul era de partea mea, atinsesem culmea, in timp ce raul, iata, pandea la orizont...”

In general, binele, reusita, bogatia, surprizele placute sunt percepute de oameni ca fiind starea  fireasca la care ar trebui sa tindem cu totii si pe care, atunci cand o obtinem, cautam s-o mentinem cat mai multa vreme ca si cand aceasta ar fi mereu „linia de sosire” in maratonul vietii.

In realitate insa, binele si raul care ni se intampla, se succed pe o traiectorie sinusoidala ale carei urcusuri si coborasuri oscileaza de-a lungul unei linii orizontale: cand deasupra, cand dedesuptul ei. Ambele sunt de fapt excrescente, iesiri din contur, convulsii ale vietii, valuri ale unei mari hartuite de furtuna. si, ca In orice furtuna, nu lipsesc norii negri ai urii, vantul puternic al mandriei, tunetele razbunarii, fulgerele sclipitoare ale minciunii.

Toate acestea si multe altele starnesc valurile care urca, apoi se prabusesc producand spaima, prapad si moarte. Iar pe aceste valuri, pluteste In deriva barca omenirii Intr-un zbucium continuu, pentru ca, pe carma, stau fixate cu obstinatie, firave si vulnerabile, mainile necredintei, asa cum se Intampla In vorbele lui Iacov (1:6): „Dar s-o ceara cu credinta (Intelepciunea), fara sa se Indoiasca deloc: pentru ca cine se indoieste, seamana cu valul marii, tulburat si impins de vant incoace si incolo”.

Cine insa, ne-ar putea mentine pe drumul fara Inaltari magulitoare urmate de caderi dezamagitoare, aflate parca Intr-un proces continuu de compensare reciproca?! Oare, cum ne putem pastra echilibrul fara a starni valuri pe marea vietii, valuri ce ne ridica intr-un  avant ametitor, creandu-ne falsa imagine de cuceritori,  dupa care ne coboara la fel de vijelios punandu-ne eticheta de nefericiti?!

Doar cararile lui Dumnezeu ne pot oferi siguranta, fiindca pe ele se plimba dragostea „cea indelung rabdatoare, plina de bunatate, care nu pismuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se gandeste la rau, nu se manie, nu se cearta...” ca sa starneasca valuri, ci din contra, „acopera totul, crede totul, nadajduieste si sufera totul” (1Corinteni 13). si tot pe aceste drumuri, primim „Intelepciunea care vine de Sus” si care „curata, pacinica, blanda, usor de induplecat, plina de indurare si de roduri bune...” (Iacov3:17), ne va ajuta sa intelegem ca viata insasi este un dar inestimabil si ne va invata sa percepem caderile ca pe niste trepte catre perfectiune, iar din inaltari sa facem prilejuri de multumire lui Dumnezeu intocmai ca „bogatul care se lauda cu smerirea lui” (Iacov 1:10), stiind ca „ mandria merge inaintea caderii”.

Iata un mod de a urca tot timpul...

CADOUL  E  PE  DRUM...

ARTICOL  DE  LIVIU  MIHAILEANU

De ziua ei sora mea a primit un dar neobişnuit de la mine: o imagine în care un cadou stătea parcă rupt din context în mijlocul unei străzi iar textul însoţitor anunţa promiţător – „Cadoul e pe drum...”

Intenţia a fost a unui cadou inedit, de care nu mai avusese parte până atunci însă, printr-un cumul de evenimente neprevăzute nu am reuşit să-l obţin până la ziua ei... şi nici după aceea, cadoul rămânând... pe drum.

Îmi amintesc cât de febril aşteptam sărbătorile cu ceva ani în urmă şi asta pentru că ştiam că prin casă, undeva, este ascuns un cadou pentru mine. Nu de puţine ori scotoceam dulapurile în lipsa părinţilor până găseam ceea ce căutam înainte de termen. Când şti că ai un cadou promis, chiar dacă nu rostit, visezi toată noaptea la el, te întrebi ce este, cum arată şi mai ales... când o să ai ocazia să pui mâna pe el.

Cadourile au multiple forme în ziua de astăzi. Poate cel mai cunoscut făcător de cadouri, exceptându-l pe Moş Crăciun, este precursorul său, Moş Niculae. Zilele trecute am fost surprins să aflu ce imagine are în zilele noastre. Iată ce am citit în Ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional din 14 noiembrie:

„Sfântul Nicolae stăpâneşte apele şi este patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec, îi apără pe soldaţi în război, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat. De ziua Sfântului Nicolae se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozează şi rodul livezilor pentru anul viitor.

Ups, stai puţin c-am ameţit. Adică, Sfântul Nicolae este un fel de remitizare a unui zeu antic, un co-stăpânitor al elementelor naturii, un peţitor care aduce fetei sărace mirele cu merele de aur şi aici urmează apogeul: un „sfânt” în numele căruia se fac vrăji, farmece şi încheie un ciclu de ritualuri în care sunt incluse nopţi cu strigoi... Ei, dar totuşi, creştinismul nostru milenar ne spune că ar trebui să fie o legătură între sfinţi şi Dumnezeu, aşa că îl băgăm şi pe el în poveste şi îi aşezăm la masă, unul lângă altul, pe sfântul protector al nopţilor cu strigoi şi pe Bunul Dumnezeu...

Dincolo de tabloul pe care sunt sigur că cei mai mulţi îl percep ca pe o poveste ruptă din culegerile lui Ispirescu, ceea ce m-a gâdilat în ureche a fost „sezonul cadourilor” asociat acestor manifestări. Ne-am obişnuit să numim „cadou” ceva pe care putem pune mâna, un lucru pe care să-l punem în vitrină, să-l folosim pentru binele nostru sau pentru răul altuia, să-l purtăm poate cu mândrie la mână sau la gât... Aţi auzit vreodată expresia „am primit un zâmbet cadou”? Eu nu... Poate pentru că este dematerializat, nu-l putem lua să-l punem în vitrină, să-l arătăm altora: „uite ce zâmbet frumos am primit în dar, are 24 K iar ce vezi strălucind acolo este un diamant cu tăietură perfectă”... Şi totuşi: ce valoare au pentru noi „cadourile” pe care nu putem pune mâna? Le căutăm oare cu aceeaşi febrilitate în speranţa de a le găsi cât mai repede? Avem aceeaşi tresărire de bucurie când ne gândim la ele?

Sezonul cadourilor s-a deschis de două milenii. „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc”, ne-a spus Isus. Pentru cineva care crede cu adevărat lucrul acesta, promisiunea este suficientă pentru a sări în sus de bucurie: „acolo sus este un cadou care mă aşteaptă”... Oare cum o fi acel loc? Voi mai simţi acolo efectele reumatismului şi ale varicelor? Cum este să stai de vorbă cu Isus faţă către faţă?

Ce vă doriţi de Crăciun? Răspundeţi la întrebarea aceasta înainte de a citi mai departe... Aşa este că v-aţi gândit la ceva pe care puteţi pune mâna? Şi totuşi... cadoul pe care ni l-a lăsat Isus când a plecat de pe pământ nu este unul pe care să îl mănânce moliile sau să-l năpădească rugina. „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” este cadoul pe care ni-l face înainte de plecare. Nu este un cadou pe care să-mi permit să-l las în vitrină... nici măcar prins la butonieră sau folosit pe post de mască de noapte. Este zâmbetul de 24 K din mine care poate fi un cadou, pe care nu poţi să-l pui în vitrină, pentru tine...

Asta aşa, ca să-ţi stârnească pofta după cadoul cel mare, cadou care încă... e pe drum!

ESENŢIALUL  BISERICII

ARTICOL  DE  ADRIAN  TOTAN

Cum deosebeşti un teatru, de un cinematograf? Dar un spital, de o şcoală sau o sală polivalentă, de o biserică?

Un răspuns facil ar fi după clădire. Un alt răspuns posibil, dacă arhitectura este asemănătoare, ar fi după ceea ce se petrece în clădire. ?n fine, dacă şi activitatea este aparent similară, ceea ce sigur le diferenţează este scopul fiecărei instituţii menţionate.

Care este scopul Bisericii? Cum este apoi implementat în viaţa Bisericii? Este vreo diferenţă între scopul declarat şi ceea ce urmărim practic?

Aceste întrebări s-ar putea să ne supere sau să considerăm că răspunsul la ele este evident. Dacă ne uităm la ceea ce se desfăşoară în Biserică, am putea trage concluzia că de cele mai multe ori scopul nostru este acela de a  multiplica programe religioase. De aceea este necesar să reafirmăm esenţialul.

Pentru că Biserica există prin intenţia şi grija lui Dumnezeu, este normal ca tot El să definească scopul acesteia. Dacă ar fi să descriem scopul în termeni de producţie, care ar trebui să fie “produsul, marfa” bisericii?

Porunca care descrie cel mai bine scopul trasat de Isus Bisericii Sale, este Marea Trimitere din Matei 28:18-20. Aici Isus Cristos a poruncit Bisericii să facă ucenicii. Adică produsul finit al acesteia nu sunt programele, actele de caritate, sau chiar convertiţi. Ci oameni de o anumită calitate. Oameni care îl glorifică pe Dumnezeu, care rămân în Isus, sunt ascultători, aduc roade, au bucurie şi dragoste. Astfel îşi descrie Isus ucenicii (Ioan 15: 7-17)

Care este în schimb realitatea? Aşa cum a spus un autor: “Bisericile sunt prea puţin centre de pregătire a sfinţilor, şi prea mult sanatorii de recuperare cardio-pulmonară” (Bill Hull, Păstorul ucenicizator).

Când ascultăm de porunca lui Hristos, cresc creştini sănătoşi; apoi aceştia se reproduc iar trupul Bisericii creşte şi se multiplică, şi în final lumea va fi evanghelizată. Doar aşa ne împlinim menirea. Astfel ar trebui să fie recunoscută Biserica faţă de orice altă instituţie.