Alcool. Daca mori la noapte mergi in rai sau in iad
interviu
Petre Stanoievici
Am început
să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua
soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.
Atunci
când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau
cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de
mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.
Dacă nu-ţi
convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea.
Mă gândeam
că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de
mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să
mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.
Am
ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus
s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în
mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.
Nu mi-a
fost uşor să mă pun în genunchi. S-o chem şi pe soţie să mă vadă.
Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi.
Spărgeam
pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună, dacă mâncarea era caldă
era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia
biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.
Am martori
colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să
confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar.
Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.
Relaţia?
Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că
tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai
tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice
de tine.
Am ieşit
din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă
stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că
plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e
răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.
Petre
Stanoievici a cunoscut “prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică
aceasta - dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a
scăpa de acest “prieten”, viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva
care l-a scăpat pentru totdeauna de acest “prieten”, i-a restaurat
viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe “Stâncă”
Petre
Stanoievici:
Prima mea
căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii
a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că, din
fragedă copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus
viaţa şi căsnicia.
Reporter:
Cum aţi ajuns
prieten cu alcoolul? Aţi
consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?
Petre
Stanoievici:
În prima
căsnicie, care la prima vedere părea destul de reuşită, au început
problemele şi mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de
ani să mă joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar,
cu timpul, anturajul în care mă învârteam, a făcut din mine un
dependent de alcool.
Reporter:
A fost un joc
cu focul…
Petre
Stanoievici:
Periculos!
Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi
a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără
tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.
La 4 ani după
ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am reuşit să
o cunosc pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am
mărturisit de la început că eu am mai fost căsătorit, că am un copil
şi plătesc pensie alimentară, în schimb, adevărul nu i l-am spus
până la capăt - nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că
eu sunt un rob al alcoolului.
Eram robit de
această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata
faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de
căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în
pragul divorţului.
Cu o zi
înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să nu
ne prezentăm în faţa instanţei, ci să încerc să iau un tratament
medical la domiciliu - era vorba de dezalcolizare.
În mai multe
rânduri i-am promis soţiei că o să încerc să mă las de alcool, dar
promisiunea mea nu putea fi ţinută decât o săptămână, maxim două sau
trei, dar mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la
psihiatrie pentru dezalcolizare, dar am recurs la un tratament
acasă, de ruşinea prietenilor.
Am început să
iau pilula ajutătoare. Aproximativ două
săptămâni am continuat să iau această pilulă, dar
mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă o să
duc paharul la gură.
Dar, într-o
anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat
să le însoţesc într-un local mai select unde se servea bere străină,
şi au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au
văzut că şi eu consum bere, ca şi ele două. Ştiau că eu sunt
consumator numai de “tării”: vodcă, coniac, monopol, rom, tot ce
arde, tot ce rupe - nu beam bere sau vin.
N-am apucat
să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie atâta de
ciudată - a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărimi
pe corp, au început să-mi apară pete, o senzaţie cumplită de vomă.
M-am scuzat faţă de cele două persoane şi am mers la toaletă, şi
când m-am privit în oglindă, am văzut că albeaţa ochilor era roşie,
roşie, roşie. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am
scuzat faţă de ele şi am plecat în grabă acasă, să ajung înaintea
sosirii soţiei de la servici.
Reporter:
- Soţia
credea că urmaţi tratamentul…
Petre
Stanoievici:
În urma
discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge
la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am
dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă de a mă lăsa de
alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de
râpă şi a doua căsnicie.
Atunci când
eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel
puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de
mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.
Începusem
deja şi la locul de muncă să consum alcool. Mă învârteam într-un
anturaj din care nu puteam să scap. Lucrând ca tehnolog-normator al
unei secţii de sculărie dintr-o mare intreprindere timişoreană,
mi-era foarte greu de evadat din acest anturaj.
Reporter:
De multe ori
anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru,
mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.
Petre
Stanoievici:
Aşa este.
Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă
las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de
program: “Măi, hai să mergem. Mergem la ‘una mică’. Dai o
‘jumate’, azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea
perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau “Băi
ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!”
Reporter:
Deja creştea
presiunea, pentru că neacceptarea din partea grupului, sau mai mult
de atât, batjocura, creşte şi presiunea interioară.
Petre
Stanoievici:
Aşa este. Am
început să arunc acea pilulă. Din dimineaţa zilei următoare, acea
pilulă a început să ia drumul grădinii vecinului de vis-á-vis. O
aruncam pe geamul de la bucătărie tare de tot, să ajungă până peste
drum, să nu cumva să cadă pe trotuar, ca atunci când plec cu soţia
la lucru să…
Reporter:
Să o vadă din
greşeală…
Petre
Stanoievici:
Să călcăm pe
ea şi să întrebe ce-i cu pilula asta. Treaz fiind, am aruncat pilula
în prima zi, a doua zi şi după aproximativ două săptămâni, la
insistenţele prietenilor mei cu care ani de zile am consumat…, am
mers la “una mică” şi am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul.
Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu. Am mers
acasă.
Nu vreau să
vă spun, că nici n-aş ştii să vă spun - încercaţi să vă imaginaţi o
soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te
vadă în starea în care am fost eu în acea seară. M-a văzut, dar nu
mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat - “Dacă nu-ţi convine
cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.
Dimineaţa când m-am trezit mi-era ruşine de soţie, mi-era ruşine de
mine.
Aveam şi o teamă de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a
spus: „Domnule, dacă nu încetezi... Uite timolul tău e 9 - dublu
decât normal. În doi ani maxim - sapa şi lopata. Ajungi în pământ
domnule şi ai de crescut copilaşi.”
Reporter:
Ficatul era
zob…
Petre
Stanoievici:
Da! Dar a
venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul
lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii februarie din '86, m-am întâlnit cu
un fost prieten din copilărie care se numeşte Doru Tănaş şi este
membru într-o biserică baptistă.
Ieşeam
dintr-un local, dintr-o grădină de vară. Vă întrebaţi ce căutam în
grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? În grădina de vară se
servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton şi o
încălzeau.
Mă număram
printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna
februarie. Era o iarnă moale. Şi ieşind după două ore şi jumătate,
am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.
Reporter:
Un kilogram
şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?
Petre
Stanoievici:
Da. Beţi o
sticlă de lapte, beţi o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum
vă balonaţi. Dar să bei alcool. Cât o fi fost ţuica de fiartă şi
răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu
e chiar un lucru aşa simplu.
Prietenul meu
m-a întrebat de viaţă, m-a întrebat ce fac, cum mă simt. În prima
mea căsnicie eram vecini de cartier şi el ştia că se destrămase.
Lucra la o altă intreprindere dar aflase de la foşti colegi, de la
prieteni că şi a doua mea căsnicie se clatină.
Omul a
încercat să-mi explice că după moarte există judecată. Ar fi o
minune dacă pe om după moarte l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar…
dar… după moarte urmează judecata. Şi fiecare trebuie să dăm
socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă
când am trăit în trup.
Reporter:
Cum aţi
înţeles lucrurile acestea ştiind că deja aţi fost consumat un
kilogram şi o sută de ţuică?
Petre
Stanoievici:
- Era greu,
era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg de-al meu.
Încercam să i-o tai cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă
plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram vioi, cum ziceam eu, nu beat.
Să mă scap de
el cât mai repede i-am spus: “Notează numărul meu de telefon şi
atunci când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, te
rog să-mi dai un telefon şi să mă inviţi că am să vin la voi la
biserică.”
După numai
două săptămâni şi ceva, respectiv în 9 martie '86, într-o duminică,
ne-a invitat şi m-am dus împreună cu soţia şi copilul.
A predicat
pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6,
unde într-un text foarte scurt se vorbeşte despre faptul cum Domnul
Isus a vindecat un om cu mâna dreaptă uscată, paralizată - în
termenii zilelor noastre.
Acest om
neputincios care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram
eu, Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să
mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.
În cele
patruzeci de minute de predică am fost aşa de tare cercetat de Duhul
lui Dumnezeu că am plâns ca un copil mic. Am plâns de se scutura
cămaşa pe mine. La finalul predicii spunea pastorul Dugulescu:
„Dacă cineva doreşte să se împace cu Dumnezeu, poate să facă
lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână.”
Reporter:
Un gest care
poate afecta întreaga veşnicie.
Petre
Stanoievici:
Da! “Arătaţi”
spunea pastorul Dugulescu “lucrul acesta lui Dumnezeu, că
doriţi să vă împăcaţi cu El.” La insistenţele lui şi la
apelurile făcute auzeam că spune mulţimii din sală care-şi predau
viaţa în mâna lui Isus, “Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe
dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.”
Stăteam cu
capul plecat şi suspinam şi auzeam cum binecuvântează persoanele
care ridică mâna. Şi se dădea o luptă în mine. Să ridic şi eu mâna
sau să n-o ridic. Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e
Atotputernic, Atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.
M-am gândit:
“Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe
mine.” Şi mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna.
Cred că mi-a spus şi mie, cred că m-a binecuvântat şi pe mine.
Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.
La acea
predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am
ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus
s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în
mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.
Când s-a
încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a
invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.
Dar Satana
mi-a şoptit la ureche, în minte: “Nu sta Petre! N-ai ce să stai!
Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun
să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă
pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale,
te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi să vezi tu dacă
mai scapi de pocăiţi.”
Aşa că am
ieşit afară din biserică. Dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, cu
fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit
împreună afară în faţa maşinii şi au spus: “Tata,
tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus
omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să
rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”.
“Da’ ce vrei tu, mă, pleacă
de aici!”.
“Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce
n-ai rămas să se roage pentru tine?”. “Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n
pace!”
Mă gândeam
în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copii nu
trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau
de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage
pentru mine.
I-am dat la o
parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde
erau cei care au rămas la urmă la invitaţia pastorului Dugulescu
pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte indicaţii cum să
încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.
N-am să uit
că le spunea că dacă şi-au predat viaţa în mâna lui Isus trebuie să
ţină cont de trei lucruri foarte importante:
1. Spunea că
ar trebui să înceapă cât mai repede posibil să citească Biblia,
Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să
trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu
ne vorbeşte nouă.
2. Trebuie să
începem o viaţă de rugăciune. Şi spunea că rugăciunea însăşi nu e o
poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă
cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea
următorul exemplu: dacă băiatul îi spune tatălui: “Tată, te rog
să-mi cumperi un Pegas” - erau acele biciclete pe vremea aceea
la modă - sau: “Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa
trebuie să-i spunem şi lui Dumnezeu.
Pastorul
Dugulescu ne spunea: “Ţineţi minte: Rugăciunea trebuie să înceapă
prin a-i mulţumi lui Dumnezeu.” De ce? Avem motive destule să-i
mulţumim lui Dumnezeu. Faptul că suntem sănătoşi, putem să lucrăm să
ne câştigăm pâinea de care zicem: “Dă-ne-o, Doamne, nouă astăzi.”
Sigur că ne-o dă, că muncim. Dar putem să muncim dacă n-avem
sănătate?
3.
Frecventarea unei biserici. Nu s-a spus că trebuie să fie neapărat o
biserică baptistă şi să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să
mergem la biserica la care ne simţim bine, la biserica unde primim
hrană spirituală.
Ne-a
explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, de mâncare ca să
vieţuiască, aşa sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o
putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu
ne vorbeşte nouă, şi noi Îi vorbim lui Dumnezeu.
Reporter:
V-aţi simţit
complet eliberat de tot trecutul? Complet iertat de tot ce a
însemnat păcat?
Petre
Stanoievici:
Da. M-am
simţit ca un nou născut. Vreau să vă spun cum a sunat prima mea
rugăciune: “Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a
fumatului.” Am înghiţit un nod după care am spus următoarele
cuvinte pe care nici azi nu le găsesc explicaţia, de unde vin: “Şi
ajută-mă să te urmez dacă se poate.” Ce vorbe! “Dacă
se poate ...” Sigur că se poate. La Dumnezeu e posibil
orice. Dar omul trebuie să vrea.
Am ieşit din
biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă
stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că
plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e
răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.
Când am ajuns
acasă, mai întâi am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n
baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie,
peste tot. Le-am pus în găleata de gunoi. Pachete de ţigări peste
tot... Le-am pus în găleată şi-am mers în acea seară la tomberon.
Le-am aruncat.
M-am întors
şi mă gândeam: “Biblie nu am - primul punct ce-l spunea
Dugulescu, - dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce
rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise.”
Dar ştiam rugăciunea “Tatăl nostru”.
Nu mi-a fost
uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu,
tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi - spărgeam
pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună. Dacă mâncarea era caldă,
era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia
biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.
Mergeam cu
prieteni acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu
prietenii mei, atunci după ce plecau o luam la bătaie că s-a uitat
prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă atunci îi
spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră, prea
aşa. Şi nu putea nicidecum să iasă la capăt cu mine. Biata femeie,
pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.
Atunci am
îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am
spus rugăciunea “Tatăl nostru” în cor, toţi trei
deodată, că aceea o ştiam. Ne-am rugat şi ne-am culcat.
A doua zi
dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc
aminte că eu făcusem o promisiune lui Dumnezeu că am de gând să-l
urmez, am oprit ceasul deşteptător şi pipăiam locul unde ştiam că se
găsesc ţigările şi scrumiera. Fiind locul curăţat de cu seara, mi-am
adus aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte.
Zdup lângă
pat în genunchi: “Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă
să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare.”
Vreau să vă
spun că mi-a fost foarte uşor cu lăsatul de băutură şi cu vorbele
murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot la a patra, a
cincea vorbă era una din aia... Şi nu vreau să-mi aduc nici
aminte de felul în care vorbeam în vremea aceea. Cu ţigara mi-a fost
mai greu.
Am martori
colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să
confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar.
Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.
Casa unde
erau sticle sparte, bătăi, scandaluri, nu vreau să spun că a devenit
un colţ de rai, aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu-mi pot
imagina eu acum că la mine în casă e chiar colţişor de rai, aş
minţi. În fiecare casă mai sunt discuţii, probleme. Dar diferă cu
mult, mult, nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-l
cunoaşte pe Isus şi viaţa pe care am început să o duc eu şi casa
mea, familia mea, din acel 9 martie '86.
Reporter:
Momentul când
l-aţi întâlnit pe Dumnezeu în mod personal şi real.
Petre
Stanoievici:
Aşa-i.
Şi-nainte spuneam că eu cred, am religia mea. Cuvântul “religie”
vine din limba greacă de la un cuvânt care tradus înseamnă
“relaţie”. Relaţie între Dumnezeu şi om care a fost întreruptă
atunci când primul om, Adam a păcătuit.
De-a lungul
veacurilor, oamenii se străduiesc să restabilească această relaţie
care a fost ruptă în grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai
mici sau mai mari de oameni încearcă să retabilească această relaţie
în diferite feluri. În felul aceasta au apărut religiile. Dar
religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul.
Relaţia.
Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti
sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau
raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la
Dumnezeu, ferice de tine.
Această
relaţie am început să o am şi eu din acea seară.
Reporter:
Bineînţeles,
esenţialul este schimbarea vieţii. Dragi prieteni, Dumnezeu este
acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.
Chiar dacă
invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran
în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile
prin care mulţi dintre cititorii noştri trec, domnul Stanoievici L-a
găsit pe Cel care poate da libertate cu adevărat.
Există
libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de
libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, să ai o
inimă plină de pace, de bucurie, de linişte, acestea doar Dumnezeu
le poate da.
sus

Doamne, fa ceva pana nu-ti trantesc oasele mele in cap
interviu Ciprian
Baciu
Biblia
- ce poate să-mi faca mie o carte scrisă acum 2000 de ani, care
nu mai are nici un fel de relevanţă.... eu omul modern, bulgăre
de spirit liber gânditor al secolului XXI, ce să-mi facă mie
Biblia asta ?
Mi-a
apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace,
de bucurie, de linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acest
vis.
Am
realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi
se părea o chestie ghiduşă, de râs. Poţi să îţi baţi joc de
diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l supăra.
Umblam
prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson. Şi
să decad aşa într-o spiritualitate de… coteţ, să o spun aşa
puţin mai dur… era surprinzător.
Dumnezeu mi-a dat darul de a avea acest muşchi foarte periculos,
şi pe care nu l-a putut îmblânzi nimeni - limba. Eu aveam o
limbă foarte “ascuţită”, cu care de multe ori îmi băteam joc de
creştini, dar cu care am ajuns acum să apăr creştinismul.
Emil
Cioran spune la un moment dat: ”Doamne, fă ceva până nu-ţi
trântesc oasele mele în cap.”
Dacă
un ortodox, care crede sincer în Dumnezeu, vine şi-mi spune:
‘Domnule, tu te-ai lepădat de credinţă’, eu spun aşa: ‘Sunt mai
ortodox acum, şi cunosc acum mai multe despre ortodoxie’“.
Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de Dumnezeu, dar
peste 10 minute, dupa pauză, urmează biologia unde li se spune
că am evoluat din maimuţă.
Îmi
doream să devin cât mai bogat, să mă aprecieze cât mai mulţi
oameni.
De
frustrat ce eram ascultam Marliyn Manson - este un solist
satanist, care a scos albume ca “Antichrist superstar” sau
“Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale care se
interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au acumulat
imens în mine.
De
multe ori eram supărat pe lumea asta imperfecta şi ziceam:
“Doamne e creaţia Ta, asumăţi-o, fă-o mai bună, dacă Tu eşti aşa
meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu o
faci mai bună?”
În
timp ce muream, în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine.
Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea,
ridicarea la Lumina, atragerea în sus - pluteam în sus înspre
ceva.
Ciprian
Baciu este student în anul IV la Ştiinţe Economice, la
Universitatea de Vest din Timişoara. Până de curând a fost lider
al studenţilor din Universitatea de Vest din Timişoara. Cum a
ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat?
Ciprian Baciu:
Întoarcerea mea la Dumnezeu a venit pe fondul unei credinţe
oarecare în Dumnezeu. În viaţa mea am avut doar 5 minute de
ateism - imediat dupa ce am înţeles ideea lui Darwin cu selecţia
naturală. Dar după aceea mi-am dat seama din nou că nu-mi pot
explica cum am apărut pe lumea asta şi din ce am apărut.
Big
Bang-ul este o chestiune invalidată logic până acum, iar ştiinţa
nu poate explica cum au apărut lucrurile din nimic. Aşa că am
revenit la a crede în Dumnezeu.
Reporter:
Ce m-a
convins pe mine personal cel mai mult împotriva evoluţionismului
lui Darwin este următorul aspect: cărămida de bază a Teoriei
evoluţiei este mutaţia genetică. Dar mutaţiile genetice sunt
distructive în proporţie de 99%, şi doar 1% sunt constructive.
Este ca şi cum am merge 99 de paşi înapoi şi unul înainte, ceea
ce este ilogic, nu poate duce la progres, la evoluţie.
Sau cine
s-ar da pe mâna unui chirurg care taie greşit de 99 de ori şi
doar o dată taie unde trebuie. Sau pe mâna unui şofer care se
loveşte de 99 de stâlpi sau camioane şi doar o dată conduce pe
drumul corect.
Ciprian Baciu:
Eu am
crezut în Dumnezeul creştin până la vârsta de 13 ani. Bunica din
partea mamei mi-a insuflat acest spirit - mă rugam, am fost la
spovedanie, ţineam post, credeam sincer.
În clasa
a 7-a am citit vieţile sfinţilor, chiar voiam să mă fac preot.
Mi-au picat în mână şi o serie de cărţi din seria “Oastea
Domnului”, poezii de Traian Dorz şi pilde de Iosif Trifa.
Apoi mă uitam la televizor la “Cartea Cărţilor” şi
credeam sincer şi puternic în Dumnezeu.
Dar,
deoarece la şcoală ne învăţau cum am evoluat din maimuţă, ne
explicau evoluţionismul, erele geologice, dinozauri, fosile, pe
la 13 ani educaţia atee a început să sape în fundamentul meu
religios, şi mi-am pierdut credinţa.
Reporter:
Din
nenorocire pentru generaţia de astăzi, această educaţie atee mai
funcţionează chiar şi la această oră în România - o ţară
declarată preponderent creştină.
Ciprian Baciu:
Şi, din
păcate, orele de religie sunt incapabile să contrabalanseze
educaţia atee. Se menţin formele. Nu ar trebui ore de religie ci
ore de apărare raţională a creştinismului pentru că creştinismul
continuă să fie prezentat în şcoală ca o afacere iraţională, iar
copiii îşi pierd interesul pentru Dumnezeu în primul rând
datorită acestui fapt - că este prezentat ca o afacere
iraţională.
Sunt
învăţaţi că a crede în Adam şi Eva este ca şi cum ai crede în
Moş Crăciun. Eu aşa mi-am pierdut credinţa, pentru că eu sunt un
om care am fost tot timpul raţional şi L-am abordat raţional pe
Dumnezeu.
Tot
timpul am încercat să desţelenesc acest mare mister al
divinităţii şi al creaţiei în mod raţional. Am abordat problema
pe căi istorice, pe căi religioase, am început să citesc Eliade,
am citit dogmatica, am citit filosofia, am studiat mult.
Reporter:
Din
fericire ai fost unul care ai căutat, care ai făcut eforturi în
această direcţie, spre deosebire de mulţi copii care rămân în
confuzie la şcoală. Profesorul de religie le spune că suntem
creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute, dupa pauză, urmează
biologia unde li se spune că am evoluat din maimuţă.
Ciprian Baciu:
M-a
răsturnat complet o carte a lui Erich von Daniken, care vorbea
despre misterele egiptene, despre Insula Paştelui, Atlantida,
extratereştri, după care am intrat pe mâna unui scriitor destul
de celebru la noi - Pavel Coruţ. Am citit vreo 20 de cărţi din
seria Ortogonul.
Reporter:
Din
nefericire celebru, din nefericire pentru sufletul multor
creştini.
Ciprian Baciu:
Pavel
Coruţ este o provocare şi eu cred că de multe ori astfel de
oameni sunt o provocare şi mai trezesc uneori biserica. Am citit
câteva sondaje făcute în Europa Occidentală, care urmăreau să
afle câţi oameni mai cred în Biblie, în rai, în istoricitatea
lui Cristos. Au fost oameni care s-au declarat creştini, dar la
bază aveau un întreg eşafodaj de erezii groaznice, care numai
credinţă creştină nu se putea numi.
Am
continuat clasa a 8-a cu Coruţ, apoi, la liceu, a venit
filosofia. Platon, Aristotel, Heidegger m-au surprins. Aveam
momente în care credeam că Dumnezeu este bun şi drept, şi că are
ceva pentru mine. Alteori aveam momente în care eram pur şi
simplu indiferent, dar de multe ori credeam că Dumnezeu este un
personaj rău.
În acest
context, în clasa a 12-a am încăput pe mâna lui Friedrich
Nietzsche.
Reporter:
Era de
aşteptat - unul dintre profeţii postmodernismului.
Ciprian Baciu:
Anticipatorul postmodernismului. El postulează moartea lui
Dumnezeu: “Dumnezeu a murit”. În mod paradoxal, şi
Nietzsche credea în ceva - credea în ”Eterna reîntoarcere”,
lucru care m-a frapat.
Cărţi ca
“Antichristul”, “Omenesc spre omenesc”, “Aşa grăit-a
Zarathustra”, chiar m-au adus pe nişte poziţii anticreştine
şi ironice faţă de creştini. Apoi Umberto Eco cu “Numele
trandafirului” - acea sinistră abaţie catolică medievală, cu
acel călugăr catolic care mănâncă cartea otravită a lui
Aristotel tocmai pentru ca să nu râdă oamenii de nimic. Era
sinistră şi m-a îndepartat de Dumnezeu, de Dumnezeul creştin.
Aşadar,
credeam într-un Dumnezeu indiferent, impersonal, singur, măreţ,
imens, incredibil, grozav pentru ce a reuşit să creeze. N-aveam
nici un pic de reper în a mă apropia de El, nu credeam în nimic.
Mă consideram un bulgăre ganditor de zăpadă, o avalanşă de idei
şi de gânduri.
În acest
context am început Facultatea la Timişoara şi-mi doream să devin
cât mai bogat, să mă aprecieze cât mai mulţi oameni. M-am
înscris la ISE din raţiuni pecuniare - să învăţ să fac bani. La
sfârşitul anului 3, prietena mea, care a avut o “criză”
din aceasta religioasă şi s-a îndreptat înspre baptism, m-a
anunţat că s-a pocăit. Eu, spirit liber cum eram, i-am spus:
“Din partea mea poţi să devii şi budistă, numai să nu ne
afecteze relaţia”.
Între
timp, relaţia nu avea cum să nu fie afectată. Erau mereu
tensiuni. Am reuşit să mă cert şi cu tatăl meu -persoană la care
ţin enorm de mult.
În
această situaţie îmi venea să-mi iau câmpii. În anul 4 de
facultate, în 9 octombrie 2003, i-am zis prietenei mele că eu
L-am primit pe Cristos în inima mea, Îl percep, cunosc filosofia
creştină, Sf. Augustin, teologie, dar nu aveam acea apropiere
personală, acea relaţie personală cu Dumnezeu. Nu aveam
credinţa. Percepeam lucrurile ca un deliciu intelectual - este
fantastic creştinismul - dar n-aveam credinţa.
De
frustrat ce eram, ascultam Marliyn Manson - este un solist
satanist, care a scos albume ca “Antichrist superstar”
sau “Mechanical animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale
care se interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu, s-au
acumulat imens în mine.
Reporter:
Crezi că
cine asculta Manson, ascultă din cauza frustrării ?
Ciprian Baciu:
Foarte
mulţi din cauza frustrării! Şi eu ascultam de supărat ce eram.
De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfectă şi ziceam:
“Doamne, e creaţia Ta, asumăţi-o, fă-o mai bună. Dacă Tu eşti
aşa meseriaş cum te revelezi în Biblie, fă-o mai bună, de ce nu
o faci mai bună?”
Inclusiv
războaiele religioase şi terorismul din lume m-au îndepărtat de
Dumnezeu. Ziceam: “Doamne, dar de ce laşi ca aceste lucruri
să se întâmple, dacă spui că lumea ta este aşa de meseriaşă?”
Făceam o
greşeală pe care foarte mulţi o fac, şi anume: confundam
artistul cu tabloul. Un tablou trebuie lăsat să ajungă perfect.
Până n-a fost terminat tabloul, nu putem să-l acuzăm pe artist
de nimic. În faza în care el doar proiectează, trage nişte
linii, nu-l putem acuza, ori tabloul acesta este imperfect în
momentul de faţă şi tabloul acesta nu este Dumnezeu, cum apare
de multe ori capcana panteistă.
Reporter:
În plus,
dacă mai vine un duşman, care bagă un cuţit în tablou şi îl
sparge în bucăţi, atunci nu poţi să-l acuzi pe artist. Dumnezeu
a făcut lumea bine, dar a intervenit diavolul, şi Dumnezeu le-a
dat libertate oamenilor să aleagă: cu El sau cu diavolul.
Oamenii au ales diavolul, au ales întunericul.
Ciprian Baciu:
Eram
supărat pe Dumnezeu. Mă certam cu Dumnezeu. Dar, culmea, mă
consideram mântuit. Consideram că sunt prea “meseriaş” ca
Dumnezeu să mă lepede ca pe o măsea stricată.
Am
căutat tot timpul sincer să gasesc adevărul, să-L găsesc pe
Dumnezeu. Dar raţiunea şi acest imens bagaj de otrăvuri
spirituale nu-mi dădeau voie.
În 9
octombrie 2003, seara, am zis aşa: “Nu
cred în Biblie, mi se pare o istorie a poporului evreu şi
încearcă să subjuge lumea. Nu cred nici în Pavel Coruţ cu
fantasmele lui. Dar, am zis, hai să vad ce poate să-mi facă mie
Biblia, ce poate să-mi facă mie o carte scrisă cu peste 2000 de
ani în urmă, care nu mai are nici un fel de importanţă… eu omul
modern, bulgăre de spirit liber gânditor al secolului XXI - ce
să-mi facă mie Biblia asta?”
Reporter:
În 9
octombrie 2003, într-o lume a Internetului şi a supervitezei....
Ciprian Baciu:
…deschid
cartea şi găsesc textul din Filipeni 4:6,7 :
“Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru
aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin
rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care
întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în
Cristos Isus”
M-am
rugat pe întuneric zicând: “Doamne, dacă Tu eşti aşa cum spun
creştinii, eu ştiu că tu exişti, nu ştiu în ce fel exişti, dar
dacă Tu exişti, trimite-mi Doamne un semn.”
Am
adormit la ora 2 noaptea. La 5 şi jumătate mă trezeam după un
vis incredibil, un vis în care m-am sinucis pentru a scăpa de
robia diavolului - era unica mea soluţie în acel vis. Diavolul
îmi apăruse ca un vierme în nara stângă.
Am
simţit cum mor, voiam să mor cât mai repede, voiam să cad să mi
se rupă gâtul, să nu mai simt nimic, pur şi simplu să mor pentru
a scăpa de diavol.
Am
simţit cum se scurge viaţa din mine, cum nu mai simt nimic şi
m-am trezit în vis, m-am trezit ridicat la viaţă, m-am trezit
atras în sus ca de un abur magnetic, şi L-am simţit pe Cristos.
Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de
pace, de bucurie, de linişte, m-am simţit de o altă esenţă în
acel vis.
Sigur
că o să fie tot timpul oameni care vor zice că am fost obsedat
de ideile mele, că sunt probabilităţi, îmi vor face teoria
visurilor, etc. Mie mi-a fost suficient.
Reporter:
Ce-ai
înţeles tu din acel vis? Dincolo de faptul că ţi s-a revelat Cel
Prea Înalt, celor care ar putea să vină cu contraargumente, poţi
să le dai tot un text din Biblie? Bineînţeles, dacă acceptă
autoritatea Bibliei în care scrie:
”Bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea
vedenii”.
Ciprian Baciu:
Una
dintre cele mai puternice reacţii pe care am avut-o în vis, a
fost când am realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol.
Diavolul mi se părea o chestie de asta ghiduşă, de râs. Poţi să
îţi baţi joc de diavol, dar atunci îţi asumi riscul de a-l
supăra. Şi când îl superi, diavolul este cel mai bun teolog
dintre toţi. Aşa îl tratam eu pe diavol.
Reporter:
Este că
şi cum te-ai juca cu o bilă de uraniu radioactiv. Uraniul
radioactiv îţi provoacă cancer - sigur mori. Iar tu te joci cu
bila, zici că e doar un metal oarecare.
Ciprian Baciu:
Exact!
Atunci în vis, văzându-mi acel vierme în nara mea - era un
vierme care dădea spasmodic din nişte picioruşe scheletice - am
zis: “Ce-i cu viermele ăsta în mine?” Cineva mi-a
răspuns: “Viermele ăsta e foarte vechi şi este de foarte mult
timp în tine. Tu îl credeai mort dar nu e mort, şi ţi-a acaparat
toate gândurile.”
Atunci
m-a prins o senzaţie de disperare incredibilă. Viermele ăsta m-a
acaparat pe mine, mi-a acaparat gândurile, faptele, acţiunile
mele, ce să fac să scap de el ? Cineva mi-a spus:
“Nu se mai poate să scapi de el, nu se poate
extirpa pentru că ţi-a prins inima.”
Reporter:
La fel
spune şi Traian Dorz - în perioadele în care a fost în
închisoare, atunci când era bătut şi schingiuit, se gândea:
“Nu omul acesta îmi face rău, ci dracul din spatele lui. Dracul
care l-a acaparat.” Exact aceaşi senzaţie ai trăit-o şi tu.
Ciprian Baciu:
Exact! O
senzaţie incredibilă în care m-am surprins că nu mai pot să scap
şi am luat decizia în acel vis de a mă arunca în gol.
Voiam să
mor cât mai repede, speriat de a-l avea pe diavolul în mine, de
a avea acel vierme în mine. În timp ce muream în acel vis, am
simţit cum iese viaţa din mine.
Dar nu
vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea
la Lumină, atragerea în sus - pluteam în sus înspre ceva. Am
trecut de o poartă şi mi-a apărut Cristos în nişte veşminte de
un alb incredibil. Nu i-am văzut faţa, dar am realizat că
Dumnezeul de care m-am îndepărtat, Dumnezeul pe care Îl credeam
o farsă penibilă, de fapt există şi este viu.
Reporter:
A fost o
schimbare frumoasă a vieţii tale, o lucrare a Duhului Sfânt în
inima, în sufletul şi în mintea ta.
Ciprian Baciu:
A
trebuit, sigur, să trec printr-o droaie de probleme personale.
Am avut prieteni care mă ştiau mare filosof. Umblam prin
complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson, iar
acum, să decad aşa într-o spiritualitate de…”coteţ”, spus
puţin mai dur… era surprinzător pentru toţi.
Există şi
oameni care efectiv nu vor să asculte mesajul Evangheliei. Am
întâlnit o asemenea persoană, cu care voiam să discut deschis,
ştiindu-l ca şi mine. “N-am ce să discut, nu vreau să discut,
nu vreau să aud” mi-a spus.
Reporter:
Trebuia
să te gândeşti că este diavolul din spatele lui, pentru că
schimbarea unui om - metanoia - schimbarea minţii, o face
doar Duhul Sfant prin puterea Lui, indiferent de argumente.
Poate
convingi cu argumente pe cineva, dar durează exact 15 minute,
până va cădea din nou. Dar atunci când Duhul Sfânt îi schimbă
mintea, atunci o schimbă pentru totdeauna.
Ciprian Baciu:
Dumnezeu
a creat lumea în şase zile, dar gândiţi-vă la lumea care va să
vie - cum va fi lumea aceea? Noi vom judeca îngerii. Ori, pentru
a fi în stare să suportăm atâta slavă trebuie să luptăm, iar
toate aceste greutăţi trebuie să le înţelegem din această
perspectivă.
Cea mai
mare schimbare în viaţa mea, de la care pleacă toate, este
sensul, rostul suferinţei.
Tot
Nietzsche, care a lăsat multe chestiuni foarte inteligente - mie
îmi pare rău de el că a rămas un om rătăcit până la capăt -
dincolo de raportarea lui spirituală rătăcită, tot el spunea
aşa: marea problemă a lumii, marea tragedie a lumii nu este
suferinţa, ci este lipsa de sens a suferinţei.
Pe mine
nu suferinţa mă scotea din sărite, ci lipsa de sens a acesteia,
absurdul, angoasa postmodernă, iar Marliyn Manson îmi alimenta
această frustrare. Ceea ce s-a schimbat fundamental în viaţa mea
a fost sensul suferinţei. Acum, chiar dacă sufăr, am un sens
pentru care sufăr.
De multe
ori, eretic fiind, în momentele în care îmi mergea foarte bine,
mă gândeam că oricum o să mor, oricum sunt o creaţie eşuată dacă
mor. Oricum trăiesc degeaba. De ce să nu mă autodezintegrez
acum, de ce să amân momentul, de ce să-l prelungesc, pentru că
oricum nu se va mai întâmpla nimic. Diavolul mă ataca tot
timpul, dar acum mă încred în Dumnezeu.
Reporter:
Ai
trecut prin aceleaşi lupte ca şi personajul principal din
“Demonii” lui Dostoievski: “Deoarece adevărata mea
libertate este să-mi iau viaţa, când pot să-mi iau viaţa?”
Dar
libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu este însăşi viaţa, pentru că
atunci când decid asupra unor lucruri care nu îmi aparţin - cum
ar fi viaţa - în primul rând sunt hoţ, şi în al doilea rând
şansele să decid greşit sunt foarte mari.
De ce
crezi că la această oră lumea nu este bună? O lume pe care
Dumnezeu a proiectat-o să fie bună.
Ciprian Baciu:
Ştim
despre Dumnezeu că este omniscient. Preştiinţa lui nu
predetermină, dar în momentul în care El a creat aceasta lume,
El a ştiut inclusiv căderea lui Adam, inclusiv întoarcerea mea,
inclusiv Adolf Hitler, inclusiv destinul tragic al poporului
evreu, le-a înţeles pe toate. Inclusiv crucificarea Lui.
Gândiţi-vă ce imens act dezinteresat şi responsabil a fost
acesta, al creaţiei: ca un artist care vrând să picteze un
tablou unde să apară culoarea roşie ca sângele, s-a înţepat pe
sine, s-a sfârtecat, şi-a tăiat venele ca să pună acel sânge în
tabloul lui. O mai mare responsabilitate pentru creaţie, ca
aceasta a Creatorului nostru nu există.
În acest
moment, lumea aceasta este nefinalizată. Nu este realizată din
punct de vedere istoric, tabloul încă nu este terminat, dar ştim
că va fi un tablou fantastic, pentru că puţini sunt artiştii
care sunt dispuşi să se sfârtece, să rupă carne din carnea lor,
sânge din sângele lor, pentru a pune pe un tablou, pentru a pune
într-o creaţie, pentru ca această creaţie să fie într-adevăr pe
măsura Creatorului.
Reporter:
Să-şi
dea copilul să moară…
Ciprian Baciu:
Să se
dea pe Sine, pentru că în definitiv - sigur este copilul - dar
în esenţă este Dumnezeu.
Spunea
cineva că acel moment de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu pentru ce m-ai părăsit?”, înseamnă distanţa infinită
între Dumnezeu şi Dumnezeu.
Din
această cauză nu trebuie confundat tabloul cu Creatorul. Lumea,
oamenii sunt un tablou neterminat, pervertit de vrăjmaş, dar un
tablou care va fi terminat, oricât s-ar chinui vrăjmaşul să-l
distrugă sau să-l spurce. A reuşit să-l spurce temporar, dar
Dumnezeu lucrează. Şi mai mult decat atât, Dumnezeu lucrează
prin noi. Trebuie să privim acest lucru, şi să ne asumam acest
lucru.
Reporter:
Suntem
agenţi secreţi ai lui Dumnezeu. Suntem agenţii unei lumi care se
schimbă, agenţi secreţi dar care lucrăm neacoperiţi, lucrăm la
vedere. De fapt creştinismul este singura religie în care
Dumnezeu moare pentru creatura lui.
Mai
târziu, după răstignirea lui Cristos, după moartea şi învierea
Domnului Isus Cristos, când creştinismul a început să crească
fantastic, au mai fost câteva religii care au adoptat această
idee - a morţii zeului lor pentru oameni - dar în creştinism a
murit Însuşi Domnul Isus Cristos.
Ciprian Baciu:
De multe
ori eram răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi ca mine sunt mulţi
alţii, începând cu Cioran, care spune la un moment dat:
”Doamne, mai fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în cap.”
Nu sunt
genul de om care îşi lasă creierii la intrare, şi nici nu este
recomandat să-ţi laşi creierii la intrare, trebuie să-ţi
argumentezi şi faptic dar şi verbal poziţia.
Era
această răzvrătire faţă de suferinţă: “Sigur Doamne, înţeleg
liberul arbitru al lui Augustin, înţeleg teologia raţională a
lui Toma D’Aquino, cunoaşterea catafatică, atafatică, raţională,
neraţională, extazul mistic ortodox, le înţeleg, dar nu înţeleg
suferinţa, Doamne! Dacă ai vrut să nu ne creezi roboţi, nu se
putea totuşi să nu suferim ?”
Dacă
vrem să îi reproşăm lui Dumnezeu suferinţa, ceea ce-L absolvă de
orice reproş este faptul că El Însuşi suferă cu noi.
Dumnezeu
nu este un creator care zice: “Suferiţi, pentru că v-am
pregătit nişte chestiuni imense, dar trebuie să suferiţi pentru
ele. Pe Mine nu mă intereseaza că voi sunteţi în suferinţă, gata
de moarte. Eu sunt pe malul râului, şi, sigur, fiind Creator, eu
îmi permit să stau deoparte.“ NU ! Dumnezeu coboară acolo.
Dumnezeu simte ceea ce înseamnă să fi în mijlocul râului gata de
a te îneca şi de a te duce la fund, în mrejele diavolului.
Dumnezeu
te asistă în suferinţă şi suferă împreună cu tine. O mai mare
dăruire în suferinţă - a Creatorului alături de creatura Sa - ca
şi în creştinism, nu găseşti în nici o altă religie a lumii.
De multe
ori când sunt frustrat, când sunt supărat, când îmi doresc ceva
şi nu se întâmplă, când vreau să mă îngrijorez spun aşa:
“Doamne, stiu că Tu mă asişti în suferinţa
mea, ştiu că Tu mă înţelegi în suferinţa mea pentru că Tu suferi
împreună cu mine, pentru că Tu ai suferit împreună cu mine.”
Reporter:
Mântuitorul ne face o promisiune fantastică: “Eu şi Tatăl
vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” Sunt
cuvinte de o putere inimaginabilă, ceva extraordinar.
Aici, în
pribegia noastră prin bucla deşertăciunii, să putem merge
de mână cu Dumnezeu, iar uneori, în locurile cele mai dure şi
mai grele, să fim luaţi în braţe, chiar dacă nu ne dăm seama, şi
chiar dacă avem impresia că am rămas singuri.
România
este pe primul loc la avorturi în Europa şi al doilea în lume,
după Vietnam. La consumul de alcool pe cap de locuitor, suntem
pe al doilea loc, după ruşi, bineînţeles. Interesant, de curând,
suntem pe al doilea loc în Europa, după Germania, la accesarea
site-urilor pornografice, cu un număr destul de mic totuşi de
persoane care au acces la Internet. Dar chiar şi în această
situaţie, Dumnezeu este Cel care caută oameni cu inima deschisă
pentru El.
Ciprian
s-a întors printr-un miracol. Dumnezeu i s-a descoperit, i s-a
revelat oarecum la fel ca şi lui Pavel. A fost o întoarcere nu
doar raţională, ci o întoarcere lucrată de Duhul Sfânt în inima
Lui, în sentimentele dar şi în mintea lui.
Fie ca
Dumnezeu să binecuvânteze ţara aceasta şi fie ca El să dea
înţelepciune şi să lase din plin Duhul Lui Cel Sfânt peste toţi
românii. Nimic fără Dumnezeu !