Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Media
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viata Crestina
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

Radio Vocea Evangheliei

RADIO VOCEA EVANGHELIEI
str. Vlasiei nr. 4
C.P. 1174
O.P. 16
Timisoara

Tel./Fax: +40 256 217212
Mobil: +40 728 276516
e-mail:
rvetimisoara@hotmail.com

 

 

 


Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole

 

 

Ioan Ciobotă

Pagina de MEDIA este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 

horizontal rule

Vieţi Transformate

volumul 3 (ultima parte)

FLORIN  IANOVICI

 

nu  pot  cu  mătăniile - exerciţii  fizice - să  dobândesc  ceva  ce  am  nevoie  pentru  suflet.

 

Dumnezeu a plătit pentru noi, iar noi trebuie DOAR să intrăm în moştenire.

 

Am aflat că Sfânta Scriptură poate fi citită.

 

Florin Ianovici s-a născut în Oneşti, judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Drept, este căsătorit cu Mina si au 2 fetiţe.

 

Florin Ianovici:

            Am crescut într-o familie cu teamă de Dumnezeu şi mi-a plăcut să merg la biserică. La facultate eram ambiţios, aveam mult succes şi eram printre primii.

            Cursul de Istoria religiilor l-am făcut cu părintele Galeriu - o figură remarcabilă în timpul acela. A avut asupra mea o înrâurire foarte bună, pentru că era un om aşezat, domol, blajin şi cu multă dragoste de Dumnezeu.

            Dânsul mi-a făcut o invitaţie la schitul Darvari, unde era un grup de studenţi, care, împreună cu un preot tânăr, stăteau de vorbă despre lucrurile lui Dumnezeu.

            Acolo am aflat că Sfânta Scriptură poate fi citită. Totdeauna am crezut că Biblia este un instrument sacru, care aparţine numai preotului şi, din acest punct de vedere, mintea mea este prea mică să o înţeleagă. Am început să citesc Biblia, dar m-am oprit la genealogii. Mi s-a părut prea greu şi n-a fost nimeni să mă îndrume cum să citesc.    

 

Reporter:

            Mulţi cititori sinceri se împotmolesc la genealogii. Este mai uşor să citeşti Biblia începând cu Evanghelia după Ioan, apoi Noul Testament şi abia apoi Vechiul Testament.                    Acolo se poate începe cu Proverbele şi Psalmii, care conţin multă înţelepciune şi mângâiere sufletească, mai ales în lumea noastră tot mai însingurată şi lipsită de mângâiere.  

 

Florin Ianovici:

            După cursurile de la facultate, mergeam la o bisericuţă unde îmi găseam liniştea. Stăteam şi cugetam, însă întotdeauna aveam o problemă. Când intram în biserică şi mă uitam la icoane, n-a fost niciodată vreun sfânt care            să-mi dea bineţe. Mi se păreau aşa de aspri în privire. Toţi erau aşa de serioşi, severi aş putea spune. Şi mi-era frică. Puneam capul în jos şi treceam cât mai repede, să nu mă uit la ei, pentru că aveam impresia că toţi mă mustră.

            Citind Biblia, am ajuns la locul unde este scris: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul” (Exodul 20).

            Atunci am zis: „Înfăţişare?!? Asta poate să fie şi grafică. Am să-l întreb pe duhovnicul meu: Cum se împacă lucrul acesta din Biblie cu practica?”.

            Când i-am pus această întrebare, am pus-o ca unul care eram cu totul dedicat practicii bisericii căreia aparţineam.     

Reporter:

            În mod sincer, nu din dorinţa de polemică.

 

Florin Ianovici:

            Cel mai sincer cu putinţă. Dar eram foarte curios. L-am întrebat pe duhovnicul meu: „Dacă este scris lucrul acesta, cum de, totuşi, practica este diferită?”.

            N-am crezut că voi declanşa o problemă. El mi-a pus patrafirul pe cap şi mi-a spus: „Dumnezeu să te ierte!”.          M-am simţit umilit.

            Am plecat acasă gândindu-mă: „Cum adică? Dacă Dumnezeu mi-a dat minte, este interzis s-o folosesc? Şi ce-a însemnat întrebarea mea de am nevoie să fiu iertat?”.

            Am întrebat pentru că nu ştiu. N-am citit istorie bisericească, n-am citit despre modul în care s-a ajuns la arta iconografiei, nu ştiam nimic în privinţa aceasta. Eu aveam o problemă de ordin personal, pentru că oriunde mă uitam, mi se părea că nici un sfânt nu mă place.

            Şi m-am gândit astfel: „Poate că la oraş oamenii sunt presaţi, au griji, probleme, necazuri şi sunt mai nervoşi, mai supăraţi, uneori poate chiar fără răspunsuri. O să mă duc în Moldova, la un pustnic”.

            M-am dus la o mănăstire şi înainte să-l întreb pe părinte ce mă durea, mai întâi i-am spus despre un vis pe care-l avusesem chiar atunci recent, cu nişte şerpi peste care eu călcam. Am uitat de problema cu icoanele. Părintele mi-a zis că şerpii sunt păcatele mele şi mi-a spus: „Te duci acasă şi faci un canon duhovnicesc. Faci 600 de mătănii şi te rogi lui Dumnezeu să te ierte”.

            Mătăniile se fac din poziţia în picioare, te proşterni cu totul la pământ, te lipeşti de pământ şi apoi te ridici.

 

Reporter:

            600 ?!?

 

Florin Ianovici:

            600 ! Nu era un canon uşor, însă eu eram bucuros, deoarece mă gândeam că Dumnezeu vede că eu sunt în măsură să plătesc pentru păcatele mele, ca să fiu iertat.  

 

Reporter:

            Pentru iertare am da orice, pentru că iertarea ne aduce linişte sufletului. Cineva care s-a hotărât să se întoarcă la Domnul,  i-a întrebat pe câţiva membri din Biserica Baptistă în care voia să facă legământ cu Dumnezeu:

„Dar nu trebuie să plătesc nimic pentru păcatele mele?”. Ei i-au răspuns:

„Nu, pentrucă a plătit Cristos totul”.

„A plătit altcineva în locul meu?”

„Da. A plătit Cristos absolut totul!

Şi oricum tu nu poţi să plăteşti nimic, deoarece nu  poţi  să  mori  tu pentru păcatele tale. Cristos a murit pentru păcatele tale.”

 

Florin Ianovici:

            Dumnezeu a plătit pentru noi, iar noi trebuie DOAR să intrăm în moştenire. Când primeşti o moştenire, mai întâi semnezi un contract, dar nu vezi moştenirea. Însă ştii că o ai.

 

Reporter:

            Contractul acesta este chiar Biblia !

 

Florin Ianovici:

            Acasă am zis: „Le fac pe toate 600 acum! În felul acesta Dumnezeu va vedea că eu sunt un om serios”.

            Şi-am început să spun singura rugăciune pe care o ştiam: Tatăl nostru. Şi-am început să fac şi mătăniile. Până am ajuns la 10 am simţit ceva frumos în inima mea. Apoi a intervenit problema tehnică: trebuia să şi număr, să mă şi rog. N-am putut să mă mai detaşez: 11, 12, Sfinţească-se Numele Tău, 13, 14... şi era puţin cam dificil.

            Am ajuns doar la 300 de mătănii. Mi-au înţepenit picioarele şi nu mă mai ascultau. Mi s-a făcut rău. Mi-a crescut tensiunea. Am avut o puternică senzaţie de vomă şi parcă îmi treceau nişte drugi aprinşi prin picioare.

            M-am aşezat dezamăgit pe canapea. Simţeam că sufletul mi-era gol. Acum ştiu ce-mi lipsea: liniŞtea.

 

Reporter:

            Golul din suflet strigă în fiecare dintre noi şi golul acela are forma lui Dumnezeu. Poate fi umplut doar de El !

 

Florin Ianovici:        

            Atunci am înţeles, profund dezamăgit, că nu  pot  cu  exerciţiile  fizice  să  dobândesc  ceva  ce  am  nevoie  pentru  suflet, pentru că dacă bătrânii trebuie să facă mătănii, ei trec direct... în veşnicie...

            Dezamăgit de canonul duhovnicesc, m-am aşezat şi am zis: „Dumnezeu este ceva prea greu pentru mine!”.

            Dar Dumnezeu era  acolo când eu am terminat de făcut acele mătănii. Eu n-am ştiut. El avea un plan pentru mine. Mai târziu am înţeles asta. Uneori din greşeli înţelegem ce înseamnă, de fapt, dragostea lui Dumnezeu.

            După câtva timp, o  colegă  de facultate mi-a zis: „Florin, să ştii că nu eşti nici aşa deştept pe cât cred unii şi nici aşa de frumos pe cât cred alţii. Dar ai putea să fii un rod extraordinar în mâna lui Dumnezeu”.

 

Reporter:

            Colega aceea este acum soţia dumneavoastră? J

 

Florin Ianovici:

            Da. J Numele ei este Mina. Şi a început să vorbească despre Dumnezeu într-un fel în care niciodată   n-am mai auzit. Un Dumnezeu care iubeşte şi care L-a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, să moară pentru păcatele noastre, în locul nostru. Aşa de aproape era de Dumnezeu încât am rămas cu ochii larg deschişi. Aşa m-am îndrăgostit.

            M-am îndrăgostit de bunătatea ei, de gingăşia ei,  m-am îndrăgostit de dragostea ei de Dumnezeu. Simţeam că pentru mine ea era cea care îmi era dăruită.

            Mă simţeam apreciat şi iubit şi asta n-avea de-a face cu performanţele şcolare şi nici cu glumele mele. Fiind un om glumeţ, eram sufletul petrecerilor. Dar glumele astea mă goleau. După ce glumeam o seară întreagă, acasă nu mai aveam nici o glumă pentru mine. Acasă eu eram gluma.

            Am hotărât să ne căsătorim. Părinţii mei, când au auzit, au început să râdă. Mama mi-a zis: „Să ai tu slujba ta, casa ta, rostul tău şi apoi te însori”. I-am zis: „Mamă, pe la 70 de ani cred că mă însor, după criteriile tale. Că nu prea văd cum să ai azi casă, serviciu şi toate lucrurile.

            Aşa că eu mă căsătoresc. Am găsit o fată cuminte, curată, iubitoare de Dumnezeu, cu care mă înţeleg extraordinar şi pe care nu vreau să o scap”.

            M-am însurat fără acordul părinţilor, şi ei crezând că totul este o glumă...   

 

Reporter:

            ...care se va termina în scurt timp, aşa cum se întâmplă cu multe căsătorii.

 

Florin Ianovici:

            Da. Soţia mea era şi cadru didactic în paralel cu facultatea, şi era colegă cu o profesoară de franceză. Profesoara aceea de franceză era membră într-o biserică neoprotestantă. Trei ani cât au stat ele împreună, femeia aceea i-a vorbit despre Dumnezeu, astfel încât soţia mea a ajuns să gândească, să acţioneze şi să se comporte ca un om care era cu totul schimbat, născut  din  nou.

 

Reporter:

            Când soţia v-a spus că puteţi fi „un rod extraordinar în mâna lui Dumnezeu” ea nu era neoprotestantă?

 

Florin Ianovici:

            Deloc, dimpotrivă, mergea la biserica în care crescuse. Dar trăia ca un om care postea, se ruga şi citea Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne-am căsătorit în biserica în care am crescut, neştiind că există o altă biserică.

            Şi această doamnă, profesoara de limba franceză, nu i-a făcut niciodată invitaţii la biserica neoprotestantă. S-a mărginit doar să-i spună despre Dumnezeu. În fond, ce-i mai important: să vii sau să trăieşti?

            La căsătorie am fost doar noi doi şi naşii la biserică. Ne-am aşezat în genunchi şi m-am rugat astfel: Doamne, eu cred că astăzi Tu ne-ai căsătorit! Şi nu spun asta ca să Te măgulesc, ci pentru că foarte curând o să-Ţi cer socoteală că ne-ai căsătorit. Mai curând decât crezi.

            Am plecat în Parcul Carol. Aveam la noi nişte mâncare, nişte caş proapăt, nişte pui. J N-am avut probleme cu rezervarea. Am găsit o bancă în parcul Carol. A fost foarte bine. Mi-am agăţat haina într-un pom... 

 

Reporter:

            Doar amândoi?

 

Florin Ianovici:

            Da, doar amândoi. Totul a fost foarte bine aranjat. Am avut şi o orchestră minunată: păsărelele din pom.

 

Reporter:

            Copacii ne-au slujit la mese... J

 

Florin Ianovici:

            Aşa ceva. A fost o nuntă foarte fericită. Nu m-a pupat nimeni, nu m-a felicitat nimeni, n-a trebuit să zâmbesc până să-mi înţepenească faţa. A fost frumos.

            Pe la 4 după-masa am ajuns unde stătea soţia în gazdă. A ieşit proprietăreasa şi m-am gândit că ne felicită, că ştia că ne-am căsătorit. Dar ea a zis: „Bine c-aţi venit, că mi-a venit prietenul şi trebuie să vă mutaţi astăzi!”.    

 

Reporter:

            În noaptea nunţii.

 

Florin Ianovici:

            Încă era ziua nunţii, dar ne-am mutat până în noaptea nunţii. Am luat cei trei saci de cărţi care erau zestrea mea, soţia mai avea şi ceva haine şi am găsit o garsonieră undeva la marginea Bucureştiului, într-un cartier muncitoresc.

            Am ajuns seara, pe la 10. Mai aveam o conservă de carne, dar n-aveam cuţit să o deschidem. M-am dus la vecina să-i cer un cuţit. Vecina mi-a dat cuţitul, dar mi-a zis: „Vi-l dau, dar data viitoare să nu mi-l mai cereţi”.

         Asta a fost în loc de „Bine aţi venit în lumea celor căsătoriţi!”. Este o vorbă românească: „Noi am început de la cuţit şi furculiţă”. Bravo! Unii n-au avut nici cuţit.

 

Reporter:

            Măcar eraţi împreună şi împărţeaţi amândoi o singură conservă. J În istoria satelor săseşti din Transilvania exista un Turn al împăcării, în care erau închişi 2 săptămâni cei care aveau probleme în cuplu. La dumneavoastră încă nu era cazul... J

            Erau închişi acolo, într-o singură cameră, mâncau dintr-o singură farfurie, aveau o singură masă şi un singur pat. Şi timp de 400 de ani n-au fost decât câteva divorţuri în toate acele comunităţi.

 

Florin Ianovici:

            Au început şi la noi deosebirile de păreri. Atunci  ne-am dus la o biserică neoprotestantă din Bucureşti.

            Acolo am auzit corul cântând şi am văzut feţele oamenilor. Pentru mine a fost un lucru extraordinar. Am văzut lumină pe feţe şi am auzit acele cântece extraordinare. Am zis: „Dacă cineva poate să cânte aşa despre Dumnezeu, înseamnă că aici sunt lucruri care mie-mi scapă”.

            Şi se predica acolo despre capitularea în faţa harului lui Dumnezeu, despre predare. Şi-am zis: Da’ de ce să mă predau? Ce înseamnă asta?.

            Apoi am înţeles că fiecare minciună, fiecare nelegiuire, fiecare păcat este un război declarat lui Dumnezeu. El NU ne-a făcut să fim aşa cum suntem, ci ne-a făcut fiinţe frumoase, curate, dar noi I-am întors spatele la fiecare păcat şi e nevoie să recunoaştem lucrul acesta. Mi se părea drept.

            Apoi am auzit că există oameni inspiraţi de Dumnezeu prin care ar putea vorbi Dumnezeu. Mi s-a părut prea mult şi n-am crezut, dar am zis:

            „Dacă aceasta este Biserica unde vrea Dumnezeu să rămân, atunci să vină un om oarecare din această Biserică şi să-mi zică, inspirat de Dumnezeu, cuvinte pe care eu le fabric acum în mintea mea. Să-mi zică aşa: ‘Tu eşti fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îţi sunt iertate şi te primesc în Împăraţia Mea!’ ”. Nici măcar soţiei nu i-am spus. Era strict între mine şi Dumnezeu.

            N-am spus-o nici cu credinţă, nici cu necredinţă, ci pur şi simplu neutru. Eram curios ce va face Dumnezeu.

            După câtva timp, cineva spunea într-o predică: „E timpul să te smereşti! Dacă vrei să intri pe uşa harului lui Dumnezeu, e timpul să te faci mic, să te smereşti”.

            Mesajul acesta m-a lovit cu forţa unui tanc. Am dat să ies din Biserică, însă mi-am adus aminte că făcusem o înţelegere cu Dumnezeu.

            Predicatorul a continuat: „Poate I-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu în inima ta, poate L-ai întrebat ceva. Îţi garantez că dacă tu faci un pas spre Dumnezeu, şi Dumnezeu va face un pas spre tine. Şi dacă El nu-l face, atunci retrage-ţi pasul pe care l-ai făcut”.

            Mi s-a părut corect. E o înţelegere juridică foarte corectă. Eu fac pasul, dar dacă Dumnezeu nu face şi El un pas spre mine, retrag totul şi spun: „N-a fost de la El”.

            Aşa că am făcut eu primul pas: m-am pus în genunchi în faţa amvonului şi mi-am predat viaţa Domnului.

            În momentul acela s-a desprins o tânără din Biserică, a venit, şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi mi-a zis: „Ascultă ce-ţi vorbeşte Domnul: ‘Tu eşti fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îţi sunt iertate şi te primesc în Împăraţia Mea! .

            Am izbucnit în plâns. 25 de minute am stat topit la pământ pentru că eram uimit că Dumnezeu din cer a venit să vorbească cu mine. Nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci să simt că Dumnezeu stă de vorbă cu mine. Am simţit că El mi-a spus acele cuvinte de încurajare.

            Soţia mea pusese şi ea un semn cu Dumnezeu şi a zis: „Dacă soţul meu iese în faţă şi se pune în genunchi înaintea lui Dumnezeu, eu îl voi urma. Înseamnă că    asta-i Biserica în care vrea Dumnezeu să fim”. În spatele meu era soţia mea, dar eu n-am ştiut...

                                                      ...............................................................................       

             De-atunci şi până astăzi n-am mai plecat din acea Biserică. Pentru că dincolo de doctrină şi de dogmatică, există ceva foarte palpabil, foarte simplu. Nu ştiu dacă toţi ştim că apa este inodoră, insipidă şi incoloră. Dar ştim că dacă ne este sete şi o bem, ne stâmpără setea.

            La fel şi aici: dincolo de tot ceea ce înseamnă teologie şi doctrină, este vorba despre o realitate trăită şi simţită, care mie mi-a adus foarte mult bine.                                                                                 

Reporter:

            Ce sfat aveţi pentru cititorii care poate sunt în aceeaşi stare de aşteptare, încă n-au făcut acel prim pas spre Dumnezeu, pe care dumneavoastră l-aţi făcut?

 

Florin Ianovici:

            Orice om cu suflet sincer va ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Tot ceea ce avem nevoie pe pământ este să fim sinceri, cu o inimă absolut deschisă. Cine este sincer cu el însuşi şi face lucrurile din toată inima, va avea posibilitatea ca-ntr-o zi să trăiască ce-am trăit eu, pentru că Dumnezeu poate vorbi fiecărui om sincer.  

 

Reporter:

            Dragul nostru cititor, cred că Dumnezeu este gata să-ţi spună şi ţie, cu toată dragostea, acest mesaj pe care     l-a cerut Florin din partea lui Dumnezeu: Tu eşti fiul Meu. Astăzi te-am născut. Te primesc în Împăraţia Mea!.

 

Florin Ianovici:

            E un mesaj de dragoste. Lumea nu poate da mesaje de dragoste. Numai Dumnezeu poate da.

            Nu pot să redau ce-am simţit. M-a secerat un fior din creştet până în tălpi. Este o întâlnire care te lasă marcat pentru toată viaţa.

 

Reporter:

            Ce au spus părinţii dumneavoastră?

 

Florin Ianovici:

            Când au auzit că m-am pocăit, au fost şocaţi. Mama mi-a dat telefon şi mi-a spus: „Din seara asta te rog să uiţi numărul nostru de telefon”. Şi 4 ani s-a ţinut de cuvânt.

            Părinţii soţiei mele, fiind directori de şcoală, au avut o reacţie şi mai virulentă şi au zis: „Ne-aţi făcut de râs”. Şi  n-am înţeles de ce. Am zis: „Dar noi nu bem, nu fumăm, nu facem lucruri neîngăduite, ne iubim, ne cinstim, ne rugăm lui Dumnezeu. Ce rău vă facem vouă?”

„Ne-aţi făcut de râs în faţa oamenilor.”

„Cum v-am făcut de râs?”             

„Păi, v-aţi schimbat religia.”

„Nu-i adevărat. Nu ne-am schimbat-o, ci ne-am îmbunătăţit-o”.

            Atunci am trecut printr-o perioadă de sărăcie extraordinară. Ca să-mi continui studiile, m-am angajat portar la Tribunal. Veneau colegii de facultate, se uitau lung la mine şi spuneau: „Florine, te-ai prostit. Tu aici?”. Alţii veneau la părinţii lor - procurori, judecători - iar eu eram portar.

            Dar eram fericit. Pentru mine Dumnezeu deja Se traducea în viaţa de familie. Era ceva minunat. Eu nu mă simţeam dator să apăr pe nimeni şi nici o religie. Eu aveam ceva care era foarte bun pentru mine şi lucrul acesta mă făcea să rămân echilibrat.          

            Însă în perioada aceea Dumnezeu a găsit o metodă de a mă recompensa enorm. Fiind paznic, în schimbul de noapte eram lângă camera procurorului de serviciu, care intervine la situaţii grave, crime etc. Şi procurorii mă luau lângă ei şi învăţam pe cazuri concrete.

 

Reporter:

            Aţi „furat” meserie acolo.

 

Florin Ianovici:

            Acolo am făcut un fel de a doua facultate.

            Apoi doream să avem un copil. Soţia avea probleme medicale şi nu puteam avea copii. Atunci ne-am rugat, am postit şi după o perioadă Dumnezeu ne-a dat un copil.           Ne-am cumpărat un apartament modest, pe datorie. Am plecat de la slujba de portar şi am dat interviu, la o firmă de credite şi operaţiuni financiare, pentru un post de jurist.

            La interviu mi-au pus trei întrebări. La primele două am ştiut să răspund, dar la a treia întrebare n-am ştiut pentru că nici nu auzisem despre instituţia aceea pe care au   pomenit-o ei. N-am auzit niciodată sintagma aceea juridică.

            Am vrut să răspund cu principii generale. Ştiţi genul de răspuns în puncte cardinale: Nord, Sud, Est, Vest.      Unde-ai fost? Pe ici, pe colo. De ce n-ai venit în cutare loc? Las’ că ştie Dumnezeu! Răspunsuri de genul  acesta.

            Dar m-am gândit: „Eu nu pot să mai fac aşa ceva. Eu sunt un om care Îi datorez totul lui Dumnezeu”. Aşa că le-am spus: „Nu ştiu să vă răspund la întrebarea aceasta. N-am auzit niciodată despre lucrul acesta”.

            Am dat să plec dezamăgit, dar ei mi-au zis: „Eşti angajat”. Uimit peste măsură, am întrebat de ce. Atunci mi-au spus: „Nici nu există răspuns la această întrebare. Asta este o invenţie de-a noastră, pentru că n-avem nevoie doar de un om pregătit, ci avem nevoie de un om care să fie şi loial şi cinstit”. Şi am primit postul. Am trecut de la 38.000 de lei salar la 350.000 de lei pe lună. 350.000!

                                                     ...............................................................................

                        Dar am avut de dat în viaţă şi un altfel de test. Dumnezeu ne dăruise o fetiţă, Alina. Însă la 7 luni ea şi-a pierdut viaţa, intoxicată cu gaz butan. Maşina cu care mergeam era alimentată cu gaz şi a fost o emisie puternică de la butelie. Noi ieşisem din maşină să mergem până peste drum la magazin. Copilul dormea în coş şi când ne-am întors intrase în comă de câteva minute. Ne-am pierdut fetiţa.

            Ne-am întors acasă şi stăteam jos, pe caldarâm, nu ne venea să intrăm în casă. Era acolo pătuţul ei. Aşa de mult ne-am dorit-o. Aşa de mult am iubit-o.

            Părinţii mei, când au auzit că ne-am pierdut copilul, au amuţit. Nepoata pe care n-o văzuseră niciodată.                                     Socrii au spus că sunt blestemat, aşa au interpretat ei pierderea copilului. Au venit la noi acasă, s-au aşezat în genunchi în faţa uşii, au ţipat, au strigat, au auzit vecinii. Şi au zis: „Cum mi-aţi fript voi mie inima, aşa să vă frigă Dumnezeu inima vouă”. Au făcut circ.

            La capelă, cu o zi înainte de înmormântare, am simţit că mi se prăbuşeşte toată încrederea în Dumnezeu. Am zis: „Doamne, e prea mult! În primul rând, copilul acesta a venit cerut de la Tine. În al doilea rând, n-am ieşit din cuvântul Tău şi am văzut de câte ori m-ai ajutat”.                             Şi vă întreb acum cinstit, câţi au curajul să spună: „Vezi, Doamne, că sunt curat! Sunt curat! Nu găsesc în mine lucruri de judecat atât de aspru. Mai sunt greşeli, mai sunt lipsuri, mi le recunosc, dar sunt curat. Mie nu trebuia să mi se întâmple lucrul acesta!”.

            Atunci m-am clătinat pentru prima oară în viaţa mea. M-am clătinat adânc. Era cât pe ce să alunec, să-mi pierd încrederea în Dumnezeu, să-mi pierd încrederea în faptul că Domnul este un Dumnezeu bun.

            Au venit părinţii mei a doua zi şi ne-au rugat să le dăm voie să facă o slujbă şi în religia lor. Le-am dat voie. Mama a ieşit aşa de dezamăgită de la acea slujbă.

            La înmormântare au venit câteva sute de oameni de la Biserica noastră. Când a văzut mama sprijinul şi dragostea lor, când a auzit slujba noastră, mi-a spus plângând: „Iartă-mă, eu n-am ştiut!”.

            Atunci am înţeles că în ziua în care mi-am înmormântat copilul, mi-am câştigat înapoi familia. Şi de atunci mama este împreună cu mine în Biserică, sora mea este împreună cu mine în Biserică şi Dumnezeu a făcut ca această jertfă să o văd astăzi aşa: copilul meu este în cer, acasă, şi e bine, iar părinţii mei aici pe pământ sunt şi ei bine.

            Maniera lui Dumnezeu de a lucra este aspră uneori, dar cu mult înţeles. El niciodată nu Şi-a dezonorat cuvântul: Tu eşti fiul Meu. Astăzi te-am născut. Păcatele îţi sunt iertate şi te primesc în Împăraţia Mea!.

 

Reporter:

            Aveţi copii acum?

 

Florin Ianovici:

            Avem 2 fetiţe. Dar şi astăzi mă doare modul cum a lucrat Dumnezeu. Mă doare. Pentru că eu întotdeauna zic că am trei fetiţe: două aici şi una acasă...

            Biserica noastră are o mie de membri. Când au venit oamenii aceia, cu sutele, şi au intrat în cimitir, mama s-a speriat. Şi când au început imnurile creştine, pe mama a străpuns-o la inimă. Veneau oameni care plângeau pe tăcute şi mă îmbrăţişau. În acele momente, mama s-a gândit: „Cum, nişte străini îmi îmbrăţişează copilul şi plâng? Şi eu           n-am fost vrednică să-mi văd nepoata decât în sicriu !”.

            E interesant ce poate să facă ura din om. Şi greşita înţelegere. I-am spus atunci: „Mamă, eu nu am de ce să mă ruşinez! Tu mă vezi cum sunt. Dar tu va trebui să trăieşti cu ruşinea că nu ţi-ai văzut nepoata decât în sicriu. Singura posibilitate să îţi repari greşeala este să te predai Domnului, să fii credincioasă şi să ne reunim cu toţii în Cer. Şi o să-ţi vezi nepoata acolo”

                                                  ....................................................................................

                        După ce mama s-a împăcat cu mine, ai mei, care sunt bogaţi, au zis: „Tu nu mai stai în apartamentul ăsta. Îţi dăm bani şi îţi cumperi un apartament cum trebuie”. Am cumpărat un apartament cu patru camere, dar în momentul când am luat apartamentul n-am ştiut că el este ipotecat, aşa că am pierdut apartamentul.        

 

Reporter:

         ...avocat fiind...

 

Florin Ianovici:

            Eu avocat. Am ieşit afară din apartament, după ce l-am pus la punct, cu hârtia de executare în mână.

            M-am uitat la stele şi am zis: „Doamne, măcar pe astea nu le mai fură nimeni!”. Soţia plângea.

            Problema fusese că procura prin care ne-a fost vândut apartamentul a fost dată în închisoare. Între timp s-a schimbat legea şi spunea că procura nu mai trebuie dată doar în faţa comandantului, ci să fie şi un notar de faţă. Aşa că procura nu era suficientă, iar eu nu puteam încheia actele.

            M-am dus la omul acela în penitenciar, să-i zic: „Semnează-mi, te rog, procura, că mă nenoroceşti”.

            Între timp, Dumnezeu îmi ceruse să nu mai fiu avocat, să nu mai stau la firmă, ci să mă ocup de Biserici în toată ţara. Salariul era de 80.000 de lei, iar eu aveam la firmă 350.000 de lei. Când i-am spus patronului că plec,   mi-a zis: „Vino director economic, îţi dau alt birou în oraş şi îţi dau salariul pe care-l vrei”.

            Asta da luptă ! Dar, totuşi, am zis: „Eu vreau să lucrez pentru Dumnezeu!”.

            Am ajuns la omul acela în penitenciar, şi el mi-a zis: „Nu-ţi semnez decât dacă îmi mai dai 11 milioane”. Am ameţit. 11 milioane era o treime din preţ. Dădusem 33 de milioane pe apartament. I-am zis: „Omule, n-am de unde să-ţi dau banii ăştia”. Mi-a răspuns: „Nu-ţi semnez”.

            Atunci am dat să plec. I-am cerut comandantului să-mi dea legitimaţia înapoi ca să plec acasă. Când comandantul mi-a dat legitimaţia, deţinutul a pus mâna pe ea, a luat-o, a deschis-o şi scria aşa: Legitimaţia numărul 2, Cultul Creştin Penticostal, consilier juridic.

            S-a uitat lung la ea şi parcă l-ar fi curentat ceva. Mi-a zis: „Tu eşti pocăit?”. Mi-a fost frică, n-am ştiut de ce mă întreabă şi i-am răspuns: „Dumnezeu să mă ajute!”. Mă, tu eşti pocăit? m-a întrebat el apăsat. Am zis: „Da, sunt pocăit!”. „Dă-ncoace procura să-ţi semnez!”.

            Notăriţa s-a fâstâcit cu totul. Nu mai ştia cum să dea actele. Nici n-am respirat cât a semnat.

            La sfârşit, după ce-am avut toate actele în servietă, l-am întrebat: „Domnule, de ce mi-ai semnat?”. El mi-a răspuns: „Auzi? De 4 ani sunt în puşcărie. Nici soţia, nici copii şi nici un prieten nu m-au vizitat. Singurii care         m-au vizitat sunt pocăiţii. Eu cu Dumnezeul ăstora nu mă pun, că mi-e frică”.

            Atunci m-am gândit: „Doamne, câţi ani aş fi muncit eu la firmă să recuperez apartamentul pe care-l pierdeam şi pe care Tu astăzi mi l-ai dat înapoi doar că am avut o legitimaţie de consilier juridic la Cultul Penticostal?”.

                                                       .....................................................................................

                        Aşa a fost întotdeauna: întâi testul, apoi binecuvântarea.         Dar atunci au fost ani în care am trăit de toate: foamea am făcut-o la modul propriu, ne-am mutat din casă în casă, la cheremul gazdei, umilinţă la serviciu am avut din belşug, părinţii mi-au închis uşa, colegii m-au batjocorit.

            Astăzi mă întâlnesc cu colegii mei şi îşi scot pălăria. Dar le-am spus: „Dragii mei, voi cinstiţi haina. Vă uitaţi la mine şi spuneţi: ‘S-a ajuns Florin’. Nu, nu m-am ajuns, numai că am un secret, şi acesta este: puterea  lui  Dumnezeu.

 

*****************************************

 

CLAUDIU  LĂPĂDAT

 

Interviu realizat de Cristina Olariu.  

 

AM  FOST  ÎN  MOARTE  CLINICĂ.

 

M-am ridicat deasupra patului şi mi-am văzut trupul de sus.

 

L-am văzut pe micuţul meu Simonel, de 4 anişori, cu mutriţa lui de copil necăjit.

 

            Claudiu Lăpădat s-a dus împreună cu familia la o casă de vacanţă, la munte.

            În camera în care dormea împreună cu Lucia, soţia lui, au fost scăpări de gaze de la o sobă şi amândoi au fost intoxicaţi cu monoxid de carbon.

 

Claudiu Lăpădat:

            Am încercat să ies afară, dar am căzut jos. Am încercat să mă ridic. Aveam nişte dureri cumplite de cap. În cele din urmă soţia mea cu greu s-a ridicat din pat, a ajuns cu greu până la mine, mi-a dat mâna şi m-a ridicat.

            Am deschis uşa de afară şi am căzut acolo pe beton. Am stat vreo 15 minute, apoi am reuşit să mă ridic, în frigul acela de noiembrie, dimineaţa, undeva la munte.

 

Lucia Lăpădat:

            Lucrul pe care l-am realizat după aceea a fost faptul că atât de uşor puteam să plecăm „acasă”. Îi spuneam lui Claudiu: „În noaptea asta chiar puteam să murim! Pur şi simplu să plecăm de pe pământ!”.

           La un moment dat m-am uitat în pat în stânga mea, la Claudiu, şi mi-am dat seama că este absent. Sesizam că lipseşte din trup, dar nu puteam să accept că este mort. Am început să dau cu cotul în el, să-l trezesc, să-l scot afară. Faţa lui, modul cum arăta, faptul că n-a răspuns deloc la ghionturile mele, m-au îngrozit. Dădeam cu cotul în el, dar nu respira...           Într-un final am reuşit să-l trezesc, tot dându-i cu coatele. După ce s-a trezit, m-a ridicat şi pe mine din pat şi a ieşit afară. Eu mă simţeam foarte rău.

            Când am ajuns la Dej, la spital, tensiunea mea era 40 cu 20. Dacă nu ajungeam atunci la spital, eu chiar muream. Sângele meu era deja negru şi gros ca o pastă.

 

Reporter:

            Claudiu, ce s-a întâmplat cu tine în acest timp?

 

Claudiu Lăpădat:

            Dintr-o dată, sufletul s-a ridicat din trupul meu.        M-am ridicat deasupra patului şi mi-am văzut trupul de sus. Ştiam foarte clar ce se întâmpla în momentul în care sufletul meu a ieşit din trup. M-am văzut. Am văzut-o pe Lucia. În momentul acela am gândit foarte liber. Nu aveam nici o durere, nu aveam nici o confuzie. Ştiam că sunt eu, adevăratul eu, sufletul meu, că sunt ieşit din trup şi că am murit la propriu.  

 

Reporter:

            Te-a durut această ieşire din trup - moartea clinică? 

E dureroasă desprinderea...?

 

Claudiu Lăpădat:

            Pentru mine nu a fost dureroasă. Durerea la care ne gândim noi este durerea fizică, însă durerea spirituală este cumplită şi va dura o veşnicie pentru cei ce ajung în iad.

            Am început să urc. Am trecut prin tavan, prin acoperiş. Am ajuns deasupra casei. Mi-am văzut casa, maşina, becul din faţa casei. M-am uitat spre cer. Erau nori deşi şi am început să urc. Nu era nimeni lângă mine, nici un înger, dar ştiam că sunt însoţit de prezenţa lui Dumnezeu.  N-aveam nicio teamă...

 

Reporter:

            Regrete ai avut?

 

Claudiu Lăpădat:

            Deloc. Nici un regret. În momentul în care sufletul iese din trup, când duhul omului iese din trup, tot ce este legat de lumea aceasta încetează. Aşa cum spune Scriptura: acolo nu este nici lacrimă, nici durere, nimic legat de pământ.

            Am început să urc şi, la un moment dat, de undeva din cer a început să curgă peste mine un fascicul de lumină. Lumina aceea era ca un fel de dragoste, bucurie, pace, fericire, dar parcă sub formă lichidă.

            Curgea, iar eu urcam prin ea. La un moment dat, fasciculul acela s-a făcut tot mai mare, norii s-au dat la o parte, m-am ridicat deasupra pământului şi am plecat.

            În timp ce urcam, dintr-o dată am început să aud muzică. Era o asemenea muzică cum pe pământ nu există. Şi undeva, departe, am văzut ceva mare şi alb. De după obiectul acela uriaş şi alb curgea spre mine acel râu de dragoste, de fericire, de bucurie pe care nu ştiu să-l descriu.

            Mai târziu mi-am dat seama că era o poartă mare şi albă, iar lângă ea erau nişte omuleţi foarte mici, pe care am început să-i aud strigându-mă. Mă salutau şi mă chemau: „Vino, vino aici! Vino acasă!”.

            În partea mea dreaptă au apărut cei 5 copii ai noştri. Atunci Duhul lui Dumnezeu m-a oprit şi mi-a zis aşa: Fiule, alege unde vrei să te duci: în Cer sau te întorci pe pământ?. În clipa aceea, m-am uitat la cei 5 copii ai mei, m-am uitat la fiecare în parte şi i-am văzut aşa de trişti.

            Ştiam că tot acolo, pe pământ, sunt şi acele milioane de oameni pentru care mă rog de 23 de ani. Dumnezeu        mi-a arătat copiii şi mi-a arătat rugăciunea pentru care stau înaintea Lui de ani de zile. M-am uitat la ele, m-am uitat la cer, m-am uitat la omuleţii aceia mici care mă chemau şi-am spus: „Doamne, eu vreau să mă duc în Cer!”.

            Imaginile au dispărut şi eu am continuat să urc. Poarta era foarte puţin deschisă şi pe ea curgea râul acela.    

 

Reporter:

            Descrie-ne culorile şi formele pe care le-ai văzut.

Claudiu Lăpădat:

            Fără cuvinte. Vreau să vă spun ceva foarte important pentru înţelegerea lumii spirituale. În lumea spirituală nu este modul nostru de a gândi, al oamenilor de pe pământ. Pe pământ poţi percepe o anumită parte a lucrurilor, o anumită porţiune din întreg. În lumea spirituală poţi vedea şi gândi de jur împrejur. Nu există limită. Ştiam şi vedeam totul clar.       

            Acolo erau mămica mea, bunicii mei, acolo era Laurenţiu, prietenul meu care-a plecat. Acolo erau mulţi oameni pe care îi cunoşteam. Mă strigau să mă duc acolo.

            Ei au ieşit în faţa porţii, spunând: „Vino! Vino! Vino! Vino!”. Parcă era o galerie. Mă simţeam fantastic.

 

Reporter:

            Totuşi eşti aici în carne şi oase.

 

Claudiu Lăpădat:

            Am fost oprit a doua oară de Duhul lui Dumnezeu, care mi-a spus din nou: Fiule, alege unde vrei să te duci: în Cer sau te întorci pe pământ?.

            Şi mi i-a arătat încă o dată pe cei 5 copii, dar de data aceasta mi-a arătat în spatele lor două sicrie: eram eu şi Lucia, soţia mea. Mi-am văzut propria înmormântare.

            Le-am văzut cu ochii mei. Erau atât de reale. Dar mai real decât asta a fost altceva. În clipa în care mi-am văzut copiii, mi-a fost dat să trăiesc durerea lor în sufletul meu. A fost fără cuvinte. M-a blocat. Dar continuam să urc încet pentru că nu voiam să mă întorc înapoi.

            L-am văzut pe micuţul meu Simonel, de 4 anişori, cu mutriţa lui de copil necăjit.

            Şi Duhul lui Dumnezeu m-a întrebat ultima oară: Fiule, unde vrei să te duci: în Cer sau te întorci pentru ei pe pământ? Ei sunt responsabilitatea ta. În clipa aceea Dumnezeu mi-a atras atenţia.

            M-am uitat la Cer, am văzut poarta aceea mare şi albă. Am văzut râul acela care curgea pe poartă. I-am văzut pe oamenii care mă strigau şi care mă aşteptau acolo. Ştiam că într-o zi voi ajunge în Cer. M-am uitat din nou la cei 5 copii ai mei şi ştiam că ei sunt responsabilitatea mea. M-am uitat încă o dată la Cer şi-am spus: „Doamne, doar de dragul lor mă întorc pe pământ, doar pentru ei”.

        Când am spus lucrul acesta am început să cobor. Oamenii aceia au devenit tot mai mici, poarta a început să scadă în dimensiune.

          Râul era acelaşi. Cobora peste mine în continuare. Am coborât cu el. M-a adus până deasupra casei, am trecut prin nori, mi-am văzut din nou casa, maşina, am trecut prin acoperiş şi prin tavan.  

 

Reporter:

            Când te-ai întors în trup ai avut sentimentul că de abia ai plecat sau că a trecut mult timp?

 

Claudiu Lăpădat:

            Când m-am trezit, în partea dreaptă a mea era cineva care-mi dădea cu cotul. Şi-a dat tare şi bine. Mi-am dat seama că mă doare. Nu ştiam cât mă lovise înainte.

            M-am trezit. Mi-am dat seama că sunt din nou în trup, acelaşi trup, aceleaşi dureri. Şi am auzit o femeie lângă mine care striga disperată: Dă-te jos! Dă-te jos! Du-te afară! Coboară din pat! Dă-te jos! Du-te afară!”.

         Cu greu am reuşit să cobor. M-am dus afară. Am încercat să respir. În cele din urmă am ajuns la spital.  

 

Reporter:

            A fost o vizită la poarta cerului. Ţi s-a dat har. Foarte puţini oameni au o asemenea şansă: să aleagă. Câte mămici nu-şi lasă copiii orfani...

 

Claudiu Lăpădat:

            Cred că aici suntem din nou la dispoziţia harului lui Dumnezeu. Dumnezeu, care este suveran peste toate lucrurile, ştie şi are un plan cu viaţa fiecăruia.

            Această experienţă mi-a arătat că indiferent ce vârstă ai, cine eşti din punct de vedere social, indiferent dacă ai sau n-ai bani, un lucru este sigur - moartea poate veni oricând. Problema este dacă eşti gata să pleci? Şi să pleci unde trebuie, adică în Cer, NU în iad.      

 

Reporter:

            Ce înseamnă acest „eşti gata”?

 

Claudiu Lăpădat:

            Înseamnă mai întâi de toate să intri în legământ cu Dumnezeu, să-L accepţi pe Cristos ca Mântuitor şi Domn al vieţii tale. Să te nevoieşti cu tot ce eşti tu, să te lupţi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să umbli în voia Lui.            

 

Reporter:

            Ce-a schimbat în tine experienţa aceasta?

 

Claudiu Lăpădat:

            În primul rând mi-am dat seama cât sunt de slab, de trecător şi cu siguranţă că NU sunt stăpân pe viaţa mea. Eu ştiam teoretic aceste lucruri, din Scriptură, şi îmi dădusem viaţa lui Cristos, dar acum le-am şi trăit. Viaţa mea şi a fiecărui om este doar în mâna lui Dumnezeu.

            În al doilea rând, această experienţă mi-a confirmat Scriptura. Tot ce credeam despre Biblie, pentru mine a devenit acum o realitate foarte puternică. Acum am trăit eu însumi această experienţă. Şi tot ce vorbeşte Biblia şi Domnul Cristos şi cartea Apocalipsa despre Cer, despre final, despre ce înseamnă Cerul, este adevărat.    

            Credinţa este acea încredere neclintită în Scriptură, în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Dumnezeu ca persoană.

            Dorinţa mea este să văd milioane de oameni că merg pe acelaşi drum pe care merg şi eu şi pe care au mers milioane de oameni de-a lungul veacurilor.

 

Reporter:

            Cred că le-am oferit cititorilor o lecţie de viaţă şi poate una de moarte, pentru că a trăi frumos şi a muri frumos este un lucru extraordinar. A muri şi a şti unde te duci. De un lucru putem să fim siguri: o să ne ducem şi noi dincolo.

 

Claudiu Lăpădat:

            Indiferent dacă ai avut sau nu o experienţă ca mine, până la urmă NU experienţa este definitorie, CI Scriptura. Pentru că Scriptura conţine tot ce trebuie să ştim. Ne oferă absolut totul, inclusiv promisiunea faptului că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care a inspirat Biblia, ne va ajuta să o şi împlinim. Şi aş spune că cel mai important lucru ar fi să-L acceptăm pe Cristos nu doar ca Mântuitor, ci şi ca Domn al vieţii noastre.

            Al treilea lucru: să nu ne pierdem viaţa cu nimicuri, cu lucruri fără rost, cu lucruri care n-au valoare, cu atracţii legate de lume. Afară piere o lume în păcat, oameni care au nevoie de acest mesaj al speranţei. Dacă-L avem pe Cristos ca Domn, dacă ne iubim familiile şi trăim aproape de ele, cred că Dumnezeu ne va da şi o recoltă bogată. Şi cred din toată inima mea că milioane de oameni din ţara aceasta vor avea parte de naşterea din nou.

 

Reporter:

            Dincolo de aceste lucruri, mai presus de orice, cel  mai important este să-L vedem pe Dumnezeu şi să trăim cu El.

 

Claudiu Lăpădat:

            Acolo este finalul.  Şi e cel mai frumos lucru.

 

           

            N.A. Noi nu absolutizăm experienţa personală şi nu facem din ea un principiu, pentru că doar Dumnezeu este absolut.

            Dar ne bucurăm când Dumnezeu îngăduie în viaţa noastră experienţe care să ne apropie mai mult de El.

 

*****************************************

 

MARIA  MORARIU

 

Doamne,  de  azi  înainte  vom  merge împreună.  TU  eŞti  proprietarul vieţii  mele,  iar  eu  sunt  chiriaŞul.

 

Ori Îl iei pe Isus cu tine şi la prieteni, să vadă ce prieteni ai tu, şi în serile de discotecă sau în baruri, să vadă unde mergi tu, ORI ÎL DUCI CU TINE PESTE TOT, ORI NU-L DUCI.

 

Maria Morariu a lucrat ca bibliotecară la Universitate în urmă cu câţiva ani. Era divorţată, deziluzionată, fără rost pe lume.

 

Reporter:

            A încercat ştiinţe oculte, radiestezie, New Age, diferite curente filozofice, training autogen. Toate acestea doar ca să îşi găsească pacea sufletului şi sensul în viaţă. Dar n-a găsit nimic şi a fost tot mai goală şi pustie în suflet.

            Chiar dacă şi la acele întâlniri oculte se începea cu rugăciunea Tatăl nostru, ea şi-a dat seama că ceea ce se petrecea acolo nu era în regulă.

 

Maria Morariu:

            Aceasta este una dintre strategiile lui Satan: să-ţi prezinte o informaţie în care 20% este adevăr, DAR 80% ESTE  MINCIUNĂ.

 

Reporter:

            Acum Maria a cunoscut ADEVĂRUL 100%. A căutat în biserici, în mănăstiri, un îndrumator, o cale... dar lipsea ceva... Până la urmă a găsit CALEA - pe Domnul Isus Cristos. La un moment dat, a descoperit Radio Vocea Evangheliei.

 

Maria Morariu:

            Emisiunile de la radio m-au ajutat enorm de mult. Aveam o nevoie atât de acută şi adâncă să înţeleg Biblia pe măsura minţii mele.

 

Reporter:        

            Tot de la radio a înţeles ce înseamnă şi NAŞTERE  DIN  NOU, care este, de fapt, esenţa creştinismului.

 

Maria Morariu:

            Până nu am înţeles acest lucru, eram doar un „împlinitor de ritualuri”, dar nu cunoşteam şi nu întelegeam ESENŢA.

            O emisiune care m-a marcat foarte mult, vorbea despre trăirea împreună cu Cristos. Se spunea: „După ce intră Cristos în viaţa ta, Îl inviţi în sufragerie, în primul rând. Apoi în bibliotecă, să vadă ce cărţi citeşti şi cu ce îţi umpli mintea, apoi în atelier, să vadă ce lucrezi...

            DAR, în cămară... acolo unde sunt lucrurile pe care numai tu le ştii şi pe care nu vrei să le vadă alţii... nu-L laşi să intre. Doar tu ţii cheia de acolo”.

            Şi atunci provocarea era: „Ori Îl iei pe Isus cu tine şi la prieteni, să vadă ce prieteni ai tu, şi în serile de discotecă sau în baruri, să vadă unde mergi tu, ORI  ÎL  DUCI  CU  TINE  PESTE  TOT,  ORI  NU-L  DUCI.

            Isus ne spune că pentru asta a venit în lume - pentru păcătoşi. El îţi cere cheile de la cămările ascunse ale sufletului şi ale vieţii tale, şi EL va face curăţenie”.

            În acel moment, fiind singură acasă şi ascultând radioul, m-am pus pe genunchi şi am spus:

            „Doamne, din această clipă eu vreau să-mi predau întreaga viaţă în mâinile Tale şi de acum încolo, oriunde voi merge, fie că este zi sau noapte, fie că este serviciu sau prieteni, oriunde aş locui, noi doi VOM  MERGE  ÎMPREUNĂ.  TU  EŞTI  PROPRIETARUL  VIEŢII  MELE,  IAR  EU  SUNT  CHIRIAŞUL”.

 

Reporter:

La început, prietenii au criticat-o: „Ce-ai păţit, te-ai prostit, ţi-ai pierdut minţile, devii obtuză, rigidă, bigotă? Cum se poate aşa ceva?”. Atunci s-au rupt prietenii vechi de 20 de ani, deoarece prietenii nu i-au putut înţelege alegerea. Aceasta a însemnat izolare faţă de prieteni.

            Maria şi-a predat viaţa în mâna Domnului, a urmat Seminarul Teologic, apoi Domnul a chemat-o în lucrare.

            A lăsat imediat postul călduţ şi frumuşel de bibliotecară şi a plecat să urmeze chemarea Domnului.  Câţiva ani a fost misionară în Israel, în zona arabă. Era într-un spital arab din Betleem când se dădeau luptele de la Biserica Naşterii Domnului. A fost evacuată, împreună cu tot spitalul. Chemarea ei este pentru arabii necreştini din Israel.

            Domnul a hotărât ca Maria să se întoarcă la El prin intermediul emisiunilor de la Radio Vocea Evangheliei. În acest mod Duhul Sfânt a atins coarda care trebuia din sufletul şi mintea Mariei.

 

 

*************************************

 

Cei care doresc pot obtine cartea cu acelasi titlu.

De asemenea va putem pune la dispozitie copia audio a acestor emisiuni, pe CD audio, CD MP3, sau DVD in format MP3, scriind pe adresa:

 

Radio Vocea Evangheliei - Timisoara

C.P. 1174, Of. 16

Timisoara, Romania

 

Tel. 004 - 0256 - 217.212

 

Mobil:    004 - 0728 – 276.516

              004 - 0722 – 686.738

 

E-mail:  rvetimisoara@hotmail.com

        ciobotaioan@yahoo.com

sus

 

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate