Lectură Creştină

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

Partea întâia

Capitolul 6

Dealul Greutăţilor

I-am văzut mergând aşa până au ajuns aproape de Dealul Greutăţilor, la poalele căruia se afla un izvor. De aici, din drumul care venea de la poartă, se despărţeau două drumuri, care o luau pe la poalele dealului; unul la dreapta, altul la stânga. Însă drumul cel îngust, care era şi cel adevărat, ducea drept în sus pe deal, iar suişul dealului se numea Greutate. Creştinul merse mai întâi la izvor şi bău din el ca să se răcorească. Pe urmă începu să urce dealul spunându-şi: Cu toate că dealul este înalt, totuşi îl sui; să nu iau în seamă greutatea; pe aici trece calea către viaţă; hai curaj, nu slăbi şi nu te teme; mai bine pe drumul drept cu toate că e greu decât pe un drum strâmb, măi uşor, dar care sfârşeşte rău.

Ceilalţi doi ajunseră şi ei până la poalele dealului. Când văzură însă că este povârnit şi înalt şi când mai văzură şi celelalte două drumuri pe care se putea merge, se hotărâră să meargă pe ele. Ei îşi închipuiau că aceste drumuri se vor întâlni în cealaltă parte a dealului, dând amândouă în drumul pe care o luase Creştinul. Unul din aceste drumuri se numea Primejdie, celălalt Nimicire. Unul din cei doi apucară pe drumul Primejdie, care îl duse într-o pădure; celălalt de-a dreptul pe drumul către Nimicire, care-l duse într-un ţinut de înălţimi întunecoase. Acolo se poticni şi căzu la pământ de unde nu se mai ridică.

Am urmărit pe Creştin să văd cum urcă el dealul; mai întâi alergă, pe urmă merse la pas, apoi începu să se agaţe şi să se târască în mâini şi genunchi atât era de abrupt locul. Cam pe la mijloc între vârful şi poalele dealului, se afla un umbrar frumos pe care-l făcuse Stăpânul dealului pentru odihna călătorilor obosiţi. Aici intră Creştinul şi se aşeză ca să se odihnească. Scoase din sân sulul de pergament şi citi în el lucruri care îl mângâiară; se auită apoi cu luare aminte la îmbrăcămintea care-i fusese dată lângă cruce, bucurându-se astfel din nou; în sfârşit aţipi apoi adormi de-a binelea şi dormi până se înnoptă. Dormind îi căzu sulul din mână; pe când dormea, veni cineva la el, îl trezi şi îi spuse: Du-te la furnici, leneşule! Uită-te cu băgare de seamă la ele şi fii înţelept.[1] Creştinul sări în picioare şi porni numaidecât la drum. Merse grăbit până ajunse în vârful dealului. Când ajunse aici, doi oameni veniră în goană la el. Unul se numea Fricosul, altul Bănuitorul. Creştinul le spuse: Ce faceţi, Domnilor? Alergaţi înapoi? Fricosul răspunse că merseseră spre Cetatea Domnului şi chiar urcase dealul acesta greu; dar, adaugă el, cu cât mergem, cu atât dăm peste mai multe primejdii; de aceea ne întoarcem înapoi.

Da, aşa-i zise Bănuitorul, chiar înaintea noastră pe drum sunt culcaţi doi lei; dorm, ori sunt treji, nu ştim, dar dacă ne apropiam de ei, hotărât că ne-ar fi rupt în bucăţi.

Creştinul răspunse: Mă faceţi să-mi fie şi mie frică; dar încotro să fug? Dacă mă întorc în ţara mea, ştiu că ea este sortită focului şi voi pieri negreşit; dacă însă voi putea ajunge în Cetatea Cerească, acolo nu mai sunt în primejdie. Trebuie să-mi iau inima în dinţi; să mă întorc înapoi asta n-ar însemna decât moartea. Dacă merg înainte, trec printr-o mare spaimă, dar pe urmă am viaţa veşnică; fie ci-o fi, merg înainte. Fricosul şi Bănuitorul coborâră în fugă dealul, iar Creştinul îşi văzu de drum. Începu să se gândească la cele ce-i spuseseră cei doi şi vru să scoată sulul din sân ca să citească din el, dar nu-l găsi. Creştinul era nespus de amărât şi nu ştia ce să facă. Pierduse tocmai ce-i era de trebuinţă ca să aibă mângâiere şi în acelaş timp cei trebuia ca să între în Cetatea Cerească. Se găsea în mare încurcătură şi nu ştia ce să facă. Îşi aduse în sfârşit aminte că dormise sub umbrarul de pe deal. Căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-l ierte, pe urmă se întoarse să-şi caute sulul.

Cine ar putea spune mâhnirea Creştinului, pe tot drumul înapoi? Ofta, plângea şi de multe ori se mustra că se apucase să doarmă într-un loc hotărât numai pentru puţină odihnă. Se întoarse înapoi căutând cu grijă pe tot drumul, când într-o parte când într-alta, doar o da peste sulul care îi adusese atâta mângâiere pe drum. Merse aşa până ce zări departe umbrarul unde se opri să doarmă. Apoi se mâhni şi mai mult, căci îşi aduse aminte că dormise acolo şi-şi spuse: O, nemernicul de mine că mi-am găsit să dorm ziua n-amiaza mare! M-am lăsat dus de poftă şi m-am folosit de umbrar să-mi răcoresc trupul, pe când Stăpânul dealului îl ridicase doar pentru puţină înviorare. Cât drum am făcut în zadar! La fel a fost şi cu copii lui Israel; din pricina păcatului lor au fost trimişi înapoi la Marea Roşie. Şi eu merg trist pe drumul acesta pe care puteam să merg voios, dacă n-aş fi dormit somnul acela păcătos! Cât de departe aş fi fost acum! Trebuie să fac de trei ori drumul; ba mi se pare că o să mă apuce şi noaptea, căci ziua este pe sfârşite. O, dacă n-aş fi adormit!

Ajunse înapoi la umbrar, se aşeză jos şi începu să plângă; dar, în cele din urmă, uitându-se sub un scaun, văzu sulul; îl luă tremurând şi-l băgă în sân. Cine poate spune bucuria lui? Căci sulul era doar chezăşia vieţii lui şi primirii la limanul dorit; de aceea Creştinul mulţumi lui Dumnezeu că îi îndreptase ochii spre sul, apoi bucuros şi cu lacrimi în ochi îşi continuă drumul. Cât de sprinten călcă acum! Cu toate acestea, înainte de a ajunge în vârful dealului, asfinţi soarele. Acesta îi aminti iarăşi cât de uşuratic fusese; începu să se tânguiască şi să-şi spună: O, somn păcătos! Iată că mă prinde noaptea pe drum din pricina ta! Trebuie să merg pe întuneric, nu văd cărarea şi trebuie să întâmpin răcnetul fioros al fiarelor sălbatice. Îşi mai aduse aminte de cele povestite de Bănuitor şi Fricos, privitor la leii pe care i-au întâlnit în drum. Îşi spuse în sine: Fiarele cutreieră noaptea după pradă şi dacă îmi vor ieşi înainte în întuneric, cum mă voi feri de ele ca să nu mă sfâşie? Pe când îşi plângea purtarea sa nesăbuită, iată că înaintea lui, lângă drum, văzu un palat fantastic, al cărui nume era Plin de Frumuseţe.

Note de subsol:

[1] Pildele 6.6.

sus