Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Istorie

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

 

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)de J. M. Cramp, D.D.

 

CAPITOLUL I
PERIOADA PRIMITIVĂ, DE LA ANUL 37 PÂNĂ ÎN ANUL 254 D. HR.

 

SECŢIUNEA III
Tertulian – Botezul copiilor în Africa – Origen – Prima apariţie a botezului pruncilor – Clinicii – Creştinismul în Anglia

 

Abordăm acum dezvoltarea acelor influenţe de corupere care s-au desfăşurat din vremea apostolică, vlăguind în tăcere fundamentele pietăţii personale. Ca un anunţ referitor la limbajul folosit de Iustin Martirul şi Irineu, ne străduim să îi clarificăm pe acei autori de imputarea sentimentelor neevanghelice, şi să interpretăm expresiile lor într-un sens clar şi sigur. Deşi ar putea fi posibil să îi menţinem drept nevinovaţi, este de temut faptul că mulţi din contemporanii lor erau destul de deschişi faţă de acuzaţia de susţinere a unor opinii nescripturale. S-a dezvoltat o noţiune că botezul realiza de fapt ceea ce era profesat în el. Pe măsură ce darurile miraculoase ale Duhului erau atribuite adesea peste credincioşi imediat după botezul lor, oamenii au început să se gândească la faptul că atunci la început Duhul acţiona asupra sufletului. Şi pe măsură ce actul de ascultare faţă de Salvator din ordonanţă era asociat în comun cu bucuriile spirituale şi manifestările, şi convertiţi fericiţi, ca şi famenul, „mergeau pe calea lor bucurându-se”, au fost unii care au ajuns la concluzia că ceea ce era legat de botez era produs de acesta. Dacă convingerile care îl duceau pe candidat la apa botezului, şi îl îndemnau spre actul dedicării în slujba Mântuitorului, erau destul de întărite la botezul său, aşa că el experimenta atunci o conştiinciozitate intens de satisfăcătoare a iertării şi a uniunii cu Hristos, rezultatele erau confruntate cu cauzele, şi noul credincios era învăţat să atribuie botezului binecuvântările de care s-a bucurat de fapt înainte, însă pe care le-a realizat mult mai intens atunci când el l-a ascultat pe Domnul.

 

Fiind făcut acest pas, tranzacţia la erori mult mai riscante şi rele era uşoară. Când botezul a fost astfel investit cu un fel de putere supranaturală, actul exterior a fost curând înlocuit cu calificarea spirituală. În schimbul direcţionării cercetărilor în Ispăşire, şi în a încuraja căutarea prin rugăciune pentru învăţătura şi ajutorul Duhului Sfânt, instrucţiunile religioase ale acelei ere vorbeau pe larg de vastele puteri ale botezului. Tertulian, de exemplu, un scriitor creştin care a înflorit la sfârşitul secolului al 2lea şi la începutul celui de-al 3lea, „declară următoarele binecuvântări spirituale a fi drept consecvente botezului: – iertarea păcatelor, eliberarea de moarte, regenerarea, şi participarea în Duhul Sfânt. El îl numeşte ‚sacramentul spălării’, ‚binecuvântatul sacrament al apei’, ‚scăldarea regenerării’”19. Când astfel de opinii ca acestea erau nutrite, oare nu este evident faptul că s-a deschis uşa spre variatele abuzuri, şi că aceia care s-au depărtat atât de mult de adevărul creştin, ar fi destul de mulţi pentru a se interfera cu închinarea şi ascultarea creştină?

 

Tertulian era un nativ din Carthage în Africa, şi şi-a petrecut majoritatea vieţii lui acolo. Se presupune că ar fi murit în jurul anului 220. Tratatul său, „De Baptismo”, a fost probabil scris cu 20 de ani înainte de moartea sa. Din această lucrarea şi alte scrieri ale sale, învăţăm faptul că la începutul secolului al 3lea, au fost anumite adăugiri ciudate la ordonanţa botezului. Noul convertit era pus printre catehumeni ca acesta să fie instruit pe deplin în credinţă. După o probare suficientă el era admis spre botez. Următoarea relatare despre maniera în care acesta era administrat este preluată din lucrarea Episcopului de Bristol „Istoria eclesiastică a secolelor al 2lea şi al 3lea, ilustrată din scrierile lui Tertulian”: –

 

„Candidatul fiind pregătit pentru primirea sa de drept prin rugăciuni frecvente, posturi şi vegheri, profesate în prezenţa congregaţiei şi sub mâna preşedintelui, că el renunţa la rău, la fastul său, şi îngeri. El era apoi afundat în apă de trei ori, în aluzie faţă de cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, făcând anumite răspunsuri care, ca şi celelalte forme menţionate aici, nu erau prescrise în Scriptură, ci se bazau pe obicei şi tradiţie. El gusta apoi dintr-un amestec de lapte şi miere – era uns cu ulei, în aluzie cu practica de sub Dispensaţia Mozaică de ungere a acelora care erau rânduiţi spre preoţie, din moment ce toţi creştinii sunt, într-un anumit sens, presupuşi a fi preoţi – şi era însemnat cu semnul crucii. La final urma punerea mâinilor, a cărei origine este raportată de autorul nostru faţă de binecuvântarea pronunţată de Iacov asupra fiilor lui Iosif”20.

 

Administrarea botezului era în perioada timpurie împovărat de ceremoniile simplei invenţii umane; de fapt Tertulian se plânge, într-o altă lucrare, că „forme variate şi ritualuri au fost introduse în închinarea creştină, faţă de care unele au o asemănare prea apropiată de obiceiurile şi practicile neamurilor”. Însemnarea cu semnul crucii era o superstiţie practicată timpuriu printre creştini. Ei îşi făceau cruce în mod perpetuu. În orice lucru intrau sau se angajau –când ieşeau din casă – când se întorceau acasă – când se îmbrăcau, sau îşi puneau papucii, sau se aşezau la o masă, sau mergeau la baie sau în pat – semnul crucii era asociat cu toate. Nu trebuie să ne mai mirăm de faptul că păgânii suspectau că aceasta savura din magie.

 

Am menţionat aceste lucruri particulare pentru scopul arătării că, la începutul secolului al 3lea, declinul religios a avansat în mod considerabil. Nimeni nu va mai fi surprins acum să audă că s-a făcut o încercare de a extinde administrarea botezului într-o manieră inexplicabilă. La aceasta se referă Tertulian în tratatul său, „De Baptismo”, în termenii unei dezaprobări puternice. Unele persoane au introdus pe copii (nu pe prunci) la botez, sau au apărat administrarea ordonanţei acestora. Tertulian mustră în mod revoltător practica aceasta. „Aceştia să vină”, spune el, „când vor fi învăţaţi că pot să vină; fie ca ei să devină creştini atunci când ei sunt capabili să-l cunoască pe Hristos. De ce să grăbească această vârstă inocentă iertarea păcatelor?”21 Acum, Nu este oare evident faptul că Tertulian era în întregime neobişnuit cu botezul pruncilor, şi că acest botez al copiilor, care a început să fie discuta atunci, a fost privit de ea ca o inovaţie neautorizată? Semnul crucii, darea de lapte şi miere, şi ceremonii similare, erau în mod comparativ, în mici maniere, circumstanţe superficiale; ele erau inutile pentru adaosurile la ordonanţă, şi erau rău intenţionate pe atât de departe dar ei nu au schimbat aceasta. Această ordonanţă era încă legată de cunoaştere, pocăinţă şi credinţă. Însă admiterea copiilor, dacă ei nu erau destul de înaintaţi în vârstă ca să se pocăiască şi să creadă, ar schimba ordonanţa. Ea avea să fie deservită din acele condiţii prealabile religioase cu care a fost astfel asociată în moc uniform. Ritualurile neamurilor sau ale evreilor care au fost adăugate acestuia aveau tendinţa să îl facă mai impunător, şi astfel a atras atenţia celor slabi la minte; însă a-i admite pe copii să fie botezaţi, care nu erau subiecte ale pocăinţei şi credinţei, ar fi, în părerea lui Tertulian, a revoluţiona întreaga instituire. Noi acţionăm mult mai înţelept, a remarcat el, în chestiunile temporale; de sigur că nu ar trebui să admitem la botez pe aceia pe care noi îi considerăm nepotriviţi pentru a se ocupa de chestiunile temporale. Aşa argumenta el.

 

Cazul este destul de clar. Copiii (nu pruncii, ci probabil copiii de la vârsta de şase la zece ani) sunt menţionaţi pentru prima dată în legătura cu ordonanţa la începutul secolului al 3lea, şi cu dezaprobare. „Opoziţia lui Tertulian”, remarcă învăţatul Baron Bunsen, „este faţă de botezul tinerilor, a copiilor crescuţi; el nu spune nici un cuvânt despre pruncii nou-născuţi”22.

 

Unii scriitori s-au străduit din greu să dovedească faptul că Origen se referea în scrierile sale la botezul pruncilor ca un lucru existent pe atunci, şi că el atribuia acestuia o origine apostolică. Origen a fost cel mai învăţat creştin din acea eră. El a prosperat din anul 203 până în 254 d. Hr., şi a realizat o reputaţie înaltă, atât ca învăţător în şcoala catihetică din Alexandria cât şi ca autor. Dar referinţele sale sunt la botezul copiilor şi nu la cel al pruncilor; şi diferenţa dintre el şi Tertulian este că ultimul a obiectat în mod hotărât faţă de această practică, în timp ce Origen a vorbit de ea cu aprobare. Cât de mult s-a extins, dar, această aprobare? Doar până la botezul acelor copii care erau capabil de instruire, şi dădeau semne de pietate; căci el învăţa în mod uniform faptul că „beneficiul botezului depindea de scopul deliberat al celui botezat”. Replica sa faţă de o obiecţie faţă de Celsus exprimă părerile sale. Acel scriitor păgân, declarând că „persoanele inteligente şi respectabile” au fost invitate la iniţierea în misterele păgâne: purced astfel: – „Şi acum să auzim pe ce fel de persoane invită creştinii. Oricine, spun ei, este un păcătos, oricine este neinteligent, oricine este un simplu copil, şi, pe scurt, oricine este o creatură mizerabilă şi vrednică de dispreţ, împărăţia lui Dumnezeu îl va primi”. Origen îi răspunde în următoarea manieră: – „Ca replică la aceste acuzaţii noi spunem, este un lucru să îi inviţi pe cei ce sunt schilodiţi în suflet spre o vindecare, şi este un alt lucru să-i inviţi pe cei sănătoşi la o cunoaştere şi un discernământ a lucrurilor mai divine. Şi noi, cunoscând diferenţa, îi chemăm întâi pe oameni ca să fie vindecaţi. Noi îi îndemnăm pe păcătoşi să vină la instruirea ca îi învaţă să nu păcătuiască, şi pe cei neinteligenţi să vină la ceea ce produce în ei înţelegere, şi pe copiii mici să se ridice în statura de gândire faţă de om, şi pe cei mizerabili să vină la o stare mai norocoasă, sau (ceea ce este mai corespunzător să spunem) o stare de fericire. Dar atunci când cei îndemnaţi care fac progrese arată că au fost curăţiţi prin Cuvânt, şi cu cât mai mult posibil, au trăit o viaţă mai bună, ATUNCI îi invităm să fie iniţiaţi printre noi”23.

 

Astfel de copii ca cei descrişi de Origen ar fi „iniţiaţi”, adică botezaţi de oricare Botezător din acele zile. Dacă ei au fost „curăţiţi prin Cuvânt”, ce altceva mai mult am putea cere? Obiecţia lui Tertulian se pare că s-a ridicat din importuna ardoare a unor persoane de a-i grăbi pe copii la apa botezului înainte ca ei să înţeleagă pe deplin şi să primească adevărul. Dar nici unul din aceşti părinţi nu se referă la prunci. Ei au atribuit influenţe botezului care nu sunt nicăieri menţionate în Noul Testament. Ei au folosit un limbaj care implica faptul că o ceremonie exterioară producea un efect intern, spiritual. Ai au învăţat necesitatea botezului ca să se poată primi iertarea şi mântuirea. Şi cu toate acestea ei au mai susţinut necesitatea pocăinţei şi a credinţei, aşa că ei au revendicat ca, dacă copiii tineri erau botezaţi, aceştia să nu fie admişi în ordonanţă până ce nu erau capabili „să-l cunoască pe Hristos”, şi să fie „curăţiţi de Cuvânt”.

 

Până aici am ajuns la originea Botezului Pruncilor. Locul său de naştere a fost într-un district din nordul Africii, una din cele mai puţin iluminate porţiuni ale lumii din acea eră; timpul, la mijlocul secolului al 3lea; ocazia, anumite noţiuni nescripturale care au câştigat în mod gradat preponderenţa în privinţa eficienţei şi proiectului ritualului botezului. Enunţând aceste extravaganţe într-o secţiune anterioară, este inutil să mai aducem alte dovezi. Însă cititorul poate cu uşurinţă să traseze progresul erorii. Atunci când credincioşii, nou botezaţi, se bucurau de iertarea păcatului, şi arătau o evidenţă satisfăcătoare a unei stări regenerate, oamenii au început să privească apoi iertarea şi regenerarea ca efecte ale botezului. De aici a izvorât opinia necesităţii acestuia spre mântuire. Fiind admis acest lucru, întrebarea despre timp a fost următoarea consideraţie. Nu era oare de dorit să se obţină iertarea şi regenerarea la cea mai devreme perioadă posibilă? Şi în plus, nu erau oare pruncii circumcişi sub legea evreiască? Aceste întrebări erau în mintea lui Fidus, un episcop de undeva din nordul Africii. Nu putem avea nici o îndoială în ceea ce priveşte datoria sa din astfel de circumstanţe. El trebuie să fi studiat Noul Testament, dacă avea unul (nu putem fi siguri de aceasta, căci cărţile erau puţine şi scumpe în acele zile), şi să fi cercetat diferenţele dintre Dispensaţiile Vechiului şi al Noului Testament, Israelul carnal şi cel spiritual. Dacă el a continuat în mod corect cercetarea, dificultăţile sale ar fi fost eliminate fără nici o altă referinţă ulterioară. Dar el ori nu putea ori nu ar fi condus investigaţia necesară. Ciprian era în acea vreme Episcop al Carthage, şi era venerat ca o mare autoritate în chestiunile Bisericii. Fidus i-a scris lui Ciprian. Anumite persoane, spunea el, au sfătuit botezul pruncilor imediat după naştere; însă el nu putea fi de acord cu ei, şi în special pentru acest motiv, având în vedere că era un obicei să se primească persoana botezată cu un sărut frăţesc, prin urmare, a aştepta până în ziua a opta, şi să se boteze copilul în aceeaşi zi în care, sub lege, el ar fi fost circumcis. Dar el a cerut sfat de la Ciprian, care a adus cazul înaintea unui conciliu care s-a adunat la Carthage, în anul 252, pentru stabilirea diferitelor chestiuni eclesiastice. 66 de episcopi s-au întâlnit cu acea ocazie. Răspunsul este oferit într-o scrisoare scrisă de Ciprian, de unde este luat următoarea extragere: –

 

„Nici unul dintre noi nu a putut să fie de acord cu această opinie. Din contra, este opinia noastră a tuturor, ca harul şi mila lui Dumnezeu nu trebuiesc refuzate faţă de nici o persoană umană, de îndată ce este născută; căci din moment ce Domnul nostru spune în Evanghelia Sa, „Fiul Omului nu a venit să distrugă sufletele oamenilor, ci să le salveze”, aşa că tot ceea ce ne stă în puterea noastră trebuie făcut ca nici un suflet să nu poată fi pierdut. Aşa cum Dumnezeu nu are preferinţe faţă de persoane, şi nici faţă de vârstă, oferindu-se pe Sine ca un Tată cu o egală gratuitate pentru toţi, ca ei să poată fi admişi să obţină harul ceresc. În ceea ce spui tu, că copilul în primele sale zile de la naşterea sa nu este curat spre atingere, şi că oricare dintre noi s-ar retrage de la a săruta un obiect, chiar şi acesta, în opinia noastră, care nu ar prezenta nici un obstacol faţă de atribuirea harului ceresc; căci este scris, „Pentru cel curat toate lucrurile sunt curate”; şi nici unul dintre noi nu ar trebui să se revolte faţă de ceea ce Dumnezeu a binevoit să creeze. Deşi copilul ar fi de curând născut, cu toate acestea nu este un obiect faţă de care să ezite oricine din a-l săruta pentru a comunica harul divin şi salutarea păcii, din moment ce fiecare dintre noi trebuie să fie călăuzit, prin propria sa sensibilitate religioasă, spre a se gândi la mâinile creatoare ale lui Dumnezeu, în mod nou faţă de îndeplinirea lucrări lor, pe care le sărutăm în omul nou format atunci când luam în braţele noastre ceea ce a făcut Dumnezeu. Şi faţă de ceilalţi, dacă ceva s-ar dovedi o piedică faţă de oameni în dobândirea harului, cu atât mai mult ar trebui aceia să fie împiedicaţi a căror ani maturi i-au implicat în păcate greoaie. Dar dacă chiar şi cel mai mare dintre păcătoşi, care a fost extrem de vinovat înaintea lui Dumnezeu, primeşte iertarea de păcat prin venirea la credinţă, şi nimeni nu este înlăturat de la botez şi de la har, cu atât mai puţin ar trebui copii să fie reţinuţi, care, după cum sunt de abia născuţi, nu puteau să fi păcătuit, însă au adus odată cu naşterea, din provenienţa sa din Adam, infectarea vechii morţi; şi care ar putea obţine mult mai uşor iertarea păcatelor, deoarece păcatele de care sunt iertaţi nu sunt alte lor ci ale altuia?”24

 

Aceasta este o teologie foarte confuză. De fapt, religia marilor numere, din secolul al 3lea, a fost un compus din Iudaism şi Păgânism, cu o slabă condimentare de creştinism. Ceremoniile ostentative erau savurate, şi puterea străină care a fost atribuită influenţelor magice a fost transferată ordonanţelor Evangheliei. Imersiunea în apă, mâncarea pâinii, şi băutul vinului, erau asociate în minţile lor, ca producând cauze, cu transformări şi binecuvântări spirituale. Actul trupesc a fost înlocuit cu cel mintal, şi „credinţa a fost făcută zadarnică”. Noi nu afirmăm că fiecare declarat creştin nu a fost implicat în acest întuneric; este dar prea evident faptul că părerile majorităţii erau confundate şi că, sub conducere unor astfel de oameni ca Ciprian, bisericile deviau cu repeziciune în noţiuni periculoase.

 

Cu toate acestea, ele erau consistente în anumite lucruri. Ei nu au separat botezul de Cina Domnului, aşa cum este făcut de Paedobaptişti în aceste timpuri. Ei susţin că cei ce sunt justificaţi faţă de una aveau un drept egal şi la celălalt. Când pruncul era afundat în apa botezului, acesta era considerat un membru al Bisericii, şi primea Cina Domnului. Dacă era prea tânăr ca să mănânce pâinea, ei îi turnau vinul pe gatul lui. Şi aceasta îşi are originea în Africa de nord, şi doar acolo descoperim aceasta, în perioada pe care o observăm acum25.

 

O altă inovaţie este trasată în secolul al 3lea. Facem aluzie la botezul clinic, adică la botezul persoanelor bolnave, care sunt pe paturile lor. Acesta nu era un botez, numit aşa în mod propriu, pe măsură ce ei erau stropiţi cu apă, sau li se turna apă peste ei. Motivul aluziei pentru această depărtate de practica apostolică, era necesitatea botezului pentru mântuirea sufletului, şi pericolul consecvent al respectării acestuia, dacă nu cumva cel bolnav avea să moară. Astfel o eroare a dus la alta. Dacă aceste persoane bolnave se refăceau, ele nu mai erau botezate după aceea; însă ele nu erau admise în slujire. Novatian, totuşi, a fost o excepţie faţă de această regulă. El a fost stropit sau a primit o revărsare de apă în patul său, atunci când se aştepta descompunerea sa la oricare oră. După recuperarea sa, calificările sale eminente pentru slujire au provocat bisericile să devieze de la obiceiul stabilit, şi el a fost ordinat. Drept consecinţă el a luat o poziţie înaltă ca un reformator.

 

Ajungem acum la anul 254, data morţii lui Origen. Tendinţa descendentă este înaintea noastră. Botezul, la început actul voluntar al unui credincios în Hristos, a devenit, în numeroase instanţe, performanţa unei ceremonia supa pruncilor inconştienţi. În toate aceste cazuri proiectul profesiunii creştine este subminat. Membrii sunt introduşi în biserici care sunt în mod necesar destituiţi de calificările spirituale enumerate în Noul Testament. Nu mai este nevoie de darul prorociei pentru a prezice consecinţele dezastruoase. Declinul religios a fost atât cauza cât şi efectul introducerii botezului pruncilor. Cauza, în măsura în care o schimbare aşa de mare putea să nu fi avut loc dacă mintea creştină nu şi-ar fi pierdut anterior sensul cuvenit al naturii spirituale a religiei: efectul, din moment ce amestecul nesfânt care iese din noul aranjament nu putea decât să se dovedească drept injurios faţă de interesele pietăţii. „Ce părtăşie are lumina cu întunericul?”

 

Se poate aştepta faptul ca să se ofere anumite relatări despre introducerea Creştinismului în Anglia. Este destul de probabil că Evanghelia a ajuns în această ţară la o perioadă timpurie, prim mijloacele negustorilor din Gaul în prima instanţă, şi al misionarilor de mai apoi. Însă datele şi detaliile sunt de dorit. Afirmaţiile lui Tertulian şi ale altora sunt mai degrabă înfloriri retorice decât înregistrări adevărate. Că Iosif din Arimatea ar fi mers în Anglia, cu câţiva care l-au însoţiţi, şi au clădit o biserică „făcută din vergi, împletite sau sucite”, în care ei „vegheau, se rugau, posteau, predicau, aveau meditaţii înalte sub un acoperiş scund, şi inimile largi dintre pereţii înguşti”26, este recunoscut acum a fi o fabulă. Că apostolul Pavel a vizitat Britania când a călătorit „spre marginile extreme din vest”, aşa cum Clemens Romanus a exprimat aceasta, este mult mai uşor spus decât dovedit. Că Claudia menţionată de Pavel în 2 Timotei 4:21, era de origine britanică, este o presupunere, şi nimic mai mult. Povestirea Regelui Lucius, aşa cum observă Dean Milman, „este o legendă”27. Noi trebuie să fim mulţumiţi să rămânem în ignoranţă despre instrumentul special folosit pentru iluminarea Angliei, şi putem doar remarca faptul că Biserica Creştină, când a fost plantată acolo, se armoniza, în doctrinele şi serviciile sale cu bisericile din Gaul, din care ţară expediţiile misionare şi-au început în mod natural cursul lor spre vest.

 

NOTE DE SUBSOL:

 

19 Bishop Kaye’s Tertullian, p. 432.

20 P. 434.

21 De Baptismo, chap. 18.

22 Christianity and Mankind, ii. p. 115.

23 See Christian Review, April, 1854, containing an article by Dr. Ira Chase on the “Opinions of Origen respecting Baptism.”

24 Labbe and Kossart, Concil. i. pp. 742-744.

25 Bingham’s Christian Antiquities, book xii. chap. i. sect. 3, and book xv. chap. iv. sect. 7.

26 Fuller’s Church History, cent. i. sect. 13.

27 History of Latin Christianity, book iv. chap. iii.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate