Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Lectură Creştină
 

 

 

Iulie 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Proiectul Betania
Mărturisiri
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei


Lectură Creştină

 

 

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

 

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

 

Partea întâia

Capitolul 4

Casa Tălmăcitorului

 

Creştinul merse înainte până la casa Tălmăcitorului, unde bătu mult la uşă. Într-un târziu cineva veni şi întrebă cine bate.

 

- Domnule, răspunse Creştinul, sunt un drumeţ pe care un prieten al stăpânului casei acesteia l-a trimis aici pentru lămuriri. Aş fi bucuros să pot vorbi cu stăpânul casei.

Omul strigă pe stăpânul casei care, după câteva clipe, veni la Creştin şi-l întrebă ce doreşte.

 

- Domnule, zise Creştinul, vin din Cetatea Pierzării şi merg spre Muntele Sionului. Cel care stă la poarta de la intrarea acestui drum mi-a spus că ajuns aici îmi vei arăta lucruri minunate, care îmi vor prinde bine pentru drumul meu.

 

Tălmăcitorul îi spuse: Intră şi îţi voi arăta ce-ţi va fi de folos. Apoi porunci servitorului să aprindă lumina şi chemă pe Creştinul să-l urmeze. Ajuns la o încăpere mai într-o parte, spuse slujitorului să deschidă uşa. Atunci Creştinul văzu atârnând pe peretele acelei încăperi chipul zugrăvit al unui bărbat; el avea ochii ridicaţi spre cer, în mână ţinea Biblia, iar pe buzele lui era scrisă legea adevărului; lumea era înapoia lui; parcă chema pe oameni la Dumnezeu, iar deasupra capului său avea o cunună de aur.

 

Creştinul întrebă. Ce va să zică asta?

 

- Tălmăcitorul. Bărbatul al cărui chip îl vezi e unul dintr-o mie. El poate spune ca apostolul: Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Isus Hristos, prin Evanghelie; copii mei pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când va lua Hristos chip în voi.[2] Că-l vezi cu ochii ridicaţi spre cer, cu Biblia în mână şi având legea adevărului scrisă pe buzele sale, aceasta înseamnă că opera sa este să cunoască lucruri ascunse şi să le descopere păcătoşilor; de aceea îl şi vezi parcă chemând pe oameni la Dumnezeu, cu lumea înapoia lui şi o cunună de aur deasupra capului; aceasta înseamnă că pune puţin preţ pe lucrurile pământeşti, din dragostea ce o are faţă de slujba încredinţată de Stăpânul său, el va fi negreşit răsplătit cu slavă în lumea de apoi. Ţi-am arătat mai întâi acest chip, spuse Tălmăcitorul, pentru că numai bărbatul care îl vezi are de la Stăpânul locului către care mergi împuternicirea să te călăuzească prin toate greutăţile peste care poţi să dai în drum. De aceea, ia bine seama la ce ţi-am arătat, ca nu cumva să întâlneşti în cale oameni care se prefac că te duc pe calea cea bună dar drumul lor duce la moarte.

 

Apoi l-a luat de mână şi l-a dus într-o sală largă şi plină de praf, pentru că nu fusese măturată. După ce Creştinul privi puţin prin sală, Tălmăcitorul chemă pe un om să o măture. Când acesta a început măturatul, se ridică atâta praf încât Creştinul era cât pe ce să se înăbuşe. Tălmăcitorul porunci atunci unei servitoare să aducă apă şi să stropească pe jos. După aceasta încăperea fu curăţată cu uşurinţă.

 

Creştinul întrebă: Ce va să zică asta?

Tălmăcitorul răspunse: Sala aceasta reprezintă inima omului care nu a fost sfinţită prin harul dulce al Evangheliei. Praful este păcatul şi stricăciunea dinăuntru, care murdăresc pe om. Cel ce a început să măture întâi este Legea; dar cea care a dus apă şi a stropit este Evanghelia. Ai văzut că atunci când a început să măture, praful sa ridicat din toate părţile, mai-mai să te înece şi încăperea tot n-a putut fi curăţată. Aceasta să-ţi fie de învăţătură: că Legea, prin felul ei de a lucra, în loc să cureţe inima de păcate, mai tare le aţâţă, le face mai puternice şi le înmulţeşte, tocmai pentru că le descoperă şi le interzice, dar nu-ţi dă puterea să le biruieşti.[3] Ai văzut apoi pe fata care a stropit cu apă şi astfel odaia a fost cu uşurinţă curăţata. Aceasta înseamnă că imediat ce pătrunde în inimă Evanghelia, cu puterea ei dulce şi binefăcătoare, păcatul este biruit şi stăpânit. Prin credinţă în Evanghelie, inima se curăţă şi ajunge astfel în stare că poate să locuiască în ea Împăratul Slavei.

 

Am mai văzut apoi pe cineva apropiindu-se de un copil numit Patimă, cu un sac plin cu tot felul de lucruri preţiose pe care le deşerta la picioarele lui. Patimă le şi luă şi se bucură de ele, bătându-şi joc de un altul numit Răbdare. Dar în câteva clipe toate lucrurile aduse erau risipite şi nu mai rămăsese din ele decât zdrenţe.

 

Creştinul spuse Tălmăcitorului: Desluşeşte-mi bine toate acestea.

 

- Cei doi copii, spuse el, sunt două pilde. Patimă reprezintă pe omul care încă mai este în această lume, iar Răbdare pe cel care aşteaptă viaţa viitoare. Căci după cum ai văzut, Patimă vrea să aibă toate chiar în anul acesta, adică în această lume, aşa sunt cei care trăiesc pentru această lume. Ei socotesc că le trebuiesc toate cele bune chiar acum. Ei nu pot să aştepte până anul viitor, adică până în lumea de apoi, pentru ca acolo să primească partea lor de lucruri bune. Zicala „Mai bine vrabia din mână decât cea de pe gard”, are pentru ei mai mare putere decât toate mărturiile dumnezeeşti despre bunurile viitoare. Şi cum ai văzut, în scurtă vreme le-a risipit pe toate şi nu i-au mai rămas din ele decât zdrenţe, tot aşa le va merge tuturor celor ca el la sfârşitul acestei lumi.

 

- Acuma văd, zise Creştinul, că Răbdare este mai înţelept şi aceasta din mai multe motive. Întâi pentru că el aşteaptă lucrurile mai bune, al doilea pentru că va avea parte de glorie, pe când celuilalt nu-i va mai rămâne nimic.

 

- Tălmăcitorul. Da, aşa este, şi la ceasta mai poţi adăuga o a treia pricină şi anume; cele ce nu se văd sunt veşnice, pe când cele ce se văd sunt trecătoare. De asta, nu Patimă, care a avut mai înainte lucrurile sale bune, o să râdă de Răbdare, ci Răbdare va râde de Patimă, pentru că el va avea lucrurile sale pe urmă; căci ce vine întâi trebuie să facă loc întotdeauna la ce vine mai pe urmă; şi ce vine la urmă nu lasă loc la nimic, căci nu este nimic care i-ar mai putea urma. De aceea, cine îşi ia de la început partea sa, şi-o va cheltui cu vremea, însă cine îşi ia partea la urmă, o va păstra pentru totdeauna. Din aceasta pricină se şi spune celui bogat: Tu ţi-ai luat cele bune în viată, iar Lazăr pe cele rele; acum aici el este mângâiat, iar tu chinuit.[4]

- Creştinul. Acum înţeleg că nu este bine să doreşti lucrurile pământeşti, ci să aştepţi pe cele din lumea de apoi.

 

- Tălmăcitorul. Aici ai spus adevărul, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.[5] Totuşi, pentru că lucrurile pământeşti sunt atât de apropiate de pornirile noastre trupeşti, iar pe de altă parte, pentru că lucrurile lumii viitoare şi cugetul nostru pământesc sunt străine între ele, de aceea zic, cele dintâi sunt îngrădite lesne, pe când cele din urmă rămân îndepărtate.

 

Am văzut apoi în vis că Tălmăcitorul a luat pe Creştin de mână şi l-a dus într-un loc unde, lângă un zid, ardea un foc, un om turna mereu apă peste el ca să-l stingă. Totuşi focul continua să ardă, flăcările lui se făceau tot mai mari. – Ce înseamnă asta? întrebă Creştinul.

 

Tălmăcitorul răspunse. Focul acesta este opera pe care o isprăveşte harul divin în inima omului. Cel ce toarnă apă în el ca să-l stingă este diavolul. Totuşi, după cum vezi, focul arde mai puternic; pricina ţi-o voi explica numaidecât. Apoi sa dus cu el de partea cealaltă a zidului, unde un om ţinea un vas cu untdelemn în mână, din care turna pe ascuns în foc.

 

Creştinul întrebă: Ce va să zică asta?

 

- Tălmăcitorul răspuns: Acesta este Hristos, care, vărsând neîncetat din untdelemnul harului Său, întreţine opera începută în inima omului. Prin acesta se vede că, cu toată stăruinţa diavolului, harul Domnului lucrează în inima poporului Său. Cum ai văzut , El stă în spatele zidului ca să întreţină focul: aceasta înseamnă că pentru un om încercat de diavolul, îi este foarte greu să înţeleagă cum se întreţine lucrarea harului în inima sa.

 

Apoi Tălmăcitorul condu-se pe Creştin într-un loc frumos, unde se afla un palat măreţ. Creştinul privea cu admiraţie. El mai văzu nişte oameni îmbrăcaţi în aur, plimbându-se pe terasa palatului.

 

Putem să intrăm? – întrebă Creştinul. Tălmăcitorul îl duse la uşa palatului: aici stătea o mare mulţime de oameni, dorind parcă să între, dar nu îndrăzneau. Lângă uşă, la o masă, stătea un om. Avea înaintea lui o călimară şi un registru în care să scrie numele celor ce doreau să între înăuntru. Văzu apoi în poartă oameni înarmaţi, hotărâţi să atace pe cei ce ar fi încercat să între înăuntru. Aceasta uimi pe Creştin. Toţi se trase înapoi de frică, dar Creştinul văzu un om cu înfăţişarea foarte hotărâtă, care merse drept la cel care stătea să scrie, şi îi spuse: Scrie numele meu! Apoi scoase sabia din teacă, îşi puse un coif pe cap şi se repezi spre poartă, aruncându-se asupra oamenilor înarmaţi, care loveau în el cu sălbăticie. Dar omul nu-şi pierdu cumpătul, ci începu şi el să lovească în dreapta şi-n stânga. După ce primi mai multe lovituri, răni şi el la rândul lui pe cei care închideau intrarea, trecu biruitor prin mijlocul lor şi intră în palat. Acolo răsună dulce glasul celor dinăuntru, al celor care petreceau pe terasele palatului. Ei îi spuneau noului venit: Intră, intră! Vei dobândi o slavă veşnică! Omul intră şi fu îmbrăcat în haine strălucitoare ca şi ceilalţi. Creştinul luminat de un zâmbet spuse: Cred că ştiu ce înseamnă asta.

 

- Lasă-mă să mă duc – zise Creştinul. – Încă nu, răspunse Tălmăcitorul, până nu-ţi voi arăta şi alte lucruri; după aceea vei putea să-ţi continui călătoria. Şi luându-l din nou de mână îl conduse într-o încăpere întunecoasă; acolo, într-o cuşcă de fier, şedea un om. El părea foarte trist. Stătea cu ochi plecaţi, cu mâinile încleştate şi ofta amar de parcă i se rupea inima. – Ce înseamnă asta? întrebă Creştinul.

 

Tălmăcitorul îi spuse să vorbească el însuşi cu omul. Creştinul îl întrebă: Cine eşti?

 

- Eu sunt ce n-am fost altădată, răspunse omul.

 

- Şi ce-ai fost altădată? întrebă Creştinul.

 

- Omul răspunse: Altădată mărturiseam cu râvnă credinţa, atât mie însumi cât şi altora. Altădată mă credeam demn de Cetatea Cerească şi mă gândeam cu bucurie că voi merge acolo.

 

- Creştinul. Şi acuma ce eşti?

 

- Omul. Acum sunt un om deznădăjduit; ferecat în deznădejde, în cuşca asta de fier. Nu mai pot ieşi din ea, din nefericire.

 

- Creştinul. Dar cum ai ajuns în starea aceasta?

 

- Omul. Am încetat să veghez şi să trăiesc în cumpătare. M-am lăsat dus de poftele mele. Am păcătuit împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Am întristat pe Duhul Sfânt şi El sa depărtat de mine; l-am lăsat pe diavolul să pună stăpânire pe mine. Am provocat mânia lui Dumnezeu şi El m-a părăsit. Inima mi s-a împietrit până într-atâta că nu mă mai pot pocăi.

 

Creştinul spuse atunci Tălmăcitorul: nu mai e oare nici o nădejde pentru omul acesta? – Întreabă-l, spuse Tălmăcitorul

 

- Creştinul se adresă omului. Nu mai e oare vre-o nădejde, vei rămân veşnic în cuşca aceasta a deznădejdii?

 

- Omul. Nu, nu mai e nici-o nădejde.

 

- Creştinul. De ce? Doar Fiul Celui Preaînalt e atât de milostiv!

 

- Omul. Da, dar eu L-am răstignit a doua oară; am batjocorit fiinţa Lui. I-am dispreţuit neprihănirea, am pângărit sângele Lui şi am batjocorit Duhul harului. [6] prin aceasta m-am înlăturat singur de la toate făgăduinţele, deci pentru mine n-a mai rămas decât ameninţarea cumplită a unei judecăţi care este dinainte hotărâtă şi a focului care va mistui pe răzvrătiţi, deci şi pe mine.

 

- Creştinul. Pentru ce te-ai aruncat singur în nenorocirea asta?

 

- Omul. De dragul poftelor, plăcerilor şi bogăţiilor lumeşti; îmi făgăduiam singur desfătare când le voi gusta. Dar acum fiecare din aceste lucruri mă roade ca un vierme de foc.

 

- Creştinul. Nu poţi să te mai pocăieşti acum şi să te întorci la Dumnezeu?

 

- Omul. Dumnezeu nu-mi mai primeşte pocăinţa. Cuvântul Său nu mă mai îndeamnă să cred, ba încă însuşi El ma închis în cuşca asta de fier: nici un om nu mă poate scoate de aici. O, Veşnicie! Veşnicie! Cum voi lupta eu cu chinurile care mă aşteaptă în viitor.

 

Tălmăcitorul spuse Creştinului: Ţine minte ticăloşia acestui om, să-ţi fie o pildă veşnică, să te înfioare.

 

- Într-adevăr este cumplit! Spuse Creştinul. Dumnezeu să-mi ajute să veghez, să fiu treaz şi să mă rog, ca să mă pot feri de tot ce a pricinuit nenorocirea acestui om. Dar nu-i timpul să-mi văd de drum?

 

- Tălmăcitorul. Am să-ţi mai arăt un singur lucru apoi poţi să-ţi continui drumul. El îl conduse pe Creştin din nou într-o odaie unde un om tocmai se sculase din pat, şi îmbrăcându-se era îngrozit, tremurând.

 

Creştinul întrebă: Ce are acesta? Tălmăcitorul porunci omului să spună de ce tremură. Acesta răspunse: Am văzut azi noapte în vis că tot cerul sa întunecat. Tuna şi fulgera aşa de îngrozitor că ma apucat o spaimă de moarte. M-am uitat în sus şi am văzut în visul meu, norii trecând neobişnuit de repede. Apoi am auzit sunet de trâmbiţe şi am văzut un Om pe nor, Înconjurat de cetele cereşti. Toţi erau împresuraţi de flăcări; chiar şi cerul era cuprins de foc. Apoi am auzit un glas puternic: Sculaţi-vă cei morţi şi veniţi la judecată! Îndată stâncile au crăpat, mormintele s-au deschis şi morţii din ele au ieşit afară. Unii erau plini de bucurie şi priveau în sus, alţii căutau să se ascundă prin munţi. Cel care şedea pe nor a deschis cartea şi a poruncit întregii lumi să se înfăţişeze înaintea Sa. O flacără mare şi o oarecare distanţă îl despărţea de ceilalţi, aşa cum este între judecător şi inculpaţi la judecată. Am auzit de asemenea strigându-se celor ce înconjurau pe omul de pe nor: Adunaţi neghina, pleava, paiele şi aruncaţi-le în iazul de foc! La aceste cuvinte, foarte aproape de locul unde stăteam eu, s-a deschis o prăpastie fără fund. Din ea ieşea fum şi cărbuni aprinşi, cu un zgomot înspăimântător. Judecătorul porunci din nou: Adunaţi grâul în grânar! Atunci am văzut că mai mulţi au fost ridicaţi pe nori, dar eu am fost lăsat jos. Căutam să mă ascund, dar nu puteam, căci Cel ce şedea pe nor se uita la mine. Păcatele mele îmi veneau în minte şi mă chinuia cunoştinţa. Tocmai atunci m-am trezit din somn.[6]

 

- Creştinul. Dar ce te-a înfricoşat aşa de tare din visul acesta?

 

- Omul. Credeam că a venit ziua judecăţii şi eu nu sunt pregătit pentru aceasta. Ce ma speriat şi mai mult a fost că îngerii au luat sus în cer pe mai mulţi, iar pe mine m-au lăsat locului. Şi pe lângă aceasta, prăpastia fără fund sa deschis aproape de locul unde stăteam eu. Mă mustra şi conştiinţa, dar Judecătorul nu-şi mai lua ochii de la mine; mă privea cu mânie.

 

Tălmăcitorul spuse Creştinului: Ai luat bine seama la toate acestea?

 

- Creştinul. Da şi ele mă înfricoşează, dar îmi dau şi nădejde.

 

- Tălmăcitorul. Atunci păstrează-le toate în inima ta, ca să-ţi fie ca un imbold care să te împingă să urmei calea pe care trebuie să mergi.

 

Creştinul se pregăti să-şi urmez drumul. Tălmăcitorul mai adăugă: Mângâietorul să fie totdeauna cu tine, Creştine ca să te călăuzească pe drumul care duce spre Cetatea Cerească. Creştinul porni la drum, zicându-şi în sine: Am văzut aici lucruri foarte folositoare, unele plăcute, altele cumplite, care mă îndeamnă să stărui în ceea ce am început, să cuget la ele şi să înţeleg bine de ce mi-au fost înfăţişate. Mulţumesc bunule Tălmăcitor.

 

Note de subsol

 

[1] 1 Corinteni 4.15; Galateni 4.19;

 

[2] Romani 7.9; 1 Corinteni 15. 56;

 

[3] Luca 16.25;

 

[4] 2 Corinteni 4.18;

 

[5] Evrei 6.6; Luca 19.14; Evrei 10.26-29;

 

[6] Matei 3.12; Luca 3.17.

 

sus

Va urma...

Ce este nou?

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate