A suflat duh de viaţă
peste mine
interviu Angelica
Romaşcu
"Eram
într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua
salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă
de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă. Şi deodată am simţit că
mă simt foarte bine şi că nu mai am aceste stări."
"În acest
moment mă simt că sunt ca bulgărele de ţărână pe care în dragostea
Lui nemărginită l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă şi chip după
asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce
sunt, sunt prin El."
"Orchestra
cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit
primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi
amintesc, efectiv, clipele acelea, am izbucnit în plâns şi simţeam
că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă."
Reporter:
- Angelica
Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine
dintr-o familie de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi cu
teamă de Dumnezeu.
Angelica Romaşcu:
- De la primii
paşi ai vieţii mele părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea
"Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu". În familia părinţilor mei
se practica rugăciunea, postul, cititul Bibliei.
Primul contact cu
o biserică neoprotestantă s-a produs cu aproximativ 14 ani în urmă.
Era o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au
auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica
Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele
colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au
terminat de colindat am încercat, conform obiceiului ortodox, să dăm
bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti
bani spunând că ei nu colindă pe bani. Noi totuşi am insistat.
Răspunsul lor a fost foarte clar: "Dacă doriţi să daţi aceşti
bani, noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră
personal." Au plecat iar noi am rămas cu banii. Cu banii şi cu
colindele.
Într-o duminică
după-masă, am hotărât ca împreună cu mama să mergem la biserica
penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta
"Vino la Isus - Apa Vieţii." În momentul în care am auzit primele
versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc,
efectiv, clipele acelea: am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se
întâmplă cu întreaga mea viaţă.
Reporter:
- În spate era
Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.
Angelica Romaşcu:
- Sunt convinsă.
Atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică, am plâns tot timpul.
M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se
întâmplă cu fiinţa mea.
În perioada
respectivă eram profesoară, la actualul Colegiu Bănăţean, din
Timişoara şi eram tare, tare bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un
diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare atât de
avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală.
Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna
dreaptă scriam pe tablă.
Într-o duminică
după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine.
Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acest eveniment, m-am
simţit foarte bine. Nu mai aveam stări de ameţeală, mă simţeam bine.
În momentul acela
am simţit că de fapt, Dumnezeu s-a atins de mine şi m-a vindecat.
Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la
Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n viaţa mea ceva nu e în
regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată.
Am început să
citesc din Biblie zilnic, să mă rog, iar rugăciunea mea să nu mai
fie atât de superficială, doar un "Tatăl nostru" şi atât.
Reporter:
- Dumnezeu vrea
să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-i vorbim şi
El să ne răspundă.
Angelica Romaşcu:
- A trebuit să
treacă destul de mult timp până eu am înţeles acest lucru. De
asemenea, trebuie să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a
dezamăgit.
Reporter:
- Pentru
dumneavoastră Dumnezeu nu era doar un concept, idee filosofică sau
idee teologică. Era efectiv o relaţie cu o persoană.
Angelica Romaşcu:
- Exact.
Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-i spun
deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam de
fapt să fiu în maniera aceea de credincios care tot timpul ştiam
să-i cer lui Dumnezeu: "Doamne dă-mi! Doamne fă-mi! Doamne
ajută-mă! Doamne fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă
în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de accidente şi de tot."
Nu mi-am ridicat niciodată problema că ar trebui de fapt să fac şi
eu ceva pentru Dumnezeu.
În octombrie '92,
eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere, care-mi făcea probleme de
ani de zile, cu calculi biliari, la care eu mă încăpăţânam să nu fac
operaţie, atunci când medicii mi-au propus acest lucru. În acel
moment mă aflam în faza în care era prea târzie venirea mea la
medic. Medicul aproape că a refuzat să mai opereze văzând
rezultatele analizelor şi văzând situaţia în care eu mă aflam. Când
am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu
era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul
abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate, iar medicul mi-a spus
că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.
În momentul acela
ştiam că biserica penticostală Elim din Timişoara se ruga pentru
mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.
Au trecut cele 6
luni, verdictul pe care mi l-a dat medicul. După ce a expirat acest
termen de 6 luni şi totul era în regulă, nici atunci eu nu am
hotărât să-l urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este
suficient, că de fapt eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac
nimic altceva. Nu am nevoie de acest legământ în apă, care este
botezul. Nu-i înţelegeam întru totul semnificaţia.
Atunci Dumnezeu a
produs un seism în viaţa mea, de n-a mai rămas piatră pe piatră. În
momentul acela, evenimentele prin care am trecut prăbuşiseră absolut
tot ceea ce era în viaţa mea. În disperarea aceea am hotărât: mă
împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Aşa am luat decizia.
La 1 august '93 am încheiat legământul cu Domnul, devenind o fiică a
Sa.
Reporter:
- Credeţi că
Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie să facă
oamenii ceva pentru El? Noi oamenii suntem atât de limitaţi în
cunoaştere, în putere şi în orice. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva
pentru El?
Angelica Romaşcu:
- Categoric!
Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni.
Şi fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui
Dumnezeu.
Reporter:
- Parcă de-atâtea
ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem. Parc-ar fi
pereţi.
Angelica Romaşcu:
- Şi nu-i vedem
şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care ei se confruntă.
Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă împreună cu copilul meu
mâncăm şi în momentul acela poate există un suflet, care poate n-are
nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu
are. Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista
la noi în casă să pot să-l împart cu altul.
Bucuria pe care
am simţit-o în momentul când am putut să dau ceva din puţinul pe
care îl aveam nu s-a putut compara niciodată cu multul pe care l-am
dat din multul pe care-l aveam.
Reporter:
- Cum este viaţa
dumneavoastră acum?
Angelica Romaşcu:
- Privesc în urmă
şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Pentru că efectiv am
simţit o schimbare totală în viaţa mea în momentul în care am
încheiat legământul cu Dumnezeu.
Îmi încep ziua şi
primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora
8 să fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7.30 plecat de acasă, în
zilele acelea la ora 5 sunt cu Biblia în mână şi sunt în părtăşie cu
Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă îi aduc fiecare problemă din agenda
mea de lucru, o pun înaintea Domnului. Seara, îi mulţumesc pentru
victorii, pentru înfrângerile care au fost, pentru că sunt convinsă
că şi-n înfrângerile acelea, Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte
de un rău pe care eu ca om nu-l pot vedea în viitor.
Reporter:
- Când ştim de
unde venim, când ştim cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi mai
mult decât atât, Îl cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe
Dumnezeu; de asemenea când ştim că ţinta noastră finală este
Împărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred
că nu putem fi decât aşa cum sunteţi dumneavoastră începând chiar de
aici de pe pământ - fericită. Nu putem fi decât fericiţi.
De fapt, Dumnezeu
doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. În Epistola către Corinteni,
apostolul Pavel spune: "Căci dacă este cineva în Cristos este
o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au
făcut noi." Putem fi într-adevăr un om nou prin Cristos.
Cristos este secretul.
sus

NASCUT DIN NOU - Vichi Sassu
interviu George
Vruţă
Iadul este atât
de aproape de noi!
Pe patul
spitalului am experimentat moartea clinică.
Când m-am detaşat
de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi
dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc
despre care îmi este greu să vorbesc.
Aceste duhuri şi
acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am
străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de
acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!
Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane
fiind punctul meu forte.
Foarte multe din fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am
fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă
de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.
Viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie
Am făcut
peritonită chimică generalizată
Înarmat cu
încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu
viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!
M-am născut în 1956, al treilea din patru băieţi. Credinţa noastră
se rezuma la participarea la nunţi, botezuri, etc. Nicidecum nu
aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, nu ne rugam, nici măcar
înainte de masă, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul
de bine, în comparaţie cu alţii. Din cauza aceasta noi credeam că Îl
avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu
aveam să-mi dau seama că ne minţeam singuri.
Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane
fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr
independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la
maximum.
Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea
când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot
ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul,
casa noastră era mereu plină de copii şi tineri, cu care benchetuiam
şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine. La şcoală, deşi nu
am fost niciodată ales oficial şef de clasă, eu eram şeful, cu
drepturi depline.
Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto.
M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, şi, destul de repede, comparativ
cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat cei doi
copii, o fetiţă şi un băiat, iar viaţa mea a continuat să se
deruleze într-o continuă agitaţie.
Între timp, mama mea a început să frecventeze o biserică
neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a
pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să
Îl cunoaştem într-un mod personal pe Isus Hristos. Toată familia s-a
coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost,
probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a
pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.
Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am
avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem, până
atunci, nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat
vreo şapte ore în criză, acasă, astfel că am făcut peritonită
chimică generalizată. Am fost dus, în cele din urmă, la Spitalul de
Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi acolo mi s-au făcut, de urgenţă,
două operaţii. A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată
întrebarea despre ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea. Până
atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi
merge şi eu. Şi dacă Dumnezeu îi iartă pe toţi, mă iartă şi pe mine,
că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi
plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate însă eram îngâmfat, un
neascultător şi un risipitor. Îmi plăcea, pur şi simplu, să trăiesc
în păcat.
La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut.
Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi,
de băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt
tuturor că nu mă sperii uşor de boală, chiar dacă aveam stomacul
tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un
adevărat erou.
În ce o priveşte pe mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei,
ea a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala.
S-a dus la un grup de credincioşi, le-a spus despre starea mea şi
s-au rugat cu toţii pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile
să-mi cresc copiii. Astăzi cred că sunt în viaţă şi datorită
rugăciunilor mamei mele, dar atunci nu eram de acord cu ceea ce
făcea ea, am ţipat la ea, am chinuit-o.
După şase luni de la primele două operaţii, la un consult medical,
mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de
colon şi, în Spitalul Militar Central m-au operat a treia oară. Eu
am crezut că după trei luni voi scăpa şi de acest diagnostic.
Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am
început lupta cu viaţa şi cu moartea.
Dar nu am ieşit învingător! După circa trei luni de la rezecţia de
colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din
nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare,
timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început
să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: “Cum nu am existat înainte
să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic
înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.”
Nu mi-am pus atunci, serios, problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu
a hotărât ca, în loc să mor acolo, în patul spitalului, să
experimentez moartea clinică.
Pe la ora 23:00, nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o
stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe
aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la
pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai
mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb,
picioarele nu mai făceau faţă.
La ora 1:50, cu ultimele sforţări, m-am târât în pat, după ce
fusesem pe coridor să fumez o ţigară. Imediat ce am ajuns în pat, mi
s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am
desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent
electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la
un metru. M-am speriat! Am zis: “Cum este posibil eu aici şi eu
acolo?” Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de
trupul său. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de
trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu
cu adevărat, nu mai puteam ascunde nimic. Mi-am dat atunci seama că
nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină
minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o
informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de
pe pământ.
Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci
duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel
întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste
duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns,
m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să
ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!
Pentru că nu Îl aveam pe Isus Hristos în inima mea, am mers într-un
loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care
nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe
pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.
Este un loc unde nu există iubire, în care nu există decât un teren
ars, un fel de zgură arsă, de peste tot iese fum, foc şi acolo
fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care au loc de sute de
ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le
răspunde. Acele suflete sunt schimonisite de chinuri odată cu
trecerea timpului.
Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi
de acolo şi, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte.
Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu
există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să
nu ştii cine este în spatele tău, plîngi, te jeleşti, regreţi, dar
nu poţi schimba nimic. Există gânduri, idei care vin din altă parte
şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis
întotdeauna de unde vin gândurile.
În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin
moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau
şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit, ulterior,
că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad
s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Hristos. O
lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi,
în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea
lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Hristos este Dumnezeu
şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.
Am înţeles că Isus Hristos are puterea să mă scoată de acolo –
acestea erau gânduri care se succedau cu viteză foarte mare.
Acolo, în centrul luminii, am avut parte şi de o altă experienţă:
foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am
fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă
de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.
Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au
lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela
groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi
recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că El are puterea aceasta
minunată de a-i ajuta pe oameni.
Viaţa a revenit în trupul meu în mod foarte dureros. Am făcut
efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Apoi
am simţit în burtă nişte pocnituri şi toate durerile au dispărut pe
loc. Parcă mi-ar fi pus cineva gheaţă pe corp.
După ce am reuşit să mă ridic din pat, am mers la telefon şi i-am
spus soţiei să vină să mă ia din spital. Era pe la ora 5:00
dimineaţa. La ora vizitei medicale, le-am povestit doctorilor ceea
ce s-a întâmplat. Fără să-mi dea prea multe explicaţii, au pus
diagnosticul: moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea
iar eu, odată ajuns acasă, am uitat de ceea ce i-am promis lui
Dumnezeu.
Dar după două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de
moarte dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de
promisiune. Am sunat pe un pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru
a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte mi-a
explicat la telefon Evanghelia. El m-a pus să citesc cu ochii mei
cuvintele Bibliei despre faptul că sunt un păcătos, la fel ca toţi
oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de
păcatele mele şi cred că Isus Hristos a murit pe cruce în locul meu.
L-am rugat pe Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa mea. În
luna mai 1986, L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul
în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este
Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum, cea mai mare bucurie a mea este să
le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui
Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza: Iadul este atât
de aproape!
Dar şi Raiul! Aceasta este vestea bună: putem avea parte de
Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos!
sus