Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Lectura Crestina
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Istorie
Pastorala
Cartea Crestina
Eseuri Crestine
Umor
Marturisiri
Proiectul Betania
Pagina Femeii
Mass-Media
Stiri
Lectura Crestina
Posta Redactiei


Lectură Creştină

 

 

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

 

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

 

Partea întâia

Capitolul 9

Valea Umbrei Morţii

 

 

După această vale începea alta, numită Valea Umbrei Morţii. Creştinul trebuia neapărat să treacă prin ea, pentru că drumul spre Cetatea Cerească trecea prin mijlocul ei. Valea era foarte singuratică. Prorocul Ieremia zugrăveşte astfel; Este o pustie, un pământ uscat şi plin de gunoi, un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii, pe unde nu trece şi nu locuieşte nimeni.[1]

 

Creştinul se afla acum într-o primejdie şi mai mare decât lupta cu Apolion, după cum veţi vedea în cele ce urmează. Îndată ce ajunse la gura Văii, întâlni doi oameni; erau fii ai acelora care aduseseră veşti rele despre ţara cea bună, Ţara Făgăduită.[2] Ei se grăbeau să facă drumul înapoi. Creştinul întrebă: Încotr-o mergeţi?

 

Ei răspunseră: înapoi, înapoi şi dorim să vii şi tu cu noi, dacă ţii la viaţa şi la fericirea ta.

 

- Creştinul. De ce? Ce sa întâmplat?

 

- Mai întrebi? Ziseră ei. Am cutezat şi am mers cât mai departe pe drumul acesta, şi nu mai ajungeam înapoi, dacă mergeam mai departe; n-am mai fi fost aici să-ţi aducem aceasta ştire.

 

- Dar ce s-a întâmplat? mai întrebă Creştinul.

 

- Ehei, eram cât pe ce să intrăm în Valea Umbrei Morţii, dar, din fericire, am văzut primejdia înainte de a da peste ea.

 

- Dar ce aţi văzut?

 

- Mai întrebi? Valea este întunecată ca păcura. Am mai văzut acolo duhuri rele, vârcolaci şi baluri din iad. Am auzit urlete şi gemete ca ale unor oameni care suferă chinuri mari. Peste vale plutesc norii morţii; într-un cuvânt, locul este îngrozitor.[3]

 

- Totuşi, spuse Creştinul, din ce mi-aţi spus voi, înţeleg că acesta este drumul meu către limanul dorit.

 

- E poate drumul tău, dar nu al nostru.

 

S-au despărţit, iar Creştinul îşi văzu de  drum, cu sabia în mână, de frică să nu fie atacat.

 

Am văzut apoi în vis că în această vale, pe dreapta, cât ţinea ea, era un şanţ adânc. În acest şanţ, orbii au dus pe orbi în toate vremurile şi au pierit acolo cu toţii. Pe stânga era o mlaştină aşa de adâncă, încât dacă un om cădea în ea nu-i dă de fund; aici a căzut demult regele David şi ar fi pierit, dacă Cel Atotputernic nu l-ar fi scos.[4]

 

În acest loc cărarea era foarte îngustă, de aceea Creştinul se afla în mare primejdie: mergând prin întuneric el căuta să se ferească de şanţ, dar era în primejdie să cadă de cealaltă parte în mocirlă. A mers aşa înainte; l-am auzit suspinând; în afară de primejdiile arătate, pe cărare era acum aşa de întuneric, în cât ridicând piciorul ca să păşească, nu ştia unde să calce.

 

Am mai văzut că gura iadului era cam pe la mijlocul văii şi se afla chiar lângă drum. Ce mă fac acum? – se gândi Creştinul. Flăcări şi fum, scântei şi vuiet mare ieşeau din gura iadului. Creştinul îşi băga sabia în teacă şi se servi de altă armă, numită rugăciunea stăruitoare.[5] L-am auzit strigând: Doamne, mântuieşte-mi sufletul![6] Aşa a mers multă vreme; flăcările se apropiau de el. Auzea şi glasuri înspăimântătoare din toate părţile, încât uneori credea că va fi făcut bucăţi sau călcat în picioare. Această privelişte înspăimântătoare a văzut şi auzit el cale de câteva ceasuri; la un moment dat i se păru că vrăjmaşii îl pândesc în umbră. Se opri şi începu să chibzuiască ce să facă. În unele clipe era gata să se întoarcă înapoi, dar se gândea că poate va fi străbătut jumătate din vale. Îşi mai aduse aminte cum biruise multe primejdii şi că dacă s-ar întoarce înapoi, primejdia ar fi poate mai mare. Vrăjmaşii păreau că se apropie de el tot mai mult; când veniră aproape de el strigă; Merg în puterea Domnului Dumnezeu! Atunci ei o luară la fugă şi nu se mai arătară.

 

N-aş vrea să uit un lucru: am băgat de seamă că bietul Creştin era aşa de tulburat că nici glasul nu şi-l mai cunoştea; când ajunse în dreptul deschizăturii iadului, unul din duhurile rele se furişă înapoia lui, se apropie încetişor şi tot şoptindu-i, îl făcu să-i vie în minte multe hule grele, dar el credea că aceste hule izvorăsc chiar din inima lui. Aceasta nelinişti pe Creştin mai mult decât tot ceea ce i se întâmplase până atunci; adică gândul că el huleşte pe Acela pe care până atunci îl iubise atât de mult. Şi chiar acum, dacă ar fi putut, n-ar fi făcut aşa; însă nu se pricepu să-şi astupe urechile, sau să-şi dea seama de unde veneau aceste hule.

 

Mersese vreme îndelungată aşa trist, când i se păru că aude glasul unui om care mergea înaintea lui spunând: Chiar dacă ar fi să umblu prin Valea Umbrii Morţii nu mă tem de nici-un rău căci Tu eşti cu mine.[7] Atunci Creştinul se bucură căci şi alţi oameni temători de Dumnezeu se aflau ca şi el în acea vale; pentru că văzu că Dumnezeu era cu ei, cu toate că ei erau posomorâţi şi trişti. Şi de ce n-ar fi tot aşa cu mine, se gândi Creştinul, chiar dacă din pricina piedicilor eu nu pot să văd pe unde merg.

 

În sfârşit, trăgea nădejde că dacă îl va putea ajunge din urmă, pe omul care mergea înainte, va avea un tovarăş de drum. Merse deci mai departe şi strigă pe cel dinainte. Dar acela nu ştia ce să răspundă, pentru că şi el se credea singur pe drum.

 

Curând se făcu ziuă. Atunci Creştinul spuse. El a prefăcut umbra morţii în zori.[8]

 

Cum se făcu ziuă, se uită înapoi, dar nu că ar fi vrut să se întoarcă ci ca să vadă la lumină prin ce primejdii trecuse. Aşa se făcu că văzu şi mai bine şanţul dintr-o pate şi mlaştina de cealaltă parte, deasemeni, cât de îngust era drumul dintre ele. Mai văzu şi duhurile rele, vârcolaci şi balaurii iadului, însă de departe, căci, după ce se făcu ziuă ei nu se mai apropiară de el; totuşi a putut să-i vadă după cum stă scris: El descoperă lucrurile adânci din întuneric şi aduce la lumină umbra morţii.[9]

 

Creştinul fu adânc mişcat că scăpase de toate primejdiile acestui drum singuratic. Aceste primejdii, de care se temuse mult înainte, le vedea lămurit acum. Între timp răsări soarele şi acest lucru era un alt har pentru Creştin, căci trebuie să vă gândiţi că deşi partea de la început a Văii Umbrei Morţii era primejdioasă, aceasta din urmă prin care mai avea să treacă era cu mult mai primejdioasă şi iată de ce: de unde se afla, până la sfârşitul văii, drumul era plin de curse, capcane, laţuri, şanţuri de o parte, pe de alta gropi, locuri prăpăstioase şi  povârnişuri, încât o mie de vieţi să fi avut Creştinul, pe toate le-ar fi pierdut dacă ar fi fost întuneric cum fusese când făcuse prima parte a drumului. Cum vă spuneam, tocmai răsărise soarele. De aceea Creştinul îşi spuse: Candela Sa străluceşte de asupra mea şi lumina Sa  mă călăuzeşte în întuneric.[10]

 

Aşa pe lumină a mers Creştinul până la sfârşitul văii. Am văzut în vis că acolo era numai sânge, oase şi trupuri de oameni sfâşiaţi, toate ale călătorilor care făcuseră înainte acest drum. Pe când mă gândeam care ar putea să fie pricina, văzui că puţin înaintea mea se afla o peşteră în care mai de mult locuiseră doi uriaşi: Păgânul şi Fanaticul. Prin puterea şi asuprirea lor, ei omorâseră fără milă pe oamenii ale căror oseminte zăceau acolo. Creştinul însă trecu fără primejdie pe aici, ceea ce m-a cam mirat. În urmă am aflat că Păgânul murise de mulţi ani, iar celălalt, deşi mai trăieşte, din pricina bătrâneţilor, nu mai poate decât să stea la gura peşterii şi să scrâşnească din dinţi de furie văzând pelerinii care-i trec pe dinainte.

 

Văzui deci pe Creştin mergând mai departe, dar când dădu cu ochii de bătrânul care şedea la gura peşterii, nu ştiu ce să creadă, pentru că acesta î-l ameninţă spunându-i: N-o să vă astâmpăraţi până nu vor mai arde şi alţii dintre voi! Dar Creştinul nu se sperie şi îşi continuă drumul liniştit.

 

Note de subsol:

 

[1] Ieremia 2.6;

 

[2] Numeri 13.32;

 

[3] Iov 3.5; 10.22;

 

[4]Psalmul 69. 14-15;

 

[5] Efeseni 6.18;

 

[6] Psalmul 116.4;

 

[7] Psalmul 23.4;

 

[8] Amos 5.8;

 

[9] Iov 12.22;

 

[10] Iov 29.3.

sus

Ce este nou?

Misiunea Vox Dei vă urează Sărbători Fericite alături de cei dragi!

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate