Eu am
hotărât ca glasul meu să se audă în cer
interviu
cu Rodica Bercean
Te-ai
gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău se se audă în cer? Rodica
Bercean pur şi simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă
mama şi fraţii ei mergeau la o biserică baptistă, timp de treizeci
de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Astfel
încât Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile
făcute de tatăl ei în familie. Dar a venit un moment când Rodica s-a
hotărât să nu mai rămână pasivă.
„Doamne,
eu cunosc puterea ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac
un nou legământ ca Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din
mâna Ta”
“Mama
mea ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o
familie de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu
mama, şi datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din
biserică, tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru
treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci
de ani grei.”
Erau
momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl
meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din
orice scandal.
Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam
la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal,
beat fiind. Era aşa de greu.
„Doamne,
cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja
pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de
noi?”
Tatăl
meu venea tot aşa acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu
putea să se apropie de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu
mâna ridicată să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.
Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi
tata, şi la un moment dat tatăl meu - Dumnezeu îmi dădea aşa o
putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur
şi simplu era o Prezenţă.
Cu
toate că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea:
„Scorpie” sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.
Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi,
Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa mea şi dărâmăturile din tata
şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El a început să le întărească
şi să le zidească la loc.
Reporter:
Rodica
este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din
Cluj, iar versetul ei preferat din Biblie este „Cheamă-mă
şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe
care nu le cunoşti.”
Rodica,
aş vrea să te întreb care este istoria vieţii tale?
Rodica Bercean:
Am
crescut în Biserica Baptistă numărul 1 din Zalău. Am crescut în
spiritul bisericii şi am hotărât să-l slujesc pe Dumnezeu din toată
inima mea pentru că aşa vedeam că face mama mea şi aşa făceau fraţii
mei mai mari. Aşa făcea fiecare din cei pe care eu îi întâlneam
acolo. Însă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie
despre Iaebeţ, care s-a rugat aşa: “Dacă mă vei binecuvânta
şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…” Şi
apoi scrie „Dumnezeu i-a dat ce ceruse.”
Eram la
începutul clasei a XII-a când am hotârât să fac şi eu legăminte cu
Dumnezeu ca Iaebeţ. Îmi doream mai mult de la viaţa mea, îmi doream
mai mult de la mine în relaţia cu Dumnezeu. Chiar dacă-mi dădeam
toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea
că vroia să facă binele dar răul stătea legat de el, şi eu adesea
simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ
am zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu
Tine.”
Reporter:
Ce ne
spui tu arată că nu biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă,
penticostală, ortodoxă sau catolică. Nicidecum eticheta vreunei
biserici, ci Cristos în noi, aşa cum spune tot apostolul Pavel: „Cristos
în voi, nădejdea slavei.”
Asta-ţi
lipsea ţie de fapt, nu biserica. Biserica, dacă am defini biserica
prin zidurile clădirii respective, n-am câştigat absolut nimic.
Biserica este în inima noastră şi este construită din “pietre
vii” - din oameni. Ţie asta îţi lipsea.
Rodica Bercean:
Aşa
este. Tot în acea perioadă, Dumnezeu a început să lucreze ceva în
special în biserica noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a
XII-a, am zis aşa: „Doamne vreau ca nici o zi să nu treacă fără
ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog.” Acesta era
legământul meu ca al lui Iaebeţ.
Membrii
bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru
rugăciune. Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu răspundea concret.
Era o mare putere în rugăciune. Nu mai era doar rugăciunea aceea
obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor
prezenţi acolo.
Într-o
astfel de seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am
citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi spune: „Am să-ţi dau
ceva deosebit. Am să răspund la ceea ce Îmi ceri.”
Reporter:
Cum îţi
vorbeşte ţie Dumnezeu?
Rodica Bercean:
Într-o
seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Oamenii aceia, împreună
cu copiii lor, au început să se roage pentru mine. Când ne-am
ridicat de la rugăciune, gazda noastră ne-a spus: „Rodica,
am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui
Dumnezeu. Domnul mi-a spus că te-a văzut pe parcursul acestui an şi
a văzut sinceritatea din inima ta.”
I-a mai
descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu cinci
oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: “Dacă crezi în seara
aceasta, pentru că am văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta,
dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai merge la fel
acasă.” Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi
fraţii mei. Dar mult timp n-am luat în seamă acel cuvânt, însă
auzeam în inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi în seara aceasta,
vei merge altfel acasă.”
În acea
seară a fost un moment în care într-un mod distinct, într-un mod
unic şi într-un mod personal am cunoscut botezul cu Duhul Sfânt.
Tot în
acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit
pentru mine personal. Îmi amintesc că mă rugam cu mintea mea şi
ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura mea deja vorbea
altceva.
Vorbeam
şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu
dacă erau limbi omeneşti sau limbi îngereşti. În acea seară a fost
un moment deosebit, un moment unic în care eu personal am cunoscut
puterea Domnului.
Reporter:
Ce-ai
simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de
tot ce ai întâlnit până atunci? Cum poţi să-ţi descri trăirile din
momentele respective?
Rodica Bercean:
Când am
citit despre Iaebeţ şi despre legământul lui, am mai citit în Isaia
58 despre postul adevărat. Acolo scrie aşa: „Desleagă
lanţurile răutăţii […], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel
de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va
răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.” Am fost
copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le auzisem niciodată,
nicăieri.
Atunci
am hotărât în inima mea să postesc. Posteam lunea, miercurea şi
vinerea, pe tot parcursul acestui an. Posteam cum am înţeles eu:
duceam sandwich-ul la şcoală şi-l
dădeam altcuiva. Posteam de la şase seara până a doua zi la şase.
Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.
EU AM
HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER.
De fapt,
pe tot parcursul acelui an, ceva se schimba deja înlăuntrul meu. În
timpul în care citeam Biblia, uneori poate doar plângeam, dar
înlăuntrul meu ceva se întâmpla. Cred că a fost o pregătire şi o
apropiere de Domnul.
În seara
aceea a fost o bucurie extraordinară, dar o bucurie şi-n agonie,
pentru că-mi amintesc cum mă rugam înaintea Domnului, şi nu mai
auzeam pe nimeni, cu toate că toţi se rugau foarte tare, eu eram în
închinare.
Reporter:
Cred că
diferenţa sau ceea ce s-a întâmplat extraordinar în viaţa ta este
următorul lucru: pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi,
rugăciunea a devenit şi este o datorie de onoare.
De
asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am
propus să citim trei capitole din Biblie pe zi şi să ne rugăm un
sfert de oră, aşa facem. Poate mulţi creştini se ţin de aceste
lucruri care au devenit într-un fel un ritual, dar care sunt golite
de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de această
fervoare, în proşternarea ta, în închinarea ta înaintea lui
Dumnezeu. Cred că aceasta este deosebirea pe care o putem sintetiza.
Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din datorie şi citeai
Biblia doar din datorie?
Rodica Bercean:
Da.
Toată viaţa mea mi-amintesc că-mi făceam program să citesc din
Biblie. Este o soră din biserica noastră, o soră deosebită, care
ne-a mărturisit că paisprezece ani s-a rugat pentru biserica
noastră. Cu paisprezece ani înainte a trăit şi ea ceea ce am trăit
şi eu: „Doamne, vreau mai mult în rugăciune, vreau să mă apropii
de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult.”
Reporter:
Rodica,
pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a
lăsat-o în viaţa ta. Aceasta este de fapt dorinţa Duhului Sfânt: să
locuiască în fiecare dintre noi.
Rodica Bercean:
Mă rugam
în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scria: „Ai
tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte.” Mă
întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam: „Doamne,
fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am
siguranţă pentru ei” - cum nu avusem înainte pentru mine. Ştiam
că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea până la capăt.
Ştiam că puterea pe care o am acum, prin Domnul, mă poate ajuta
să-mi duc mântuirea până la capăt.
Am zis:
„Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei.”
Treptat, Dumnezeu m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu
cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt frate al meu, Radu.
Însă era
un lucru extraordinar pe care mi-l doream. Veneam adesea de la
rugăciune şi treceam pe lângă un local care avea geamuri mari şi-l
vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard.
Un vecin de-al meu mi-a spus,: „Rodica, pe tine te-a schimbat
Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe fraţii tăi mai mari, însă
pe Vlad nu-l mai schimbă nimic.”
M-am
întărâtat înlăuntrul meu şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea
ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ ca
Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta” –
Vlad
începea să facă karate, era un copil frumos şi deştept, însă nu
punea deloc lucrurile astea la picioarele Domnului, ci le folosea
pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu plec la
Facultate la Cluj, însă Doamne, rămân în post şi-n rugăciune şi cer
ca Tu să te apropii de Vlad.”
Când
eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne,
sfinţeşte locul acesta. Doamne, adu puterea Ta, prin Domnul Isus
Cristos aici.” Venea Vlad şi adormea şi mergeam din nou şi-mi
puneam mâinile şi mă rugam. Când plecam la Cluj ziceam: „Doamne,
Tu poţi rămâne prin Duhul Sfânt în casa mea.”
Nu la
mult timp m-a sunat o soră din biserica noastră, care mi-a spus: „Rodica,
roagă-te pentru că Vlad ne întreabă unde se face rugăciune. Vlad ne
întreabă unde se roagă oamenii pentru că vrea să primească şi el
ceea ce ai primit tu din partea Domnului.” Fratele meu a trăit
şi el, bucuria de a fi umplut de Duhul Sfânt.
Mergeam
de această dată acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune, Vlad
îmi spunea: “Rodica, vreau să-ţi spun ce visuri am primit din
partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”
Eram
copleşită că Domnul a dus un al doilea legământ al meu la
îndeplinire. Vlad era de această dată ca un viteaz. Ştiu că o dată
spălam haine în baie şi-l auzeam pe Vlad cum se roagă în cameră. Am
lăsat tot lucrul meu pentru că Duhul Domnului mă copleşea şi-am mers
şi eu la rugăciune. Vlad începea să postească cum auzise el la alţi
fraţi. Din trei în trei ore în ziua de post, când cerea ceva de la
Domnul se ruga. Domnul a dus acest al doilea legâmânt al meu la
îndeplinire.
Mai
aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne,
ai făcut lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în
viaţa mea. Doamne, te rog şi se întâmplă ceea ce te rog. Mai am o
dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.
Mama mea
ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie
de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu mama, şi
datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din biserică,
tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru treizeci
de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani
grei.
Mi-amintesc adesea cum era mama. Mama a rămas credincioasă. Erau
momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl
meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din
orice scandal. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram un pic
mai mică însă mi-amintesc groaza pe care o trăiam.
Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam
la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal,
beat fiind. Era aşa de greu.
Mi-amintesc că Dan şi Dana, fraţii mei mai mari, urmau să plece în
anul I la Facultate, iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai
stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să
n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”
Cumva tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei că erau mai
mari. Însă Dumnezeu a avut El grijă.
Lucrurile începeau să se schimbe, însă tatăl meu venea tot aşa
acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie
de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu mâna ridicată să
dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.
Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi
tata, şi la un moment dat tatăl meu - Dumnezeu îmi dădea aşa o
putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur
şi simplu era o Prezenţă.
Cu toate
că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea: „Scorpie”
sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.
Mama
mea, dacă seara era obosită şi epuizată de la tot scandalul din ziua
respectivă, dimineaţa avea puteri noi. Nu-nţelegeam lucrul acesta.
Era din nou veselă. Deşi obosită fizic, era veselă şi gata să meargă
din nou la şcoală. Ea este învăţătoare. Şi era gata să se ocupe de
noi.
Fraţii
mei îi tot spuneau: „Mama, divorţează.” Şi mama mea spunea: „Da.
Am să divorţez.” Şi până dimineaţa uita tot. Şi nu mai spunea
nimic de divorţ. Am întrebat-o eu pe mama odată: „Mama, spune-mi
de ce nu vrei să divorţezi?” Şi mama mi-a spus: „Rodica, eu
nu vreau să divorţez pentru că vreau să rămân credincioasă Domnului.
Nu vreau să divorţez pentru că eu nu-mi doresc ca atunci când vei
veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea şanţului.
Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, oamenii să întrebe ‘Ce
fac părinţii tăi?’ şi tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi.”
Am fost
copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului
şi-am zis: „Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte, pentru
fraţii mei, te rog în mod deosebit, primeşte şi mijlocirea mea acum,
o nouă mijlocire.” Am observat că puterile mamei mele slăbeau,
şi ea nu mai putea să creadă că mai sunt şanse pentru tatăl meu,
care, după treizeci de ani, era tot mai urât în patima alcoolului.
Am zis:
„Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ -
încep să mă rog şi să postesc pentru tata. Şi Doamne, dacă tatăl meu
ştie mai mult din Biblie decât ştiu mulţi alţii, dacă tatăl meu
cunoaşte Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, te rog în mod
deosebit, du-te noaptea la patul lui Doamne, şi dă-i visuri şi
vedenii tatălui meu.”
Când
m-am întors acasă, într-o seară tata mi-a zis: „Eu nu mă duc să
dorm pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se întâmplă ceea ce
visez. Uite de şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez.”
Am
înţeles că Dumnezeu m-a ascultat şi în acest al treilea legământ.
Eram acasă la Zalău, când într-o seară tatăl meu a venit ameţit de
la alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a
spus: „Dacă nu vă rugaţi cu mine în seara asta, eu mor.” În
acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara în
care Dumnezeu s-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.
La scurt
timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în biserică şi a
mărturisit în faţa multor persoane că a fost un fiu risipitor
trezeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că “Domnul i-a pus un
inel în mână”.
Dumnezeu
mi-a spus cândva: “Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi
vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.”
Domnul mi-a răspuns. Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a
schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa
mea şi dărâmăturile din tata şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El
a început să le întărească şi să le zidească la loc.
Reporter:
- Există
multe concluzii care ar putea fi trase după discuţia noastră şi după
istoria aceasta a umblării tale cu Dumnezeu, a neumblării altora şi
a umblării tale, dar până la urmă Dumnezeu este cel care întoarce
toată casa la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea celor din casa ta
sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.
Stimaţi
ascultători şi dragi prieteni dacă doriţi schimbare, schimbare
adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă, puneţi-l pe
Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă
şi sinceră, dar care poate într-adevăr să sfărâme toate puterile
celui rău, astfel încât întreaga casă să se întoarcă la Dumnezeu.
sus
Îmi plăcea muzica
rock
interviu cu
Cristian Bărbosu
După
chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată
clădirea zbârnăia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf.
Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucuri care îţi
veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa
aceea, balastul respectiv rămânea în conştiinţa ta.
În
momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au
dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină
ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte.
De
aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea
reală, totală.
Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a placut. Dar totusi beam
deoarece beau şi ceilalti şi nu puteam să fiu eu altfel.
Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele, dar
în momente cheie Dumnezeu m-a oprit.
NE
CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.
Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu
le apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Sunt prea
ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor.
Prin
legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare
continuă. Unii filozofi observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia
şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă
şi se sinucid.
Stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce
exprimă această muzică este de fapt nemulţumirea lor interioară că
golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.
N-am
putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost
frânt şi rupt înaintea Celui Divin.
Simţeam în mine că filosofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală
- că totul a apărut aşa ca rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii
evolutive, dintr-o “ciorbă” a existenţei, un amestec, un vacarm
infinit - nu era adevărat.
Care
erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni
pe Isus Cristos în mod personal?
Cristian Barbosu:
Îmi
plăcea în general muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales
Metallica. Titlurile erau destul de sugestive:
"Seek and destroy", "Kill them all", "Justice for all"
- "Caută şi distruge", "Ucide-i pe toţi", "Justiţie pentru toţi".
Când
eram în anturajele acelea mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul
de băuturi. Încercam, dar beam că şi cum aş bea oţet. Simţeam în
mine o repulsie a trupului, dar totuşi o făceam, pentru că ceilalţi
o făceau, iar dacă eu nu eram că ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.
Reporter:
Dacă
ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu
este ca o distracţie fără muzică.
Cristian Barbosu:
Într-un
fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenţei,
personalitatea mea de sanguinic-coleric, m-a făcut să-mi placă
muzica puternică, şi care dovedea patos.
Imediat
după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am rămas să fiu crescut
de bunici. În copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu
ştia ce este "Metallica" şi l-am pus să-mi decupeze din piele
literele "Metallica" şi să mi le pună pe o geacă de blugi. După
vreun an sau doi a dat peste una din casetele mele şi a rămas şocat.
Atunci i-am spus ce este "Metallica" - nu este o firmă de vânzare a
metalelor feroase, ci o formaţie de muzică extrem de dură. Această
muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare violenţă.
Reporter:
Cum
simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce
aveai aceste înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţa de
a fi acceptat de grup?
Cristian Barbosu:
La liceu
anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta
în muzică, am încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de val
şi dus de "furtună".
Reporter:
Bucuria
mare este că în mijlocul "furtunii" ai întâlnit "Stânca" - Isus
Cristos. El este "Stânca veacurilor".
Cristian Barbosu:
Aşa este
şi de aceea mă bucur, pentru că în EL am găsit împlinirea nu doar a
aspiraţiilor mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce
simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume, patosul pe care
îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să-mi investesc
toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, în ceva ce e curat, în ceva
ce-mi dă stabilitate.
Adevărul
este că după chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată
lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a doua zi erai
praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucruri
care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar
toată cenuşa aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţa ta.
În
momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au
dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină
ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea
sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală,
totală.
Reporter:
Vina pe
care o simţeai după câte un chef “monstru”, venea din conştiinţa ta,
fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?
Cristian Barbosu:
Pot să
zic da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva "despre"
Dumnezeu. Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu.
Aveam şi între colegi oameni care credeau în Dumnezeu.
Pe de
altă parte, cred că fiecare avem în noi acest "chip" care este
conştiinţa noastră, care te face să-ţi dai seama că lucrul respectiv
nu este cel mai potrivit.
Dumnezeu
m-a ferit de alcool. Nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece
ceilalţi beau şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi
de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar în momente cheie,
Dumnezeu m-a oprit.
Reporter:
Dincolo
de presiunea aceasta sufocantă din partea grupului, care crezi că ar
fi alte motive pentru care tinerii cad la aceste examene, în ciuda
conştiinţei lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce anume
îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie,
lipsa dragostei de tată, ce anume?
Cristian Barbosu:
Trăim
într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de
dinainte de 1980. Copiii născuţi după această dată gândesc altfel.
Gusturile lor sunt altele. Modul în care înteleg cum să se joace
chiar - nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la
computer.
Am fost
de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu
aprins sau verde straveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.
Sunt
diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt
anumite chestiuni valabile de-a lungul generaţiilor - nevoia de
afecţiune, de afirmare, de împlinire. Totuşi, nevoile acestea prind
diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism,
unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: "Fă asta sau
nu fă asta!", ci ei cer şi o explicaţie: "De ce să fac
asta?". Nu este o chestie de obrăznicie, cum mulţi o
interpretează, ci este pur şi simplu un alt mod de gândire.
Datorită
expunerii unor surse informaţionale - computer, internet, cărţi şi
unui nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60,
generaţiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri.
Trebuie discutat cu ei: "Bun, ai trecut
prin ispita asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a întâmplat".
Tinerii
se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le
apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Părinţii
sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM
CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.
Dacă îi
explici tânărului ce înseamnă păcatul sexual, sau drogurile sau
anturajul sau muzica aceea care distruge sau băutura, punând însă
limite neexplicate sau restricţii, pe un ton şi cu o atitudine
destul de nepotrivită, reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie.
Apoi urmează victime.
Tinerii
îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem,
trebuie înfăşurat în dragoste, tandreţe, stare de vorbă şi
comunicare.
Le
spunem: "Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut
şi eu". Multe dintre principiile din trecut sunt
principii bune, dar nu putem conduce pe
un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.
Tinerii
din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor
- sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le
intră direct în creier, fără a fi "mestecate" deloc.
Reporter:
Unul
dintre lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu le-a făcut în
dorinţa aceasta de a comunica cu oamenii, este trimiterea Fiului Său
Isus Cristos, care este "comunicarea, vorbirea" lui Dumnezeu
către oameni.
Dumnezeu
a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii. Probabil ai ascultat
Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că
transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi "idoli" - modele de
urmat?
Cristian Barbosu:
Oamenii
care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt
influenţaţi de o forţă spirituală a celui rău, dar sunt oameni
inteligenţi.
Mă uit
la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreaga carieră pe
filozofia lui Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultura
românească. Filozofii aceştia au observat ceva din realitatea de zi
cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi
găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forţă degradantă,
care tot timpul deformează, rupe, fragmentează, lucru care
scriptural vorbind este păcatul. Prin legea a 2-a a termodinamicii,
totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar
nu găsesc soluţia, şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în
depresie continuă şi se sinucid.
Atunci
stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce
exprimă este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor
interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.
La fel
mă simţeam şi eu şi la fel se simt mulţi alţii care ascultă acest
gen de muzică şi se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea
şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR SOLUŢIA EXISTĂ.
Mă bucur
că pot să spun şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa
mea şi sper ca aşa cum eu am fost ajutat prin influenţa unora şi a
altora, s-ar putea ca Dumnezeu să te ajute şi pe tine, cel care
citeşti acum, prin experienţa mea. Este mai bine să învăţăm de la
alţii decât să ne dăm noi cu capul de pereţi.
Reporter:
Revenind
la idolii tăi din adolescenţă…
Cristian Barbosu:
Pe
vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo,
Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că
Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam mare, tare,
cu stilul lui flegmatic, muşchi, totul coarda şi vână, şi îmi plăcea
de el, îmi plăcea stilul lui.
Mai apoi
Schwarzeneger şi aşa mai departe. Exact pe tematica lui Mettalica -
“Seek & Destroy”, “Caută şi distruge” - asta era de fapt şi
tematica lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în
conştiinţa mea, înlăuntrul meu, totuşi îi stimam foarte mult pe unii
dintre oamenii care vedeam că sunt integri.
Reporter:
Ai avut
în anturajul tău pe cineva care nu era neapărat “consumator” de ceea
ce oferea lumea; care avea poate o altă scară de valori, un alt
sistem de referinţă?
Cristian Barbosu:
Începând
din clasa a 9-a şi până în clasa a 12-a Dumnezeu mi-a dat un coleg
de bancă pocăit. Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul
pocăit din clasă. Nu era un tip, să-i zic eu. . .
Reporter:
Ghinion!
Tocmai în banca ta. . .
Cristian Barbosu:
Da. Nu
era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, ci era un om foarte
stabil în ceea ce credea, un om care nu se ruşina de convingerile
lui, un om care nu numai că învăţa bine, dar avea o mărturie
extraordinară. Era foarte curat în conştiinţa lui, de o integritate
exemplară şi a arătat o răbdare şi o dragoste faţă de mine, la care,
adevărul e, am căzut de multe ori. În ce sens? Îmi spunea: "Măi
Cristi, observ că vrei să fii ca ei, observ că vrei să intri în
anturajul acesta "elitist" al şcolii noastre. Dar nu uita că
farmecul unui om îl face bunătatea lui." Eu îi spuneam:
"Du-te de aici! Ce mă iei cu din astea?"
Dar
mi-am dat seama de un lucru foarte interesant, şi poate că o să
zâmbiţi şi dumneavoastră - pocăitul ăsta avea un succes la fete de
mă dărâma. Mă dărâma! De ce? Prin farmecul lui - avea o bunătate
deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate
extraordinară. Şi când spun că fetelor le plăcea de el, nu spun în
sensul negativ, nici nu mă gândesc la aşa ceva, ci aveau o stimă
faţă de el, aveau o deschidere faţă de el, îl tratau cu respect şi
toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influenţă
deosebită în viaţa mea.
Nu numai
prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori
îmi punea întrebări de conştiinţă. Îmi punea întrebări legate de Cel
Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi. Şi nu de puţine
ori pot să spun că mergeam acasă şi cugetam la aceste întrebări.
Reporter:
Probabil
că întrebarile acestea îţi sunau ca un mesaj din altă lume, ca un
limbaj de lemn, ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte
concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoşteai în
momentul acela.
Care a
fost ziua "H" din existenţa ta? Ziua când ai capitulat
înaintea lui Dumnezeu şi ai fost cucerit de Dumnezeu, dar nu prin
putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ţi-a
arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos,
să moară în locul tău.
Cristian Barbosu:
Dumnezeu
mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natura.
De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş, îmi plăcea
alpinismul, eram înnebunit după lucrurile acestea. Admirând munţii,
simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală
- cum că totul a apărut aşa, ca rezultat al unui Big-Bang, a unei
teorii evolutive, dintr-o ciorbă a existenţei, un amestec, un vacarm
infinit - nu era adevărat.
Îmi era
imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod
atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de
inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu plângeam
uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinam munţilor, dar
simţeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii,
trebuie să fie o inteligenţă care să fi creat toate acestea. Era
imposibil pentru mine să accept că totul a apărut la întâmplare.
Am avut
un prieten în copilărie - Daniel Mariş - care acum este pastor la
biserica Golgota din Bucuresti. Daniel, fiind foarte sensibil şi cu
multă, multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur şi
simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19
şi 20 care m-au ţintuit la podea: “Ce se poate cunoaşte despre
Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de
Dumnezeu”. Îl simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţa mea.
“În
adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi
dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu
băgare de seamă”
la creaţia Lui, în lucrurile făcute de El, aşa că oamenii nu se pot
dezvinovăţi, încheie textul.
Într-o
iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o
biserică. Veneam înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără
căldură, fără geamuri, era zăpadă şi gheaţă inclusiv pe scaunele
vagonului. Eram toţi învălmăşiti, aveam două lumânări în vagon, dar
aceşti tineri cântau “de rupeau pământul”, probabil de frig …
Eu eram
acolo între ei şi aveam aşa un fel de sentiment de “bit and sweet”,
de dulce şi amar, ştiind că pe de-o parte acesta sunt eu, cel cu
Mettalica la polul opus - dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de
doi bani - pe de altă parte simţeam un altfel de împlinire şi un
altfel de bucurie în anturajul lor. Nu ştiam ce să cred.
Acolo
m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariş
şi nu mă mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric.
Ţin minte că efectiv în timp ce el se ruga, urmând să zic şi eu
ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns
şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.
………………
Între
timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o
franţuzoaică - Anne - o femeie foarte deosebită. Avem două fete:
Tara şi Fiona.
Dumnezeu
ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soţi şi taţi: în primul rând să
fim lideri spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi
asum responsabilitatea aceasta, văd şi împlinire. Văd împlinire din
momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea,
cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate
celelalte aspecte ale vieţii, în momentul în care arăt afecţiune
soţiei mele.
Scriptura îmi spune să-mi iubesc şi eu soţia aşa cum Cristos şi-a
iubit Biserica. În momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o
supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea soţiei
mele.
Ne iubim
mult unul pe altul, şi ţinand cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi
ceea ce El îmi spune vis-a-vis de viaţa de familie, cum să cladesc
şi eu, îmi dau seama că şi aici, ascultându-l pe El, am un viitor
fericit, din experienţa trecutului şi a prezentului. Este un proverb
care spune: „Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoana
potrivită, ci să fi tu însuţi persoana potrivită.”