Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Istorie

O succesiune Galeză a Credinţei şi Practicii Baptiste Străvechi

 Dr. Michael N. Ivey

(continuare din numărul anterior)

 

Capitolul 3

 

Mărturisirile de Credinţă de la Londra

 

Mărturisirea din 1644

 

În a lui istorie a bisericii, Bătrânul Sylvester Hassell notează că, intenția parțială de a scrie Mărturisirea originală de la Londra, a fost o încercare de a-i liniști pe detractorii Baptişti. El a scris, ”În 1644 ei numărau şapte biserici în Londra, şi patruzeci şi şapte în țară; şi în acelaşi an, la trei ani înainte de Mărturisirea de la Westminster; ca răspuns la calomniile lui Daniel Featley, un cleric Episcopalian, cele șapte biserici din Londra au publicat, în cincizeci şi două de Articole, o Mărturisire de Credinţă, arătând că, în toate principiile doctrinale importante, Baptiştii au fost de acord cu ”Bisericile Reformate ortodoxe.„ Creșterea rapidă în congregații a bisericilor Baptiste Universale şi Speciale din jurul Londrei au atras atenția criticilor Anglicani. Se presupune de către Lumpkin că, în parte, impulsul pentru scrierea primei Mărturisiri de Credință de la Londra în 1644, a rezultat din publicațiile mai multor lucrări grosolane care i-au atacat deopotrivă pe Baptiştii Speciali şi pe cei Universali. Aceste lucrări au inclus O Scurtă Istorie despre Anabaptiştii din Germania de Sus şi de Jos (1642) şi O Avertizare pentru Anglia, în special pentru Londra 1644. Totuşi, provocarea finală pentru Baptiştii Speciali din Londra a fost apariția unei broșuri intitulate O Respingere a Anabaptiştilor şi a Tuturor ceilalţi care nu sunt pe placul Guvernării Civile 1644. Această lucrare din urmă a identificat mișcarea Baptistă novice a Universalilor şi Specialilor cu excesele politice ale unei mici secte de Anabaptişti din Munster, Westphalia. Grupul din Munster, care de fapt era o sectă dizidentă de Luterani, a fost acuzat de masacrarea populaţiei din Munster în 1526. Zvonurile acestui eveniment s-au răspândit rapid, şi, pentru că secta s-a separat de mișcarea lui Luther cu privire la ultima practică a botezului copiilor, toate celelalte grupuri Anabaptiste au fost de obicei identificate cu excesele lor. În răspuns la aceste atacuri vicioase şi neadevărate, Spilbury a cerut o întâlnire generală a Bătrânilor celor șapte Biserici Baptiste Speciale din Londra cu scopul de a compune o Mărturisire oficială de Credință.

 

Se presupune că scrierile calomnioase împotriva Baptiştilor erau în răspuns la mai multe articole şi cărți, scrise de autori Baptişti Universali, care tratau chestiunea limitării autorităţii civile când aceasta se relaţionează cu chestiuni de conștiință religioasă. În special, lucrări de Leonard Busher şi John Milton au stârnit un sentiment anti-Baptist în Biserica Anglicană. Cartea lui Busher, Pacea Religioasă, sau, O Rugăminte pentru Libertatea de Conștiință, care a fost adresată Regelui, a negat jurisdicția civilă în chestiuni de religie. Aceasta a fost văzută de Biserica Anglicană ca un atact direct a poziției sale comfortabile ca Biserică Întemeiată a Angliei. Chestiunea libertăţii religioase, un principiu Baptist, a fost fals identificat cu excesele radicale revoluționiste ale sectei Luterane din Munster. Astfel, acuzațiile calomnioase ajungând de la trădare răzvrătită, la crimă, la canibalism, au fost aruncate cu neobrăzare către Baptiştii Universali şi Speciali din Anglia.

 

Într-o dorință de a arăta ortodoxia credinţei şi practicii lor, şi de asemenea pentru a demonstra identitatea lor separată de Baptiştii Universali, către care erau specific țintite atacurile, datorită afiliațiilor Baptiştilor Universali ai lui Busher şi Milton, Baptiştii Speciali s-au întâlnit în Londra în 1644 şi au compus Mărturisirea lor de Credinţă.

 

Fiecare dintre cele șapte biserici au trimis doi delegați, cu excepția lui Spilsbury, care a trimis trei. Mărturisirea este considerată de Lumpkin a fi o expansiune a Mărturisirii Separatiste din 1596 despre care el crede că a fost folosită ca un model. El leagă acest document de Separatism din cauza mediului unora dintre semnatari. Foștii Separatiștii au inclus pe Spilsbury, Kiffin, Killcop şi probabil şi pe alții.

 

B. R. White este de acord cu evaluarea lui Lumpkin despre Mărturisire. Analiza lui a acestui document începe cu această afirmație. ”Mărturisirea din 1644 (revizuită în 1646) a fost departe de a fi o creație din nimic de vreme ce douăzeci şi şase din cele cincizeci şi trei dintre articolele sale au repetat învățătura, adesea doar cu cele mai mici modificări verbale, a secțiunilor corespunzătoare din Mărturisirea Separatistă din 1596.„

 

Istoricul Robert B. Hannen observă mai multe similarități remarcabile între prima Mărturisire de la Londra şi Mărturisirea Aberdeen, scrisă în 1616. O lucrare de Daniel Featley intitulată Scufundarea Baptiștilor (1645) oferă o explicație pentru similarități. Featley a afirmat că un anume Scot, a cărui nume este acum necunoscut, s-a alăturat Baptiştilor Speciali din Londra în 1642. Din acest fapt, Robert B. Hannen suspectează că acest om a adus o copie a Mărturisirii Aberdeen în atenția liderilor celor șapte biserici.

 

În toate, au existat cinci versiuni ale primei Mărturisiri de la Londra, ultima publicată în 1653 la Leith în Scoția. Ediția din 1646 a avut trei tipăriri. Aceasta sugerează acceptarea larg răspândită a documentului printre Baptiştii Speciali.

 

Când este comparat cu Mărturisirea din 1689 primul document din Londra se spune că prezintă o perspectivă biblică mai corectă asupra legii lui Dumnezeu. Editorii de la Backus Books Publishers, care au retipărit ediția din 1646 a Mărturisirii din Londra cu Anexa lui Benjamin Cox, oferă această observaţie. ”Există alte afirmaţii de credință baptiste deja disponibile în vremea noastră, cum ar fi a Doua Mărturisire de la Londra din 1689, care este o modificare a Mărturisirii de Credință Prezbiteriene de la Westminster din 1646. Deşi aceste mărturisiri sunt de acord cu privire la fundamentele credinţei Creştine, există un accent distinct al Noului Legământ referitor la legea biblică în edițiile din 1644 şi 1646 ale Primei Mărturisiri din Londra care în mod regretabil îi lipsește accentul pe Vechiul Legământ ale Mărturisirilor de la Westminster şi a Doua de la Londra. Această diferență are implicații teologice îndepărtate.„

 

În conferința generală din 1646 Bătrânul Benjamin Cox, pastor al Bisericii Abington, a prezentat o anexă la Mărturisire. Existența acestui document indică faptul că cel puţin o biserică din Londra, din cele șapte, au considerat Mărturisirea fie prea vagă fie inexactă în prezentarea doctrinei regenerării. Lumpkin descrie lucrarea lui Cox carecterizând un ”mai înalt Calvinism decât a doua ediție.„

 

În special, Bătrânul Cox a făcut excepție la implicațiile Pelagiene ale influenţei Evangheliei în regenerare. În articolul şapte al anexei sale el a scris;

 

Deşi noi mărturisim că nici un om nu ajunge la credinţă prin propria sa voință; Ioan 1:13, totuşi noi judecăm şi cunoaştem că Duhul lui Dumnezeu nu îl obligă pe un om să creadă împotriva voinței sale, ci în mod puternic şi dulce creează în om o inimă nouă, şi îl face să creadă şi să asculte de bună voie, Ezechiel 36:26, 27; Psalmul 110:3. Dumnezeu astfel lucrând în noi deopotrivă voința şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere, Filipeni 2:13.

 

Nu am putut găsi vre-o dovadă că anexa lui Cox a fost vre-odată acceptată oficial şi adăugată la prima Mărturisire de la Londra. Din aceasta, se poate presupune că alții au fost satisfăcuți cu pozițiile luate în Mărturisire şi au văzut puţină nevoie de a ajusta sensul său general doctrinal.

 

În mod clar, teologia distinctivă a Primei Mărturisiri de la Londra nu a trecut neobservată de Baptiştii Universali Arminieni. Anexa Bătrânului Cox este, în mare parte, un răspuns polemic la teologia Aminiană. Conținutul şi tonul lucrării sale indică faptul că Baptiştii Universali nu au fost mulțumiți cu apariția Mărturisirii de la Londra. Până în 1644 Mărturisirea lui John Helwys foarte Arminiană din 1610 a fost afirmația principiu a teologiei Baptiste în Anglia. Mărturisirea de la Londra a servit pentru subminarea influenţei documentului lui Helwys. Aceasta a descoperit că Mărturisirea lui din 1610 nu a fost sprijinită de o parte semnificativă din comunitatea Baptistă din Londra.

 

Un fapt puţin cunoscut despre Mărturisirea din 1644 poate oferi o altă explicație plauzibilă pentru adoptarea ei. În 1647, după două revizii, în care unele cuvinte au fost schimbate pentru a înlătura înțepătura anumitori critici care au fost făcută de vechiul duşman al lui Kiffin, Daniel Featley, Mărturisirea de la Londra a fost acceptată de Parlament şi Baptiştilor Speciali le-a fost acordată toleranța. Totuşi, tolerația oficială s-a pierdut când Charles II s-a urcat pe tron în 1660.

 

Mărturisirea din 1689

 

Mărturisirea din Londra din 1689 (care a fost original scrisă în 1677) a fost al doilea mare document al Baptiştilor Speciali.

 

În 1688, când s-a făcut chemarea unei Convenții Generale a Baptiştilor Speciali, climatul politic din Anglia s-a schimbat de mai multe ori. În timpul celor patruzeci şi patru de ani care despart adoptarea celor două Mărturisiri ale Baptiştilor Speciali, a avut loc un război civil, un Rege a fost executat, procesul democratic a fost instituit şi deraiat, biserica Anglicană a trecut prin reformă şi a fost încoronat un nou Rege. De asemenea, cauza libertăţii religioase a suferit eșecuri, rezultând într-o politică sistematică şi legiferată, care este cel mai bine descrisă ca o aproape perpetuă creștere în intensitate a persecuţiei dizidenților.

 

În 1642 a avut loc războiul civil în Anglia. Cavalerilor Regaliști li s-au opus ”capetele rotunde„ din armata populistă a lui Oliver Cromwell. Rezultatul final al acestei tulburări a fost execuția prin decapitarea lui Charles I în 1649. Parlamentul Lung l-a numit ulterior pe Cromwell ca Domn Înalt Protector al Angliei. În timpul conflictului non-conformiștii de fiecare convingere religioasă s-au alăturat armatei lui Cromwell. Baptiştii, în special, au fost bine reprezentați. Șeful administrației lui Cromwell, împreună cu mulți slujbași erau predicatori Baptiști. Din acest motiv, împreună cu faptul că, Cromwell a susținut personal principiul libertăţii religioase, la terminarea ostilităților Baptiştii erau optimiști cu privire la siguranţa lor viitoare față de persecuţia religioasă. Optimismul or s-a schimat curând spre disperare.

 

În timp ce administrarea lui Cromwell a crescut în birocrație, aceasta a devenit tot mai despotică. Aceasta a fost în special cazul în chestiuni de religie, unde, în ciuda reformării Bisericii Angliei care şi-a pus clerici Prezbiterieni la capul ei, un apetit pentru conformitate religioasă totală încă rodea conducerea. Proaspetele izbucniri de persecuţie religioasă au avut loc din nou împotriva Baptiştilor de către acești frați Calviniști, care controlau acum Biserica Angliei. Potrivit lui James Tull noii Prezbiterieni împuterniciți au avut aceleași viziuni ca şi corespondenții lor Anglicani referitor la conformitatea religioasă. ”Prezbiterienii au intenționat ca biserica să fie o biserică națională, îmbrățișând întreaga populaţie ca membri ai săi. Dezacordul nu era permis; membralitatea era obligatorie. Fiecare trebuia să îşi boteze copiii şi să plătească zeciuielile. În acest punct a fost puțină diferență față de biserica aşa cum era deja întemeiată.„

 

După moartea lui Cromwell, Parlamentul a inițiat discuții cu Charles II referitor la termenii întoarcerii sale în Anglia şi ascendența lui la tron. În 1660 Charles s-a întors la putere. Întoarcerea lui a marcat începutul unei noi ere de persecuţie Baptistă care a fost deopotrivă sistematică şi îngrozitoare.

 

În 1662 a fost aprobat Actul de Uniformitate. Acest act cerea folosirea Cărții de Rugăciune Comună Anglicane în toate întâlnirile religoase, sub pedeapsa pierderii poziției pentru clerul Anglican care refuza, şi cu amenzi şi/sau închisoare pentru liderii adunărilor Nonconformiste. Rezultatul acestui act a fost dublu. Primul, deoarece cartea era în esenţă Episcopaliană Catolică şi mulți predicatori în Biserica Întemeiată erau atunci Calviniști, este estimat că aproximativ două sute de episcopi Anglicani au părăsit Ordinul Întemeiat şi s-au alăturat adunărilor nonconformiste. Al doilea, amenzile şi închiderile în închisoare erau impuse sistematic asupra celor care nu se conformau.

 

Actul de Uniformitate a fost urmat rapid de alte mijloace de persecuţie legiferată, care a inclus reinstituirea Actului Întrunirilor Religioase Secrete în 1664. Această lege a interzis adunările religioase nonconformiste a mai mult de patru persoane cu vârsta de peste şaisprezece ani.

Apoi, Actul Cinci-mile a fost legiferat în 1665. Acesta a interzis slujitorilor noncomformiști să predice în cadrul a cinci mile din orice oraş sau sat, care a trimis membri în Parlament sau care avea o Biserică Întemeiată în cadrul granițelor sale. De asemenea acesta a interzis dizidenților dreptul de a preda în orice școli publice sau particulare.

 

În 1670 a fost aprobat un alt Act al Întrunirilor Religioase Secrete. În timp ce această lege nu purta o pedeapsă cu moartea pentru cei care îl călcau în mod frecvent, după cum a făcut-o Actul inițial, acesta era destul de crud în faptul că permitea Coroanei să confiște toată proprietatea celor care îl călcau în mod frecvent. De asemenea, această lege a fost foarte eficientă pentru că ea a permis informatorilor să păstreze o treime din tot ce era confiscat.

 

Al doilea Act al Întrunirilor Religioase Secrete a fost urmat de Actul Testului din 1673. Această lege a îngrădit dreptul nonconformiștilor de a avea o slujbă civilă sau militară.

 

Actul Testului a fost urmat de Codul Clarendon, care a înnoit cele mai aspre forme de persecuţie.

 

Tirania acestor legi a rezultat în amenzi, bătăi în public, închisoare şi execuția capitală pentru dizidenți. Infractorii erau adesea torturați până la moarte. Execuțiile erau făcute prin spânzurare, bătaie, decapitare, tragere în țeapă, dezmembrare, şi ardere. Se estimează că tratamentul rău față de non-conformiști (dintre care Baptiştii au suferit mai mult decât oricare alții datorită susținerii lor în public a principiilor libertăţii religioase) a rezultat în persecuţia a mai mult de şaptezeci de mii de sfinţiți, dintre care opt mii au pierit. Suma totală a amenzilor percepute şi colectate este calculată a fi mai mult de două milioane de lire sterline, după cum s-a calculat în 1850.

 

În mijlocul acestui climat de persecuţie religioasă s-a deschis o mică fereastră de libertate. În 1689, cu ascensiunea lui William şi a lui Maria la tron, un nou Act de Tolerare a fost legiferat. Acest act, deşi nu garanta libertatea religioasă, a îngăduit prevederi pentru non-conformiști pentru a se închina în pace. Totuşi, acesta a cerut ca toate corpurile religioase dizidente să predea o afirmaţie a crezului lor pentru aprobare de către Coroană. De fapt, aprobarea de către coroană a fost doar în formă, substanța aprobării a venit după revizuirea unui corp de episcopi şi arhiepiscopi al Bisericii Angliei.

 

În timp ce acest mai nou Act de Tolerare a fost legiferat în 24 mai 1689, Baptiştii Speciali au fost gata să profite la maxim. În 3 septembrie 1689, ei s-au întâlnit într-o convenție generală cu scopul de a ratifica o mărturisire de credinţă, care ar fi acceptabilă pentru Coroană, şi astfel să ofere tolerarea oficială a Bisericilor lor. Reprezentanții din o sută de adunări s-au întâlnit în Londra şi au adoptat Mărturisirea din Londra în 1689.

 

Din motive neclarificate pe deplin, frații din Londra nu au folosit Mărturisirea lor din 1644 ca model pentru documentul din 1689. Motivele lor afirmate au fost slaba ei circulație printre Baptişti şi o lipsă de familiaritate cu acest document mai timpuriu printre participanții la convenție. Totuşi, motivul lor afirmat pare a fi un pic ciudat de vreme ce prima Mărturisire a trecut prin cinci tipăriri în trei ediții şi a fost distribuită prin Anglia, Țara Galilor şi Scoția.

 

Schița finală prezentată Coroanei este a doua ediție a Mărturisirii de la Londra din 1677, care a fost în principal scrisă de Dl. William Collins. Potrivit lui Lumpkin, acest document este o versiune modificată a Mărturisirii de Credință Prezbiteriene de la Westminster din 1646.

 

Papa A. Duncan este de acord cu aprecierea lui Lumpkin. El descrie a doua Mărturisire de la Londra ca o încercare voită de a alinia Baptiştii Speciali cu Protestantismul reformat. El a scris, ”Baptiştii din secolul şaptesprezecelea au stat în careu în tradiţia Protestantă, într-atât după cum marea majoritate a doctrinelor lor erau luate în considerare. Ce au avut ei de spus despre majoritatea principiilor clasice de credinţă nu era prea diferit de cei din alte biserici Protestante din Anglia. Într-adevăr, mult folosita ”Mărturisirea a Doua de la Londra„ în mod voit a folosit ordinea şi adesea chiar cuvintele Mărturisirii de la Westminster pentru a demonstra acordul Baptiştilor cu Protestantismul clasic. Astfel, cu privire la astfel de articole precum cele care tratau sfânta Scriptură, Trinitatea, Cristos, Duhul Sfânt, credinţa, justificarea, sfințirea, învierea morților, şi judecata, oricine va putea observa că nu este vre-o diferență semnificativă între gândirea Baptistă şi cea a creştinilor Protestanţi din Anglia. De fapt, a existat un acord esenţial în majoritatea doctrinelor.„

 

Motivația Baptiştilor pentru adoptarea unei mărturisiri similare crezului Westminster se poate raporta la creșterea importanței politice a Prezbiterienilor. Pentru o scurtă perioadă, din 1650 până în 1660 Prezbiterienii de fapt au fost recunoscuți oficial ca Biserica Întemeiată a Angliei. Totuşi, cu întoarcerea lui Charles II, Episcopalienii Anglicani au recăpătat comanda Ordinului Întemeiat. În ciuda pierderii controlului, Prezbiterienii au rămas puternici. Ei şi-au păstrat statutul lor oficial în Scoția. În Anglia membrii lor încă au controlat un bloc semnificativ de votare în Parlament. Mai departe, mulți clerici Anglicani au rămas Calviniști. Observând sfidarea lor cu succes față de Actele Uniformității şi ale Întrunirilor Religioase Secrete în special, fără îndoială, Baptiştii din Londra au crezut că alinierea strânsă cu Prezbiterienii puternici vor face dificilă din punct de vedere politic Coroanei respingerea petiției lor pentru toleranță oficială. Gândurile de persecuţie continuă cu mijloace posibile de evitare la îndemână i-au determinat pe Baptişti să se identifice mai îndeaproape cu acest grup puternic.

 

Baptiştii Speciali din Londra nu au fost primii care s-au gândit la această aliniere strânsă cu Prezbiterienii. Congregaționaliștii Puritani Separatiști deja s-au aliat politic prin identificarea doctrinală cu Prezbiterienii. În 1658 ei au adoptat Mărturisirea de la Savoy, o copie apropiată de Mărturisirea de la Westminster, ca şi crez al lor doctrinal.

 

Baptiştii, încă suferind teribil din mâna Coroanei, în cele din urmă au realizat că nici Prezbiterienii nici Congregaționaliștii nu sufereau aceeaşi frecvență şi intensitate a chinului. Probabil înțelegând pe deplin realitatea politică a circumstanţelor lor, ei s-au adunat în 1689 într-o Convenție Generală şi au adoptat oficial mărturisirea lui Collin care era foarte Westminsteriană.

 

Dorința acestor frați torturați de a se alinia cu Prezbiterienii este evidentă în tot documentul. Totuşi, nicăieri nu este mai evident decât în preambulul primei ediții din 1677, care afirmă în parte, ”… acordul nostru entuziast cu ei (Prezbiterienii şi Congregaționaliștii) în doctrina protestantă sănătoasă, pe care ei au exprimat-o cu o dovadă atât de clară a Scripturilor.„ Preambulul celei de-a doua ediții din 1688, aşa cum a fost adoptată în 1689, este mai puţin directă, dar egal evidentă în a indica cititorilor similaritățile sale cu crezurile Prezbiterian şi Congregaționalist. Aceasta afirmă, ”… Şi negăsind vre-un defect în această privință în ceea ce a fost fixat de Adunare, şi după cei de pe calea Congregațională, am concluzionat uşor că cel mai bine este să reținem aceeași ordine în Mărturisirea noastră actuală.„ Adunare şi Congregațional, amândouă scrise cu literă mare, se referă la Prezbiterieni şi respectiv Congregaționaliști. Mai departe această afirmaţie indică faptul că Mărturisirea de la Londra a fost scrisă, pe cât de mult posibil, cu acelaşi format interesant ca Mărturisirea de la Westminster.

 

În 1677 Collins a lucrat din nou la Mărturisirea Prezbiteriană de la Westminster, pentru a aplica mai bine sentimentul Baptist. Schimbări semnificative la Mărturisirea de la Westminster au inclus ștergerea unui articol care identifica dreptul autorităţii civile de a păstra pacea în biserică, şi secțiunea despre Legăminte în Capitolul 7, secțiunile 2,3,5,6. S-au făcut schimbări care au de a face cu conducerea bisericii. Referințele la cina Domnului şi la botez ca sacramente au fost scoase. În ciuda mai multor schimbări ordinea celor două mărturisiri este aproape identică. Ordinea subiectelor de la Articolul unul până la nouăsprezece este identică. Numeroase fraze, adesea paragrafe, şi ocazional articole întregi sunt identice în formulare.

 

În Mărturisirea de la Londra un articol intitulat ”Despre Evanghelie, şi despre măsura Harului din aceasta„ este inserat în Articolul Douăzeci. După Articolul douăzeci, ordinea subiectelor continuă să fie identică până la Articolul douăzeci şi şapte din Mărturisirea de la Londra. Numele Articolului douăzeci şi opt este diferit. În Mărturisirea de la Westminster, care enumeră aceasta ca Articolul douăzeci şi nouă, titlul este ”despre Sacramente„. Mărturisirea de la Londra se referă la acest articol ca ”despre Botez şi Cina Domnului.„ Ordinea continuă la fel cu excepția faptului că Mărturisirea de la Londra omite Articolele treizeci şi treizeci şi unu din Crezul din Westminster. Aceste două articole tratează conducerea bisericii şi sunt intitulate ”despre Cenzura Bisericii„ şi ”despre Sinoduri şi Consilii.„

 

În cartea lui, Mărturisiri Baptiste de credinţă, W.L. Lumpkin oferă o comparație moderat detaliată dintre Mărturisirea de la Londra şi cea de la Westminster. El a descoperit că limbajul celor două mărturisiri este adesea identic. Similaritatea lor este atât de însemnată, încât este dificil să concluzionăm altceva decât că Mărturisirea de la Londra este o modificare a Mărturisirii de la Westminster, cu anumite adăugări şi ștergeri.

 

Lumpkin oferă de asemenea o schiță a climatului politic al persecuţiei religioase aproape continue a Baptiştilor, ceea ce i-a motivat pe frații de la Londra care, atunci când s-a deschis o scurtă fereastră de toleranță religioasă, au fost încurajați să caute toleranță oficială din partea Coroanei; şi de aceea, au scris o mărturisire care îi alinia teologic cu Prezbiterienii Calviniști care erau mai numeroși şi mai favorizați din punct de vedere politic.

 

Nu trebuie să ne gândim aspru la bunăvoința acestor frați torturați de a profita de această oportunitate de a câștiga toleranță oficială. Nici unul de azi nu ar fi trăit sub amenințarea constantă cu închisoarea sau mai rău pentru practicarea religiei lor. Nici unul nu şi-ar fi văzut păstorii lor duşi pe un grătar şi ciopârțiți. Nici unul nu ar fi mers la întâlnirea lor de casă şi să găsească capul păstorului lor montat pe o suliţă în curtea bisericii.

 

De asemenea, este rezonabil să concluzionăm că Mărturisirea de la Londra din 1689 reprezintă cu acuratețe credințele semnatarilor săi şi ale adunărilor lor. A gândi altfel înseamnă a-i acuza pe Baptiştii Speciali de predarea conștiinței față de oportunitatea politică. O astfel de posibilitate zboară în fața tuturor lucrurilor pe care le-au suferit înainte de 1689. Libertatea de Conștiință a fost, de la început, o credință fundamentală a Baptiştilor Speciali. Pare foarte puţin probabil faptul că aceşti frați curajoși să fi abandonat anumite elemente din doctrina lor pur şi simplu pentru a dobândi tolerarea religioasă.

 

Cu referire la intermediul Evangheliei în regenerare, există dovada că cel puţin unii dintre liderii timpurii ai Baptiştilor Speciali au ținut viziuni religioase Prezbiteriene Calviniste. Hansard Knollys şi-a exprimat susținerea lui pentru această doctrină într-o expunere a lucrării misiunii, de a predica Evanghelia, în relaţie cu suveranitatea lui Dumnezeu în regenerare. El a declarat, ”Eu spun că atunci când ei (slujitorii) au făcut aceasta, ei trebuie să fi lăsat chestiunea Domnului, care singurul (întocmai) face această misiune puternică către cine are el plăcerea, dându-le pocăința… capacitându-i să creadă în el spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. Şi cu siguranţă Dumnezeu a rânduit la Misiune, mai ales cu acest scop, ca prin intermediul ei, el să poată lucra credinţa în toţi cei care el i-a rânduit spre viaţa veşnică.„

 

Knollys demonstrează o poziție care a înclinat influenţa Evangheliei şi alegerea într-o predică intitulată Lumea care este Acum, şi Lumea care va Veni. El a afirmat, ”Dacă păcătosul este dispus să deschidă ușa inimii lui, Cristos va veni înăuntru prin Duhul său Sfânt şi El va transmite din Harul său sufletului său. Nu că voi puteți face aceste lucruri de la voi înșivă; v-am spus, fără Cristos nu puteţi face nimic, Ioan 15:5. Dar este datoria voastră să faceți şi este Harul Gratuit al lui Dumnezeu, care lucrează în voi să voiți şi să faceți, potrivit cu buna lui plăcere, Filipeni 2:12, 13, Astfel că el lucrează astfel în voi, pentru ca voi să vă puteți lucra mântuirea voastră cu frică şi cutremur.„

 

Anexa Bătrânului Cox sugerează că în 1646 nu toţi Baptiştii Speciali au îmbrățișat anumite principii din Calvinism. Dar, adoptarea principiilor fățiș Calviniste în Mărturisirea din 1689 indică dacă argumentele de dezacord au fost prezentate la conferința generală, ele nu au fost recunoscute în mod public. Includerea Capitolului Zece, partea întâi şi trei, care are de a face cu mijlocul Evangheliei în chemarea eficientă, şi Capitolul patrusprezece, partea întâi, care descrie credinţa mântuitoare prin armonia distribuirii divine şi credința rațională a Evangheliei, împreună cu referințele scripturale susținătoare, toate servesc pentru a demonstra dedicarea celor de la conferință față de doctrina lui Calvin. Prin exprimarea inimii teoriei lui Calvin în regenerare în Mărturisirea lor, ei s-au îndepărtat de acei frați care au susținut credinţa primară. Aceasta tinde să indice faptul că teologia din Mărturisirea din 1689 a mers dincolo de convenabilitatea politică şi conștiința îmbrățișată. Aceşti frați au fost Calviniști în privința influenţei Evangheliei. Trebuie să fie presupus că ei au crezut din inimă ceea ce au scris în Mărturisirea lor.

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate