ROHIA
Sămânţa peste care luceşte Lumina
Evangheliei lui HRISTOS

De ce război?

„Sau sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate, fără să se înspăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?” Amos 3:6

Toţi avem o aversiune faţă de război şi suntem îngroziţi numai când ne gândim cât rău aduce el. În cartea sa “Scrisorile lui Zgândărilă” C.S.Lewis la cap.XXVIII scrie: “Când ţi-am spus să nu-ţi umpli scrisorile cu fleacuri despre război, am vrut să spun, desigur, că nu -mi trebuie rapsodiile tale infantile despre moartea oamenilor şi distrugerea oraşelor, în privinţa modului în care războiul afectează într- adevăr starea spirituală a pacientului, fireşte că vreau rapoarte complete. Şi în privinţa asta pari deosebit de mărginit. Astfel, îmi spui cu bucurie că ai motive să te aştepţi la puternice raiduri aeriene asupra oraşului în care locuieşte creatura asta. Acesta e un exemplu strigător de ceva de care m-am plâns deja, uşurinţa cu care uiţi problema cea mai importanta în imediata savurare a suferinţei umane. Tu nu ştii că bombele omoară oameni? Sau nu-ţi dai seama că în acest moment moartea pacientului este exact ceea ce vrem să evităm? A scăpat de prietenii lumeşti cu care ai încercat să-l încurci”.

Diavolul cel bătrân, Zgândărilă, îi spune nepotului său mai tânăr, Pelişor, că informaţiile despre război şi distrugeri nu sunt rapoarte serioase că în război mor şi oamenii Domnului şi asta nu place diavolului. Scopul lui este să abată de la calea cea bună şi să se întoarcă omul pe calea largă.

Lupta care o duce diavolul ca să-l despartă pe om de Dumnezeu ar opri şi războiul şi totuşi Dumnezeu are ultimul cuvânt şi în această problemă.

Vestea începerii primului război mondial vine şi în satul Rohia, un sat liniştit cu oameni simpli şi buni gospodari pe peticul de pământ ce aveau. Oamenii încep să fie mai neliniştiţi când aud că unii au primit ordin de încorporare şi că autorităţile înscriu oamenii din sat care vor participa la război. Aşa se face că acest ordin vine şi în casa lui Ionuc a lui Oniţa, pentru fiul lor Grigore, care era un tânăr frumos, ştia să citească şi era cântăreţ bun în strana bisericii din sat. Să meargă el la război? Dar cine cânta aşa de frumos ca acest tânar care-şi vede spulberate toate şansele lui de viaţă ? Ce nu ar fi făcut mama sa ca el să nu mergă la război! Lacrimile ei ce se prelingeau pe obraz nu le vedea nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu cel din ceruri şi în a cărui slujba cânta. Se auzi că au mai venit ordine şi la cutare, şi la cutare, vai săracii de ei, şi oamenii discutau de dimineaţa până seara numai de recruţi şi război şi mare jale s-a aşternut peste întreg satul.

Cosma Ioan al Oniţii era epitrop II = administrator membru în comitetul Bisericii Ortodoxe şi cu toate acestea din casa lui au plecat trei tineri la război:
- Cosma Simion, fiul cel mare a lui Ioan. Acesta a fost căsătorit, dar nu s-a mai întors de pe front, iar fratele lui, Miron, a pus numele unui copil Simion, în amintirea celui ce nu a avut şansa să treacă peste ororile războiului.
- Cosma Miron, avea doar 18 ani când a fost concentrat şi a fost dus împreună cu Vasile Gherman a lui Diordiuc a lui Mustaţa din Dâmb şi nu s-au despărţit până au venit acasă din Rusia. Aceştia au fost luaţi prizoneri în Rusia şi lucrau pe moşia unei doamne care avea cam 300 de hectere de pământ, dar ei lucrau la grajdurile de cai şi primeau mâncare de la doamna aceea. Într-o noapte s-a furat o pereche de cai şi doamna i-a învinuit pe ei dându-i pe mâna judecătorului, care i-a audiat, iar ei au spus că nu au furat nimic şi că nici nu ştiu cine a furat caii. Spre seară i-au închis pe amândoi într-un butoi. Acolo, cei doi discutau între ei: „de ce ne acuză doamna, că noi nu am furat, nu ştim nimic şi trebuie să suferim pe nedrept”. Anchetatorii îi ascultau ce vorbeau ei, iar dimineaţa le-au dat drumul. A început Revoluţia Bolşevică, a venit armata roşie, a luat caii şi pământul de la doamnă şi l-au dat la ţăranii din sat, iar ei au venit singuri acasă că nu mai era cine să-i supravegheze.
- Cosma Grigore, avea 22 de ani şi nu era căsătorit.
Nu au fost recrutaţi toţi deodată ci fiecare pe rând, în împrejurări diferite, şi nu au avut aceleaşi condiţii, aceleaşi şanse sau aceiaşi camarazi.
Tânărul de 22 de ani Grigore, însă nu privea aşa lucruile, el ştia că există Dumnezeu şi că izbăveşte de rău pe oamenii plăcuţi Lui. Şi aşa şi-a luat ziua bună de la părinţi şi a plecat cu toţi cei mobilizaţi pentru război în oraşul Dej, unde au fost instruiţi timp de trei luni şi apoi trimişi pe front. Au luptat alături de armata ungurească.

Dacă pentru unii să pleci la război a însemnat moarte, pentru Grigore nu a însemnat decât moartea eului lui şi naşterea lui într-o altă familie despre care oamenii din sat nu mai auziseră.

Războiul a fost lung şi cu multe primejdii. Într-o zi, el şi camarazii lui de arme au fost înconjuraţi şi nu mai aveau nici un chip de scăpare. Se trăgea din greu şi cădeau şi dintr-o tabără şi din alta. Grigore le-a spus camarazilor că Dumnezeu este cel care îi poate scăpa din această primejdie, dar unul din ostaşi i-a spus: „cum să scapi din aşa încercuire şi cu bombardamentul acesta îngrozitor – să vedem cum te va scăpa pe tine Dumnezeu?”

Când lupta era mai în toi, când multe vieţi au fost curmate, Grigore a ridicat glasul către Dumneze şi, deşi nu-L ştia aşa de bine, a zis: “Doamne dacă mă scapi de aici, îţi voi sluji toată viaţa !” în acelaşi timp, moartea făcea prăpăd pe câmpul de luptă. Soldaţii trăgeau cu mitraliere şi se trăgea şi cu artileria grea, iar inamicul se apropia periculos de mult de el şi parcă-şi pierduse speranţa, însă un obuz a căzut în apropierea soldatului ce-l urmărea şi acesta a murit pe loc, iar Grigore s-a putut refugia din faţa focului şi s-a retras la cazarmă raportând că toţi colegii lui sunt morţi. El era şi trist pentru camarazii lui, dar bucuros că Dumnezeu l-a scăpat teafăr.

Pe frot a văzut că un soldat citeşte într-o carte şi i s-a părut destul de ciudat.

- Ce carte citeşti, camarade?

- O, prietene, o carte ce am primit-o de la Creatorul şi se numeşte Biblia.

- Cum Biblia? Asta este Biblie? Şi nu ţi s-a uscat mâna că ai pus-o pe ea?

- Ia-o şi tu, vezi ce scrie, ştii să citeşti?

- Ştiu sigur, sunt cântăreţ în strană şi citesc apostolul şi tot ce-i scris în cărţile sfinte.

- Atunci ia-o şi uită-te la ea!

- Nu mi se va întîmpla nici un rău?

- Te asigur, pentru că ea este scrisă şi pentru tine şi chiar ţi se adresează.

Grigore pune mâna pe Biblie şi se îndrăgosteşte de ea, citeşte şi parcă îl înţelege mai bine pe Dumnezeu. Parcă îi pare rău că se termină razboiul şi trebuie să plece acasă şi nu mai are această carte minunată, ce să facă, a venit liberarea şi, supărat, Grigore se întoarce în sat .

Oamenii se bucură că un consătean se întoarce, dar se întristează că au căzut în război mulţi şi în zadar erau aşteptaţi, chiar un frate al lui Grigore pe nume Simion a căzut în luptă.

În anii 1914-1918, Rohia trăieşte drama şi eroismul participării la primul război mondial. Au căzut, cu gândul la cei de acasă şi la marele ideal de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor, aşa după cum a însemnat ,,preotul Nicolae Gherman în Condica sa: Haragîş a lui Dumitru, Ioan Oana a Florii,Vasile Oana a Florii, fraţi; Andrei Bud (ginerele Ionuli Bobii), Teodor Pop - ginerele lui Georgică, Ioan Man lui Ionu Tomii, Alecsa Cosma a Petri lui Ioan, Ioan Cozma a Petrii lui Ioan, fraţi; Ioan Mereş, Alexandru Gherman lui Ionu lui Mihai, Augustin Oană lui Simion lui Ion lui Iacob, Gherman Victor lui Irimie, Ion Haragîş lui Vasile, George Dumitru, Ion (Haragâş lui Tăbăcanul), Simion Gherman lui Irimie a Fătului, Simion Cozma a lui Ionu Oniţii, Simion Gherman lui Irimie lui Grigorie, Ion Horvat lui Ignat, Alexandru Moldovan lui Toader, Gheorghe Haragîş lui Ion (Tătăran), Dumitru Şleam a lui Costar, Zahei Şleam a lui Costan. Fraţii Petru lui Ioan, Grigore , Oana a Mariei, Ioan Pop a lui George a lui Ion a Marii, Simion Ghira ginerele fătului, Ion Paliac a Petrii, Simion Martin a lui George.

După război, în anul 1923, din iniţiativa pr. Nicolae Gherman, în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă s-a înălţat un monument în „Gura Uliţei". Pe una din laturi citim inscripţia: „Eroii duşi din lumea lor/ Ne strigă nouă - tuturor:/ Nepoţi şi strănepoţi/ Cînd Patria vă cheamă/ Săriţi voioşi cu toţi/ Căci ni-e scumpă mamă". [8]

Supărat am plecat, supărat vin, dar ce să fac, aş citi în Cartea Sfântă, dar de unde? Nimeni nu are aşa ceva la noi.

Începe războiul căutarii Cuvântului

Terminarea războiului, unirea cu România a dat o nouă speranţă oamenilor care aşteptau multe lucruri să se întâmple numai că ei tot trebuiau să trudească pe bucăţica de pământ ce aveau ca să-şi întreţină familia, dar nimic spectaculos.
În anul 1919 februarie 12 se căsătoreşte cu Anica Florii şi lucrurile merg tot mai bine. Preotul îl pune cântăreţ pentru că avea o voce minunată. Totuşi pe Grigore nu-l alina nimic, el avea nevoie de Biblie, dar unde să o găsească? Într-o zi işi ia inima în dinţi şi se duce la preot. După ce salută şi schimbă câteva cuvinte, Grigore vede Biblia pe raft şi zice către preot:
- Ce carte e aceea, părinte?
- Biblia, Grigore, dar de ce întrebi?
- Aş vrea să citesc şi eu în ea, spune cu glas hotărât.
- Grigore, tu nu poţi să citeşti în ea, ci numai preotul care este sfinţit.
- Părinte, dar am văzut în război oameni care citeu în ea.
- Grigore, numai preotul poate citi că numai el o înţelege, oamenii de rând nu au voie să pună mâna pe ea. Apoi, oricui pune mâna pe ea, i se uscă mâna.
Grigore făcu un gest cam nepoliticos, se întinse şi luă Biblia de pe raft, fără să ştie preotul şi plecă. Preotul află de această faptă şi-i spuse tânărului:
- Acuma eu trebuie sa mă rog pentru tine ca să nu ţi se usuce mâna.
- Părinte, nu trebuie dumneata să te rogi că toţi tebuie să citim şi să ne pocăim.
- Grigore, ce te-a apucat să citeşti în Biblie, măi, tu ai copii, trebuie să lucrezi, trebuie să-ţi intreţii familia, lasă tu astea. Şi preotul i-a luat Biblia şi a zis: „tu nu o să citeşti din Biblia mea”.
Acum, Grigore nu ştia ce să mai facă şi cum să-şi găsească el Biblie, era tot mai supărat.

Conflictul cu preotul începe să se adâncească

Anul 1923 aduce lui Grigore alt conflict cu preotul care voia să construiască o mănăstire şi avea nevoie de oameni de încredere şi credibili pentru a regiza un mit, pentru ca oamenii să fie de acord să zidească mănastirea într-un loc greu accesibil, astfel încât toată lucrarea să primească o notă mistică.
Aşa că preotul Gherman, Grigore diacul şi Şandorul lui Sămoaie se duc în Dealul Viei, unde era o râpă şi pun crucea acolo. Preotul le spune celor doi să afirme că aici a căzut crucea din cer şi că acesta este locul ales de Dumnezeu.
Grigore parcă fulgerat de propunerea preotului zice:
- Să mint eu pentru mănăstirea asta, părinte?
- Grigore, păcatul ăsta îl iau eu asupra mea.
Grigore nu a avut de ales, iar preotul a răspândit minciuna aceasta cum că crucea s-a mutat singură şi oamenii l-au crezut, drept dovadă, în acelaşi an a şi început construcţia.

Presiunea creşte mereu

Preotul văzând că diacul lui ia distanţă de el şi că doreşte să se pocăiască, se duce la soţia acestuia şi îi spune că le va da din clejie să lucreze, fară să plătească nimic. Soţia lui Grigore a fost foarte bucuroasă de ofertă, pentru că era lacomă pe avere şi l-a forţat pe Grigore să ia locul şi în jur de 2- 3 ani au lucrat pământul primit, dar după aceea au renunţat la el.
Preotul încerca pe cât putea să nu-l forţeze, pentru că nu avea pe altcineva să cânte. Chiar dacă îi mai punea pe jandarmi să-l înfrice, Grigore era de neclintit în ale lui.

Dumnezeu vine din nou în ajutorul omului ce-L caută

Dumnezeu nu este departe de oamenii dornici să-L cunoască şi vine în întâmpinarea lor.
Prin anii 1930 s-a format o mişcare puternică a Oastei Domnului şi mulţi oameni participau la aceste adunări. (Bunica mea Teodora mi-a povestit că şi ea de multe ori a participat la adunările de Ostaşi, pînă a văzut că predicile lor nu erau ca ale preoţilor şi că aceştia predicau la fel cu pocăiţii.)
În acest timp, a auzit că în satele Dealu Mare, Gostila şi Canci sunt adunări de-ale pocăiţilor. Se ducea şi el pe ascuns să nu-l ştie nimeni şi acolo credinţa lui se întărea tot mai mult în Domnul şi era tot mai hotărât să se pocăiască şi el. Vedea diferenţa dintre ceea ce le spunea preotul şi ce făcea el şi ce era scris în Biblie, vedea că nu se potrivesc. A înţeles şi el că ce cânta la morţi nu era adevărat. Cânta „de şapte ori pe zi Te-am lăudat Doamne” , dar acel om cât a trăit numai a hulit pe bunul Dumnezeu şi îi era tot mai limpede că ortodoxia nu este după cele scrise în Biblie.
A venit din Canci (Dumbrăveni) un frate pe nume Şmit (aşa l-a reţinut fr. Cozma, cel care mi-a povestit) şi predica în cadrul adunărilor de la Ostaşi. Aceştia predicau curat Evanghelia şi când au fost întrebaţi despre Maria, mama Domnului, dacă este şi ea mijlocitor aceşti fraţi au spus: „numai Domnul Isus este singurul Mijlocitor” . De atunci unii oameni nu mai mergeau la adunări şi ziceau că aceştia sunt rătăciţi. Nici bunica mea, Teodora nu a mai mers la aceste adunări.
Dinspre Canci şi Chiuieşti veneau fraţi la târg în Lapuş, iar miercuri seara cereau găzduire la cei din Rohia să se odihnească peste noapte şi joia să fie în târg. Aşa că primul Baptist a fost găzduit în casa lui Grigore a lui Novri, o familie ce stătea aproape de ieşirea din Rohia spre Lăpuş. Fraţii au primit găzduire, şi-au aşezat animalele, le-au dat de mâncare, apoi au început să le spună din Biblie celor din casă. Acestora li s-a părut neobişnuită această vorbire şi se tot gândeau ei ce poate să fie, ca oameni simpli să vorbescă din Biblie despre mântuirea lui Dumnezu.
Joi dimineaţa, fraţii îşi iau ziua bună, mulţumesc pentru găzduire şi pleacă la târg. Gazda abia aştepta să-i plece musafirii ca să spună prin sat ce musafiri suspecţi a avut. Lucrul acesta a fost auzit şi de Grigore a lui Anica (de acum nu mai era a lui Ionucul Oniţii, ci a lui Anica, după numele soţiei), acesta a fost interesat de aceşti oameni şi i-a spus că de or mai veni să-l anunţe ca să vină să vorbească şi el cu ei.
Nu după multă vreme, neobişnuiţii musafiri apar şi încep discuţia, iar gazda le spune că este în sat un om interesat de cuvântul lor şi pleacă repede după el.
- Hai bade Grigore fuga, că au venit oamenii dumitale, sunt la noi acasă şi iar au început să vorbească din Biblie.
Grigore lasă totul baltă şi fuge să-şi întâlnească oamenii mult doriţi.
Acolo, ei incing discuţii pâna târziu în noapte, Grigore întreabă, fraţii răspund cu multă dragoste şi înţelepciune. În sfârşit, Grigore găseşte ce îl framînta încă de pe cînd era pe front şi îi cheamă pe aceşti oameni la el acasă. Discuţiile s-au aprofundat tot mai mult spre împlinirea sufletească a celui ce făcuse legământ cu Domnul în cele mai grele momente din viaţa lui. Un frate din Gostila i-a dat o Biblie mare şi Grigore putea acum citi nestingherit din Cuvînt, dar preotul făcea în continuare presiuni asupra lui. În timp ce Grigore a lui Anica era tot mai interesat de Cuvînt, Grigore a Novri deşi a fost primul care a auzit, nu şi-a predat viaţa Domnului aşa cum îl îndemnau bunii lui oaspeti.
În aceeaşi vreme, după anul 1930, în sat a venit un frate din Canci pe nume Poienaru Constantin care făcea draniţă, adică acoperiş de casă, pe la oamenii din sat şi acesta predica Cuvântul lui Dumnezeu şi era o bună mărturie pentru săteni. Ştia foarte bine să vorbească şi cunoştea foarte bine Scriptura, iar oamenii îl chemau să le lucreze, dar şi să-l audă. Aşa ajunge şi la casa lui Miron a lui Ionuţ, frate cu Grigore şi acesta este interesat de Cuvânt şi tot întreba Miron pe fr. Constantin şi acesta îi deschidea Scripturile pentru a fi înţelese, iar Miron fiind copleşit, a primit Cuvântul în inima lui. Niculaie era copil atunci şi îi auzea povestind, iar el mi le-a povestit adeseori mie.

După lupta găsirii Cuvântului începe lupta primirii

După ce Miron se hotărăşte să se pocăiască, Grigore este tot mai hotărât şi el să facă acest pas, dar cum să o scoată la capăt cu popa? S-a gîndit că trebuie să o rupă cu ortodoxia, cu cântatul în strană şi că nu mai trebuie să calce acolo, şi aşa a făcut. Preotul, neavând cîntăreţi, a trimis pe jandarmi la el acasă să-l aducă. Acum, preotul şi-a dat seama că nu are rost să-şi aducă cu forţa cântăreţul şi în cele din urmă l-a lăsat să se pocăiască, dar pe jandarmi îi punea să-i tot necăjească pe cei hotărâţi pentru pocăinţă.
A venit în sat fratele Petruţ Petru din Chiuieşti şi a botezat în secret, întîi pe Miron, iar mai târziu pe Grigore şi aşa a luat fiinţă prima adunare Baptistă din Rohia. Botezul celor doi a avut loc în jurul anului 1936, după aproape 18 ani de la venirea de pe front a lui Grigore, ani care au fost plini de lupte, frământări , cercetări asidue, renunţări la mari privilegii, asumarea unor riscuri destul de mari prin a aduce în sat o credinţă de care nu se ştia, o credinţă „eretică”, cum o numeau preoţii. Optsprezece ani în care Sămânţa semănată pe câmpul de luptă a încolţit şi a rodit pentru slava Domnului. În toată această luptă, Dumnezeu a ieşit biruitor în toată slava Lui pentru care noi cei de azi îi mulţumim foarte, foarte mult.

Pleacă popa pârâcios şi vine popa bătăuş

În anul 1937, fratele Nicolae Cosma era copil în clasa a doua, când, într-o zi, văzu că intră în clasă 4 femei care voiau să vorbească cu învăţătorul Cotuţ, care era şi preotul satului de când preotul Gherman ieşi la pensie. Aceste femei erau: Marton Anuca a Roşului, Ana Iovuţului, Mariuca Pursului şi Floarea lui Obăr. Ele i-au spus preotului că ar dori să se pocăiască şi îl roagă să le dea transferul de la Ortodocşi la Baptişti. În acel moment, preotul ia foc, şi fără să-i pese de copii, începe o ploaie de cuvinte care nu se potriveau cu haina de preot.
- Ce v-a apucat măi femeilor? Vreţi să vă pocăiţi? Lasă că vă arăt eu pocăinţă ...vă dau eu pocăinţă, nu vă temeţi!
Furios, ia o bâtă şi începe să lovească femeile cu putere. Acestea au fugit din faţa preotului, dar nu s-au speriat să fugă şi din faţa Domnului, de aceea ele au acceptat Cuvântul Domnului şi au fost botezate în Pârâul morii, lângă casa şi moara fratelui Grigore. Botezul a fost oficiat de către fratele pastor Precup Gheorge din Canci, azi Dumbrăveni, şi s-au botezat cele 4 surori bătute şi Grigoraş, fiul lui Grigore. Botezul s-a ţinut ziua şi era adunată multă lume să vadă un botez adevărat după cum scrie în Sfânta Scriptură. Unii erau atenţi la ce se făcea, alţii ziceau: „ia, pocăiţii se aruncă ca broaştele în tău”, alţii râdeau, dar oamenii erau puşi în faţa adevărului lui Dumnezeu, se semăna Cuvântul şi acesta era un lucru ce trebuia făcut.

În luptă un popă, un călugăr şi un fierar, dar Cuvântul nu poate fi înfrânt

Era prin anul 1938 când un tânăr iscusit şi ager la minte, pe nume Petrule Iov, îmbrăţişează credinţa nou apărută, dar tatăl său nu-i dă voie să mergă la pocăiţi, propunându-i o întâlnire cu preotul din sat, unde fiecare să-şi prezinte argumentele şi cel ce va fi de partea adevărului, va câştiga. Iovul s-a bucurat şi a acceptat provocarea ducându-se cu Biblia la preot să-şi susţină părerea. Iovul a citit mai multe pasaje din Biblie pe care preotul nu le-a putut justifica cu Biblia, ci cu Sfânta Tradiţie. Ioan, tatăl lui Iovu, a dat dreptate fiului său şi nu l-a mai persecutat, ba chiar l-a lăsat să meargă şi să se boteze.
Prin anul 1939 a venit în sat un călugăr şi a adunat aproape tot satul la şcoală ca să vorbescă împotriva pocăiţilor şi cât sunt de rătăciţi aceşti oameni. Un om a spus călugărului că este un pocăit printe ei, Petrule Iov. Călugărul chiar a fost încântat şi l-a provocat adresând mai apăsat vorbe de scădere la adresa pocăiţilor. Iovul trimite pe un om la Paulina Pal a lui Iosib să-i dea Biblia că aceasta stătea aproape de şcoală, femeia i-a dat-o cu bucurie. Călugărul prezenta de zor cât de greşită era calea pocăiţilor şi că nu este bine să aleagă această cale. Oamenii deveneau tot mai curioşi, şi l-au lăsat şi pe Iovul să vorbească. Acesta a citit din Biblie şi a adus argumente că pocăinţa este poruncită de Domnul Isus, că nu este o altă cale spre cer decât cea prin pocăinţă, că singura cale este Domnul Isus, nu biserica. Oamenii au început şi ei să discute pro şi contra.
În urma acestei dispute, oamenii s-au dus de la adunare mai confuzi decât veniseră şi nu ştiau ce să creadă despre lupta asta a preoţilor cu pocăiţii.
Nici fierarul satului pe nume Pal Iosib nu era prea liniştit pentru că soţia lui Paulina mergea la pocăiţi şi dorea să se boteze, dar preotul aţâţa pe Iosib să nu o lase pe nevastă-sa să se pocăiască pentru că îl va face de ruşine în sat, mai ales că el era cunoscut ca un bun meseriaş. Iosib îşi ameninţa soţia în fel şi chip spunând că dacă se botează o omoară, dar cu toate astea, Paulina se boteză, iar soţul când află veni val-vârtej la ea în casă zicându-i:
- De ce te-ai botezat? Nu ţi-am spus eu să nu te botezi? Şi tu te botezi fără să-mi spui nimic, faci pe ascuns. La care, soţia inspirată de Duhul Sfânt, răspunde:
- Da ai vrut să te botezi şi tu? Astfel, omul iese din casă dând din mână şi bombănind singur.
Aşa se petreceau lucrurile atunci, de demult şi aşa veneau oamenii la credinţă, fără ruşine şi fără de teamă că semenii îi ocărau, îi ameninţau sau îi băteau ca pe nişte făcători de rele.

Sămânţa creşte şi rodeşte

Biserica se înmulţeşte şi în decurs de aproape 5 ani, ajunge la 12 membri:
Cosma Grigore.
Cosma Anica, soţia lui Grigore.
Cosma Miron, primul botezat baptist.
Cosma Ana, soţia lui Miron.
Cosma Anuca, fiica lui Miron.
Cosma Ioan, fiul lui Miron.
Cosma Grigoraş, fiul lui Grigore.
Marton Anuca, femeie bătută de preotul Cotuţ.
Gherman Ana a Iovuţului, bătută şi ea.
Mariuca Pursului, a treia bătută.
Oniga Floare a lui Obăr, ultima din grupul de femei bătute de preot.
Zaharie Veronica, a Florii.
Aceasta era mica turmă a Domnului care era încolţită, dar nu se temeau că aveau promisiunea Domnului şi se ţineau strâns de aceasta.
„ Nu te teme, turmã mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” - Luca 12:32. Aşa era credinţa fiecaruia, încercată şi bine fondată.
Primul pastor al Bisericii Baptiste din Rohia a fost fratele Precup Gheorge din Dumbrăveni. El venea, dădea Cina Domnului, făcea boteze, predica Evanghelia.

Problemele nu dispar, deşi adunarea credincioşilor este formată

Un om ce locuia aproape de Grigore, fiind morar, ca fratele nostru, pe nume Dumitru lui Anişca îl tot pîra pe Grigore la jandarmi că face propagandă bolşevică (acesta poate că era invidios pe Grigore că avea şi el moară). Din această cauză, şeful de post Bolboş, i-a arestat, le-a luat Bibliile şi cărţile ce le aveau şi i-a dus la tribunal în Dej, pentru că Rohia era atunci în judeţul Someş. La tribunal, după ce judecătorul i-a audiat, şi-a dat seama că nu este un caz penal, iar acuzatorii nu aveau motive bine întemeiate, aşa că li s-a dat drumul acasă. Nu aceeaşi soartă au avut-o fraţii din Dealul Mare, care, după cercetări au primit 6 luni de închisoare.
În această vreme, fraţii se adunau pe furiş pentru că preotul Gherman îl aţîţa pe Dumitru lui Anişca să-i spioneze pe pocăiţi şi preotul îi pâra la jandarmi, dar fraţii se adunau pe la căsoaiele de pe locurile departe de sat, prin pădurea din jur, ca să nu fie tulburaţi când făceau adunare.
În 1941 a primit Cuvântul Domnului, Găman Gheorge şi a dorit să fie botezat, dar preotul i-a acuzat pe fraţi de propagandă şi politică bolşevică, iar autorităţile ungureşti i-au şi arestat ducându-i la Tg. Lapuş. (În 1940 Ardealul a fost cedat ungurilor până în 1944). Aici, fraţii nu s-au putut apăra pentru că autorităţile nu ştiau româneşte, dar Găman şi-a chemat un prieten ungur să fie translator şi acesta a tradus jandarmilor unguri că aceşti oameni nu fac deloc politică şi nu sunt interesaţi de bolşevici, ci doar se adună în Numele Domnului Isus şi citesc din Biblie, predică şi cântă cântări religioase. Jandarmii i-au întrebat:
- Din ce cult sunteţi?
- Baptişti, au răspuns fraţii.
- „Baptişti jό!” au exclamat jandarmii, adică baptiştii sunt buni, apoi aceştia i-au îndemnat pe fraţi să meargă la Oradea să-şi scoată autorizaţie de funcţionare ca să nu mai aibă nicio problemă şi să nu mai poată fi pârâţi de preot.
Totuşi, preotul nu s-a lăsat intimidat şi l-a acuzat pe Găman că a venit din Oltenia să facă politică şi până la urmă, Găman a fost expulzat din Ardeal în Oltenia. Acest episod mi-a fost povestit chiar de fiul lui, profesorul Găman Ioan care era foarte supărat pe preot pentru că mama lui a avut de suferit fiind singură, fără soţ şi cu un copil în timpul războiului.
Sub ocupaţia ungurească, fraţii nu au mai avut probleme cu jandarmii pentru că aveau autorizaţie de funcţionare ca Biserică Baptistă. Adunările se făceau în casa lui Cosma Miron. Într-o duminică, unchiul meu, Bodea Simion, se întorcea acasă de la Biserica Ortodoxă şi era cu vecinul lui, Şleam Vasile, zis Ciulu bătrânu. S-au oprit în dreptul casei unde erau adunaţi fraţii care cântau şi batrânul a zis: „dacă aceştia n-or merge în cer, apoi nici noi nu l-om vedea” . Omul acesta era convins că aceşti oameni nu pot fi rătăciţi, cum le spunea mereu preotul la Biserică şi în loc să predice Evangelia, predica despre cât erau de rătăciţi pocăiţii.
Trei preoţi l-au împins pe Grigore să se pocăiască, dar după aceea l-au acuzat că s-a rătăcit. Primul a fost Gherman, care l-a forţat să mintă şi el nu a vrut să facă acest lucru. Apoi succesorul lui Gherman, preotul Man Augustin, care era foarte lacom de bani şi lua bani de la oameni săraci, iar diacul Grigore nu putea să sufere această purtare. Al treilea, a fost preotul Cotuţ, care citea blesteme pe oameni. Dar în toate acestea era mâna atotputernică a lui Dumnezeu care a cercetat şi această zonă cu Cuvântul Său.

O faptă de lumină într-o mare de întuneric

În timpul celui de-al doilea război mondial foametea era mare. Mama mi-a povestit că oamenii mâncau linte, un produs care nu era bun la gust şi pe mama o bătea bunica dacă nu mânca mămăliga de linte, dar mai bine accepta bătaia şi se hrănea cu lapte de la vaca lor. Atunci, o zi de sapă la porumb, se plătea cu un pumn de făină, oamenii erau foarte săraci. Aşa a fost tot războiul şi chiar după terminare oamenii o duceau foarte greu.
În anul 1944 unii bărbaţi erau pe front chiar şi băiatul fratelui Grigore, pe nume Grigoraş. În sat bântuia foamea, chiar şi pentru cei mai înstăriţi, pentru că oamenii trebuiau să dea cote la stat.
Într-o zi, sora Anica, soţia lui Grigore, atrage atenţia soţului şi copiilor să nu mai dea faină că nu mai este decât o cupă şi nu mai are din ce să facă mămăligă pentru că nimeni nu mai vine la moară că nu au cu ce. Dar în curtea lor apare un om sărac din sat pe nume Pop Ioan a lui Fugăuş, care pe un ton slab şi dureros spune:
- Bade Grigore, dă-mi un pumn de făină că mama este grav bolnavă şi nu a mâncat de trei zile.
Fratele, fără să stea cel puţin pe gânduri sau să se scarpine în cap se duce în moară şi adună toată faina ce era în coş şi o dă omului să facă mămăligă şi să mănânce ca să nu moară femeia. Fapta aceasta bună nu a fost bine răsplatită de soţie, care s-a aprins foc şi pară.
- Ce crezi tu acum, ce vă fac eu de mâncare diseară? Ţi-am spus că nu mai este, şi tu tot ai dat-o.
Fratele s-a pregătit în tăcere să plece la munca câmpului, iar după ce soţia a încetat de a mai face gălăgie, a spus:
- Lasă, femeie, că Domnul se va îngriji şi de noi să avem ce mânca pe diseară. Şi cu acestea au plecat amândoi la câmp ramânând acasă doar Anuca, una din fiicele lor de 14 ani să aibă grijă de casă.
Pe la amiază, a venit din Lăpuş o căruţă plină cu saci de grâu şi mălai să macine la moara lui Grigore, dar căruţa a trecut pe lângă moara lui Dumitru lui Anişca, chiar dacă morarul era în drum şi aştepta să vină oameni la moară. Când a văzut că se apropie o căruţă, tare s-a bucurat şi l-a chemat să intre la moara lui, numai că omul acela i-a zis: „eu numai la badea Grigore am măcinat şi acuma merg tot la el”. Acest morar era foarte mânios pe fratele Grigore şi de aceea îl dădea şi la poliţie şi îi zicea: „oamenii vreau numai la tine să vină” şi de multe ori Dumitru căuta ceartă cu Grigore.
Omul cu căruţa s-a dus la moara preferată, a descărcat caruţa cu saci, iar Anuca a turnat grăunţe în moară şi a pornit-o. Apoi a spus omului că pleacă după tatăl său să vină să pornească şi moara care macină grâu.
Grigore a venit repede şi i-a măcinat omului tot ce avea. Pe seară a mai sosit o căruţă care avea de măcinat, iar seara, când să facă Anica cina, erau 25 kg de făină şi a avut să facă şi pâine în cuptor.
Aşa era credinţa lui Grigore, iar Dumnezeu era cu el şi în adevăr Domnul avea grijă ca într-un sat cu multe lipsuri şi sărăcie ei să nu ducă lipsă de pâinea cea de toate zilele.
Toate acestea mi le-a povestit chiar Anuca, de mai multe ori, când îmi povestea despre credinţa tatălui său, dar le-am scris în 08.05.2006.
Al doilea pastor al Bisericii a fost fratele Poienaru Constantin. El venea şi dădea Cina Domnului şi predica Evanghelia, lucru ce-l făcea şi atunci cănd venea prin sat cu sticla în spate.
Odată cu terminarea războiului şi înlăturarea Comunismului s-a făcut şi reorganizarea administrativă, iar satul Rohia nu a mai aparţinut de oraşul Dej, ci de Baia Mare. Atunci şi fraţii şi-au schimbat privirea spre Biserica Baptistă din Baia Mare şi au venit fraţi din acea zonă.
În anul 1947 s-a botezat fratele Niculaie Cosma, fiul lui Miron şi nepot a lui Grigore. Botezul s-a oficiat în satul Măgoaja, în vale. Cel care a oficiat botezul a fost fr. Bododea din Arad şi s-au botezat mai mulţi tineri, atât baptişti cât şi penticostali împreună deoarece atunci încă nu se ştia de toţi membri bisericii că sunt două grupări.
In 1948 se boteaza sora Ana, zisă Anuca, fiica lui Grigore, căsătorita Paşca, căreia i se spunea Anuca lui Onisim.

Lupte şi în interiorul bisericii

Fraţii câştigau încetul cu încetul câte o luptă, ba cu preotul, ba cu călugărul, ba cu fierarul, ba cu jandarmii. S-a înjghebat o adunare de credincioşi baptişti, care se adunau la Miron şi una de penticostali, care se adunau la Sultănica lui Gheorge a Cionii. Se pocăiau oameni tineri, care urmau să se căsătorească si să aducă un pic de bucurie în mijlocul Bisericii, care, deşi era împărţită în două tabere, era formată din pocăiţi.
Era anul 1950 şi se anunţa câte o nuntă în fiecare tabară. Fratele Grigore îi lămureşte pe cei doi miri: Petrule Petrea, penticostal şi Onisim Paşca, baptist, să facă nunţile împreună că dădea bine la oameni, care puteau vedea unitatea pocăiţilor. Mirii au acceptat, dar fiecare şi-a chemat pastorul lui, penticostalul pe fr. Latis din Răzoare şi baptistul pe fr. Precup Gheorge din Dumbrăveni.
Pastorii nu s-au înţeles însă să lucreze împreună. Fr. Precup zicea că ei, baptiştii, deţin autorizaţie de funcţionare şi au mai mult dreptul să predice, aşa că s-a încins vorbire multă şi destul de mulţi oameni care au venit la prima nuntă de pocăiţi şi-au pierdut răbdarea. Atunci fratele baptist Petrule Iov a luat autorizaţia şi s-a dus la miliţie să prezinte situaţia. Miliţianul era fiu de baptist şi observă că lucrurile se agită neplăcut. Iovu îi spune că pastorul baptist se teme să predice cu predicatorul penticostal, că el nu are autorizaţie. Atunci miliţianul îi spune lui Iovu: „noi să vă facem vouă ordine, nu vă este ruşine?” Nunta a început, dar ruptura s-a produs şi au început unele frecuşuri între cele două tabere . Am scris şi acest episod pentru o informare corectă şi o prezentare a faptelor aşa cum mi le-au povestit fraţii.
2 Corinteni 7:5 - „Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri”.
Din 1953 – 1957 vine în Rohia ca pastor fratele Ghiţă Alexandru, care avea un duh blând şi de unitate, nu făcea nici el diferenţa între baptişti şi penticostali, care se adunau însă separat, el îndemnându-i să se adune o dată la unii şi data viitoare la ceilalţi, ca să nu fie pricină de poticnire pentru oameni .
In 1955, fr. Ghiţă botează în casa lui Miron, pe Pal Aurica căsătorită Cosma şi mai târziu îi spune fratele că este baptistă. Aurica şi cu Nicolaie se căsatoresc şi la nunta lor este invitat să predice fr. Miclăuş Nicolaie, un bun predicator în zona Baia Mare şi Satu Mare.
În acelaşi an se botează un tânăr din afara bisericii, pe nume Pop Ioan a lui Teodora Cionii, care în septembrie se căsătoreşte cu Reghina, una din fiicele lui Grigore, care era si ea botezată . Cununia religioasă s-a ţinut la adunarea din casa lui Miron şi a fost oficiată de fr. Pastor Ghiţă, iar masa la moara lui Grigore.
În acest an 1955, Biserica număra 13 membrii şi lucrarea începea să meargă destul de bine, dar în anul 1957 fr. Ghiţă pleacă din Baia Mare.
Baia Mare aduce un nou pastor în persoana fr. Dragu Petru, care nu era prea îngăduitor cu penticostalii şi a adâncit ruptura tot mai mult până ce, cam prin anul 1962 acest frate ridică autorizaţia de funcţionare şi o duce la Baia Mare, fără să ştie restul fraţilor ce s-a întâmplat cu ea. Fratele pastor mai acuza că biserica din Rohia nu cotiza cu bani la întreţinerea pastorului şi nu a mai venit. Dragu se retrage şi din lucrarea din Baia Mare în 1962 şi revine ca pastor doar în Baia Mare între anii 1965- 1970, după care pleacă la Oradea.
După anul 1948, comuniştii făceau presiune asupra bisericilor, prin anul 1954 Ministerul Cultelor a introdus „reglementări serviciilor religioase” care aveau drept scop reducerea substanţială a numărului de servicii şi alte activităţi în biserică. [9]
Statul se amesteca violent în treburile cultelor şi unii pastori mai cedau sub presiune. Aşa începe declinul Bisericii Baptiste din Rohia. Unele familii se mută în altă parte pentru că în sat nu mai era nici o posibilitate de serviciu din cauza comuniştilor care au naţionalizat morile, pe unele le-au închis, pamântul l-au luat la colectiv şi oamenii au fost dezorientaţi.
În 1960 familia Pop Ioan şi Reghina se mută în Baia Mare şi revin înapoi doar după căderea comunismului, dar în acest timp ei vin acasă în Rohia.
O altă fiică a lui Grigore, Oniţa se căsătoreşte cu fratele Gongola Ioan şi se mută şi ei la Baia Mare, apoi se mută în Reşiţa unde au 2 copii, un băiat şi o fată, dar în 1990 este asasinată în apartamentul lor întreaga familie, fără să se afle cine şi de ce.

O luptă cheamă altă luptă

Pe lânga luptele deschise dintre baptişti şi penticostali, apare o altă ameninţare care loveşte mai puternic direct în nucleul de bază al bisericii.
Biserica Baptista s-a adunat o vreme în casa lui Cosma Grigore. Acum erau singuri pentru că penticostalii se adunau la altă casă, nu departe, dar erau separaţi. Fratele Dragu, forţat de comunişti retrage autorizaţia de funcţionare a bisericii şi pe acest fond de tensiune apar martorii, care încolţesc biserica şi reuşesc să o rupă, aşa că cei doi fraţi care au luptat pe frontul primului război mondial şi s-au întors sănătoşi acasă au luptat cu propriile lor concepţii şi cu autorităţile şi au câştigat, acum se despart. Miron cu familia lui trec la martori, iar Grigore cu familia lui rămân credincioşi baptişti.
Lumea discută în sat până în ziua de azi, zicând : „Doi fraţi şi nu au aceeaşi credinţă!” şi poate şi asta a condus la a nu se mai pocăi oameni din sat la nici o grupare, aşa că azi sunt puţini credincioşi atât la baptişti şi penticostali, cât şi la martori.
Mulţumim Domnului că unii oameni din sat s-au pocăit prin ţară, cum este Nicu Zaharia care acum locuieşte în Târgu Lăpuş, Ioan Bel care locuieşte în Oarţa de Sus, Vasile Bel locuieşte din 2000 în Rohia, Cosma Dina, căsătorită Gulea, care locuieşte la Iernut, Vlasin Diana, căsătorită Tapu , care locuieşte la Cluj. Poate mai sunt şi alţii, dar nu avem la acest moment cunoştinţă de ei.
Despre ororile comuniste scrie şi Alexa Popovici în “Istoria Baptiştilor din România 1856-1989”, ediţie revizuită, editura Făclia, pag. 681-853, volumul III (1944-1989).
După 1965, fratele Gheorge Pop, penticostal a cerut fraţilor baptişti care nu mai aveau autorizaţie să li se alăture ca să fie un grup mai mare ca să poată obţine şi ei autorizaţia de funcţionare. Fraţii s-au adunat împreună cu penticostalii, dar fără să facă cerere de trecere, aşa că acum toţi erau penticostali. Înmormântarea lui Cozma Grigore a fost ţinută de către penticostali, în anul 1974.
O prezenţă baptistă a fost în 1975, când la înmormîntarea unei surori penticostale au venit corul şi pastorul Bisericii Baptiste din Baia Mare.
Azi 10.03.2010 sunt doar 4 fraţi, care fac parte din Biserica Creştină Baptistă "Sfânta Treime" din Târgu Lăpuş. Ne rugăm Domnului să se formeze iar o Biserică Baptistă în această zonă, în care ortodoxia stapâneşte.

Persoane care au primit Cuvântul în alte localităţi

Nelu Bel s-a întors la Domnul în Baia Mare, locuind în chirie la fam. Pop Ioan şi plecând la adunare cu dumnealor. Domnul a lucrat la inima lui şi s-a hotarât să-şi predea viaţa Domnului şi în 1973 primeşte botezul în Biserica Baptistă. În 1975 câştigă inima tinerei Rodica Mesaroş şi se hotărăsc să se căsătorească. Domnul i-a binecuvântat cu 4 copii Dana, Adrian, Adriana şi Camelia, acum ei sunt la casele lor. Nelu şi Rodica s-au retras din Baia Mare la Oarţa de Sus. Biserica l-a ales de pastor, dar păstoreşte şi câteva familii de albine.

Dina Cosma, căsătorită Gulea, fiica fratelui Nicolae şi Aurica Cosma. Iată-i mărturia:
“În 1974 am fost botezată. Botezul a avut loc în localitatea Suciu, iar fratele care ne-a botezat, fratele Mihis Augustin, ne-a pregătit la casa unei surori pe nume Parasca. Evenimentul a avut loc noaptea, fiind botezate 14 persoane tinere.
La liceu, am fost trasă la răspundere de către diriginta Crisnic Maria, deoarece m-am botezat şi a fost chemat tatăl meu să dea socoteală pentru mine. Totodată m-a ameninţat că o sa trimită o hârtie la facultatea unde voi da examen de admitere şi mă asigura ca nu voi fi admisă.
În 1976 am terminat liceul iar în 1977 am intrat la Facultatea de Ştiinţe Agricole din Cluj Napoca. Aici am frecventat Biserica Baptista “Iris” unde era pastor fratele Vadan. În anul II de studiu l-am invitat la biserica şi pe prietenul meu(viitorul soţ) Gulea Virgil care s-a pocăit şi a fost botezat în 1979. Anul următor ne-am căsătorit , cununia fiind făcută de fratele Lateş Ioan din Răzoare.
În anul 1981 am terminat studiile şi am fost repartizaţi la CAP Şeulia de Mureş. Următorii ani, cu ajutorul Domnului şi al fraţilor Voaideş Aurel şi Sfărcuş de la Baia Mare am găsit Biserica Baptistă din Tg. Mureş pe care am frecventat-o până la revoluţie. În 1990, siliţi de împrejurări ne-am mutat în oraşul Iernut unde suntem membri în Biserica Baptistă Emanuel.”
Prin ajutorul Domnului au 2 copii Daniel şi Daniela.
Fratele Virgil este acum prezbiter ordinat în Biserica din Iernut.

Diana Ţapu fostă Vlasin
“M-am născut în data de 29.01.1978 la Tg.Lăpuş, într-o familie ortodoxă. Tatăl meu este originar din Rohia.
Am început să citesc Biblia în jurul vârstei de 13-14 ani, tot atunci au apărut primele îndoieli şi conflicte cu ceea ce ştiusem eu până atunci. Nu am reuşit să găsesc răspunsul întrebărilor mele şi nu ştiam că există şi o altă cale în afară de ortodoxie. La acea vârstă fragedă şi având cunoştinţe şi înţelegere puţină am trecut de la starea de a crede că este ceva în neregulă cu mine pentru că mă îndoiam de anumite practici religioase , la a ma îndoi de existenţa lui Dumnezeu.
Primul contact cu mediul neoprotestant a fost prin soţul meu şi familia lui. Atunci am început să înţeleg că nu este nimic în neregulă cu mine şi am început să găsesc răspunsul întrebărilor mele şi să îmi găsesc drumul spre Dumnezeu. A urmat o perioadă în care Dumnezeu cu grijă şi răbdare ne-a îndreptat paşii spre El. A venit apoi ziua cand am realizat ca nu mai pot trăi o viaţă fără El şi împreună cu soţul meu ne-am botezat în Biserica Baptistă „Betel”, Cluj în data de 7.12.2008, zi în care s-a oficiat şi căsătoria religioasă, pastorul care a oficiat căsătoria a fost Marius Sabău, pastor al Bisericii Baptiste „Betel” Cluj.
Poate că mai sunt şi alţi fraţi împrăştiaţi prin ţară sau străinătate, dar de care noi nu ştim.

Note de subsol:

8. Satul şi mănăstirea Rohia – Emilian Birdaş pag.59
9. Confruntări- Iosif Ţon pag. 62