Lectură Creştină

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

Partea întâia

Capitolul 5

Creştinul găseşte iertare şi izbăvirea la picioarele crucii

Drumul Creştinului era mărginit de o parte şi de alta cu un zid care se numea Mântuirea. El începu să alerge, dar cu mare greutate din cauza poverii ce o avea în spate.[1] Alergă până ajunse la un loc mai ridicat. Acolo se afla o cruce, iar ceva mai jos de ea un mormânt deschis. Când ajunse Creştinul la cruce, văzu în vis că povara i se desface singură de pe umeri, începu să se rostogolească la vale până căzu în gura mormântului deschis.

Creştinul simţi atunci o mare bucurie şi uşurare. Plin de veselie spuse: El mi-a dat odihnă prin suferinţa Sa şi viaţă prin moartea Sa. Se opri un timp să privească şi să se minuneze, căci era uimit de faptul că doar privise crucea şi îi şi căzuse povara din spate. Privi îndelung la cruce până când lacrimile îi năpădiră ochii curgându-i pe obraji.[2]

Pe când stătea el aşa, iată că trei fiinţe strălucitoare veniră la el, spunându-i: Pace ţie! Primul îi spuse: iertate îţi sunt păcatele! Al doilea îl dezbrăcă de hainele lui zdrenţăroase şi-l îmbrăcă în haine noi. Al treilea îi puse un semn pe frunte şi-i dădu un pergament, poruncindu-i să-l citească atent pe drum, şi să-l prezinte când va ajunge la Poarta Cetăţii Cereşti.[3] Apoi cei trei se depărtară şi pelerinul îşi continuă drumul vesel, cântând.

Am văzut apoi în vis pe Creştin urmându-şi drumul, până în vale. Acolo puţin la o parte din drum, zări trei oameni care dormeau buştean, având picioarele legate în lanţuri. Pe unul îl chema Gogomanul, pe altul Leneşul, iar pe al treilea Îngâmfatul.

Când i-a văzut zăcând într-aşa hal, Creştinul se apropie de ei şi încercă să-i trezească, strigându-le: Voi sunteţi ca cei ce dorm în vârful unei corăbii, căci Marea Moartă e sub voi, un lac fără fund.[4] Treziţi-vă şi veniţi cu mine. Vă voi ajuta să scăpaţi de lanţuri. Le mai spuse: Dacă va veni peste voi cel ce umblă ca un leu răcnind, veţi ajunge negreşit prada colţilor lui.[5] Ei se uitaseră la el şi-i răspunseră fiecare în felul lui. Gogomanul spuse: Eu nu văd nici o primejdie! Leneşul grăi: Să mai aţipesc puţin. Îngâmfatul spuse şi el: fiecare trebuie să stea pe picioarele lui! Apoi se culcară din nou, iar Creştinul îşi văzu de drum.

Dar el era mâhnit că nişte oameni se aflau în mare primejdie, puneau aşa puţin preţ pe bunăvoinţa sa de a-i ajuta. Pe când sta aşa, Creştinul văzu doi oameni sărind peste zidul din partea stângă a drumului îngust. Aceştia veniră grăbiţi la el. Unul se numea Tipicarul, celălalt Făţarnicul. Când se apropiară de Creştin, el le spuse. Domnilor, de unde veniţi şi unde mergeţi?

- Tipicarul şi Făţarnicul. Noi suntem născuţi în ţara Gloriei Deşarte şi mergem la Muntele Sionului ca să fim lăudaţi.

- Creştinul. De ce nu aţi intrat pe poarta de la începutul acestui drum? Nu ştiţi că este scris acolo: cine nu intră pe uşă, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar?[6]

Ei răspunseră că toţi cei din ţara lor socotesc că e mare înconjor să vii pe la poartă şi de aceea au obiceiul să scurteze drumul, sărind peste zid.

- Creştinul. Dar nu va fi socotită acesta o călcare a poruncii Domnului Cetăţii spre care mergem, dacă nesocotiţi astfel voia Sa arătată lămurit?

Ei îi spuseră să nu-şi bată capul în privinţa aceasta, pentru că ce făcuseră ei, era după un vechi obicei, că dacă ar fi nevoie, ar putea aduce şi mărturii care să dovedească cum că aşa s-a făcut de mai bine de o mie de ani.

- Credeţi voi, spuse Creştinul, că obiceiul vostru ar câştiga la judecată?

Ei răspunseră că un obicei ca acesta, care durează de mai bine de o mie de ani, va fi fără îndoială socotit de un judecător nepărtinitor ca ceva legiuit. Şi afară de asta, adăugară ei, nu interesează cum am ajuns pe drum. Bine că suntem pe el! După cum înţelegem, tu eşti un drumeţ care ai intrat pe poartă. Noi am sărit peste zid. Cu cât situaţia ta e mai bună ca a noastră?

- Creştinul. Eu merg după porunca Stăpânului meu, iar voi umblaţi după gândurile neghioabe ale Închipuirii voastre şi sunteţi socotiţi hoţi de către Stăpânul acestui drum; de aceea mă îndoiesc dacă la sfârşitul drumului veţi fi primiţi ca nişte oameni cinstiţi; voi veniţi de capul vostru, fără călăuzirea Sa, şi veţi continua singuri drumul fără îndurarea Sa.

Ei nu mai avură ce să-i răspundă; îi spuseră să-şi vadă de treaba lui. Am văzut apoi că au mers pe drumul lor, fără să-şi mai vorbească, spuseră doar Creştinului, că în ce priveşte legile şi rânduielile, ei nu se îndoiau că le împlinesc cu un cuget foarte curat, ca şi el.

- Nu vedem în ce te deosebeşti tu de noi, decât doar prin mantia pe care o porţi şi care, după cum gândim, ţi-a dăruit-o vre-un vecin, ca să-ţi acoperi goliciunea.

- Creştinul. Prin faptele cerute de legi şi rânduieli, nu veţi fi mântuiţi, căci nu aţi intrat pe poartă.[7] Cât despre mantia pe care o port, am primit-o de la Stăpânul locului spre care merg, şi tocmai aşa cum spuneţi voi, ca să-mi acopăr goliciunea; aceasta este o dovadă a bunătăţii Lui deosebite faţă de mine, căci înainte nu aveam pe mine decât nişte zdrenţe. Afară de aceasta, ea îmi este şi o mare mângâiere, pentru că eu cred că îndată ce voi ajunge la poarta Cetăţii, Domnul mă va recunoaşte fiindcă port haina Sa, haina cu care m-a îmbrăcat fără plată în ziua când m-a dezbrăcat de zdrenţele mele; şi pe lângă aceasta, am pe frunte un semn, la care poate încă nu aţi luat seama; semnul mi l-a făcut un trimis al Domnului, în ziua când mi-a căzut povara din spate; vă mai pot spune că mi sa dat un pergament; citindu-l, el îmi aduce mângâiere; mi s-a poruncit să-l arăt la poarta Cerească, să pot să intru; mă îndoiesc că vreunul din voi are ceva din toate aceste lucruri; şi nu le aveţi pentru că nu aţi intrat pe poartă.

Cei doi nu spuseră nimic, se uitară unul la altul şi începură să râdă. I-am văzut pe toţi trei mergând mai departe. Creştinul mergea înainte şi nu le mai vorbea, doar suspina, sau tresărea de bucurie. Citea mereu din pergamentul pe care i-l dăduse una din Fiinţele acelea strălucitoare, lectura aceasta îi dădea noi puteri.

Note de subsol:

[1] Isaia 26.1;

[2] Zaharia 12,10,

[3] Marcu 2.5; Zaharia 3.4;

[4] Pildele 23.34;

[5] 1 Petru 5.8;

[6] Ioan 10.1;

[7] Galateni 2.16; 3.11.

sus

Va urma...