ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

SECŢIUNEA I
Apariţia Reformei – Opiniile susţinute de Baptişti – Reprezentaţi greşiţi de reformatori – Creşterea lor minunată – Suportul în timpul suferinţelor

Perioada în care intrăm acum este una de un interes minunat. Cătuşele cu care a fost de mult timp legate naţiunile au fost rupte, şi s-a spus „prizonierilor, Mergeţi, la cei care rău în întuneric, Arătaţi-vă lor”. O mare trezire a religiei a avut loc pretutindeni în Europa. Papalitatea a fost lăsată de o largă porţiune din poporul german, de suedezi, olandezi, danezi, elveţieni, norvegieni, englezi, galezi, şi scoţieni, şi un mare număr din Austria, Ungaria, Boemia, Bavaria, Italia şi Franţa.
Când Luther a sunat din trompeta libertăţii religioase, sunetul s-a auzit departe şi larg, şi Baptiştii au ieşit din locurile ascunse, pentru a împărtăşi din bunătatea generală, şi de a face parte din conflict. Pentru ani ei au trăit în tăinuire, s-au închinat lui Dumnezeu în secret, şi au practicat îndatoririle publice ale Creştinismului în cea mai bună manieră posibilă pentru ei, sub cele mai nefavorabile circumstanţe. Acum, ei sperau după pace şi amplificare, şi aşteptau în mod iubitor să se bucure de cooperarea Reformatorilor în îndeplinirea efectului acelor schimbări care ştiau ei că erau necesare pentru a restaura bisericile creştine la puritatea Primitivă. Ei au fost sortiţi la dezamăgire amară. Reformatorii nu aveau nici o simpatie cu principiile Baptiste, dar tindeau să le suprime. Papiştii şi Protestanţii, Episcopalienii şi Prezbiterienii, îi tratau în aceiaşi manieră. Baptiştii au călătorit prea repede şi au mers prea departe; dacă nu puteau fi opriţi prin alte mijloace, focul trebuia să fie aprins sau să se folosească securea călăului. Astfel oamenii au fost reduşi la tăcere: Împăratul Charles V, pe care istoricii l-au încântat cu onoare, a ordonat ca femeile să fie înecate, sau îngropate de vii. Sute au fost trimişi de pe lume prin aceste metode; multe alte mii şi-au pierdut vieţile prin procesele mai încete de sărăcire şi greutăţi nenumărate. Demonul persecuţiei strânsese o imensă recoltă în acele zile.

Deşi nu exista o uniformitate absolută de opinie printre Baptişti, căci ei erau timizi în privinţa crezurilor, ştiind cum au fost folosiţi pentru a sluji scopului de legare a sufletului, anumite adevăruri importante au fost privite de toţi dintre ei în aceiaşi lumină. Modurile de exprimare variau, dar în mod substanţial ei erau dintr-o singură minte, aceia din Polonia doar erau o excepţie, care au tins către sistemul care mai a fost denumit „Socinianism”. Teologia Baptistă se armoniza cu cea a Reformei în privinţa doctrinelor principale ale Evangheliei, precum justificare prin credinţă, necesitatea influenţei Divine, etc. Crezul în singura autoritate a Scripturii în materiile de religie a fost îndeplinit în chestiunile sale legitime, şi totul era respins care nu trecea de test, aşa că toate ritualurile şi ceremoniile care nu erau în mod expres poruncite în Cuvântul lui Dumnezeu au fost şterse deodată. Menţinând cu statornicie că credincioşii, şi numai credincioşii, erau subiectele adecvate pentru botez, ei au pledat pentru o biserică pură. Reformatorii au fost uimiţi de această revendicare. Ei spuneau că aşa ceva era imposibil; că întotdeauna au fost pălămidă între spicele de grâu, şi că aşa va fi până la sfârşitul timpului; că bunul şi răul trebuiau să fie amestecaţi fără distincţie în comunitatea creştină. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Papalitatea şi Paedobaptismul le-a orbit ochii. Ei nu au văzut niciodată o Biserică Nou Testamentală, şi ei au scos din vedere învăţăturile Noului Testament în această privinţă, aşa cum este chiar necesar să facem când teoria Paedobaptistă este total admisă; căci dacă pruncii sunt botezaţi, şi toţi care sunt botezaţi pretind părtăşia bisericii, biserica care este astfel formată trebuie să fie o organizaţie foarte diferită faţă de ceea ce a fost instituit la Ierusalim, când „credincioşii se adăugau Domnului, mulţimi atât de bărbaţi cât şi de femei”. Copiii, se va percepe, nu sunt menţionaţi. Istoricul se pare că creează dureri speciale în a-i exclude, de parcă ar fi dorit ca cititorii săi să noteze diferenţa dintre Iudaism şi Creştinism, primul fiind stabilirea unei instituţii naţionale, care era ţinut prin creşterea obişnuită a populaţiei, ultimul fiind adunarea laolaltă a servitorilor individuali ai Salvatorului, care „era născuţi, nu din sânge, nici din voia cărnii, şi nici din voia omului, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Se mai poate face aluzie la încă un punct. Baptiştii afirmau cu asprime drepturile conştiinţei. Toţi oamenii puteau să creadă şi să acţioneze în religie aşa cum le plăcea, fără interferenţa magistratului civil. Îndatoririle sale, spuneau ei, erau limitate la păstrarea ordinii şi protejarea proprietăţii şi a vieţii; Dumnezeu nu i-a dat puterea de a regula problemele religioase, şi nici nu l-a autorizat să impună vreun mod de închinare, sau să pedepsească pe cei care ar admite uzurparea lui. Am mai menţionat aceste principii înainte, dar se pare de dorit să repetăm afirmaţia, deoarece Baptiştii din secolul al 16lea au fost ciudat de interpretaţi greşit.

În alte câteva particularităţi existau de asemenea şi mari diferenţe între ei şi alţi dizidenţi din Roma. Ei nu făceau jurăminte. În timp ce ei îi ascultau pe magistraţi în toate lucrurile civile, ei priveau slujba magistratului ca fiind inutilă printre creştini, care, spuneau ei, nu ar comite crimă, şi prin urmare astfel de ofiţeri nu ar fi doriţi printre ei; şi în plus, un magistrat nu-şi putea descărca îndatoririle sale decât prin forţă, care nu este permisibilă pentru slujitorii lui Hristos. Ei nu se implicau nici în război. Ei îl denunţau ca fiind în totalitate nelegiuit. Folosirea de arme carnale, fie pentru atac sau apărare, era retractată de ei. De aici ei nu au rezistat niciodată persecutorilor lor. Când opresiunile exercitate de cei bogaţi şi nobili implicau ura pentru ordinele mai înalte, unii dintre Baptişti au fost dispuşi să pledeze pentru o egalitate generală, sau cel puţin pentru restricţia în putere şi bogăţie care ar fi folosit mijloacele de a face lucruri greşite. Printre ei, de asemenea, spiritul de adevărată frăţietate predomina astfel în acte de simpatie şi bunătate, încât ei au fost priviţi ca avocaţi ai comunităţii de bunuri şi oponenţii a proprietăţi separate personale. În aceste privinţe ei au fost trataţi ca duşmani ai societăţii civile, potriviţi doar pentru a fi exterminaţi. Dar deşi ei erau mai scrupuloşi decât sunt majoritatea religioniştilor de astăzi, particularităţile lor izvorau din dragoste şi pace. Astfel de oameni nu puteau să fie periculoşi pentru comunitate. Tot ceea ce cereau ei era să fie lăsaţi în pace, ca ei să-l poată sluji pe Dumnezeu conform conştiinţelor lor. Şi cu toate acestea ei au fost vânaţi ca animale sălbatice.

Imparţialitatea ne cere să menţinem o opinie pe care au susţinut-o unii din ei. Incapabili de a concepe cum Domnul Isus putea fi Copilul Fecioarei fără să fie părtaş al depravării umane, ei şi-au imaginat că, deşi născut din Maria, el nu „a luat trupul” mamei Sale. Joan Boucher a fost ars de viu în timpul lui Edward VI pentru susţinerea acestei pretinse erezii. Nu este necesar să necăjim pe cititor cu vreo observare a acesteia. Este uneori mai bine să confesăm ignoranţa decât să dogmatizăm. Este suficient să spunem, că printre Baptiştii din acele zile opinia în discuţie era o speculaţie inofensivă. Ei credeau că Domnul Isus Hristos era „Dumnezeu manifestat în trup”. Aceasta era destul. Dacă ei nu au ales să adopte modurile curente de exprimare, ei erau în oricare rată sănătoşi la inimă. Ar trebui să fim foarte atenţi de felul cum îl facem pe un om „un ofensator pentru un cuvânt”.

Baptiştii din secolul al 16lea, în general, erau o rasă evlavioasă, dreaptă, onorabilă. Ei nu urau nici un om. Dar toţi oamenii îi urau pe ei. De ce? Deoarece ei mărturiseau împotriva ororilor vremurilor, şi doreau să realizeze schimbări care să fi revoluţionat societate, deoarece aceasta era construită pe principii anti-creştine, dar care erau în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a ridicat un strigăt împotriva lor, de parcă ei erau „gunoaiele tuturor lucrurilor”, şi sângele lor era vărsat ca apa. Chiar şi Reformatorii au scris şi acţionat împotriva lor. Scriitorii acelei ere au căutat cele mai degradante şi mai insultătoare epitete pe care le permitea limbajul, şi le-au aplicat acestora cu gratificare răutăcioasă. Latimer vorbeşte de opiniile „dăunătoare” şi „diavoleşti” ale Baptiştilor. Hooper numeşte acele opinii „condamnabile”. Beacon critică violent împotriva „celor răi”, „maimuţe Anabaptiste” „vulpi ipocrite”, acea „sectă groaznică”, „mincinoşii”, „criminalii sângeroşi atât de suflet cât şi de trup”, a căror sistem religios el îl denunţă ca o „plagă pestilentă”, cu multe alte expresii de gură murdară pe care noi nu le vom copia. Bullinger, îi desemnează ca „îndărătnici”, „rebeli”, „alienaţi mintal”, „frenetici”, „pungaşi murdari”. Zuingli vorbeşte despre „sămânţa pestilentă a doctrinei lor”, „umilinţa lor ipocrită”, vorbirea lor, „mult mai amară decât fierea”. Destul despre acestea. Fără îndoială că toţi aceşti oameni puteau să apeleze la cei care au mărturisit suferinţele lor, şi să declare îndrăzneţ, cu toporul sau stâlpul în vedere, că nici unul nu s-a aventurat să-i contrazică, că ei nu erau omoraţi pentru vreo faptă rea, ci doar de dragul Evangheliei.

A fost o practică comună să atribuim unei întregi comunităţi nebuniile sau delictele a câţiva. În lucrările controversate ale perioadei care este acum înaintea noastră, cititorul va avea de a face cu multe şi foarte multe reprezentări referitoare la opiniile şi conduita Baptiştilor, care, dacă sunt adevărate, pot să afecteze numai pe indivizi, şi nu trebuiesc să fie imputate trupului.

Cu toate că asaltul mortal care a fost făcut asupra lor din toate colţurile, ei s-au răspândit şi au crescut mult mai uimitor. Leonard Bouwens, un eminent lucrător Baptist din Olanda, care a murit în 1578, a lăsat în scris o listă de până la 10.000 de persoane pe care i-a botezat el. Menno Simon şi alţi lucrători din cauză au introdus „mari mulţimi” în biserici. Spiritul reformei trebuie să fi captivat repede minţile oamenilor, altfel nu ar fi îmbrăţişat aşa de repede un sistem, profesiunea care era un paşaport sigur pentru persecuţie în cele mai dureroase şi mai revoltătoare forme. Luther şi ajutoarele lui au deschis uşa templului libertăţii pentru alţii, dar au rămas ei înşişi în prag. Ei s-au temut să penetreze în interior. Baptiştii au trecut de ei, au intrat, şi au explorat cotloanele locului sfânt. Pentru aceasta ei au fost oprimaţi şi insultaţi. Mii dintre ei au căzut în luptă. Dar mulţimile au accentuat după ei, pentru a fi „botezaţi pentru cei morţi”; şi fiecare putea spune,

„Voi saluta reproşul şi voi binevoi ruşinea. Dacă mă vei aminti”.

Vedeţi cum Domnul şi-a binecuvântat servitorii Lui credincioşi. Algerius a fost ars la Roma în anul 1557. Astfel scrie el, la scurt timp înainte de martirajul său:

„Voi relata un lucru incredibil: că am găsit dulceaţa infinită în inima leului. Cine va crede ceea ce voi relata eu? Cine o poate crede? Într-o gaură întunecată am găsit veselia; într-un loc de amărăciune şi moarte, odihnă şi speranţa mântuirii; într-un abis sau adânc al iadului, bucurie. Unde alţii plâng, eu am găsit râsul; unde alţii se tem, eu am găsit tărie. Cine va crede vreodată că într-o stare de mizerie eu am avut mare plăcere; că într-un colţ singuratic am avut compania glorioasă; şi în oasele cele mai grele, odihna perfectă? Toate aceste lucruri (voi, tovarăşii mei în Isus Hristos), mâna generoasă a lui Dumnezeu mi le-a oferit. Priviţi! Cel care la început a stat departe de mine este acum cu mine; şi Cel pe care l-am cunoscut în mod imperfect, acum îl văd clar; Cel pe care înaintea l-am văzut aşa de departe, acum îl contemplu ca prezentul; Cel după care tânjesc, acum îşi întinde braţele Sale; El mă mângâie; El mă umple de bucurie; El ia amărăciunea de la mine, şi îmi reînnoieşte tăria şi consolarea; el îmi dă sănătate; El mă sprijină; el mă ajută; El mă întăreşte. O, cât de bun este Domnul, care nu voieşte ca slujitorii Lui să fie ispitiţi dincolo de abilitatea lor! O, cât de uşor, cât de plăcut, şi cât de dulce este jugul Său! Este cineva ca Dumnezeu cel preaînalt, care susţine şi îi împrospătează pe cei ispitiţi, care vindecă pe cei loviţi şi răniţi şi îi restaurează? Nimeni nu este ca El. Învăţaţi, preaiubiţii mei fraţi, cât de preţios este Domnul; cât de credincios şi milos este Cel care-şi vizitează slujitorii Lui în încercările lori; Cel care s-e smereşte pe Sine, şi care binevoieşte să stea alături de noi în colibele noastre şi reşedinţele noastre umile. El ne dă o minte voioasă şi o inimă paşnică”. Scrisoarea este datată „din cea mai încântată grădină a plăcerii, închisoarea numită Leonia, 12 iulie 1557”1.

Cititorul va citi cu mult interes următoarele extrase din scrisorile adresate de o mamă pioasă către copiii ei, „scrisă în grabă” – în închisoare – „tremurând de frig”: –

„Iubiţi-vă unul pe altul fără ceartă şi dispută. Fiţi iubitori unul faţă de celălalt. Cel mai înţelept trebuie să-l susţină pe cel searbăd, şi să-i îndemne cu multă bunătate. Cel tare trebuie să aibă compasiune pentru cel slab, şi să-l ajute cu toată puterea din dragoste . . . Iubiţi-vă duşmanii, şi rugaţi-vă pentru ei când vă vorbesc de rău, şi vă fac să suferiţi. Mai degrabă să suferiţi răul decât să faceţi rău. Induraţi mai degrabă întristarea decât să-i faceţi altuia întristare. Fiţi voi înşivă reproşaţi decât să-l reproşaţi pe altul. Fiţi defăimaţi decât să defăimaţi pe alţii. Fie ca ceea ce este al vostru să fie luat decât să luaţi ceea ce este al altuia. Fiţi mai degrabă loviţi decât să-i loviţi pe alţii . . . O, dragii mei mieluşei, să nu vă petreceţi zilele voastre de tinereţe în vanitate şi mândrie; şi nici în a bea sau a chefui; ci în sobrietate şi umilinţă, în frica de Dumnezeu, sârguincioşi în toate faptele bune, ca să fiţi îmbrăcaţi cu veşmintele sfinţilor; ca Dumnezeu să vă facă, prin harul Său, să intraţi la nunta Mielului, şi ca să vă vedem cu bucurie. Tatăl vostru şi cu mine v-am arătat calea, cu mulţi alţii. Luaţi exemplul profeţilor şi apostolilor. Chiar şi Hristos a mers pe această cale; şi unde Capul a mers înainte, acolo trebuie să-l urmeze şi membrele”2.

Soţul acestei bune femei a câştigat coroana de martiraj înaintea ei. Ea l-a urmat la scurt timp, şi s-a alăturat companiei sale înaintea tronului. Acolo „armata nobilă de martiri” îl laudă pe Dumnezeu. „Ei şi-au spălat robele şi le-au făcut albe în sângele Mielului”.

NOTE DE SUBSOL:
1 Baptist Martyrology, published by the Hanserd Knollys Society, ii. pp. 114, 122.
2 Baptist Martyrology, pp. 289-301.
 

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]