Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Media
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Radio Vocea Evangheliei

RADIO VOCEA EVANGHELIEI
str. Vlasiei nr. 4
C.P. 1174
O.P. 16
Timisoara

Tel./Fax: +40 256 217212
Mobil: +40 728 276516
e-mail:
rvetimisoara@hotmail.com

 

 

 


Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole

 

 

Ioan Ciobotă

Pagina de MEDIA este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 

Vieţi transformate

- Volumul 2 -

Continuare

 

CRISTIAN BARBOSU

După chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnăia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucuri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, balastul respectiv rămânea în conştiinţa ta.

În momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte.

De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a placut. Dar totusi beam deoarece beau şi ceilalti şi nu puteam să fiu eu altfel.

Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele, dar în momente cheie Dumnezeu m-a oprit.

NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor.

Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Unii filozofi observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.

Stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă această muzică este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.

N-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.

Simţeam în mine că filosofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală - că totul a apărut aşa ca rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o “ciorbă” a existenţei, un amestec, un vacarm infinit - nu era adevărat.

Care erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în mod personal?

Cristian Barbosu:
Îmi plăcea în general muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau destul de sugestive: "Seek and destroy", "Kill them all", "Justice for all" - "Caută şi distruge", "Ucide-i pe toţi", "Justiţie pentru toţi".
Când eram în anturajele acelea mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi. Încercam, dar beam că şi cum aş bea oţet. Simţeam în mine o repulsie a trupului, dar totuşi o făceam, pentru că ceilalţi o făceau, iar dacă eu nu eram că ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.

Reporter:
Dacă ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu este ca o distracţie fără muzică.

Cristian Barbosu:
Într-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenţei, personalitatea mea de sanguinic-coleric, m-a făcut să-mi placă muzica puternică, şi care dovedea patos.
Imediat după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am rămas să fiu crescut de bunici. În copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu ştia ce este "Metallica" şi l-am pus să-mi decupeze din piele literele "Metallica" şi să mi le pună pe o geacă de blugi. După vreun an sau doi a dat peste una din casetele mele şi a rămas şocat. Atunci i-am spus ce este "Metallica" - nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formaţie de muzică extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare violenţă.

Reporter:
Cum simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţa de a fi acceptat de grup?

Cristian Barbosu:
La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta în muzică, am încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de val şi dus de "furtună".

Reporter:
Bucuria mare este că în mijlocul "furtunii" ai întâlnit "Stânca" - Isus Cristos. El este "Stânca veacurilor".

Cristian Barbosu:
Aşa este şi de aceea mă bucur, pentru că în EL am găsit împlinirea nu doar a aspiraţiilor mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume, patosul pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să-mi investesc toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, în ceva ce e curat, în ceva ce-mi dă stabilitate.
Adevărul este că după chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucruri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţa ta.
În momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Reporter:
Vina pe care o simţeai după câte un chef “monstru”, venea din conştiinţa ta, fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?

Cristian Barbosu:
Pot să zic da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva "despre" Dumnezeu. Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam şi între colegi oameni care credeau în Dumnezeu.
Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest "chip" care este conştiinţa noastră, care te face să-ţi dai seama că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit.
Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece ceilalţi beau şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar în momente cheie, Dumnezeu m-a oprit.

Reporter:
Dincolo de presiunea aceasta sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive pentru care tinerii cad la aceste examene, în ciuda conştiinţei lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce anume îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie, lipsa dragostei de tată, ce anume?

Cristian Barbosu:
Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de dinainte de 1980. Copiii născuţi după această dată gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înteleg cum să se joace chiar - nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer.
Am fost de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu aprins sau verde straveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.
Sunt diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt anumite chestiuni valabile de-a lungul generaţiilor - nevoia de afecţiune, de afirmare, de împlinire. Totuşi, nevoile acestea prind diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism, unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: "Fă asta sau nu fă asta!", ci ei cer şi o explicaţie: "De ce să fac asta?". Nu este o chestie de obrăznicie, cum mulţi o interpretează, ci este pur şi simplu un alt mod de gândire.
Datorită expunerii unor surse informaţionale - computer, internet, cărţi şi unui nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generaţiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: "Bun, ai trecut prin ispita asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a întâmplat".
Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Părinţii sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.
Dacă îi explici tânărului ce înseamnă păcatul sexual, sau drogurile sau anturajul sau muzica aceea care distruge sau băutura, punând însă limite neexplicate sau restricţii, pe un ton şi cu o atitudine destul de nepotrivită, reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie. Apoi urmează victime.
Tinerii îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem, trebuie înfăşurat în dragoste, tandreţe, stare de vorbă şi comunicare.
Le spunem: "Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut şi eu". Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune, dar nu putem conduce pe un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.
Tinerii din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor - sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi "mestecate" deloc.

Reporter:
Unul dintre lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu le-a făcut în dorinţa aceasta de a comunica cu oamenii, este trimiterea Fiului Său Isus Cristos, care este "comunicarea, vorbirea" lui Dumnezeu către oameni.
Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii. Probabil ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi "idoli" - modele de urmat?

Cristian Barbosu:
Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt influenţaţi de o forţă spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenţi.
Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreaga carieră pe filozofia lui Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultura românească. Filozofii aceştia au observat ceva din realitatea de zi cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forţă degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmentează, lucru care scriptural vorbind este păcatul. Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia, şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.
Atunci stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.
La fel mă simţeam şi eu şi la fel se simt mulţi alţii care ascultă acest gen de muzică şi se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR SOLUŢIA EXISTĂ.
Mă bucur că pot să spun şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea şi sper ca aşa cum eu am fost ajutat prin influenţa unora şi a altora, s-ar putea ca Dumnezeu să te ajute şi pe tine, cel care citeşti acum, prin experienţa mea. Este mai bine să învăţăm de la alţii decât să ne dăm noi cu capul de pereţi.

Reporter:
Revenind la idolii tăi din adolescenţă…

Cristian Barbosu:
Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam mare, tare, cu stilul lui flegmatic, muşchi, totul coarda şi vână, şi îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul lui.
Mai apoi Schwarzeneger şi aşa mai departe. Exact pe tematica lui Mettalica - “Seek & Destroy”, “Caută şi distruge” - asta era de fapt şi tematica lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conştiinţa mea, înlăuntrul meu, totuşi îi stimam foarte mult pe unii dintre oamenii care vedeam că sunt integri.

Reporter:
Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era neapărat “consumator” de ceea ce oferea lumea; care avea poate o altă scară de valori, un alt sistem de referinţă?

Cristian Barbosu:
Începând din clasa a 9-a şi până în clasa a 12-a Dumnezeu mi-a dat un coleg de bancă pocăit. Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă. Nu era un tip, să-i zic eu. . .

Reporter:
Ghinion! Tocmai în banca ta. . .

Cristian Barbosu:
Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, ci era un om foarte stabil în ceea ce credea, un om care nu se ruşina de convingerile lui, un om care nu numai că învăţa bine, dar avea o mărturie extraordinară. Era foarte curat în conştiinţa lui, de o integritate exemplară şi a arătat o răbdare şi o dragoste faţă de mine, la care, adevărul e, am căzut de multe ori. În ce sens? Îmi spunea: "Măi Cristi, observ că vrei să fii ca ei, observ că vrei să intri în anturajul acesta "elitist" al şcolii noastre. Dar nu uita că farmecul unui om îl face bunătatea lui." Eu îi spuneam: "Du-te de aici! Ce mă iei cu din astea?"
Dar mi-am dat seama de un lucru foarte interesant, şi poate că o să zâmbiţi şi dumneavoastră - pocăitul ăsta avea un succes la fete de mă dărâma. Mă dărâma! De ce? Prin farmecul lui - avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. Şi când spun că fetelor le plăcea de el, nu spun în sensul negativ, nici nu mă gândesc la aşa ceva, ci aveau o stimă faţă de el, aveau o deschidere faţă de el, îl tratau cu respect şi toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influenţă deosebită în viaţa mea.
Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori îmi punea întrebări de conştiinţă. Îmi punea întrebări legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi. Şi nu de puţine ori pot să spun că mergeam acasă şi cugetam la aceste întrebări.

Reporter:
Probabil că întrebarile acestea îţi sunau ca un mesaj din altă lume, ca un limbaj de lemn, ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoşteai în momentul acela.
Care a fost ziua "H" din existenţa ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu şi ai fost cucerit de Dumnezeu, dar nu prin putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ţi-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.

Cristian Barbosu:
Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natura. De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş, îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile acestea. Admirând munţii, simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală - cum că totul a apărut aşa, ca rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o ciorbă a existenţei, un amestec, un vacarm infinit - nu era adevărat.
Îmi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu plângeam uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinam munţilor, dar simţeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii, trebuie să fie o inteligenţă care să fi creat toate acestea. Era imposibil pentru mine să accept că totul a apărut la întâmplare.
Am avut un prieten în copilărie - Daniel Mariş - care acum este pastor la biserica Golgota din Bucuresti. Daniel, fiind foarte sensibil şi cu multă, multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur şi simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19 şi 20 care m-au ţintuit la podea: “Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. ?l simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţa mea.
“În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă” la creaţia Lui, în lucrurile făcute de El, aşa că oamenii nu se pot dezvinovăţi, încheie textul.
Într-o iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o biserică. Veneam înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpadă şi gheaţă inclusiv pe scaunele vagonului. Eram toţi învălmăşiti, aveam două lumânări în vagon, dar aceşti tineri cântau “de rupeau pământul”, probabil de frig …
Eu eram acolo între ei şi aveam aşa un fel de sentiment de “bit and sweet”, de dulce şi amar, ştiind că pe de-o parte acesta sunt eu, cel cu Mettalica la polul opus - dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de doi bani - pe de altă parte simţeam un altfel de împlinire şi un altfel de bucurie în anturajul lor. Nu ştiam ce să cred.
Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariş şi nu mă mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric. Ţin minte că efectiv în timp ce el se ruga, urmând să zic şi eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.
………………
Între timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o franţuzoaică - Anne - o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara şi Fiona.
Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soţi şi taţi: în primul rând să fim lideri spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi asum responsabilitatea aceasta, văd şi împlinire.
Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea, cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, în momentul în care arăt afecţiune soţiei mele.
Scriptura îmi spune să-mi iubesc şi eu soţia aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica. În momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea soţiei mele.
Ne iubim mult unul pe altul, şi ţinand cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi ceea ce El îmi spune vis-ŕ-vis de viaţa de familie, cum să cladesc şi eu, îmi dau seama că şi aici, ascultându-l pe El, am un viitor fericit, din experienţa trecutului şi a prezentului.
Este un proverb care spune: ”Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoana potrivită, ci să fi tu însuţi persoana potrivită.”




 

PETRE STANOIEVICI

Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea.

Mă gândeam că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi. S-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi.

Spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună, dacă mâncarea era caldă era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Petre Stanoievici a cunoscut “prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta - dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest “prieten”, viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva care l-a scăpat pentru totdeauna de acest “prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe “Stâncă”

Petre Stanoievici:
Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că, din fragedă copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Reporter:
Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

Petre Stanoievici:
În prima căsnicie, care la prima vedere părea destul de reuşită, au început problemele şi mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani să mă joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam, a făcut din mine un dependent de alcool.

Reporter:
A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:
Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.
La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am reuşit să o cunosc pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că eu am mai fost căsătorit, că am un copil şi plătesc pensie alimentară, în schimb, adevărul nu i l-am spus până la capăt - nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.
Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.
Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să nu ne prezentăm în faţa instanţei, ci să încerc să iau un tratament medical la domiciliu - era vorba de dezalcolizare.
În mai multe rânduri i-am promis soţiei că o să încerc să mă las de alcool, dar promisiunea mea nu putea fi ţinută decât o săptămână, maxim două sau trei, dar mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la psihiatrie pentru dezalcolizare, dar am recurs la un tratament acasă, de ruşinea prietenilor.
Am început să iau pilula ajutătoare. Aproximativ două săptămâni am continuat să iau această pilulă, dar mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă o să duc paharul la gură.
Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoţesc într-un local mai select unde se servea bere străină, şi au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele două. Ştiau că eu sunt consumator numai de “tării”: vodcă, coniac, monopol, rom, tot ce arde, tot ce rupe - nu beam bere sau vin.
N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie atâta de ciudată - a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărimi pe corp, au început să-mi apară pete, o senzaţie cumplită de vomă. M-am scuzat faţă de cele două persoane şi am mers la toaletă, şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albeaţa ochilor era roşie, roşie, roşie. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de ele şi am plecat în grabă acasă, să ajung înaintea sosirii soţiei de la servici.

Reporter:
- Soţia credea că urmaţi tratamentul…

Petre Stanoievici:
În urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua căsnicie.
Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.
Începusem deja şi la locul de muncă să consum alcool. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap. Lucrând ca tehnolog-normator al unei secţii de sculărie dintr-o mare intreprindere timişoreană, mi-era foarte greu de evadat din acest anturaj.

Reporter:
De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:
Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: “Măi, hai să mergem. Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’, azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau “Băi ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!”

Reporter:
Deja creştea presiunea, pentru că neacceptarea din partea grupului, sau mai mult de atât, batjocura, creşte şi presiunea interioară.

Petre Stanoievici:
Aşa este. Am început să arunc acea pilulă. Din dimineaţa zilei următoare, acea pilulă a început să ia drumul grădinii vecinului de vis-á-vis. O aruncam pe geamul de la bucătărie tare de tot, să ajungă până peste drum, să nu cumva să cadă pe trotuar, ca atunci când plec cu soţia la lucru să…

Reporter:
Să o vadă din greşeală…

Petre Stanoievici:
Să călcăm pe ea şi să întrebe ce-i cu pilula asta. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi şi după aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei cu care ani de zile am consumat…, am mers la “una mică” şi am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu. Am mers acasă.
Nu vreau să vă spun, că nici n-aş ştii să vă spun - încercaţi să vă imaginaţi o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care am fost eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat - “Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.
Dimineaţa când m-am trezit mi-era ruşine de soţie, mi-era ruşine de mine.
Aveam şi o teamă de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi... Uite timolul tău e 9 - dublu decât normal. În doi ani maxim - sapa şi lopata. Ajungi în pământ domnule şi ai de crescut copilaşi.”

Reporter:
Ficatul era zob…

Petre Stanoievici:
Da! Dar a venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii februarie din '86, m-am întâlnit cu un fost prieten din copilărie care se numeşte Doru Tănaş şi este membru într-o biserică baptistă.
Ieşeam dintr-un local, dintr-o grădină de vară. Vă întrebaţi ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? În grădina de vară se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton şi o încălzeau.
Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. Şi ieşind după două ore şi jumătate, am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Reporter:
Un kilogram şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?

Petre Stanoievici:
Da. Beţi o sticlă de lapte, beţi o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi. Dar să bei alcool. Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu e chiar un lucru aşa simplu.
Prietenul meu m-a întrebat de viaţă, m-a întrebat ce fac, cum mă simt. În prima mea căsnicie eram vecini de cartier şi el ştia că se destrămase. Lucra la o altă intreprindere dar aflase de la foşti colegi, de la prieteni că şi a doua mea căsnicie se clatină.
Omul a încercat să-mi explice că după moarte există judecată. Ar fi o minune dacă pe om după moarte l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Şi fiecare trebuie să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă când am trăit în trup.

Reporter:
Cum aţi înţeles lucrurile acestea ştiind că deja aţi fost consumat un kilogram şi o sută de ţuică?

Petre Stanoievici:
- Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg de-al meu. Încercam să i-o tai cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram vioi, cum ziceam eu, nu beat.
Să mă scap de el cât mai repede i-am spus: “Notează numărul meu de telefon şi atunci când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, te rog să-mi dai un telefon şi să mă inviţi că am să vin la voi la biserică.”
După numai două săptămâni şi ceva, respectiv în 9 martie '86, într-o duminică, ne-a invitat şi m-am dus împreună cu soţia şi copilul.
A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde într-un text foarte scurt se vorbeşte despre faptul cum Domnul Isus a vindecat un om cu mâna dreaptă uscată, paralizată - în termenii zilelor noastre.
Acest om neputincios care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu, Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.
În cele patruzeci de minute de predică am fost aşa de tare cercetat de Duhul lui Dumnezeu că am plâns ca un copil mic. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La finalul predicii spunea pastorul Dugulescu: „Dacă cineva doreşte să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână.”

Reporter:
Un gest care poate afecta întreaga veşnicie.

Petre Stanoievici:
Da! “Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu “lucrul acesta lui Dumnezeu, că doriţi să vă împăcaţi cu El.” La insistenţele lui şi la apelurile făcute auzeam că spune mulţimii din sală care-şi predau viaţa în mâna lui Isus, “Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.”
Stăteam cu capul plecat şi suspinam şi auzeam cum binecuvântează persoanele care ridică mâna. Şi se dădea o luptă în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic. Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e Atotputernic, Atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.
M-am gândit: “Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine.” Şi mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că mi-a spus şi mie, cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.
La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.
Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.
Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: “Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi să vezi tu dacă mai scapi de pocăiţi.”
Aşa că am ieşit afară din biserică. Dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, cu fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit împreună afară în faţa maşinii şi au spus: “Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”. “Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”. “Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”. “Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”
Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.
I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas la urmă la invitaţia pastorului Dugulescu pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte indicaţii cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.
N-am să uit că le spunea că dacă şi-au predat viaţa în mâna lui Isus trebuie să ţină cont de trei lucruri foarte importante:
1. Spunea că ar trebui să înceapă cât mai repede posibil să citească Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbeşte nouă.
2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Şi spunea că rugăciunea însăşi nu e o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: dacă băiatul îi spune tatălui: “Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” - erau acele biciclete pe vremea aceea la modă - sau: “Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa trebuie să-i spunem şi lui Dumnezeu.
Pastorul Dugulescu ne spunea: “Ţineţi minte: Rugăciunea trebuie să înceapă prin a-i mulţumi lui Dumnezeu.” De ce? Avem motive destule să-i mulţumim lui Dumnezeu. Faptul că suntem sănătoşi, putem să lucrăm să ne câştigăm pâinea de care zicem: “Dă-ne-o, Doamne, nouă astăzi.” Sigur că ne-o dă, că muncim. Dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?
3. Frecventarea unei biserici. Nu s-a spus că trebuie să fie neapărat o biserică baptistă şi să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la biserica la care ne simţim bine, la biserica unde primim hrană spirituală.
Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, de mâncare ca să vieţuiască, aşa sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbeşte nouă, şi noi ?i vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:
V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul? Complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:
Da. M-am simţit ca un nou născut. Vreau să vă spun cum a sunat prima mea rugăciune: “Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a fumatului.” Am înghiţit un nod după care am spus următoarele cuvinte pe care nici azi nu le găsesc explicaţia, de unde vin: “Şi ajută-mă să te urmez dacă se poate.” Ce vorbe! “Dacă se poate ...” Sigur că se poate. La Dumnezeu e posibil orice. Dar omul trebuie să vrea.
Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.
Când am ajuns acasă, mai întâi am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am pus în găleata de gunoi. Pachete de ţigări peste tot... Le-am pus în găleată şi-am mers în acea seară la tomberon. Le-am aruncat.
M-am întors şi mă gândeam: “Biblie nu am - primul punct ce-l spunea Dugulescu, - dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise.” Dar ştiam rugăciunea “Tatăl nostru”.
Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi - spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.
Mergeam cu prieteni acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, atunci după ce plecau o luam la bătaie că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă atunci îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră, prea aşa. Şi nu putea nicidecum să iasă la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.
Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus rugăciunea “Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam. Ne-am rugat şi ne-am culcat.
A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu făcusem o promisiune lui Dumnezeu că am de gând să-l urmez, am oprit ceasul deşteptător şi pipăiam locul unde ştiam că se găsesc ţigările şi scrumiera. Fiind locul curăţat de cu seara, mi-am adus aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte.
Zdup lângă pat în genunchi: “Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare.”
Vreau să vă spun că mi-a fost foarte uşor cu lăsatul de băutură şi cu vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot la a patra, a cincea vorbă era una din aia... Şi nu vreau să-mi aduc nici aminte de felul în care vorbeam în vremea aceea. Cu ţigara mi-a fost mai greu.
Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.
Casa unde erau sticle sparte, bătăi, scandaluri, nu vreau să spun că a devenit un colţ de rai, aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu-mi pot imagina eu acum că la mine în casă e chiar colţişor de rai, aş minţi. În fiecare casă mai sunt discuţii, probleme. Dar diferă cu mult, mult, nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-l cunoaşte pe Isus şi viaţa pe care am început să o duc eu şi casa mea, familia mea, din acel 9 martie '86.

Reporter:
Momentul când l-aţi întâlnit pe Dumnezeu în mod personal şi real.

Petre Stanoievici:
Aşa-i. Şi-nainte spuneam că eu cred, am religia mea. Cuvântul “religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care tradus înseamnă “relaţie”. Relaţie între Dumnezeu şi om care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam a păcătuit.
De-a lungul veacurilor, oamenii se străduiesc să restabilească această relaţie care a fost ruptă în grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să retabilească această relaţie în diferite feluri. În felul aceasta au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul.
Relaţia. Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.
Această relaţie am început să o am şi eu din acea seară.

Reporter:
Bineînţeles, esenţialul este schimbarea vieţii. Dragi prieteni, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.
Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care mulţi dintre cititorii noştri trec, domnul Stanoievici L-a găsit pe Cel care poate da libertate cu adevărat.
Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, să ai o inimă plină de pace, de bucurie, de linişte, acestea doar Dumnezeu le poate da.





MARIANA MOLDOVAN

 
Emisiunea „Drumul spre casă „ realizator Radu Mureşan, Radio Vocea Evangheliei – Cluj-Napoca

Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă frumoasă.

Plângeam şi mă simţeam foarte nefericită.

Ştiam că Dumnezeu este în cer şi într-o zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru neascultarea mea.

Dumnezeu mi-a dat putere si sa tac atunci cand sotul meu venea baut si nervos.

Fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am rămas acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile.

Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă.

Mă simţeam importantă în ochii lui Dumnezeu.


Am crescut într-o familie de ortodocşi. Mergeam foarte rar la Biserică, iar la liceu am început să frecventez discotecile. După terminarea liceului am intrat într-un ansamblu folcloric, unde l-am cunoscut pe soţul meu. Am mers în multe turnee împreună.
Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă frumoasă.
Dar fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am rămas acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile. Ne mai certam şi din pricina banilor. Au fost momente când plângeam şi mă simţeam foarte nefericită. Nu mă gândeam la Dumnezeu.
Cu timpul, soţul meu a început să bea, iar fetele noastre erau foarte supărate.
În perioada respectivă ascultam la serviciu Radio Vocea Evangheliei. De multe ori am auzit o voce de bărbat care spunea "Citeşte si roagă-te. Stai şapte minute cu Dumnezeu. Este doar un început pentru o viaţă din abundenţă." Auzeam în fiecare zi mesajul acesta şi mă gândeam ce ar putea să-mi spună Dumnezeu în şapte minute? În acelaşi timp ştiam că Dumnezeu este în cer şi într-o zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru neascultarea mea.
Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă. Tot atunci trebuia să iau şi o decizie rapidă legată de o ofertă de muncă în Italia. Mă gândeam că voi munci acolo şi voi câştiga mulţi bani, dar pe de altă parte mă gândeam că nu pot pleca dacă soţul meu bea şi fetele noastre sunt disperate din cauza asta.
În perioada aceea auzeam mereu la radio despre vieţi transformate, despre schimbarea unor oameni care au citit Biblia, şi mai ales mesajul acela "Citeşte si roagă- te. Şapte minute cu Dumnezeu pentru o viaţă din abundenţă". Într-o seară am luat Biblia şi am citit din ea, dorind să văd dacă Dumnezeu poate să-mi vorbească ceva. M-am închis în cameră, am renunţat la serialul TV şi am citit şapte minute. Apoi m-am aşezat în genunchi şi am început să mă rog. "Doamne, nu Te cunosc prea bine, dar te rog, dacă poţi să mă asculţi, să faci ceva pentru mine. Spune-mi ce decizie să iau, iar eu îţi promit că voi citi zilnic Biblia." Am mai spus: "Doamne mă las în mâna Ta." Am simţit atunci că o mare greutate mă părăseşte. Am plâns mult şi apoi am adormit aşa.
A doua zi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vorbească din Biblie. Am deschis la Eclesiastul, capitolul 6, versetul 4 unde scria: "Mai bine o mână odihnită decât doi pumni plini de trudă şi goană după vânt." Am simţit atunci că Dumnezeu îmi vorbeşte. Eram speriată pentru că era prima experienţă de acest fel. Mă simţeam importantă în ochii lui Dumnezeu.
Ceva în mine se schimbase. Mă uitam la cer, dar parcă nu mai era acelaşi cer, mă uitam la oameni dar parcă nu mai erau aceeaşi oameni. Eram aşa de bucuroasă.
Le-am povestit şi fetelor experienţa mea şi le-am spus "Să ştiţi că ceea ce spun cei de la radio este foarte adevarat".
M-a cuprins o mare dorinţă de a citi Biblia. Am zis: "Doamne mie mi-e frică de Tine, dar vreau să te cunosc aşa cum eşti". Am simtit prezenţa lui Isus în cameră şi dintr-o dată m-am simţit atât de păcătoasă. Dumnezeu era aşa de mare, aşa de sfânt... Mă privea cu milă şi nu mi-a reprosat că nu L-am ascultat atâta timp. Parcă mă întreba "Ce ai vrea să-ţi fac?".
Am spus: “Doamne, Te rog să mă ierţi că am păcătuit împotriva ta. Nu merit să-mi dai nimic.” Dar am simţit o pace şi o putere care s-au instalat în inima mea. Am fost atât de fericită. Era o stare înălţătoare şi am zis "Doamne, aşa eşti Tu cu adevărat?"
A doua zi am început să vorbesc frumos. Până atunci ştiam bine cu cine să vorbesc frumos şi cu cine nu. Dar ceea ce am simţit de atunci era că aveam dragoste pentru toţi oamenii. Nu puteam să mai fac deosebire între ei. De atunci încontinuu vorbesc cu dragoste şi simt dragoste pentru oameni.
Dumnezeu mi-a dat putere să tac şi atunci când soţul meu venea băut şi nervos. Văzând că tac, el mergea şi se culca fără să mai facă scandal, şi asta zile întregi.
Citind în Biblie, mi-am dat seama că există o altă viaţă, iar Dumnezeu este bunătate. Înainte de a fi un judecător, El îţi oferă tot ce are ca să poţi fi un bun creştin. De atunci am prins mult curaj să le spun şi altora despre Dumnezeu şi despre bunătatea Lui.
De atunci îi sfătuiesc pe toţi prietenii mei să asculte Radio Vocea Evangheliei pentru că n-o să uit niciodată că Dumnezeu mi-a vorbit prin acest post de radio minunat.
 

 

sus

 

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi
Copyright © 2003-2013 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate