Mass-Media

Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Mă gândeam că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi. S-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi.

Spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună, dacă mâncarea era caldă era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Petre Stanoievici a cunoscut “prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta - dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest “prieten”, viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva care l-a scăpat pentru totdeauna de acest “prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe “Stâncă”

Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că, din fragedă copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

În prima căsnicie, care la prima vedere părea destul de reuşită, au început problemele şi mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani să mă joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam, a făcut din mine un dependent de alcool.

Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.

La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am reuşit să o cunosc pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că eu am mai fost căsătorit, că am un copil şi plătesc pensie alimentară, în schimb, adevărul nu i l-am spus până la capăt - nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.

Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să nu ne prezentăm în faţa instanţei, ci să încerc să iau un tratament medical la domiciliu - era vorba de dezalcolizare.

În mai multe rânduri i-am promis soţiei că o să încerc să mă las de alcool, dar promisiunea mea nu putea fi ţinută decât o săptămână, maxim două sau trei, dar mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la psihiatrie pentru dezalcolizare, dar am recurs la un tratament acasă, de ruşinea prietenilor.

Am început să iau pilula ajutătoare. Aproximativ două săptămâni am continuat să iau această pilulă, dar mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă o să duc paharul la gură.

Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoţesc într-un local mai select unde se servea bere străină, şi au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele două. Ştiau că eu sunt consumator numai de “tării”: vodcă, coniac, monopol, rom, tot ce arde, tot ce rupe - nu beam bere sau vin.

N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie atâta de ciudată - a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărimi pe corp, au început să-mi apară pete, o senzaţie cumplită de vomă. M-am scuzat faţă de cele două persoane şi am mers la toaletă, şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albeaţa ochilor era roşie, roşie, roşie. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de ele şi am plecat în grabă acasă, să ajung înaintea sosirii soţiei de la servici.

În urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua căsnicie.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Începusem deja şi la locul de muncă să consum alcool. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap. Lucrând ca tehnolog-normator al unei secţii de sculărie dintr-o mare intreprindere timişoreană, mi-era foarte greu de evadat din acest anturaj.

De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: “Măi, hai să mergem. Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’, azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau “Băi ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!”

Deja creştea presiunea, pentru că neacceptarea din partea grupului, sau mai mult de atât, batjocura, creşte şi presiunea interioară.

Aşa este. Am început să arunc acea pilulă. Din dimineaţa zilei următoare, acea pilulă a început să ia drumul grădinii vecinului de vis-á-vis. O aruncam pe geamul de la bucătărie tare de tot, să ajungă până peste drum, să nu cumva să cadă pe trotuar, ca atunci când plec cu soţia la lucru să…

Să călcăm pe ea şi să întrebe ce-i cu pilula asta. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi şi după aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei cu care ani de zile am consumat…, am mers la “una mică” şi am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu. Am mers acasă.

Nu vreau să vă spun, că nici n-aş ştii să vă spun - încercaţi să vă imaginaţi o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care am fost eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat - “Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.

Aveam şi o teamă de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi... Uite timolul tău e 9 - dublu decât normal. În doi ani maxim - sapa şi lopata. Ajungi în pământ domnule şi ai de crescut copilaşi.”

Da! Dar a venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii februarie din '86, m-am întâlnit cu un fost prieten din copilărie care se numeşte Doru Tănaş şi este membru într-o biserică baptistă.

Ieşeam dintr-un local, dintr-o grădină de vară. Vă întrebaţi ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? În grădina de vară se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton şi o încălzeau.

Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. Şi ieşind după două ore şi jumătate, am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Da. Beţi o sticlă de lapte, beţi o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi. Dar să bei alcool. Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu e chiar un lucru aşa simplu.

Prietenul meu m-a întrebat de viaţă, m-a întrebat ce fac, cum mă simt. În prima mea căsnicie eram vecini de cartier şi el ştia că se destrămase. Lucra la o altă intreprindere dar aflase de la foşti colegi, de la prieteni că şi a doua mea căsnicie se clatină.

Omul a încercat să-mi explice că după moarte există judecată. Ar fi o minune dacă pe om după moarte l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Şi fiecare trebuie să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă când am trăit în trup.

Cum aţi înţeles lucrurile acestea ştiind că deja aţi fost consumat un kilogram şi o sută de ţuică?

- Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg de-al meu. Încercam să i-o tai cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram vioi, cum ziceam eu, nu beat.

Să mă scap de el cât mai repede i-am spus: “Notează numărul meu de telefon şi atunci când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, te rog să-mi dai un telefon şi să mă inviţi că am să vin la voi la biserică.”

După numai două săptămâni şi ceva, respectiv în 9 martie '86, într-o duminică, ne-a invitat şi m-am dus împreună cu soţia şi copilul.

A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde într-un text foarte scurt se vorbeşte despre faptul cum Domnul Isus a vindecat un om cu mâna dreaptă uscată, paralizată - în termenii zilelor noastre.

Acest om neputincios care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu, Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.

În cele patruzeci de minute de predică am fost aşa de tare cercetat de Duhul lui Dumnezeu că am plâns ca un copil mic. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La finalul predicii spunea pastorul Dugulescu: „Dacă cineva doreşte să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână.”

Da! “Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu “lucrul acesta lui Dumnezeu, că doriţi să vă împăcaţi cu El.” La insistenţele lui şi la apelurile făcute auzeam că spune mulţimii din sală care-şi predau viaţa în mâna lui Isus, “Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.”

Stăteam cu capul plecat şi suspinam şi auzeam cum binecuvântează persoanele care ridică mâna. Şi se dădea o luptă în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic. Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e Atotputernic, Atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.

M-am gândit: “Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine.” Şi mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că mi-a spus şi mie, cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.

La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.

Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: “Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi să vezi tu dacă mai scapi de pocăiţi.”

Aşa că am ieşit afară din biserică. Dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, cu fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit împreună afară în faţa maşinii şi au spus: “Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”. “Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”. “Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”. “Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”

Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas la urmă la invitaţia pastorului Dugulescu pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte indicaţii cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.

N-am să uit că le spunea că dacă şi-au predat viaţa în mâna lui Isus trebuie să ţină cont de trei lucruri foarte importante:

1. Spunea că ar trebui să înceapă cât mai repede posibil să citească Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbeşte nouă.

2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Şi spunea că rugăciunea însăşi nu e o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: dacă băiatul îi spune tatălui: “Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” - erau acele biciclete pe vremea aceea la modă - sau: “Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa trebuie să-i spunem şi lui Dumnezeu.

Pastorul Dugulescu ne spunea: “Ţineţi minte: Rugăciunea trebuie să înceapă prin a-i mulţumi lui Dumnezeu.” De ce? Avem motive destule să-i mulţumim lui Dumnezeu. Faptul că suntem sănătoşi, putem să lucrăm să ne câştigăm pâinea de care zicem: “Dă-ne-o, Doamne, nouă astăzi.” Sigur că ne-o dă, că muncim. Dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?

3. Frecventarea unei biserici. Nu s-a spus că trebuie să fie neapărat o biserică baptistă şi să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la biserica la care ne simţim bine, la biserica unde primim hrană spirituală.

Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, de mâncare ca să vieţuiască, aşa sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbeşte nouă, şi noi Îi vorbim lui Dumnezeu.

V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul? Complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Da. M-am simţit ca un nou născut. Vreau să vă spun cum a sunat prima mea rugăciune: “Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a fumatului.” Am înghiţit un nod după care am spus următoarele cuvinte pe care nici azi nu le găsesc explicaţia, de unde vin: “Şi ajută-mă să te urmez dacă se poate.” Ce vorbe! “Dacă se poate ...” Sigur că se poate. La Dumnezeu e posibil orice. Dar omul trebuie să vrea.

Când am ajuns acasă, mai întâi am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am pus în găleata de gunoi. Pachete de ţigări peste tot... Le-am pus în găleată şi-am mers în acea seară la tomberon. Le-am aruncat.

M-am întors şi mă gândeam: “Biblie nu am - primul punct ce-l spunea Dugulescu, - dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise.” Dar ştiam rugăciunea “Tatăl nostru”.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi - spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Mergeam cu prieteni acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, atunci după ce plecau o luam la bătaie că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă atunci îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră, prea aşa. Şi nu putea nicidecum să iasă la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.

Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus rugăciunea “Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam. Ne-am rugat şi ne-am culcat.

A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu făcusem o promisiune lui Dumnezeu că am de gând să-l urmez, am oprit ceasul deşteptător şi pipăiam locul unde ştiam că se găsesc ţigările şi scrumiera. Fiind locul curăţat de cu seara, mi-am adus aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte.

Zdup lângă pat în genunchi: “Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare.”

Vreau să vă spun că mi-a fost foarte uşor cu lăsatul de băutură şi cu vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot la a patra, a cincea vorbă era una din aia... Şi nu vreau să-mi aduc nici aminte de felul în care vorbeam în vremea aceea. Cu ţigara mi-a fost mai greu.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Casa unde erau sticle sparte, bătăi, scandaluri, nu vreau să spun că a devenit un colţ de rai, aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu-mi pot imagina eu acum că la mine în casă e chiar colţişor de rai, aş minţi. În fiecare casă mai sunt discuţii, probleme. Dar diferă cu mult, mult, nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-l cunoaşte pe Isus şi viaţa pe care am început să o duc eu şi casa mea, familia mea, din acel 9 martie '86.

Aşa-i. Şi-nainte spuneam că eu cred, am religia mea. Cuvântul “religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care tradus înseamnă “relaţie”. Relaţie între Dumnezeu şi om care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam a păcătuit.

De-a lungul veacurilor, oamenii se străduiesc să restabilească această relaţie care a fost ruptă în grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să retabilească această relaţie în diferite feluri. În felul aceasta au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul.

Relaţia. Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Bineînţeles, esenţialul este schimbarea vieţii. Dragi prieteni, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.

Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care mulţi dintre cititorii noştri trec, domnul Stanoievici L-a găsit pe Cel care poate da libertate cu adevărat.

Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, să ai o inimă plină de pace, de bucurie, de linişte, acestea doar Dumnezeu le poate da.

Doamne, fa ceva pana nu-ti trantesc oasele mele in cap

interviu Ciprian Baciu

Biblia - ce poate să-mi faca mie o carte scrisă acum 2000 de ani, care nu mai are nici un fel de relevanţă.... eu omul modern, bulgăre de spirit liber gânditor al secolului XXI, ce să-mi facă mie Biblia asta ?

Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acest vis.

Am realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie ghiduşă, de râs. Poţi să îţi baţi joc de diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l supăra.

Umblam prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson. Şi să decad aşa într-o spiritualitate de… coteţ, să o spun aşa puţin mai dur… era surprinzător.

Dumnezeu mi-a dat darul de a avea acest muşchi foarte periculos, şi pe care nu l-a putut îmblânzi nimeni - limba. Eu aveam o limbă foarte “ascuţită”, cu care de multe ori îmi băteam joc de creştini, dar cu care am ajuns acum să apăr creştinismul.

Emil Cioran spune la un moment dat: ”Doamne, fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în cap.”

Dacă un ortodox, care crede sincer în Dumnezeu, vine şi-mi spune: ‘Domnule, tu te-ai lepădat de credinţă’, eu spun aşa: ‘Sunt mai ortodox acum, şi cunosc acum mai multe despre ortodoxie’“.

Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute, dupa pauză, urmează biologia unde li se spune că am evoluat din maimuţă.

Îmi doream să devin cât mai bogat, să mă aprecieze cât mai mulţi oameni.

De frustrat ce eram ascultam Marliyn Manson - este un solist satanist, care a scos albume ca “Antichrist superstar” sau “Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale care se interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au acumulat imens în mine.

De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfecta şi ziceam: “Doamne e creaţia Ta, asumăţi-o, fă-o mai bună, dacă Tu eşti aşa meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu o faci mai bună?”

În timp ce muream, în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine. Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumina, atragerea în sus - pluteam în sus înspre ceva.

Ciprian Baciu este student în anul IV la Ştiinţe Economice, la Universitatea de Vest din Timişoara. Până de curând a fost lider al studenţilor din Universitatea de Vest din Timişoara. Cum a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat?

Ciprian Baciu:

Întoarcerea mea la Dumnezeu a venit pe fondul unei credinţe oarecare în Dumnezeu. În viaţa mea am avut doar 5 minute de ateism - imediat dupa ce am înţeles ideea lui Darwin cu selecţia naturală. Dar după aceea mi-am dat seama din nou că nu-mi pot explica cum am apărut pe lumea asta şi din ce am apărut.

Big Bang-ul este o chestiune invalidată logic până acum, iar ştiinţa nu poate explica cum au apărut lucrurile din nimic. Aşa că am revenit la a crede în Dumnezeu.

Reporter:

Ce m-a convins pe mine personal cel mai mult împotriva evoluţionismului lui Darwin este următorul aspect: cărămida de bază a Teoriei evoluţiei este mutaţia genetică. Dar mutaţiile genetice sunt distructive în proporţie de 99%, şi doar 1% sunt constructive. Este ca şi cum am merge 99 de paşi înapoi şi unul înainte, ceea ce este ilogic, nu poate duce la progres, la evoluţie.

Sau cine s-ar da pe mâna unui chirurg care taie greşit de 99 de ori şi doar o dată taie unde trebuie. Sau pe mâna unui şofer care se loveşte de 99 de stâlpi sau camioane şi doar o dată conduce pe drumul corect.

Ciprian Baciu:

Eu am crezut în Dumnezeul creştin până la vârsta de 13 ani. Bunica din partea mamei mi-a insuflat acest spirit - mă rugam, am fost la spovedanie, ţineam post, credeam sincer.

În clasa a 7-a am citit vieţile sfinţilor, chiar voiam să mă fac preot. Mi-au picat în mână şi o serie de cărţi din seria “Oastea Domnului”, poezii de Traian Dorz şi pilde de Iosif Trifa. Apoi mă uitam la televizor la “Cartea Cărţilor” şi credeam sincer şi puternic în Dumnezeu.

Dar, deoarece la şcoală ne învăţau cum am evoluat din maimuţă, ne explicau evoluţionismul, erele geologice, dinozauri, fosile, pe la 13 ani educaţia atee a început să sape în fundamentul meu religios, şi mi-am pierdut credinţa.

Reporter:

Din nenorocire pentru generaţia de astăzi, această educaţie atee mai funcţionează chiar şi la această oră în România - o ţară declarată preponderent creştină.

Ciprian Baciu:

Şi, din păcate, orele de religie sunt incapabile să contrabalanseze educaţia atee. Se menţin formele. Nu ar trebui ore de religie ci ore de apărare raţională a creştinismului pentru că creştinismul continuă să fie prezentat în şcoală ca o afacere iraţională, iar copiii îşi pierd interesul pentru Dumnezeu în primul rând datorită acestui fapt - că este prezentat ca o afacere iraţională.

Sunt învăţaţi că a crede în Adam şi Eva este ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Eu aşa mi-am pierdut credinţa, pentru că eu sunt un om care am fost tot timpul raţional şi L-am abordat raţional pe Dumnezeu.

Tot timpul am încercat să desţelenesc acest mare mister al divinităţii şi al creaţiei în mod raţional. Am abordat problema pe căi istorice, pe căi religioase, am început să citesc Eliade, am citit dogmatica, am citit filosofia, am studiat mult.

Reporter:

Din fericire ai fost unul care ai căutat, care ai făcut eforturi în această direcţie, spre deosebire de mulţi copii care rămân în confuzie la şcoală. Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute, dupa pauză, urmează biologia unde li se spune că am evoluat din maimuţă.

Ciprian Baciu:

M-a răsturnat complet o carte a lui Erich von Daniken, care vorbea despre misterele egiptene, despre Insula Paştelui, Atlantida, extratereştri, după care am intrat pe mâna unui scriitor destul de celebru la noi - Pavel Coruţ. Am citit vreo 20 de cărţi din seria Ortogonul.

Reporter:

Din nefericire celebru, din nefericire pentru sufletul multor creştini.

Ciprian Baciu:

Pavel Coruţ este o provocare şi eu cred că de multe ori astfel de oameni sunt o provocare şi mai trezesc uneori biserica. Am citit câteva sondaje făcute în Europa Occidentală, care urmăreau să afle câţi oameni mai cred în Biblie, în rai, în istoricitatea lui Cristos. Au fost oameni care s-au declarat creştini, dar la bază aveau un întreg eşafodaj de erezii groaznice, care numai credinţă creştină nu se putea numi.

Am continuat clasa a 8-a cu Coruţ, apoi, la liceu, a venit filosofia. Platon, Aristotel, Heidegger m-au surprins. Aveam momente în care credeam că Dumnezeu este bun şi drept, şi că are ceva pentru mine. Alteori aveam momente în care eram pur şi simplu indiferent, dar de multe ori credeam că Dumnezeu este un personaj rău.

În acest context, în clasa a 12-a am încăput pe mâna lui Friedrich Nietzsche.

Reporter:

Era de aşteptat - unul dintre profeţii postmodernismului.

Ciprian Baciu:

Anticipatorul postmodernismului. El postulează moartea lui Dumnezeu: “Dumnezeu a murit”. În mod paradoxal, şi Nietzsche credea în ceva - credea în ”Eterna reîntoarcere”, lucru care m-a frapat.

Cărţi ca “Antichristul”, “Omenesc spre omenesc”, “Aşa grăit-a Zarathustra”, chiar m-au adus pe nişte poziţii anticreştine şi ironice faţă de creştini. Apoi Umberto Eco cu “Numele trandafirului” - acea sinistră abaţie catolică medievală, cu acel călugăr catolic care mănâncă cartea otravită a lui Aristotel tocmai pentru ca să nu râdă oamenii de nimic. Era sinistră şi m-a îndepartat de Dumnezeu, de Dumnezeul creştin.

Aşadar, credeam într-un Dumnezeu indiferent, impersonal, singur, măreţ, imens, incredibil, grozav pentru ce a reuşit să creeze. N-aveam nici un pic de reper în a mă apropia de El, nu credeam în nimic. Mă consideram un bulgăre ganditor de zăpadă, o avalanşă de idei şi de gânduri.

În acest context am început Facultatea la Timişoara şi-mi doream să devin cât mai bogat, să mă aprecieze cât mai mulţi oameni. M-am înscris la ISE din raţiuni pecuniare - să învăţ să fac bani. La sfârşitul anului 3, prietena mea, care a avut o “criză” din aceasta religioasă şi s-a îndreptat înspre baptism, m-a anunţat că s-a pocăit. Eu, spirit liber cum eram, i-am spus: “Din partea mea poţi să devii şi budistă, numai să nu ne afecteze relaţia”.

Între timp, relaţia nu avea cum să nu fie afectată. Erau mereu tensiuni. Am reuşit să mă cert şi cu tatăl meu -persoană la care ţin enorm de mult.

În această situaţie îmi venea să-mi iau câmpii. În anul 4 de facultate, în 9 octombrie 2003, i-am zis prietenei mele că eu L-am primit pe Cristos în inima mea, Îl percep, cunosc filosofia creştină, Sf. Augustin, teologie, dar nu aveam acea apropiere personală, acea relaţie personală cu Dumnezeu. Nu aveam credinţa. Percepeam lucrurile ca un deliciu intelectual - este fantastic creştinismul - dar n-aveam credinţa.

De frustrat ce eram, ascultam Marliyn Manson - este un solist satanist, care a scos albume ca “Antichrist superstar” sau “Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale care se interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au acumulat imens în mine.

Reporter:

Crezi că cine asculta Manson, ascultă din cauza frustrării ?

Ciprian Baciu:

Foarte mulţi din cauza frustrării! Şi eu ascultam de supărat ce eram. De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfectă şi ziceam: “Doamne, e creaţia Ta, asumăţi-o, fă-o mai bună. Dacă Tu eşti aşa meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu o faci mai bună?”

Inclusiv războaiele religioase şi terorismul din lume m-au îndepărtat de Dumnezeu. Ziceam: “Doamne, dar de ce laşi ca aceste lucruri să se întâmple, dacă spui că lumea ta este aşa de meseriaşă?”

Făceam o greşeală pe care foarte mulţi o fac, şi anume: confundam artistul cu tabloul. Un tablou trebuie lăsat să ajungă perfect. Până n-a fost terminat tabloul, nu putem să-l acuzăm pe artist de nimic. În faza în care el doar proiectează, trage nişte linii, nu-l putem acuza, ori tabloul acesta este imperfect în momentul de faţă şi tabloul acesta nu este Dumnezeu, cum apare de multe ori capcana panteistă.

Reporter:

În plus, dacă mai vine un duşman, care bagă un cuţit în tablou şi îl sparge în bucăţi, atunci nu poţi să-l acuzi pe artist. Dumnezeu a făcut lumea bine, dar a intervenit diavolul, şi Dumnezeu le-a dat libertate oamenilor să aleagă: cu El sau cu diavolul. Oamenii au ales diavolul, au ales întunericul.

Ciprian Baciu:

Eram supărat pe Dumnezeu. Mă certam cu Dumnezeu. Dar, culmea, mă consideram mântuit. Consideram că sunt prea “meseriaş” ca Dumnezeu să mă lepede ca pe o măsea stricată.

Am căutat tot timpul sincer să gasesc adevărul, să-L găsesc pe Dumnezeu. Dar raţiunea şi acest imens bagaj de otrăvuri spirituale nu-mi dădeau voie.

În 9 octombrie 2003, seara, am zis aşa: “Nu cred în Biblie, mi se pare o istorie a poporului evreu şi încearcă să subjuge lumea. Nu cred nici în Pavel Coruţ cu fantasmele lui. Dar, am zis, hai să vad ce poate să-mi facă mie Biblia, ce poate să-mi facă mie o carte scrisă cu peste 2000 de ani în urmă, care nu mai are nici un fel de importanţă… eu omul modern, bulgăre de spirit liber gânditor al secolului XXI - ce să-mi facă mie Biblia asta?”

Reporter:

În 9 octombrie 2003, într-o lume a Internetului şi a supervitezei....

Ciprian Baciu:

…deschid cartea şi găsesc textul din Filipeni 4:6,7 : “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus”

M-am rugat pe întuneric zicând: “Doamne, dacă Tu eşti aşa cum spun creştinii, eu ştiu că tu exişti, nu ştiu în ce fel exişti, dar dacă Tu exişti, trimite-mi Doamne un semn.”

Am adormit la ora 2 noaptea. La 5 şi jumătate mă trezeam după un vis incredibil, un vis în care m-am sinucis pentru a scăpa de robia diavolului - era unica mea soluţie în acel vis. Diavolul îmi apăruse ca un vierme în nara stângă.

Am simţit cum mor, voiam să mor cât mai repede, voiam să cad să mi se rupă gâtul, să nu mai simt nimic, pur şi simplu să mor pentru a scăpa de diavol.

Am simţit cum se scurge viaţa din mine, cum nu mai simt nimic şi m-am trezit în vis, m-am trezit ridicat la viaţă, m-am trezit atras în sus ca de un abur magnetic, şi L-am simţit pe Cristos.

Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acel vis.

Sigur că o să fie tot timpul oameni care vor zice că am fost obsedat de ideile mele, că sunt probabilităţi, îmi vor face teoria visurilor, etc. Mie mi-a fost suficient.

Reporter:

Ce-ai înţeles tu din acel vis? Dincolo de faptul că ţi s-a revelat Cel Prea Înalt, celor care ar putea să vină cu contraargumente, poţi să le dai tot un text din Biblie? Bineînţeles, dacă acceptă autoritatea Bibliei în care scrie: ”Bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii”.

Ciprian Baciu:

Una dintre cele mai puternice reacţii pe care am avut-o în vis, a fost când am realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie de asta ghiduşă, de râs. Poţi să îţi baţi joc de diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l supăra. Şi când îl superi, diavolul este cel mai bun teolog dintre toţi. Aşa îl tratam eu pe diavol.

Reporter:

Este că şi cum te-ai juca cu o bilă de uraniu radioactiv. Uraniul radioactiv îţi provoacă cancer - sigur mori. Iar tu te joci cu bila, zici că e doar un metal oarecare.

Ciprian Baciu:

Exact! Atunci în vis, văzându-mi acel vierme în nara mea - era un vierme care dădea spasmodic din nişte picioruşe scheletice - am zis: “Ce-i cu viermele ăsta în mine?” Cineva mi-a răspuns: “Viermele ăsta e foarte vechi şi este de foarte mult timp în tine. Tu îl credeai mort dar nu e mort, şi ţi-a acaparat toate gândurile.”

Atunci m-a prins o senzaţie de disperare incredibilă. Viermele ăsta m-a acaparat pe mine, mi-a acaparat gândurile, faptele, acţiunile mele, ce să fac să scap de el ? Cineva mi-a spus: “Nu se mai poate să scapi de el, nu se poate extirpa pentru că ţi-a prins inima.”

Reporter:

La fel spune şi Traian Dorz - în perioadele în care a fost în închisoare, atunci când era bătut şi schingiuit, se gândea: “Nu omul acesta îmi face rău, ci dracul din spatele lui. Dracul care l-a acaparat.” Exact aceaşi senzaţie ai trăit-o şi tu.

Ciprian Baciu:

Exact! O senzaţie incredibilă în care m-am surprins că nu mai pot să scap şi am luat decizia în acel vis de a mă arunca în gol.

Voiam să mor cât mai repede, speriat de a-l avea pe diavolul în mine, de a avea acel vierme în mine. În timp ce muream în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine.

Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumină, atragerea în sus - pluteam în sus înspre ceva. Am trecut de o poartă şi mi-a apărut Cristos în nişte veşminte de un alb incredibil. Nu i-am văzut faţa, dar am realizat că Dumnezeul de care m-am îndepărtat, Dumnezeul pe care Îl credeam o farsă penibilă, de fapt există şi este viu.

Reporter:

A fost o schimbare frumoasă a vieţii tale, o lucrare a Duhului Sfânt în inima, în sufletul şi în mintea ta.

Ciprian Baciu:

A trebuit, sigur, să trec printr-o droaie de probleme personale. Am avut prieteni care mă ştiau mare filosof. Umblam prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson, iar acum, să decad aşa într-o spiritualitate de…”coteţ”, spus puţin mai dur… era surprinzător pentru toţi.

Există şi oameni care efectiv nu vor să asculte mesajul Evangheliei. Am întâlnit o asemenea persoană, cu care voiam să discut deschis, ştiindu-l ca şi mine. “N-am ce să discut, nu vreau să discut, nu vreau să aud” mi-a spus.

Reporter:

Trebuia să te gândeşti că este diavolul din spatele lui, pentru că schimbarea unui om - metanoia - schimbarea minţii, o face doar Duhul Sfant prin puterea Lui, indiferent de argumente.

Poate convingi cu argumente pe cineva, dar durează exact 15 minute, până va cădea din nou. Dar atunci când Duhul Sfânt îi schimbă mintea, atunci o schimbă pentru totdeauna.

Ciprian Baciu:

Dumnezeu a creat lumea în şase zile, dar gândiţi-vă la lumea care va să vie - cum va fi lumea aceea? Noi vom judeca îngerii. Ori, pentru a fi în stare să suportăm atâta slavă trebuie să luptăm, iar toate aceste greutăţi trebuie să le înţelegem din această perspectivă.

Cea mai mare schimbare în viaţa mea, de la care pleacă toate, este sensul, rostul suferinţei.

Tot Nietzsche, care a lăsat multe chestiuni foarte inteligente - mie îmi pare rău de el că a rămas un om rătăcit până la capăt - dincolo de raportarea lui spirituală rătăcită, tot el spunea aşa: marea problemă a lumii, marea tragedie a lumii nu este suferinţa, ci este lipsa de sens a suferinţei.

Pe mine nu suferinţa mă scotea din sărite, ci lipsa de sens a acesteia, absurdul, angoasa postmodernă, iar Marliyn Manson îmi alimenta această frustrare. Ceea ce s-a schimbat fundamental în viaţa mea a fost sensul suferinţei. Acum, chiar dacă sufăr, am un sens pentru care sufăr.

De multe ori, eretic fiind, în momentele în care îmi mergea foarte bine, mă gândeam că oricum o să mor, oricum sunt o creaţie eşuată dacă mor. Oricum trăiesc degeaba. De ce să nu mă autodezintegrez acum, de ce să amân momentul, de ce să-l prelungesc, pentru că oricum nu se va mai întâmpla nimic. Diavolul mă ataca tot timpul, dar acum mă încred în Dumnezeu.

Reporter:

Ai trecut prin aceleaşi lupte ca şi personajul principal din “Demonii” lui Dostoievski: “Deoarece adevărata mea libertate este să-mi iau viaţa, când pot să-mi iau viaţa?”

Dar libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu este însăşi viaţa, pentru că atunci când decid asupra unor lucruri care nu îmi aparţin - cum ar fi viaţa - în primul rând sunt hoţ, şi în al doilea rând şansele să decid greşit sunt foarte mari.

De ce crezi că la această oră lumea nu este bună? O lume pe care Dumnezeu a proiectat-o să fie bună.

Ciprian Baciu:

Ştim despre Dumnezeu că este omniscient. Preştiinţa lui nu predetermină, dar în momentul în care El a creat aceasta lume, El a ştiut inclusiv căderea lui Adam, inclusiv întoarcerea mea, inclusiv Adolf Hitler, inclusiv destinul tragic al poporului evreu, le-a înţeles pe toate. Inclusiv crucificarea Lui.

Gândiţi-vă ce imens act dezinteresat şi responsabil a fost acesta, al creaţiei: ca un artist care vrând să picteze un tablou unde să apară culoarea roşie ca sângele, s-a înţepat pe sine, s-a sfârtecat, şi-a tăiat venele ca să pună acel sânge în tabloul lui. O mai mare responsabilitate pentru creaţie, ca aceasta a Creatorului nostru nu există.

În acest moment, lumea aceasta este nefinalizată. Nu este realizată din punct de vedere istoric, tabloul încă nu este terminat, dar ştim că va fi un tablou fantastic, pentru că puţini sunt artiştii care sunt dispuşi să se sfârtece, să rupă carne din carnea lor, sânge din sângele lor, pentru a pune pe un tablou, pentru a pune într-o creaţie, pentru ca această creaţie să fie într-adevăr pe măsura Creatorului.

Reporter:

Să-şi dea copilul să moară…

Ciprian Baciu:

Să se dea pe Sine, pentru că în definitiv - sigur este copilul - dar în esenţă este Dumnezeu.

Spunea cineva că acel moment de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?”, înseamnă distanţa infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu.

Din această cauză nu trebuie confundat tabloul cu Creatorul. Lumea, oamenii sunt un tablou neterminat, pervertit de vrăjmaş, dar un tablou care va fi terminat, oricât s-ar chinui vrăjmaşul să-l distrugă sau să-l spurce. A reuşit să-l spurce temporar, dar Dumnezeu lucrează. Şi mai mult decat atât, Dumnezeu lucrează prin noi. Trebuie să privim acest lucru, şi să ne asumam acest lucru.

Reporter:

Suntem agenţi secreţi ai lui Dumnezeu. Suntem agenţii unei lumi care se schimbă, agenţi secreţi dar care lucrăm neacoperiţi, lucrăm la vedere. De fapt creştinismul este singura religie în care Dumnezeu moare pentru creatura lui.

Mai târziu, după răstignirea lui Cristos, după moartea şi învierea Domnului Isus Cristos, când creştinismul a început să crească fantastic, au mai fost câteva religii care au adoptat această idee - a morţii zeului lor pentru oameni - dar în creştinism a murit Însuşi Domnul Isus Cristos.

Ciprian Baciu:

De multe ori eram răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi alţii, începând cu Cioran, care spune la un moment dat: ”Doamne, mai fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în cap.”

Nu sunt genul de om care îşi lasă creierii la intrare, şi nici nu este recomandat să-ţi laşi creierii la intrare, trebuie să-ţi argumentezi şi faptic dar şi verbal poziţia.

Era această răzvrătire faţă de suferinţă: “Sigur Doamne, înţeleg liberul arbitru al lui Augustin, înţeleg teologia raţională a lui Toma D’Aquino, cunoaşterea catafatică, atafatică, raţională, neraţională, extazul mistic ortodox, le înţeleg, dar nu înţeleg suferinţa, Doamne! Dacă ai vrut să nu ne creezi roboţi, nu se putea totuşi să nu suferim ?”

Dacă vrem să îi reproşăm lui Dumnezeu suferinţa, ceea ce-L absolvă de orice reproş este faptul că El Însuşi suferă cu noi.

Dumnezeu nu este un creator care zice: “Suferiţi, pentru că v-am pregătit nişte chestiuni imense, dar trebuie să suferiţi pentru ele. Pe Mine nu mă intereseaza că voi sunteţi în suferinţă, gata de moarte. Eu sunt pe malul râului, şi, sigur, fiind Creator, eu îmi permit să stau deoparte.“ NU ! Dumnezeu coboară acolo. Dumnezeu simte ceea ce înseamnă să fi în mijlocul râului gata de a te îneca şi de a te duce la fund, în mrejele diavolului.

Dumnezeu te asistă în suferinţă şi suferă împreună cu tine. O mai mare dăruire în suferinţă - a Creatorului alături de creatura Sa - ca şi în creştinism, nu găseşti în nici o altă religie a lumii.

De multe ori când sunt frustrat, când sunt supărat, când îmi doresc ceva şi nu se întâmplă, când vreau să mă îngrijorez spun aşa: “Doamne, stiu că Tu mă asişti în suferinţa mea, ştiu că Tu mă înţelegi în suferinţa mea pentru că Tu suferi împreună cu mine, pentru că Tu ai suferit împreună cu mine.”

Reporter:

Mântuitorul ne face o promisiune fantastică: “Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” Sunt cuvinte de o putere inimaginabilă, ceva extraordinar.

Aici, în pribegia noastră prin bucla deşertăciunii, să putem merge de mână cu Dumnezeu, iar uneori, în locurile cele mai dure şi mai grele, să fim luaţi în braţe, chiar dacă nu ne dăm seama, şi chiar dacă avem impresia că am rămas singuri.

România este pe primul loc la avorturi în Europa şi al doilea în lume, după Vietnam. La consumul de alcool pe cap de locuitor, suntem pe al doilea loc, după ruşi, bineînţeles. Interesant, de curând, suntem pe al doilea loc în Europa, după Germania, la accesarea site-urilor pornografice, cu un număr destul de mic totuşi de persoane care au acces la Internet. Dar chiar şi în această situaţie, Dumnezeu este Cel care caută oameni cu inima deschisă pentru El.

Ciprian s-a întors printr-un miracol. Dumnezeu i s-a descoperit, i s-a revelat oarecum la fel ca şi lui Pavel. A fost o întoarcere nu doar raţională, ci o întoarcere lucrată de Duhul Sfânt în inima Lui, în sentimentele dar şi în mintea lui.

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze ţara aceasta şi fie ca El să dea înţelepciune şi să lase din plin Duhul Lui Cel Sfânt peste toţi românii. Nimic fără Dumnezeu !