Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Lectură Creştină
 

 

 

Octombrie 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Discuţii Forum
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Proiectul Betania
Mărturisiri
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei


Lectură Creştină

 

 

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

 

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

 

Partea întâia

Capitolul 7

Palatul plin de frumuseţe

 

 

În visul meu l-am văzut pe Creştin grăbindu-se spre palat, cu gândul să ceară acolo găzduire. Nu merse mult şi când era ca la vre-o două sute de paşi de odăiţa portarului, ajunse pe un drum foarte îngust; se uită cu băgare de seamă şi văzu doi lei stând în drum. Acuma înţeleg, se gândi el, primejdia care a întors din drum pe Bănuitor şi Fricos! Leii erau însă înlănţuiţi, dar el nu vedea lanţurile. Îl apucă frica şi se gândea dacă nu-i mai bine să se întoarcă şi el înapoi după ceilalţi, căci nu vedea scăpare. Dar portarul care se chema Veghetorul, băgă de seamă din odăiţa lui şi-i strigă: Aşa de neputincios eşti? Nu te teme de lei, că sunt în lanţuri; sunt puşi aici ca să încerce credinţa celor ce vin. Ţine drept prin mijlocul cărării şi nu ţi se va întâmpla nimic.

 

L-am văzut apoi mergând înainte tremurând de frica leilor; îi auzi răcnind, dar nu-i făcură nimic. Era foarte bucuros şi merse până înaintea uşii unde era portarul, căruia îi spuse: Domnule, ce fel de casă este aceasta? N-aş putea să trag aici peste noapte? Portarul îi răspunse: Casa a fost clădită de Stăpânul dealului pentru odihna şi adăpostirea pelerinilor. Portarul l-a mai întrebat de unde vine şi încotro merge.

 

- Creştinul. Vin din Cetatea Pierzării şi merg la Muntele Sionului; dar pentru că a asfinţit soarele, aş vrea, dacă s-ar putea, să rămân aici peste noapte.

- Portarul. Cum te numeşti?

 

- Creştinul. Numele meu este acum Creştinul, dar mai înainte mă chema Fără-Har. Sunt din neamul lui Iafet, pe care Dumnezeu vrea să-l înduplece să locuiască în corturile lui Sem.[1]

 

- Portarul. Cum se face că vii aşa de târziu? A apus soarele.

 

- Creştinul. Aş fi ajuns mai devreme aici, dar păcătosul de mine, am adormit la umbrarul de pe deal. Şi tot aş fi ajuns mai devreme, dacă pe când dormeam n-aş fi pierdut sulul şi m-am urcat până în vârful dealului fără el; am fost nevoit să mă întorc unde dormisem, l-am găsit şi iată-mă acum aici.

 

Portarul. Foarte bine. Voi chema pe una din fecioarele palatului, căreia, dacă-i vei plăcea la vorbă, te va duce la ceilalţi dinăuntru, după rânduiala casei. Portarul sună clopotul şi veni o fecioară frumoasă, care se numea Priceperea; ea întrebă ce este.

 

- Portarul răspunse: Omul acesta este în călătorie; vine din Cetatea pierzării şi merge spre Muntele Sionului, dar pentru că-i obosit şi l-a apucat noaptea, m-a întrebat dacă n-ar putea să rămână aici peste noapte. I-am spus că am să te chem şi după ce ai să stai de vorbă cu el, vei face cum ţi se va părea mai nimerit, potrivit cu rânduielile casei.

 

Atunci ea l-a întrebat de unde este şi încotro se duce. L-a mai întrebat ce l-a făcut să pornească în călătorie şi el i-a spus tot. La urmă l-a întrebat cum îl cheamă. El spuse: Creştinul, şi mai adăugă: doresc cu atât mai mult să rămân aici peste noapte pentru că, după cum văd, casa aceasta a fost clădită de Stăpânul dealului pentru adăpostirea pelerinilor. Ea zâmbi, însă în ochi avea lacrimi. După un timp, ea spuse: Am să mai chem pe cineva din casă; alergă la uşă şi chemă pe Prevedere, pe Evlavie şi pe Dragoste, care, după ce au mai stat un pic de vorbă cu el, l-au dus în mijlocul familiei. Mulţi din ai casei îl întâmpinară în prag spunându-i: Intră, tu care eşti binecuvântat de Domnul! Casa noastră a fost clădită de Stăpânul dealului tocmai pentru primirea unor călători ca tine. Creştinul se plecă înaintea lor şi intră în casă. Îi dădură ceva să bea şi se învioră ca până la cină să mai stea de vorbă. Evlavie Prevedere şi Dragoste începură astfel:

 

- Evlavie. Acum, iubite Creştin, fiindcă în dragostea noastră te-am primit în casă, hai să vorbim despre tot ce ţi sa întâmplat în călătoria ta, pentru ca în felul acesta, dacă se poate să devenim cu toţii mai buni.

 

- Creştinul. Cu toată inima, şi mă bucur că vă vad atât de binevoitoare cu mine.

 

- Evlavie. Mai întâi, ce tea făcut să te hotărăşti pentru viaţa de pelerin.

 

- Creştinul. Am fost silit să-mi părăsesc ţara pentru că mă aştepta pieirea dacă rămâneam unde mă aflam.

 

- Evlavie. Dar cum se face că ai nimerit tocmai aici?

 

- Creştinul. Aşa a fost voia lui Dumnezeu. Pe când tremuram de frica pieirii şi nu ştiam încotro s-o apuc, spre fericirea mea, a venit la mine un om numit Evanghelistul şi m-a îndreptat spre Poarta Strâmtă, pe care nu aş fi nimerit-o niciodată altfel; şi aşa m-a pus pe drumul care m-a adus drept aici.

 

- Evlavie. Dar pe la casa Tălmăcitorului n-ai trecut?

 

- Creştinul. Ba da, şi am văzut acolo unele lucruri pe care am să le ţin minte cît voi trăi. Mai ales trei din ele: cum Hristos, în ciuda Satanei, întreţine în inimi lucrarea harului Său; cum a păcătuit un om până acolo că sa lipsit de orice îndurare a lui Dumnezeu, precum şi visul unuia care credea că a şi venit judecata de apoi.

 

- Evlavie. Cum asta, l-ai auzit povestindu-şi visul?

 

- Creştinul. Da, şi era înspăimântător; mă durea inima când povestea, totuşi nu-mi pare rău că l-am auzit.

 

- Evlavie. Cum asta, l-ai auzit povestindu-şi visul?

 

- Creştinul. El m-a mai dus să văd un palat măreţ şi pe oamenii care-l locuiau, îmbrăcaţi în aur; am mai văzut acolo cum un bărbat viteaz şi-a făcut drum cu sabia prim mijlocul oamenilor înarmaţi care stăteau în uşă ca să-l oprească să între – cum a fost poftit înăuntru, să dobândească slava veşnică; toate acestea mi-au atins inimă. Aş fi rămas un an întreg în casa bunului Tălmăcitor, dacă nu ar fi trebuit să merg mai departe

 

- Evlavie. Şi ce-ai mai văzut pe drum?

 

- Creştinul. Mai întrebi? Mai departe am văzut un om care era răstignit sângerând pe o cruce de lemn. Şi doar cât am privit la El şi povara mi-a căzut din spinare. Îmi părea ciudat, căci până atunci nu mai văzusem aşa ceva. Cum stăteam aşa şi mă uitam, au venit la mine trei fiinţe strălucitoare. Una din ele mi-a adeverit că păcatele îmi sunt iertate; a doua m-a dezbrăcat de hainele mele zdrenţăroase şi mi-a dat această haină înflorată; a treia mi-a făcut semnul care se vede pe frunte şi mi-a dat acest sul de pergament.

 

- Evlavie. Dar ai mai văzut şi alte lucruri nu-i aşa?

 

- Creştinul. Cele pe care le-am înşirat până acum sunt cele bune; dar am mai văzut şi altele. De pildă, am văzut pe cei trei oameni: Gogomanul, Leneşul şi Îngâmfatul, dormind lângă drum cu lanţuri de picioare. Dar credeţi că am putut să-i trezesc? Am mai văzut pe Tipicarul şi pe Făţarnic, cum au sărit zidul, ca să meargă după cum spuneau ei, spre Muntele Sionului. Dar au pierit repede, cum de altfel le şi spusesem, dar ei n-au vrut să mă asculte. Mai greu decât toate mi-a fost însă la urcatul acestui deal şi tot aşa de greu mi-a fost să trec pe lângă lei. Şi, în adevăr dacă nu ar fi fost acel Portar, nu ştiu dacă în cele din urmă nu m-aş fi întors înapoi. Acum însă mulţumesc lui Dumnezeu că mă aflu aici şi vă mulţumesc şi vouă că m-aţi primit.

 

Pe urmă Prevedere a găsit cu cale să-i mai pună câteva întrebări.

 

- Prevedere. Te mai gândeşti câteodată la ţara de unde vii?

 

- Creştinul. Da, însă cu multă ruşine şi scârbă. În adevăr, aş fi avut prilej să mă întorc acolo, însă acum doresc o ţară mai bună, adică pe cea cerească.[2]

 

- Prevedere. Nu mai duci cumva cu tine din apucăturile cu care erai obişnuit înainte?

 

- Creştinul. Da, însă fără voia mea; în deosebi gândurile ascunse ale firii pământeşti, cu care toţi cei din ţara mea, ca şi mine altădată, se desfată. Dar acum toate acestea mă chinuiesc şi dacă ar fi după mine, nu m-aş mai gândi la ele. Însă când vreau să fac bine, răul stă lipit de mine.[3]

 

- Prevedere. Nu ţi se pare uneori că ai şi biruit aceste obiceiuri care îţi dau atât de mult de gândit?

 

- Creştinul. Da, însă rareori se întâmplă acest lucru. Ceasurile acelea sunt ceasuri de fericire.

 

- Prevedere. Poţi să-ţi aduci aminte prin ce mijloace ţi se par aceste necazuri ca biruite?

 

- Creştinul. Da, când mă gândesc la ce am văzut la cruce; când mă uit la haina mea înflorată; când citesc pergamentul pe care îl port în sân şi când mă gândesc cu dor la locul spre care merg

 

- Prevedere. Ce te face să fii aşa de dornic să mergi la Muntele Sionului?

 

- Creştinul. Mă mai întrebi? Nădăjduiesc să văd colo viu pe Cel ce atârna neînsufleţit pe cruce; că acolo voi scăpa de toate aceste apucături care sunt în mine şi mă necăjesc fără încetare. Se spune că acolo nu este moarte şi că voi locui împreună cu cel pe care-l iubesc mai mult. Să vă spun drept, iubesc pe Cel ce m-a scăpat de povara mea şi sunt obosit de boala dinăuntrul meu. Tânjesc după veşnicie şi să fiu cu cei care strigă: Sfânt, sfânt, sfânt este Cel veşnic!

 

Pe urmă Dragoste întrebă pe Creştin: Ai familie? Eşti însurat?

 

- Creştinul. Am nevastă şi patru copii.

 

- Dragoste. Şi de ce nu i-ai adus cu tine?

 

- Creştinul începu să plângă şi răspunse: Vai, cum nu i-aş fi luat cu mine! Dar ei urau din răsputeri călătoria mea.

 

- Dragoste. Să fi vorbit cu ei, să fi încercat să le arăţi primejdia care-i aşteaptă dacă rămân acolo.

 

- Creştinul. Aşa am şi făcut şi le-am mai spus tot ce mi-a arătat Dumnezeu cu privire la nimicirea cetăţii noastre, însă le-am părut ca unul care vrea să râdă de ei şi nu m-au crezut.

 

- Dragoste. Te-ai rugat la Dumnezeu să binecuvânteze sfatul ce le-ai dat?

 

- Creştinul. Da, şi chiar cu multă dragoste, căci trebuie să ştiţi că îmi erau foarte dragi, nevasta ş sărmanii mei copilaşi.

 

- Dragoste. Dar le-ai vorbit de întristarea ta, de frica de nimicire, căci după părerea mea, nimicirea cetăţii voastre îţi este destul de vădită?

 

- Creştinul. De nenumărate ori. Ei puteau să vadă destul de bine frica mea, după înfăţişarea pe care o aveam, din lacrimile mele şi frământarea mea de teama judecăţii care atârna deasupra capetelor noastre; însă toate acestea nu au fost deajuns ca să-i convingă să vie cu mine.

 

- Dragoste. Dar cum motivau ei că nu vin?

 

- Creştinul. Ce să spun? Nevastă-mea se temea să nu piardă lumea aceasta, iar copii mei se ţineau de desfătările nesăbuite ale tinereţii. Şi aşa, fie dintr-o pricină, fie din alta, m-au lăsat să plec singur.

 

- Dragoste. Dar nu cumva printr-o purtare nelalocul ei, ai înăbuşit în tine toate cuvintele cu care căutai să-i îndupleci să vie cu tine?

 

- Creştinul. Se înţelege că nu mă pot lăuda cu viaţa mea, căci îmi dau seama că am făcut multe greşeli. Ştiu foarte bine că uşor poate să răstoarne cineva prin purtarea sa, dovezile şi sfaturile ce caută să le întipărească altora, spre binele lor. Totuşi pot să spun că m-am ferit cît am putut ca nu cumva printr-o faptă nepotrivită, să le fac nesuferită călătoria mea. Ba încă, din această pricină, chiar îmi spuneau că sunt prea aspru cu mine însumi şi că de dragul lor mă opresc de la lucruri în care ei nu vedeau nici-un rău. Mai mult: pot să spun că dacă ceva din mine le-a dat prilej să se poticnească, a fost tocmai multa mea grijă să nu să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, sau să fac vre-o nedreptate aproapelui meu.

 

- Dragoste. Aşa este! Cain a urât pe fratele său pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său drepte; şi dacă nevasta şi copii tăi au găsit un prilej de poticnire în tine din pricina aceasta, atunci ei au fost vinovaţi faţă de tine. Tu însă ţi-ai scăpat sufletul de vina sângelui lor.[4]

 

L-am văzut în vis stând aşa de vorbă până a fost gata cina şi s-au aşezat să mănânce. Masa era pregătită cu bucate gustoase şi vin bine limpezit, iar toată discuţia la masă a fost despre Stăpânul dealului: Despre ce făcuse El şi de ce clădise casa aceea. Din ce spuneau, am înţeles că El fusese un mare viteaz care s-a luptat cu cel ce avea stăpânirea morţii şi l-a biruit,[5] dar nu fără mare primejdie pentru Sine, lucru care m-a făcut să-l iubesc şi mai mult. – Căci, după cum am auzit vorbindu-se – spuse Creştinul, el a putut să facă aşa doar dându-şi sângele Său. Însă ceea ce pune o cunună slăvită de har peste tot ce făcuse El, era faptul că făcuse totul din dragoste curată faţă de ţara aceasta. Câţiva din ai casei mai spuneau ca îl văzuseră şi vorbiseră cu El după ce murise pe cruce. Ei adevereau că au auzit din gura Sa că El iubeşte foarte mult pe sărmanii pelerini, ca nimeni altul. Au dat şi o pildă despre cele ce spuneau, şi anume că El se dezbrăcase de slava Sa ca să poată veni în ajutorul celor sărmani. Ei l-au mai auzit zicând că nu vrea să locuiască singur pe Muntele Sionului. Afară de aceasta, ei mai spuseră că pe mulţi pelerini i-a făcut principi, cu toate că din naştere erau nişte cerşetori scoşi din gunoi.[5]

 

Aşa au vorbit până noapte târziu. Pe urmă, după ce s-au încredinţat în paza Stăpânului lor, se duseră să se odihnească. Pe călător l-au dus într-o odaie mare de sus, a cărei fereastră dădea spre răsărit. Odaia se numea Pace. Acolo dormi până se crăpă de ziuă, iar când se trezi începu să cânte.

 

Dimineaţa i-au spus călătorului să nu plece până nu-i vor arăta lucrurile minunate de acolo. L-au dus mai întâi în odaia unde ţineau cărţile ca să-i arate însemnări foarte vechi în care, după cum îmi amintesc în vis, era trecută spiţa neamului Stăpânului acelui deal: precum că El este Fiul Celui Bătrân în zile şi obârşia Sa este din veşnicie. Tot aici erau însemnate mai amănunţit faptele Sale şi numele multor inşi pe care îi luase în slujba Sa, cum i-a mutat apoi pe aceştia în nişte locuinţe care nu pot fi nimicite nici de mulţămea zilelor, nici de slăbiciune firii trecătoare.

 

I-au mai citit Creştinului câteva din faptele pe care le făcuseră unii din slujitorii Săi: au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat împliniri de făgăduinţe, au potolit leii, au stins puterea focului, au scăpat de sabie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.[6]

 

Pe urmă, au mai citit din alte însemnări ale casei, în care era arătat că domnul lor era gata să primească pe oricine şi să-i dea har, cu toate că altădată omul ar fi făcut mare ocară fiinţei şi faptelor Sale. Tot aici se aflau istorisiri despre alte lucruri însemnate, precum şi prorociri de lucruri care se vor împlini negreşit, spre spaima duşmanilor, cît şi spre mângâierea pelerinilor.

 

A doua zi îi arătă tot felul de arme: săbii, paveze, coifuri, platoşe, rugăciuni stăruitoare şi încălţăminte – erau atâtea arme că se putea înarma cu ele în slujba Domnului tot atâţia oameni câte stele pe cer.

 

I-au mai arătat şi câteva din uneltele cu care unii din slujitorii Săi făcuseră lucruri minunate. I-au arătat toiagul lui Moise, ciocanul şi ţepuşa cu care a omorât Iael pe Sisera; ulcioarele, trâmbiţele şi flăcările cu care Ghedeon a pus pe fugă oştirile lui Madian; lancea cu care a ucis Şamgar şase sute de oameni; praştia şi piatra cu care David a ucis pe Goliat din Gat, precum şi sabia cu care va omorî Domnul pe Omul păcatului în ziua în care el se va năpusti asupra prăzii sale. I-au mai arătat încă multe alte lucruri minunate, de care Creştinul s-a bucurat nespus.

 

Creştinul s-a sculat să plece, dar l-au rugat să mai rămână până a doua zi. Şi atunci – spuseră cele trei însoţitoare – dacă va fi cerul senin, îţi vom arăta Munţii Plăcuţi, care te vor mângâia mult, pentru că ei se află şi mai aproape de limanul dorit. El se învoi şi rămase. Când se făcu ziuă, se duseră pe acoperişul casei şi-i spuse să privească spre miază zi.[7] Creştinul văzu în depărtare un ţinut muntos foarte frumos, împodobit cu păduri, viţă de vie şi alte roade, flori, izvoare şi fântâni nespus de frumoase. El întrebă cum se numeşte acea ţară; îi spuseră că e ţara lui Emanuel şi este pentru folosinţa tuturor pelerinilor. Iar când vei ajunge acolo – îi spuseră, vei putea să vezi până la poarta Cetăţii Cereşti pe care ţi-o vor arăta păstorii care trăiesc în munţi.

 

Creştinul se pregăti de plecare şi gazdele au fost de acord. Dar mai întâi, spuseră ei, să ne reîntoarcem la sala de arme. Acolo l-au înarmat din cap până-n picioare, pentru cazul când ar fi atacat pe drum.

 

Note de subsol:

 

[1] Geneza 9.27;

 

[2] Romani 7.21;

 

[3] 1 Ioan 3.12; Ezechiel 3.19;

 

[4] Evrei 2. 14-15;

 

[5] 1 Samuel 2.8;

 

[6] Evrei 11.33-4;

 

[7] Isaia 33.16-17.

sus

Ce este nou?

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate