Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Lectură Creştină
 

 

 

Aprilie 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei


Lectură Creştină

 

 

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii "Întâmplările pelerinului în călătoria sa" povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

 

Întâmplările pelerinului în călătoria sa

de John Bunyan

 

Prefaţă

 

John Bunyan, s-a născut în 1628 la Elstow, un sat din Anglia, situat aproape de Bedford. Tatăl lui John era tinichigiu muncind pentru a asigura existenta unei familii numeroase, ducând o viaţa plina de nevoi.

 

Creşterea pe care John Bunyan a primit-o a fost aceea pe care oamenii săraci puteau s-o dea în acele timpuri copiilor lor. La şcoala din Bedford a învăţat să scrie şi să citească. În anii copilării, întâlnindu-se cu netrebnicii satului, John porni pe un drum rău si curând deveni căpetenia derbedeilor din ţinut. Dar adeseori era chinuit de vise şi avea presimţiri sumbre privitor la pedeapsa ce-l aştepta. Crescând s-a împietrit în purtarea sa răutăcioasa. Ca a scăpat adesea în chip miraculos de la pieire, nici nu l-a mirat, nici nu l-a muiat. De doua ori era sa se înece.

 

Pe vremea când în Anglia se declara războiul civil între Carol I şi Parlament, John împlinise tocmai 14 ani. El se înrolează în armată ca să lupte de partea Parlamentului, astfel participa la asediul oraşului Leicester. Un camarad care se învoise sa stea de garda în locul său a fost împuşcat în cap si ucis. La sfârşitul războiului civil John părăseşte armata.

 

Căsătoria nu i-a schimbat mult viaţa. Luise o soţie foarte săracă: toata zestrea ei, o supieră, o lingură şi două cărţi primite de la tatăl ei: una era „Viaţa evlavioasă”, cealaltă „Calea spre cer al omului de rând”. John avea atunci 24 de ani. Soţia sa crescuse într-un cămin de oameni evlavioşi şi povestea adeseori viaţa credincioasă ce o ducea tatăl ei: tinerii căsătoriţi citeau împreuna cărţile primite în dar. Aşa începe John să frecventeze adunările religioase, fiind cuprins de o mare dorinţa să se îndrepte; dar nu era vorba de o schimbare profundă. Inima lui rămăsese aceeaşi. Ascultând odată la o predică despre întrebuinţarea greşita de duminica, fu puternic mişcat – predicatorul subliniind tocmai distracţiile favorite ale lui John. Cu cit ducea o viaţa mai plină de deşertăciuni, cu atât mai mult îl mustra conştiinţa, ducând o lupta cu el însuşi.

 

Într-o zi el se întâlni cu un creştin sărac, ale cărui cuvinte despre credinţă şi despre scriptură îi mişcară inima, hotărându-l să citească Biblia. Găsiră aici multe sfaturi care îl puseră pe gânduri, aşa că începu să se îndrepte, în cuvinte, în purtări, insă numai prin propriile sale forte, fără să cunoască dragostea şi puterea harului lui Isus Hristos.

 

După un an de lupta sufletească, el renunţase la dansuri, totuşi încă nu ajunsese la deplina convingere privitor la mântuire. Mergând la Bedford pentru treburi pe la clienţi, a întâlnit trei femei creştine – convertite prin vestirea Evangheliei de către un predicator: discuţia a avut loc în pragul casei, privitor la opera lui Dumnezeu în inimile păcătoşilor şi despre pacea pe care o capătă un suflet când se pocăieşte. A fost ceva cu totul nou pentru tânărul tinichigiu. Femeile s-au silit să-i explice importanţa mântuirii şi el asculta cu luare-aminte, înţelegând că în credinţă era un lucru pe care el nu-l cunoscuse până atunci, determinându-l să renunţe la tovărăşia stricaţilor, şi să caute tovărăşia celor devotaţi Domnului, a oamenilor evlavioşi. Se hotărâse să între în legătură cu un pastor, pentru mai multă lămurire. Curând John se muta la Bedford, şi după doi ani de căutări şi ezitare, el află în sfârşit adevărata bucurie creştină, pacea şi mântuirea în Isus Hristos. În anul 1655 fu primit ca membru al bisericii baptiste din Bedford, mărturisind public credinţa în Isus Hristos şi primind botezul biblic - era la etatea de 27 de ani. 

 

Tot în această perioadă, ţinându-se seama de dragostea ce el o manifesta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, a fost însărcinat de biserică să vestească Evanghelia lui Hristos mai departe semenilor săi. Astfel, tinichigiul ambulant umbla din loc în loc, mărturisind pretutindeni noua sa credinţa în Dumnezeu. Oamenii se adunau cu sutele să-l asculte, la adunările ţinute prin păduri, prin hambarele gospodăriilor, pe câmp.

 

Pe atunci Anglia era guvernata de către Oliver Cromwel. In aceasta ţara se stabilise libertatea de conştiinţa. Insa după câţiva ani, în 1660, ajunse pe tron Carol al II-lea care începu persecuţiile religioase. Necomformiştii faţa de cultul oficial erau nevoiţi sa ţină slujbele în locuri secrete. Fiind un creştin pocăit si înflăcărat Bunyan a avut sa sufere mult din pricina credinţei sale. Curând fu închis în închisoarea din Bedford. (Judecătorul l-a ameninţat la început cu spânzurătoarea, Bunyan îşi pregătise chiar o predica pentru ziua execuţiei sale.)

 

Întemniţaţi împreună cu alţi credincioşi – într-un timp vreo 60 de condamnaţi împreună – Bunyan predica şi organiza ore de rugăciune cu ceilalţi întemniţaţi. În acest timp, soţia lui se trudea din greu sa crească cei patru copii ce-i aveau printre care o fetita oarba. Tatăl lor avu voie sa lucreze în închisoarea pentru întreţinerea familiei sale – făcea cârlige, panglici şi împletituri – pe care fetiţa oarba le vindea la intrarea închisorii.

 

În 1666 John Bunyan fu eliberat. Dar pentru scurt timp – tocmai când trebuia să încapă predica la o adunare, fu din nou arestat, şi ţinut încă 6 ani în închisoare. În această perioadă a scris el „Întâmplările pelerinului în călătoria sa”. Eliberat în 1672, după 12 ani de închisoare cu totul, el a trăit păstorind biserica baptistă din Bedford. Puţinul ce-l câştiga ca tinichigiu îl forţa la o viaţa plină de lipsuri.

 

Dar oamenii se adunau cu miile pentru ai asculta predicile. John Owen, renumit teolog în acea vreme, mergea adeseori sa-l asculte. Într-o zi regele îl întrebă pe Owen, cum se poate, un om instruit ca el, sa se ducă să asculte predicile unui tinichigiu? – Maiestate, răspunse teologul        - eu aş da cu plăcere toată ştiinţa mea pentru a avea numai darul cuvântului acestui predicator.

 

Bunyan fu întemniţat pentru a treia oară. Dar datorită unui episcop anglican, fu eliberat după 6 luni. Însă nu după multa vreme fu expulzat din Bedford împreună  cu toţi adepţii săi. Urmară încă multe necazuri grele şi persecuţii sub domnia lui Jacob al II-lea şi abia În 1678 s-a decretat în Anglia libertatea de conştiinţă.

 

În anul următor, la 31 august 1688, John Bunyan moare în vârstă de 60 de ani la Londra, unde a  şi fost înmormântat. El este autorul a câtorva zeci de lucrări cu conţinut creştin. Printre ele se număra şi „Întâmplările pelerinului în călătoria sa” tradusa în peste o sută douăzeci de limbi, apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie.

 

Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

 

Partea întâia

Capitolul 1

Creştinul părăseşte Cetatea Pierzării

pornind în călătoria spre Cetatea Cerească

 

Pe când parcurgeam pustiul acestei lumi, am ajuns într-un loc unde era o peşteră; [1] m-am culcat aici să mă odihnesc şi în timpul somnului am început să  visez. Şi iată că mi-a apărut în vis un om îmbrăcat în zdrenţe; ieşise din locuinţa sa şi stătea în picioare, cu o carte în mână, iar pe umeri purta un bagaj greu. L-am văzut deschizând cartea – începu să citească din ea. În timp ce citea plângea, tremurând din tot corpul; apoi, nemaiputându-se stăpâni, spuse cu glas tânguitor: ce să fac? În această stare s-a întors la el acasă, stăpânindu-se pe cât îi era în putinţă, ca nevasta şi copii lui să nu-i vadă jalea ce-l cuprinse. Dar nu s-a putut mult timp stăpâni căci tulburarea lui creştea neîncetat; de aceea, până la urmă, şi-a descărcat inima, spunându-le următoarele: nevastă dragă şi copii mei dragi, sunt adânc întristat din cauza poverii sufleteşti care mă copleşeşte – pe deasupra, ştiu ca oraşul nostru va fi nimicit de foc din cer – suntem toţi condamnaţi să pierim în această nenorocire şi până acum eu n-am găsit încă mijlocul de a ne salva. Auzindu-l toţi din familie au rămas tare uimiţi – nu că ar fi dat crezare celor spuse de el, ci îşi închipuiau că omul şi-a pierdut minţile. Şi cum era pe înserat, se grăbiră să-l culce, gândind că somnul îl va linişti; dar noaptea îi fu la fel de tulburată ca şi ziua – o trecu numai în lacrimi şi suspine. Dimineaţa ai săi l-au întrebat cum se simte: Din rău în mai rău, le-a răspuns el. Apoi încercă să le vorbească la fel ca mai înainte, dar ei începură sa se supere; îşi închipuiau ca trebuie sa se poarte cu el mai aspru ca sa-l vindece de rătăcirea lui: când îl luau în derâdere, când îl dojeneau, sau nu se mai ocupau deloc de el. Atunci omul s-a retras în camera lui, ca să se închine pentru ei şi să-şi plângă starea lui nenorocită. Se ducea de asemeni şi să se plimbe pe câmp, când citind, când rugându-se. Aşa se scurseră câteva zile.

 

Într-o zi se plimba pe câmp citind din cartea lui, el era tare abătut; deodată strigă puternic: ce trebuie să fac sa fiu mântuit? L-am văzut uitându-se când într-o  parte, când în alta parcă ar fi vrut să fugă de cineva; dar nu ştia încotro s-apuce. Apoi văzu un om Evanghelistul, care sa apropiat de el şi l-a întrebat de ce se jeleşte.

 

- Domule, spuse el, am înţeles din cartea pe care o am în mână că sunt osândit la moarte şi apoi trebuie să vin înaintea judecăţii. De murit nu vreau să mor, iar pentru judecată nu sunt pregătit.

 

- De ce te temi sa mori? L-a întrebat Evanghelistul, viaţa este plină de atâtea necazuri? Mă tem, a răspuns omul, ca nu cumva sarcina din spate să mă atragă în prăpastie şi mai ştiu bine că nu sunt pregătit să întâlnesc pe Judecătorul meu de aceea mă văitam atât de amar. - Dacă asta-i situaţia, zise Evanghelistul, de ce rămâi aici? – Pentru că nu ştiu încotro să apuc – spuse omul. Atunci Evanghelistul îi dădu un sul de pergament pe care era scris: fugi de mânia viitoare!

 

Omul îl citi şi privind ţintă la Evanghelist, întrebă: Încotro să fug? Evanghelistul îi arătă o direcţie peste câmpia întinsă. Vezi acolo o poartă strâmtă? Nu! fu răspunsul. – Nici o lumină lucind acolo? – Îmi pare că da. – Priveşte ţintă spre lumina aceea şi mergi drept acolo; vei da de o poartă; vei bate în ea şi ţi se va spune ce ai de făcut.

 

În visul meu am văzut că omul a luat-o la fugă. Dar cum nu era încă departe de casa lui, nevasta şi copii săi au prins de veste şi au început să-l cheme înapoi. El Însă îşi vârî degetele în urechi şi continuă să fugă strigând. Viaţa! Viaţa veşnică! Şi fără să se uite înapoi, alergă pe câmpia întinsă.

 

Vecinii ieşiră de asemeni afară să-l vadă cum aleargă; unii îşi băteau joc de el, alţii îl ameninţau, iar câţiva îl chemau înapoi. Şi printre aceştia, doi se hotărâră să-l întoarcă îndărăt cu sila: pe unul îl chema Încăpăţînatul, pe celălalt Uşuraticul. Şi nu după mult timp l-au şi ajuns. Omul le-a spus: Vecinilor, de ce mă urmăriţi? – ca să vii înapoi cu noi, ziseră ei. Dar el le răspunse: Asta niciodată! Voi trăiţi în Cetatea Pierzării, unde m-am născut şi eu. Această cetate va fi nimicită, şi când veţi muri, veţi fi aruncaţi într-un loc de chin, unde arde un foc nestins. Gândiţi-vă bine şi haideţi cu mine. Ce! zise Încăpăţânatul, să ne lăsăm noi prietenii! Să renunţăm la toate plăcerile vieţii!

 

- Da, zise Creştinul (căci aşa se numea el), pentru că toate câte le părăsiţi, nu contează pe lângă ceea ce caut eu; şi dacă veţi merge cu mine până la capăt, veţi avea parte de tot ce voi avea eu parte; căci acolo unde mă duc eu sunt de toate din belşug. Veniţi şi puneţi la încercare cuvintele mele.

 

Încăpăţînatul – ce fel de lucruri sunt acelea pe care le cauţi tu şi pentru care părăseşti totul?

 

- Creştinul. Caut o moştenire ce nu se distruge, neîntinată, ce nu se vestejeşte  şi care ne este păstrată în ceruri; această moştenire va fi dată la vremea hotărâtă, celor ce o caută cu stăruinţă. Citiţi dacă vreţi, toate acestea în cartea mea. [2]

 

- Încăpăţînatul. Ia mai dă-o în colo de carte! Vrei să te întorci înapoi cu noi ori ba?

 

- Creştinul. Nu căci acuma m-am hotărât şi nu mă mai uit înapoi.[3]  

 

- Încăpăţînatul. Haide să ne întoarcem acasă fără el, vecine Uşuratic. Unii nebuni când le-a trăsnit ceva prin minte, se cred mai înţelepţi decât ceilalţi.

 

- Uşuraticul. Nu-l mai ocărî; dacă ceea ce spune Creştinul e adevărat, lucrurile pe care le caută el sunt mai bune decât ale noastre; mie îmi vine într-adevăr să mă duc cu el.

 

- Încăpăţînatul. Ce! Încă un nebun! Ascultă-mă şi haide înapoi! Cine ştie încotro te duce smintitul ăsta! Fii cu minte, haide înapoi!

 

- Creştinul. Vin-o mai bine cu mine şi vei avea toate de care ţi-am vorbit şi încă altele mai minunate; dacă nu mă crezi, citeşte cartea aceasta; tot ce cuprinde  ea este adevărat şi totul este întărit prin sângele Fiului lui Dumnezeu. [4]

 

- Uşuraticul. Ascultă, vecine Încăpăţînat, eu  m-am hotărât să merg cu omul acesta de ispravă şi să împart soarta lui.

 

- Creştinul. Un om numit Evanghelistul, m-a învăţat să merg spre această poartă strâmtă care este înaintea noastră şi acolo mi se vor da lămuriri cu privire la drumul de urmat.

 

- Uşuraticul. Haide, dar, dragă prietene să mergem acolo.

 

Şi ei porniră împreună.

 

- Încăpăţînatul. Eu mă întorc acasă, doar n-o să mă iau după un asemenea nebun.

 

Atunci am văzut pe Încăpăţînatul întorcându-se din drum în timp ce Creştinul şi Uşuraticul începură să vorbească între ei, mergând înainte pe câmp.

 

- Creştinul. Ce zici, vecine Uşuratic? Sunt bucuros că te-ai hotărât să mergi cu mine. Dacă şi Încăpăţînatul ar fi simţit ce am simţit eu în ce priveşte lucrurile care o să se întâmple, nu s-ar fi întors el aşa de uşor.

 

- Uşuraticul. Bine, vecine Creştin; că acum suntem singuri, spune-mi şi mie mai pe larg, ce ne aşteaptă acolo unde mergem  şi de ce o să avem parte?

 

- Creştinul. Eu le simt în sufletul meu mai bine decât ţi le-aş putea spune; dar fiindcă doreşti să ştii, îţi voi citi din cartea mea.

 

- Uşuraticul. Şi crezi că cele scrise în carte sunt numaidecât adevărate?

 

- Creştinul. Da, fiindcă Cel ce le-a spus, nu poate să mintă.

 

- Uşuraticul. Foarte bine. Şi care sunt aceste lucruri? 

 

- Creştinul. Este o împărăţie fără de sfârşit în care vom locui şi ni se va da viaţa veşnică, pentru ca să locuim acolo de-a pururi. [5]

 

- Uşuraticul. Foarte bine. Şi mai ce?

 

- Creştinul. Ni se vor da cununi de slavă şi haine care ne vor face strălucitori ca soarele pe cer.[6]

 

- Uşuraticul. O, asta-i minunat. Şi mai ce încă?

 

- Creştinul. Acolo nu va mai fi nici plâns, nici durere, căci cel care domneşte în cetatea cerească ne va şterge toate lacrimile din ochi. [7]

 

- Uşuraticul. Şi ce fel de oameni vom mai găsi acolo?

 

- Creştinul. Vom fi acolo cu serafimi şi heruvimi, făpturi aşa de minunate , încât la vederea lor, ochii ne vor fi orbiţi de strălucirea lor. Şi vom mai întâlni mii şi mii care au ajuns acolo înaintea noastră; nici unul din ei nu face vreun rău, ci toţi sunt sfinţi, plini de dragoste; ei umblă înaintea lui Dumnezeu în veci  şi stau înaintea Lui fiindcă sunt plăcuţi Lui pe veşnicie. Acolo vom vedea pe bătrâni cu cununile lor de aur; fecioare fără prihană, cu hainele lor de aur; pe cei care, din pricina dragostei faţă de Stăpânul divin, au fost tăiaţi bucăţi, arşi pe rug, sfâşiaţi de fiare sau înecaţi în mare, toţi sunt fericiţi şi îmbrăcaţi în haina nemuririi. [8]

 

- Uşuraticul. Îmi saltă inima de bucurie când aud aceste lucruri. Dar cum vom avea parte de ele, cum le vom căpăta?

 

- Creştinul. Domnul, Cârmuitorul acestei ţări, a scris în carte; Cine le doreşte din tot sufletul, le va primi în dar.[9]

 

- Uşuraticul. Dragă prietene îmi face mare bucurie să te ascult. Haide dar să ne grăbim!

 

- Creştinul. Nu mă pot grăbi atât cât aş vrea, din pricina poveri pe care o port în spate.

 

Tocmai când încetară să vorbească, i-am văzut în vis ajungând la o mlaştină adâncă din mijlocul câmpiei, şi nebăgând de seamă, căzură amândoi în ea. Numele acestei mlaştini era Deznădejdea. Aici se zbătură câteva clipe înfundându-se în noroi; ba Creştinul, din pricina poverii din spate începură să se afunde mia repede. Atunci Uşuraticul spuse: Of, Creştine, unde suntem acum?

 

- Nu ştiu nici eu, răspunse Creştinul. Uşuraticul începu să-şi piardă răbdare şi aprinzându-se de mânie, spuse tovarăşului sau: Aceasta este fericirea pe care mi-ai promis-o? Dacă acum, la începutul călătoriei, a dat peste noi o astfel de nenorocire, ce trebuie sa ne mai aştepte până ajungem la capătul drumului nostru? Să mă văd scăpat de aici cu viaţă şi te las să te bucuri singur de ţara ta frumoasă. Şi vorbind astfel, el făcu o sforţare şi scăpă din mlaştină, ieşind în partea care ducea spre casă, grăbindu-se numaidecât intr-acolo. Şi Creştinul nu l-a mai văzut.

 

El a rămas să se zbată singur în mlaştină; să iasă din mocirlă, însă nu pe partea care duce spre casă, ci pe aceea care ducea spre Poarta Strâmtă; Dar nu putea din pricina poverii ce-l apăsa pe spate. Atunci văzui în vis, venind la el un om numit Ajutorul. El l-a întrebat ce face acolo.

 

- Domnule, răspunse Creştinul, un om numit Evanghelistul mi-a spus să merg spre poarta aceea strâmtă, ca să fug de mânia viitoare şi mergând într-acolo, am căzut în această mlaştină.

 

- Dar de ce n-ai luat drumul pe treptele de piatră? Îl întrebă Ajutorul.

 

- Pentru că m-a apucat o frică aşa de mare, că n-am mai ştiut pe unde merg şi am căzut în mlaştina aceasta.

 

Îi spuse Ajutorul: Dă mâna încoace! Creştinul întinse mâna, Ajutorul îl trase afară şi-l puse pe pământ tare, ca să-şi poată urma drumul mai departe.

 

Atunci m-am apropiat de cel care-l scosese din mlaştină şi i-am spus: Domnule, dacă numai pe drumul ăsta poţi să ieşi din Cetatea Pierzării şi să ajungi la Poarta Strâmtă, de ce nu sa astupat această mlaştină, pentru ca bieţii pelerini să meargă în siguranţă?

 

El îmi răspunse:

 

Această mlaştină nu poate să fie astupată, ea este groapa în care curge fără încetare toată necurăţia şi noroiul care vin din recunoaşterea păcatelor. De aceea se şi cheamă Mlaştina Deznădejdii. Fiindcă în sufletul păcătosului, trezit din starea lui de pierzare, se iveşte frica, îndoiala şi fel de fel de griji care-i iau orice nădejde. Toate acestea se scurg aici, de aceea mlaştina nu poate fi astupată.

 

Dar voia Domnului nu este ca locul acesta să rămână aşa. Locuitorii Lui s-au străduit mai bine de o mie şase sute de ani, (acum; mai bine de  doua mii de ani) să repare  drumul şi, după cât mi-aduc aminte, cel puţin douăzeci de mii de care, ba chiar milioane de sfaturi înţelepte s-au aruncat aici, aducându-se mereu şi de prin toate părţile stăpânirii Domnului, numai ca să se poată astupa mlaştina aceasta. Însă locul a rămas şi va rămâne Mlaştina Deznădejdii, chiar dacă s-ar încerca tot pentru astuparea ei.

 

Totuşi, din ordinul Dătătorului de legi, s-au pus aici, chiar prin mijlocul mlaştinii, o seamă de trepte bune şi late; când însă mlaştina începe să se umple de noroi, cum se întâmplă mai ales când se schimbă vremea, atunci cu greu se pot vedea treptele. Şi chiar dacă se văd, oamenii cuprinşi de ameţeală, calcă pe alăturea şi cad în noroi, cu toate că ar fi putut merge pe trepte; dar pământul este tare, de îndată ce ai trecut de Poarta Strâmtă.

 

După aceasta, am văzut în vis, că Uşuraticul ajunse la el acasă. Vecinii lui au venit să-l vadă. Unii ziceau că-i un om cuminte, pentru că sa întors, alţii că-i un prost, pentru că a cutezat să se ducă cu Creştinul. Ba alţii chiar îl luau în batjocură pentru laşitatea lui spunând: dacă te-ai apucat să mergi, să fi mers înainte, nu să te întorci din pricina unor piedici atât de mici. Astfel, bietul uşuratic, a rămas ruşinat între ei. Pe urmă însă a căpătat mai mult curaj şi atunci ei au schimbat vorba, începând sa-şi bată joc de Creştin, să râdă pe seama lui.

 

Note de subsol:

 

[1] Închisoarea din Bedford (Anglia) unde John Bunyan a fost închis pentru credinţa sa şi unde el a scris „Călătoria Creştinului”.

 

[2] 1 Petru 1.4; Evrei 11.16;

 

[3] Luca 9.62;

 

[4] Evrei 9.17-21

 

[5] Isaia 45.18; Ioan 10.27-29;

 

[6] 2 Timotei 4.8; Matei 13.43;

 

[7] Apocalipsa 7.17;

 

[8] Apocalipsa 4.4;

 

[9] Isaia 55.1-2; Ioan 6.27; 7.37; Apocalipsa 21.6; 22.17.

sus

Va urma...

Ce este nou?

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate