Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Din Presa Română
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

15. BISERICA ŞI PUTEREA LUMEASCĂ

 

“Dintr-o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină şi cult, Biserica s-a dezvoltat în toate privinţele... Ea a primit unele influenţe şi a influenţat la rândul ei lumea...” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 4).

 

De la naşterea Bisericii şi până în ziua de astăzi, Satana a căutat să zădărnicească planul lui Dumnezeu de mântuire, plan care trebuia adus la îndeplinire prin Biserică. Multe au fost ispitele Bisericii în decursul istoriei, dar cea mai ascunsă şi în acelaşi timp cea mai periculoasă, a fost ispita de a domni pe pământ, de a fi cineva în lume. Biserica şi-a uitat chemarea ei şi viaţa ce trebuia să o ducă în legătură cu această chemare, viaţă de străin şi călător în lume. Uitând, şi-a făcut cetate stătătoare în împărăţia diavolului. Pentru atingerea scopului de stăpână a lumii, Biserica a dat mâna cu stăpânirea civilă. Popoarele se creştinau sub puterea armelor. Urmarea acestei stări a fost nimicirea cu desăvârşire a vieţii duhovniceşti. Creştinismul a rămas doar cu numele, căci nu mai avea pe Hristos în el. Istoria spune: “Creştinarea popoarelor, întreprinsă în grabă... sub presiunea armelor n-a schimbat felul de viaţă al celor convertiţi. Barbaria şi ferocitatea au continuat să-şi păstreze multe din superstiţiile şi obiceiurile păgâne. Din această cauză disciplina creştină a slăbit.” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 389).

 

Împăratul Constantin a făcut legi pentru desfiinţarea sectelor, iar episcopii şi clericii vegheau la împlinirea lor. În scurt timp, toţi câţi nu erau de părerea Bisericii oficiale, au fost siliţi să nu-şi mai poată îndeplini obligaţiile cultului respectiv. Legea era aspră. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 83).

 

În tot timpul vieţii împăratului Constantin, nimeni nu îndrăznea să combată învăţătura sinodului de la Niceea, însă după moartea lui mulţi au părăsit-o. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 87).

 

Cu trecerea timpului, împăraţii, ca să aibă mai multă trecere faţă de Biserică, primeau coroana din mâna episcopilor. Marcian a fost primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului de la Constantinopole. Inovaţia adusă în anul 450 a fost mult grăitoare pentru dezvoltarea ulterioară a scaunului de la Constantinopole. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 182).

 

Începând cu anul 313, aşa cum s-a arătat mai sus, împăratul s-a amestecat în treburile bisericeşti. El şi-a dat seama că slăbirea unităţii bisericeşti este în detrimentul imperiului şi de aceea a căutat să desfiinţeze diferitele comunităţi eretice şi schismatice.

 

Edictul împăratului Teodosie - (380) de la Tesalonic, prin care recunoştea ortodoxia drept religie de stat, a lovit crunt şi păgânismul şi celelalte grupări creştine. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 239).

 

Autorităţile de stat luau măsuri drastice împotriva schismaticilor, oprind întrunirile lor sub pedeapsa cu moartea sau a pierderii drepturilor cetăţeneşti. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 242).

 

Împăratul Iustinian - (527 - 565) a continuat cu statornicie şi uneori cu brutalitate refacerea unităţii religioase a imperiului. Biserica a avut în persoana lui Iustinian - nu numai un mare apărător, ci şi un stăpânitor autocrat. În felul în care conducea afacerile statului, a dirijat şi treburile bisericeşti, amestecându-se până şi în unele amănunte ale Bisericii, dogme şi cult, impunându-şi părerea. “În strânsă legătură cu această problemă era aceea a expansiunii politice.” împăratul chiar dacă avea unele convingeri, renunţa la ele pentru atingerea scopului politic. Aşa s-a întâmplat cu Iustinian: “Forurile competente din capitala imperiului bizantin erau silite să inaugureze o politică antimonofizită, pentru a putea întinde influenţa imperiului şi în apus unde stăpânea biserica romană care era împotriva monofizismului. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 251 şi 182).

 

Din cauza spiritului lumesc care a pătruns până în cele mai mici cute ale Bisericii, episcopii umblau să-şi câştige titluri. Origen, în Comentariul la Evanghelia după Matei, scrie că chiar pe timpul său preoţii creştini sau uitaseră cu totul sau neglijau poruncile Domnului Hristos şi prin fastul lor întreceau chiar pe cei mai răi cinovnici (funcţionar de stat de rang inferior) păgâni. Despre episcopi, Ioan Gură de Aur vorbeşte astfel: “Erau întâi la curte, în societatea damelor şi în casele nobililor. Ei purtau cele mai fastuoase veşminte şi se mândreau cu titluri ca: «fericirea voastră», «sfinţia voastră», etc. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 3, pag. 35).

 

Istoricul Sozomen de asemenea mărturiseşte, că activitatea religioasă a veacurilor al IV-lea şi al V-lea se reducea numai la luptele dintre episcopi, care se afuriseau reciproc (acest lucru s-a repetat de multe ori în istorie). Viaţa creştină după Evanghelie, omul nou din Epistolele sf. ap. Pavel nu se cunoşteau. (Sozomen, Istoria Bisericească, Cartea a II-a şi a III-a, cap. 11 şi 12). Şi tocmai această perioadă este socotită de unii ca epoca de aur a creştinismului.

 

Filocalia, vol. 1, pag. 151, spune că sec. al IV-lea şi al V-lea sunt socotite “epoca de aur a creştinismului”.

 

Lăcomia, ca şi uşurătatea femeiască, alcătuiau viciile veacului al IV-lea, iar clericii erau prinşi în aceste mreje. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor părinţi, voi. 3, pag. 59 - 60). Creştinismul, ieşind din lupta sa cu statul, era totuşi departe de a fi repurtat victoria sa cea mai grea, asupra inimilor mărturisitorilor. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 3, pag. 63).

 

Amestecul Bisericii în afacerile lumeşti în decursul veacurilor, se poate vedea clar din toate istoriile profane şi religioase. Zice un istoric religios: “Să nu uităm apoi că şi răscoalele şi revoluţiile sociale n-au fost lipsite de ajutorul mănăstirilor, singurele locuri retrase unde se ţineau conspiraţiile şi se organiza rezistenţa. Unii călugări conduc chiar efectiv răscoalele. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 330).

 

Religia a ajutat puterea lumească şi puterea lumească a ajutat religia. Diavolul şi-a atins scopul. Dumnezeu totuşi şi-a păstrat martorii Săi în tot timpul. Aceştia, deşi puţini, neînsemnaţi şi nebăgaţi în seamă, au ţinut sus făclia adevărului şi sfinţeniei în lume. Ei au trebuit să plătească cu preţul sângelui lor îndrăzneala de a mărturisi limpede pe Acela care n-a avut unde să-Şi plece capul în lume.

 

“Amestecul statului în sinoadele veacului al IV-lea, va determina chiar linia raporturilor ulterioare dintre puterea spirituală şi cea lumească.

 

Toţi împăraţii următori vor întări acest principiu al amestecului imperial în biserică.” (magistru Lucian -. Gafton, Studii Teologice, 1956, pag. 454).

 

“Personajul cel mai important din imperiul bizantin, după împărat, era patriarhul. Legal şi canonic, patriarhul, trebuia să fie ales de cler şi de popor. Practic, împăratul, neţinând seama decât de interesele proprii, alegea candidatul, pe care toţi trebuia să-l accepte apoi. Formal, în actele de alegere, apărea atât clerul cât şi poporul.” (magistru Lucian -. Gafton, Studii Teologice, 1956, pag. 456).

 

Celebrul canonic Teodor Baiason, patriarhul An tio h iei, proclamă: “împăraţii au dreptul de a învăţa popoarele creştine; că asemenea soarelui luminează cu lumina ortodoxiei întregul univers; că ei trebuie să se îngrijească de trupurile şi sufletele supuşilor. Împăraţii nu sunt supuşi nici legilor şi canoanelor...”

 

lată în ce termeni scrie un episcop către împărat: “Maiestatea voastră veghează asupra nevoilor supuşilor săi şi dă ajutorul mâinii sale favorabile tuturor celor ce sunt ridicaţi la onoarea scerdoţiului. Prin aceasta mărturisiţi pietatea voastră către Dumnezeu, de la care ţineţi puterea suverană... Trimiteţi vă rugăm, Sfântului şi Ecumenicului Sinod, ordinele voastre sacre şi inviolabile...” (Evagrie, Istoria Bisericii, voi. II, cap. XVIII, pag. 55 - 56).

 

Deci, ordinele împăratului erau sacre şi inviolabile şi hotărârile sinodului trebuiau să fie luate conform ordinelor.

 

“Persoana suveranului, a cărui putere, asemenea celei divine, era absolută, era sacră. Dacă de la Augustus la Diocleţian împăraţii împărţiseră puterea cu senatul, iar de la Constantin la Iustinian - cu Biserica -, începând din sec. al VI-lea, după ce Iustinian reprimase revolta “Nika”, ei au devenit autocraţi absoluţi. Erau consideraţi vicari ai lui Dumnezeu pe pământ, iar Statul socotit o reflectare a împărăţiei cereşti... În timpul procesiunilor împăratul era aclamat ca “urmaş al lui Hristos”, “egal al apostolilor”, “al doilea David”. El avea acces liber în altarul Sfintei Sofia, în dreapta căruia era un spaţiu rezervat lui, aşa-zisul mutatorium, unde îşi schimba veşmintele în timpul ceremoniilor religioase, se ruga, se odihnea, lua masa şi îşi primea prietenii. Suveranii înşişi se considerau nu numai reprezentanţi ai puterii seculare, ci şi preoţi supremi. “Eu sunt împărat şi preot”, proclama Leon Isaurul. Prezidând sinoadele, împăraţii luau parte activă la treburile ecleziastice... Împăratul figura nu ca persoană laică, ci ca preot suprem...

 

Dat fiind caracterul evident religios al autocraţiei, era extrem de greu, chiar şi pentru bizantini, să separe precis puterea seculară de cea spirituală. De altfel în Bizanţ o asemenea separare nici nu exista în realitate... Patriarhii, deşi depindeau cu totul de suverani, aveau un post foarte important şi de obicei puterea lor era doar cu puţin inferioară celei a împăratului... Legătura dintre împărat şi patriarh, în statul bizantin era definită astfel: «Statul se compune, ca un individ, din părţi şi din membre, dintre care cele mai mari şi mai importante sunt împăratul şi patriarhul. De aceea deplina armonie dintre monarhie şi Biserică înseamnă pace spirituală şi materială şi bunăstare a supuşilor...»“ (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 48-49, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1980).

 

“Împăratul bizantin era nu numai reprezentarea terestră a puterii de stat, ci şi a umilinţei creştine. În joia mare (joia Pastelor), în biserica Sfânta Sofia el spăla picioarele la 12 cetăţeni dintre cei mai săraci... Scopul împăratului era să apară în ochii supuşilor ca un fiu credincios al Bisericii, un instrument personal în mâinile divinei providenţe... Întreaga viaţă spirituală era supusă unui foarte sever control de stat, care reprima implacabil orice veleitate de opoziţie şi de inovaţie şi condamna orice şcoală teologică ne ortodoxă. Patriarhii nu admiteau comentariul liber al dogmelor, şi nu tolerau nici să se modifice ritualurile. De aceea convocau regulat sinoadele, prezidate de împărat, care condamnau aşa-zisele “erezii”. Aparatul de stat, centralizat la maximum, veghea ca ideologia dominantă să nu sufere nici o influenţă externă... Heterodocşii (care se deosebeau de ortodocşi) erau exilaţi sau pedepsiţi...” (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 50-51, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1980).

 

Sunt deosebit de semnificative cuvintele arhiepiscopului Isac Anghelos: “împăraţilor totul le este îngăduit, întrucât pe pământ nu există nici o deosebire între puterea lui Dumnezeu şi cea a împăratului; împăraţii pot să facă orice, folosind fără deosebire lucrurile divine în acelaşi fel ca şi pe cele proprii, întrucât aceeaşi demnitate imperială le-a fost oferită de Dumnezeu, şi între Dumnezeu şi ei nu se află neînţelegere.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 61, notiţa 14).

 

Amintim încă o dată: Cât de departe este această organizaţie religioasă - Biserica Ortodoxă - faţă de Biserica adevărată arătată de Duhul Sfânt pe paginile Noului Testament!

 

În cursul primelor trei secole ale istoriei sale, Biserica a dat dovadă că nici o putere pământească nu a putut ca s-o zdrobească... Perioada următoare de aproximativ două secole, a arătat că unirea Bisericii cu statul, chiar atunci când Biserica deţinea puterea celui mai mare imperiu, ea nu poate salva statul de la nimicire. Căci părăsind locul arătat prin numele ei Ecclesia, care înseamnă “chemată afară din lume” pentru Hristos, ea pierde puterea care decurge pentru ea din Domnul Isus, schimbând-o pentru o autoritate pământească, lucru care îi este fatal. (Drumul Bisericii, pag. 33).

 

Sf. Ioan Gură de Aur, scrie: “...Sunt multe zile de când biserica din lumea întreagă s-a prăpădit şi e căzută la pământ, fiind toţi stăpâniţi de acelaşi rău (slava deşartă) şi mai cu seamă cei din dregătorii, oricât de mult apasă asupra lor răspunderea ce o vor avea. Aşa dar să nu vă miraţi că v-am îndemnat să faceţi mai mult decât aceştia.” (Comentariu la Efeseni, Omilia X, pag. 106).

 

St Ioan Gură de Aur mai scrie: “Toate faptele creştinismului sunt trădate şi totul este neglijat din cauza slavei deşarte a celor mai mulţi.” (Comentariu la Romani, XVIII, pag. 308).

 

Origen, în timpul vizitei sale la Roma, a constatat cu durere că duhul lumii pătrunsese în biserică. În una din amintirile sale scrie: “Că se află biserici în care pietatea este exploatată în profitul ambiţiei şi care sunt transformate în peşteri de tâlhari.” (pr. Ovidiu Musceleanu, Origen, viaţa, scrierile şi doctrina lui, Bucureşti, 1896).

 

Prof. N. Mladin scrie: “Biserica a fost invadată de spiritul lumii, şi manevrată în slujba unor interese străine, chiar opuse spiritului creştin. Istoria dezbinărilor bisericeşti se datoreşte şi unor cauze politice.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 464, Pe calea unităţii Bisericii lui Hristos).

 

Dacă a fost invadată de spiritul lumii, devenind în felul acesta o Biserică firească, cum mai putea să aibă Duhul Sfânt? Cum mai putea să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu? Unde este infailibilitatea de care se tot vorbeşte? Iată lucruri care trebuie să ne dea de gândit.

 

Nu e nevoie de prea multe documente. Nu e nevoie să cercetăm istoria pentru a ne convinge de adevăr, ci privim doar în jur şi ne este de ajuns.

 

Unde este Biserica aceea vie şi duhovnicească? Hristos are numai o singură Biserică. Biserica vie şi duhovnicească, Biserica străină pe pământ.”

 

Zice prof. N. Mladin mai departe: “...Şovinismul naţional, care a folosit Biserica pentru învrăjbirea între popoare. Dezbinarea nu e numai rezultatul influenţelor sociale extra-bisericeşti, ci şi al îngâmfării, al ignoranţei, al tendinţei de dominaţie şi acaparare, care au pătruns în Biserică, mai ales în sufletele unor conducători... S-a cultivat şi a crescut egoismul confesional.

 

Nu numai fiecare creştin, ci şi fiecare Biserică, trebuie să se judece pe sine în lumina lui Isus Hristos, care este Adevăr şi Viaţă, să se purifice de moşteniri istorice depăşite şi “lumeşti” şi să lase Duhul lui Dumnezeu să lucreze întru sine mai viu şi mai rodnic... Multe forme ale vieţii bisericeşti tradiţionale trebuie să moară, iar viaţa bisericească să renască. Bisericile trebuie să moară împreună cu Hristos... ca să învie împreună cu Hristos...” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 464, Pe calea unităţii Bisericii lui Hristos).

 

Decăderea creştinismului a avut loc în clipa când s-a împrietenit cu lumea.

 

Antonie Plămădeală, episcop ortodox: “Această lume socotită «creştină», nu mai seamănă însă cu lumea creştină de dinaintea erei constantiniene, unită prin teama de persecuţii şi trăind oarecum într-un climat de escatologie (venirea Domnului Isus) iminentă, datorită mai ales nesiguranţei personale şi de grup. Acum lumea creştină respirase, tensiunea slăbise sau dispăruse de tot şi interesele lumeşti îşi reluaseră locul.

 

Devenind religie de stat, creştinismul devenise exact contrariu a ceea ce fusese până atunci: religia care garanta securitatea (siguranţa) personală. De aceea, păgânii trec la creştinism anume ca să-şi apere interesele, dar ei nu mai sunt convertiţii zeloşi de altă dată. Ei îşi schimbă doar numele, nu şi credinţele şi mai ales, vin cu aceleaşi moravuri pe care le păstrează. De aceea s-a întâmplat, începând din această perioadă, ceea ce am putea numi o subtilă trădare a creştinismului...”

 

Punându-se prea mare preţ pe organizarea dinafară, s-a neglijat partea spirituală, devenind o biserică lumească, cum recunosc mai mulţi teologi. (E vorba mai ales de Biserica Catolică).

 

Creştin adevărat înseamnă să porţi crucea ca toţi urmaşii Domnului Isus. Vorbind despre creştinism N. Steinhardt, notează: “Înăduşeală, sânge, batjocură, cuie. Asta e creştinismul. Nu clopotele bisericii Pantelimon în zilele de duminică şi sărbători... Ci asta: crucea adevărată...” (Jurnalul fericirii, pag. 29).

 

O fărâmă de adevăr poate cere munţi de sacrificii.

 

P. Rezuş: “Scoţându-se în relief numai caracterul extern juridic, este explicabilă sărăcirea fiinţei Bisericii de adâncurile semnificaţiilor divine supranaturale, care cădeau pe plan secundar în faţa instituţionalului juridic temporal.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 327).

 

Maxime Rodinsone: “Începând cu sec. al XVIII-lea Biserica creştină nu mai corespundea deloc sau aproape deloc cu grupul celor care îl urmau pe Domnul Isus. De mii de ori, ca şi Petru, ea L-a trădat...” (Fernand Comte, Dicţionar de creştinism, Bucureşti, 1999).

 

Heine: “Există şi în istorie, ca şi în natură, zi şi noapte? Odată cu al III-lea secol al creştinismului începe să se întunece...”

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate