Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Mass-Media
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Istorie
Pastorala
Cartea Crestina
Eseuri Crestine
Umor
Marturisiri
Proiectul Betania
Pagina Femeii
Mass-Media
Stiri
Lectura Crestina
Posta Redactiei

Radio Vocea Evangheliei

Asculta Radio Vocea Evangheliei LIVE! Pentru a putea asculta transmisia aveti nevoie de Real Player, care poate fi downlodat gratuit de la www.real.com

Ascultă RVE Live!

 

 


Pagina de Mass-Media

 

 

Ioan Ciobotă - Radio Vocea Evangheliei Timişoara

Pagina de Mass-Media este realizată de

 

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

[www.rvetm.com]

 

Radio Vocea Evangheliei Timisoara

horizontal rule

În acest număr:

 

 

A suflat duh de viaţă peste mine [pe această pagină]

 

Născut din nou [pe această pagină]

horizontal rule

A suflat duh de viaţă peste mine

interviu Angelica Romaşcu

 

"Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă. Şi deodată am simţit că mă simt foarte bine şi că nu mai am aceste stări." 

 

"În acest moment mă simt că sunt ca bulgărele de ţărână pe care în dragostea Lui nemărginită l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă şi chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce sunt, sunt prin El."

 

"Orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea, am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă."

 

Reporter:

- Angelica Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi cu teamă de Dumnezeu.  

Angelica Romaşcu:

 

- De la primii paşi ai vieţii mele părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea "Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu". În familia părinţilor mei se practica rugăciunea, postul, cititul Bibliei.

 

Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs cu aproximativ 14 ani în urmă. Era o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat am încercat, conform obiceiului ortodox, să dăm bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti bani spunând că ei nu colindă pe bani. Noi totuşi am insistat. Răspunsul lor a fost foarte clar: "Dacă doriţi să daţi aceşti bani, noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră personal." Au plecat iar noi am rămas cu banii. Cu banii şi cu colindele.

 

Într-o duminică după-masă, am hotărât ca împreună cu mama să mergem la biserica penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea: am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă.

 

Reporter:

- În spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.

 

Angelica Romaşcu:

- Sunt convinsă. Atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică, am plâns tot timpul. M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se întâmplă cu fiinţa mea.

În perioada respectivă eram profesoară, la actualul Colegiu Bănăţean, din Timişoara şi eram tare, tare bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă.

 

Într-o duminică după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine. Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acest eveniment, m-am simţit foarte bine. Nu mai aveam stări de ameţeală, mă simţeam bine.

 

În momentul acela am simţit că de fapt, Dumnezeu s-a atins de mine şi m-a vindecat. Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n viaţa mea ceva nu e în regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată. 

Am început să citesc din Biblie zilnic, să mă rog, iar rugăciunea mea să nu mai fie atât de superficială, doar un "Tatăl nostru" şi atât.

 

Reporter:

- Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-i vorbim şi El să ne răspundă.

 

Angelica Romaşcu:

- A trebuit să treacă destul de mult timp până eu am înţeles acest lucru. De asemenea, trebuie să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.

 

Reporter:

- Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu era doar un concept, idee filosofică sau idee teologică. Era efectiv o relaţie cu o persoană.

 

Angelica Romaşcu:

- Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-i spun deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam de fapt să fiu în maniera aceea de credincios care tot timpul ştiam să-i cer lui Dumnezeu: "Doamne dă-mi! Doamne fă-mi! Doamne ajută-mă! Doamne fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de accidente şi de tot." Nu mi-am ridicat niciodată problema că ar trebui de fapt să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu.

 

În octombrie '92, eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere, care-mi făcea probleme de ani de zile, cu calculi biliari, la care eu mă încăpăţânam să nu fac operaţie, atunci când medicii mi-au propus acest lucru. În acel moment mă aflam în faza în care era prea târzie venirea mea la medic. Medicul aproape că a refuzat să mai opereze văzând rezultatele analizelor şi văzând situaţia în care eu mă aflam. Când am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate, iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.

 

În momentul acela ştiam că biserica penticostală Elim din Timişoara se ruga pentru mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.

 

Au trecut cele 6 luni, verdictul pe care mi l-a dat medicul. După ce a expirat acest termen de 6 luni şi totul era în regulă, nici atunci eu nu am hotărât să-l urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este suficient, că de fapt eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac nimic altceva. Nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înţelegeam întru totul semnificaţia.

 

Atunci Dumnezeu a produs un seism în viaţa mea, de n-a mai rămas piatră pe piatră. În momentul acela, evenimentele prin care am trecut prăbuşiseră absolut tot ceea ce era în viaţa mea. În disperarea aceea am hotărât: mă împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Aşa am luat decizia. La 1 august '93 am încheiat legământul cu Domnul, devenind o fiică a Sa.

 

Reporter:

- Credeţi că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie să facă oamenii ceva pentru El? Noi oamenii suntem atât de limitaţi în cunoaştere, în putere şi în orice. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva pentru El?

 

Angelica Romaşcu:

- Categoric! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Şi fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.

Reporter:

 

- Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem. Parc-ar fi pereţi.

Angelica Romaşcu:

- Şi nu-i vedem şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care ei se confruntă. Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă împreună cu copilul meu mâncăm şi în momentul acela poate există un suflet, care poate n-are nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu are. Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista la noi în casă să pot să-l împart cu altul.

 

Bucuria pe care am simţit-o în momentul când am putut să dau ceva din puţinul pe care îl aveam nu s-a putut compara niciodată cu multul pe care l-am dat din multul pe care-l aveam.

 

Reporter:

- Cum este viaţa dumneavoastră acum?

 

Angelica Romaşcu:

- Privesc în urmă şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Pentru că efectiv am simţit o schimbare totală în viaţa mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.

Îmi încep ziua şi primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8 să fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7.30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5 sunt cu Biblia în mână şi sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă îi aduc fiecare problemă din agenda mea de lucru, o pun înaintea Domnului. Seara, îi mulţumesc pentru victorii, pentru înfrângerile care au fost, pentru că sunt convinsă că şi-n înfrângerile acelea, Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte de un rău pe care eu ca om nu-l pot vedea în viitor.

 

Reporter:

- Când ştim de unde venim, când ştim cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi mai mult decât atât, Îl cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu; de asemenea când ştim că ţinta noastră finală este Împărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât aşa cum sunteţi dumneavoastră începând chiar de aici de pe pământ - fericită. Nu putem fi decât fericiţi.

 

De fapt, Dumnezeu doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel spune: "Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi." Putem fi într-adevăr un om nou prin Cristos. Cristos este secretul.

sus

horizontal rule

NASCUT DIN NOU - Vichi Sassu

interviu George Vruţă

 

Iadul este atât de aproape de noi!

 

Pe patul spitalului am experimentat moartea clinică.

 

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc.

 

Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

 

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte.

 

Foarte multe din fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.

 

Viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie

 

Am făcut peritonită chimică generalizată

 

Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!

 

M-am născut în 1956, al treilea din patru băieţi. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri, etc. Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, nu ne rugam, nici măcar înainte de masă, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din cauza aceasta noi credeam că Îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că ne minţeam singuri.

 

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la maximum.

 

Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de copii şi tineri, cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine. La şcoală, deşi nu am fost niciodată ales oficial şef de clasă, eu eram şeful, cu drepturi depline.

 

Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, şi, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat cei doi copii, o fetiţă şi un băiat, iar viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie.

 

Între timp, mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să Îl cunoaştem într-un mod personal pe Isus Hristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.

 

Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem, până atunci, nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo şapte ore în criză, acasă, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. Am fost dus, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi acolo mi s-au făcut, de urgenţă, două operaţii. A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea despre ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi merge şi eu. Şi dacă Dumnezeu îi iartă pe toţi, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate însă eram îngâmfat, un neascultător şi un risipitor. Îmi plăcea, pur şi simplu, să trăiesc în păcat.

 

La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi, de băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii uşor de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.

 

În ce o priveşte pe mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, ea a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. S-a dus la un grup de credincioşi, le-a spus despre starea mea şi s-au rugat cu toţii pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Astăzi cred că sunt în viaţă şi datorită rugăciunilor mamei mele, dar atunci nu eram de acord cu ceea ce făcea ea, am ţipat la ea, am chinuit-o.

 

După şase luni de la primele două operaţii, la un consult medical, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de colon şi, în Spitalul Militar Central m-au operat a treia oară. Eu am crezut că după trei luni voi scăpa şi de acest diagnostic. Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea.

 

Dar nu am ieşit învingător! După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: “Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nu mi-am pus atunci, serios, problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca, în loc să mor acolo, în patul spitalului, să experimentez moartea clinică.

 

Pe la ora 23:00, nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.

 

La ora 1:50, cu ultimele sforţări, m-am târât în pat, după ce fusesem pe coridor să fumez o ţigară. Imediat ce am ajuns în pat, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: “Cum este posibil eu aici şi eu acolo?” Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul său. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat, nu mai puteam ascunde nimic. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.

 

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

 

Pentru că nu Îl aveam pe Isus Hristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.

 

Este un loc unde nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă, de peste tot iese fum, foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care au loc de sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonisite de chinuri odată cu trecerea timpului.

 

Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo şi, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în spatele tău, plîngi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri, idei care vin din altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis întotdeauna de unde vin gândurile.

 

În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit, ulterior, că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Hristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Hristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.

 

Am înţeles că Isus Hristos are puterea să mă scoată de acolo – acestea erau gânduri care se succedau cu viteză foarte mare.

 

Acolo, în centrul luminii, am avut parte şi de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că El are puterea aceasta minunată de a-i ajuta pe oameni.

 

Viaţa a revenit în trupul meu în mod foarte dureros. Am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Apoi am simţit în burtă nişte pocnituri şi toate durerile au dispărut pe loc. Parcă mi-ar fi pus cineva gheaţă pe corp.

 

După ce am reuşit să mă ridic din pat, am mers la telefon şi i-am spus soţiei să vină să mă ia din spital. Era pe la ora 5:00 dimineaţa. La ora vizitei medicale, le-am povestit doctorilor ceea ce s-a întâmplat. Fără să-mi dea prea multe explicaţii, au pus diagnosticul: moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea iar eu, odată ajuns acasă, am uitat de ceea ce i-am promis lui Dumnezeu.

 

Dar după două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune. Am sunat pe un pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte mi-a explicat la telefon Evanghelia. El m-a pus să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei despre faptul că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Hristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa mea. În luna  mai 1986, L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum, cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza: Iadul este atât de aproape!

 

Dar şi Raiul! Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos!

 

sus

**********

Aceste interviuri au fost difuzate iniţial de Radio Vocea Evangheliei - Timisoara, in cadrul emisiunii VIEŢI  TRANSFORMATE.

horizontal rule

Ce este nou?

Misiunea Vox Dei vă urează Sărbători Fericite alături de cei dragi!

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate