Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Istorie
 


Home
Arhiva editurii

 

Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Literatură
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri

Colaboratorii

 


Pagina de Istorie

 

În acest număr vă prezentăm a treia parte a materialului intitulat URMA DE SÂNGE sau Urmărindu-i pe Creştini De-a Lungul Secolelor Sau Istora Bisericilor Baptiste din Timpul lui Hristos, Fondatorul lor, Până în Prezent" de J. M. Carroll, material pe care îl puteţi citi şi pe pagina de ISTORIE a Bibliotecii Electronice Baptiste a Misiunii Vox Dei.

„URMA DE SÂNGE”

sau

Urmărindu-i pe Creştini De-a Lungul Secolelor

Sau

Istora Bisericilor Baptiste din Timpul lui Hristos,
Fondatorul lor, Până în Prezent

de J. M. Carroll

(continuare)

 

AL TREILEA DISCURS – 1400-1600

 

1. Aceste trei secole, al cincisprezecelea, al şaisprezecelea, şi al şaptesprezecelea, sunt printre cele mai pline de evenimente din toată istoria omenirii, şi în special din istoria Creştină. A existat o revoluţie aproape continuă în interiorul Bisericii Catoliceatât romană cât şi greacă—căutând o Reformă. Această trezire a unei conştiinţe de mult adormite şi dorinţa unei adevărate reforme au început de fapt în secolul al treisprezecelea sau poate chiar puţin mai devreme. Cu siguranţă istoria pare a arăta acest lucru.

 

2. Haideţi să ne întoarcem puţin înapoi. Biserica catolică, prin multele ei îndepărtări de la învăţăturile Noului Testament, multele legi crude şi ciudate, şi disperata stare morală scăzută, şi cu mâinile şi hainele care-i miroseau greu a sânge de la milioanele de martiri, devenise odioasă şi cu adevărat repulsivă pentru mulţi dintre aderenţii ei, care sunt mult mai buni decât propriul lor sistem şi propriile lor legi, doctrine şi practici. Câţiva dintre cei mai curajoşi, buni şi mai spirituali dintre preoţi şi alţi lideri, unul câte unul, au căutat din ce în ce mai serios să reformeze unele dintre cele mai obiectate legi şi doctrine şi să se întoarcă sau cel puţin să se apropie de învăţăturile originale ale Noului Testament. Dăm câteva exemple izbitoare. Observaţi, nu numai cât de departe sau în ce loc a început focul reformator, dar observaţi şi liderii din această reformă. Liderii erau, sau fuseseră, toţi preoţii şi oficialii catolici de un oarecare fel. Exista, totuşi, încă un pic de bine în acest mult rău. Totuşi, în această vreme nu exista nici măcar o doctrină solitară nestricată a Noului Testament care să fi fost păstrată în puritatea ei originală—dar acum uitaţi-vă la unii dintre reformatori şi unde au trudit.

 

3. Este bine de reţinut, totuşi, că timp de multe secole înainte de această măreaţă perioadă de reformă, au existat un număr de personaje remarcante, care s-au răzvrătit împotriva groaznicelor extreme ale catolicilor—şi au căutat cu onestitate să rămână loiali Bibliei—dar tot ceea ce a rămas din ei este urma lor sângeroasă. Acum vom studia pentru o vreme această cea mai marcantă perioadă—„Reforma”.

 

4. Din anul 1320 până în 1384 a trăit un om în Anglia care a captat atenţia lumii întregi. Numele lui a fost John Wycliff. El a fost unul dintre primii indivizi curajoşi care a avut curajul de a încerca o reformă reală în interiorul Bisericii Catolice. De multe ori în istorie se face referire la el ca fiind „Luceafărul de Dimineaţă al Reformei”. El a trăit o viaţă cinstită şi eficientă. Ar fi nevoie de câteva volume pentru a cuprinde o istorie cât de cât adecvată a lui John Wycliff. El a fost urât, urât într-un mod înspăimântător, de către liderii ierarhiei catolice. Viaţa sa a fost vânată în mod persistent. În cele din urmă a murit de paralizie. Dar cu ceva ani mai târziu, atât de mare a fost ura catolică, încât osemintele sale au fost dezgropate şi arse, iar cenuşa sa a fost aruncată pe ape.

 

5. Urmându-l foarte de aproape, călcând pe urmele lui Wycliff, a venit John Huss, 1373-1415, un fiu distins din îndepărtata Boemie. Sufletul său a simţit şi a răspuns luminii scânteietoare a  „Luceafărului de Dimineaţă” al Angliei. A dus o viaţă plină de evenimente şi curaj, dar dureros şi trist de scurtă. În loc să atingă o coardă sensibilă printre oamenii săi catolici în favoarea unei reforme reale, a stârnit o frică şi o ură şi o opoziţie care a rezultat în arderea sa pe rug—un martir printre oamenii săi. Şi totuşi el căuta binele lor. El l-a iubit pe Domnul lui şi şi-a iubit oamenii. Totuşi, a fost doar unul dintre multele milioane care au trebuit să moară aşa.

 

6. Alături de John Huss din Boemia, a venit un extraordinar fiu al Italiei, minunatul şi elocventul Savonarola, 1452-1498. Huss a fost ars în 1415, Savonarola s-a născut cu 37 de ani mai târziu, Şi el, asemeni lui Huss, deşi un catolic devotat, i-a găsit pe liderii poporului său—poporul italian—a fi la fel ca cei din Boemia, împotriva oricărei reforme. Dar el, prin măreaţa sa elocvenţă, a avut succes în trezirea unor conştiinţe şi astfel asigurând un considerabil grup de urmaşi. Dar o reformă reală în Ierarhie însemna o ruinare absolută a celor de mai sus din acea organizaţie. Aşa că Savonarola, precum şi Huss, au trebuit să moară. ŞI EL A FOST ARS PE RUG. Dintre toţi oamenii elocvenţi ai acelei perioade, probabil Savonarola a stat cap şi umeri deasupra tuturor celorlalţi. Dar el se lupta cu o organizaţie măreaţă a cărei existenţă îi cerea să se lupte împotriva reformei, aşa că Savonarola trebuie să moară.

 

7. Bineînţeles, când dăm numele reformatorilor din această perioadă, este necesar să omitem multe nume. Aici sunt menţionate doar acele la care se face referire cel mai des în istorie. După oratorul de aur al Italiei a venit un om din Elveţia. Zwingle s-a născut înainte ca Savonarola să moară. El a trăit între anii 1484-1531. Spiritul reformei începea acum să umple întreg ţinutul. Flăcările sale izbucnind acum mai rapid şi răspândindu-se mai repede şi devening tot mai greu de controlat. Acesta, fiind aprins de Zwingle, nu a fost mai mult decât parţial înăbuşit înaintea altuia, mai serios decât toate celelalte, a izbucnit în Germania. Zwingle a murit în luptă.

 

8. Martin Luther, probabil cel mai renumit dintre toţi reformatorii secolelor cincisprezece şi şaisprezece, a trăit între anii 1483-1546, şi după cum se poate vedea după dată, a fost foarte aproape un contemporan al lui Zwingle. El s-a născut cu un an mai devreme şi a trăit (murit) cu cincisprezece ani mai târziu. Cu mult mai mult, probabil, decât afirmă cu siguranţă istoria, marii lui predecesori au uşurat într-o mare măsură calea grea care-i stătea înainte. Mai mult, el a învăţat din experienţa lor grea, şi apoi mai târziu, şi mai mult din cea proprie, că o reformă veritabilă în interiorul Bisericii Catolice ar fi o imposibilitate absolută. Ar fi nevoie de prea multe măsuri reformatoare. Una ar necesita alta şi altele necesitând încă altele, şi aşa mai departe.

 

9. Aşadar, Martin Luther, după multe bătălii date cu liderii Catolicismului, şi ajutat de Melancthon şi alţi nemţi proeminenţi, a devenit fondatorul în 1530, sau, cam atunci, unei organizaţii creştine total diferite, acum cunoscută sub numele de Biserica Luterană, care foarte curând a devenit Biserica Germaniei. Aceasta a fost prima dintre noile organizaţii care au ieşit direct din Roma şi care a renunţat la orice supunere faţă de Biserica Mamă Catolică (după cum este numită) şi a continuat să trăiască de atunci încolo.

 

10. Sărind acum pentru puţin timp peste Biserica Anglicană, care vine după cea luterană în ordinea începuturilor, vom urmări pentru ceva vreme Reforma pe Continent. Din 1509 până în 1564, a trăit încă unul dintre cei mai mari reformatori. Acesta a fost John Calvin, un francez, dar se pare că în acea vreme trăia în Elveţia. El a fost cu adevărat un mare om. El a fost un contemporan al lui Martin Luther timp de 30 de ani, şi avea 22 de ani când a murit Zwingle. Calvin este fondatorul recunoscut al bisericii Prezbiteriene. Unii dintre istorici, totuşi, îi acordă acest merit lui Zwingle, dar cea mai puternică dovadă pare a fi în favoarea lui Calvin. Fără discuţie, atât lucrarea lui Zwingle cât şi cea a lui Luther, au făcut munca lui calvin mult mai uşoară. Aşa că, în 1541, la numai 11 ani (acesta pare a fi anul), de la fondarea Bisericii Luterane de către Luther, a prins viaţă Biserica Prezbiteriană. Şi ea, ca şi în cazul luteranilor, a fost condusă de către un preot reformat catolic sau măcar oficial. Aceştia şase—Wycliff, Huss, Savonarola, Zwingle, Luther şi Calvin, mari lideri ai măreţei lor lupte pentru reformă, i-au dat Catolicismului o lovitură ameţitoare.

 

11.În 1560, la nouăsprezece ani după prima organizaţie a lui Calvin la Geneva, Elveţia, John Knox, un discipol al lui Calvin, a instituit prima biserică prezbiteriană în Scoţia, şi la numai treizeci şi doi de ani, în 1592, biserica prezbiteriană a devenit Biserica de Stat a Scoţiei.

 

12. Pe parcursul acestor lupte grele pentru reformă, un ajutor continuu şi valoros a fost dat reformatorilor, de către Ana-baptişti, sau orice alt nume au purtat. Sperând la o oarecare alinare a destinului lor amar, ei au ieşit afară din ascunzătorile lor şi au luptat plini de curaj alături de reformatori, dar au fost sortiţi unei dezamăgiri înspăimântătoare. De acum încolo aveau să fie persecutaţi de încă doi duşmani. Atât Biserica Luterană cât şi cea Prezbiteriană au luat de la Mama lor Catolică multe dintre răutăţile ei, printre care şi ideea de Biserică de Stat. Ele au devenit amândouă Biserici Instituite în scurt timp. Amândouă au intrat în scurt timp în afacerea persecutării, căzând aproape, dacă nu cumva chiar la fel ca Mama lor Catolică.       

 

„URMA DE SÂNGE”

 

Tristă şi groaznică a fost soarta acestor îndelung-răbdători Ana-baptişti. Acum lumea nu mai oferea nici un loc sigur de ascuns. Patru aspri persecutori erau acum aprinsă pe urma lor. Cu siguranţă că urma lor a fost o „Urmă de Sânge”.

 

13. În aceeaşi perioadă, ceva mai devreme cu câţiva ani decât prezbiterienii, a apărut încă o denominaţie, nu pe continent, ci în Anglia. Totuşi, aceasta s-a întâmplat nu aşa de mult prin calea reformei (deşi în mod evident aceasta a ajutat-o) cât printr-o separare sau divizare adevărată în rândul catolicilor. Asemănătoare cu separarea din 869, când catolicii de răsărit s-au despărţit de cei de apus, şi au devenit din acel moment, cunoscute în istorie ca Bisericile Romano şi Greco-catolice. Această nouă separare a survenit cam în felul următor:

 

Împăratul Angliei, Henry VIII, s-a însurat cu  Ecaterina a Spaniei, dar din nefericire, după un anumit, timp inima sa oarecum neliniştită s-a îndrăgostit de Anne Boleyn. Aşa că a vrut să divorţeze de Ecaterina şi să se căsătorească cu Annie. Să obţii un divorţ în acele vremuri nu era ceva uşor. Fiind Împărat, el a crezut de cuviinţă că ar trebui să aibă dreptul de a-şi urma propria voinţă în această chestiune. Primul Ministru al său (la acea vreme Thomas Cromwell) a făcut mai degrabă haz de Împărat. De ce te supui autorităţii papale într-o astfel de chestiune? Henry i-a urmat sugestia, a aruncat autoritatea papală şi s-a auto-proclamat cap al Bisericii Anglicane. Astfel a început noua Biserică a Angliei. Acestea s-au întâmplat în 1534 sau 1535. La acea vreme nu exista nici o schimbare în doctrină, ci pur şi simplu o renunţare la autoritatea Papei. Henry, în inima lui nu a devenit niciodată un Protestant. El a murit în credinţa catolică.

 

14. Dar această separare a rezultat în final în câteva schimbări considerabile, sau reformă. În timp ce o reformă în interiorul Bisericii Catolice şi sub autoritate papală, ca în cazul lui Luther şi a altora, era imposibilă, a devenit posibilă după separare. Cranmer, Latimer, Ridley şi alţii au condus spre unele schimbări însemnate. Tutoşi, ei şi mulţi alţii au plătit un preţ sângeros pentru schimbări când după câţiva ani, Maria, „Maria Sângeroasa” (Bloody Mary), o fiică a Ecaterinei divorţate, a venit la tronul Angliei, şi a târât noua Biserică înapoi sub puterea papală. Această reacţie înspăimântătoare şi terifiantă s-a sfârşit cu intensa şi sângeroasa domnie de cinci ani a Mariei. În timp ce capetele se aplecau sub toporul însângerat al Mariei, al ei s-a dus odată cu acestea. Oamenii au gustat, totuşi, parţial libertatea aşa că atunci când Elizabeta, fiica Annei Boleyn (din cauza căreia a divorţat Ecaterina), a devenit Regină, Biserica Anglicană a aruncat din nou puterea papală şi a fost iarăşi instituită.

 

15. Astfel, înainte de sfârşitul secolului al şaisprezecelea, existau cinci Biserici instituite—biserici susţinute de guverne civile—romano şi greco-catolicii fiind două; apoi Biserica Anglicană; apoi cea luterană, sau Biserica Germaniei; apoi Biserica Scoţiei, cunoscută astăzi sub numele de Prezbiteriană. Toate acestea au fost amare în ceea ce priveşte ura şi persecutarea oamenilor numiţi Ana-baptişti, Waldenezi şi toate celelalte biserici neinstituite, biserici care niciodată şi sub nici o formă nu au fost conectate de catolici. Mare lor ajutor dat în lupta pentru reformă era acum uitat, sau complet ignorat. Încă multe alte mii, incluzând atât femei cât şi copii piereau în mod constant în fiecare zi în persecuţiile nesfârşite încă. Măreaţa speranţă trezită şi inspirată de către reformă s-a dovedit a fi o sângeroasă amăgire. Rămăşiţele găsesc acum un refugiu nesigur în prietenoşii Alpi sau în alte ascunzători din întreaga lume.

 

16. Aceste trei noi organizaţii, rupte din, sau ieşind din catolici, au păstrat multe dintre erorile lor dăunătoare, dintre care unele sunt după cum urmează:

 

(1) Guvernare pastorală a bisericii (variind în formă)

(2) Instituirea bisericii (Combinare între Biserică şi Stat)

(3) BOTEZUL copiilor

(4) Stropirea sau Turnarea pentru Botez.

(5) Regenerarea prin Botez (unele cel puţin, şi altele, dacă mulţi dintre istoricii lor ar trebui acreditaţi).

(6) Persecutarea altora (cel puţin câteva secole)

 

17. La început toate aceste Biserici instituite se persecutau una pe cealaltă la fel ca toată lumea, dar la un consiliu ţinut la Augsburg în 1555, un tratat de pace, cunoscut şi ca „Pacea de la Augsburg” a fost semnat între „Catolici” pe de-o parte, şi „Luterani” de cealaltă parte, hotărând să nu se mai persecute unii pe alţii. Voi ne lăsaţi în pace, şi noi vă lăsăm în pace. Pentru catolici, a se lupta cu luteranii însemna război cu Germania, iar pentru luterani, a se lupta sau a-i persecuta pe catolici însemna război cu toate ţările unde Catolicismul era predominant.

 

„URMA DE SÂNGE”

 

18. Dar nu atunci au încetat persecuţiile. Urâţii Ana-baptişti (numiţi baptişti astăzi), în ciuda tuturor persecuţiilor anterioare, şi în ciuda faptului oribil că cincizeci de milioane de oameni muriseră deja ca martiri, existau totuşi într-un număr mare. În această perioadă s-a întâmplat că de-a lungul unei singure şosele europene, pe o distanţă de treizeci de mile, rugi au fost amplasaţi la fiecare câteva picioare distanţă, fiind ascuţiţi la vârf, iar în capâtul fiecărui rug a fost pus un cap însângerat al unui martir ana-baptist. Imaginaţia omenească poate cu greu să descrie o scenă atât de îngrozitoare! Şi totuşi un lucru săvârşit, conform istoriei sigure, de către nişte oameni care se numeau pe sine ucenici devotaţi al blândului şi umilului Isus Cristos.

 

19. Să ne aducem aminte că, catolicii nu consideră Biblia a fi regula de bază şi ghidul credinţei şi al vieţii. Ei susţin că este într-adevăr infailibilă, dar că există încă două lucruri la fel de asemănătoare, „Scrierile Părinţilor” şi decretele Bisericii (Bisericii Catolice) sau declaraţiile Infailibilului Papă.

 

Aşadar nu va putea exista niciodată o dezbatere satisfăcătoare între catolici şi protestanţi sau între catolici şi baptişti, deoarece nu poate exista niciodată o bază a unui acord final. Biblia, de una singură, nu poate stabili nimic în concepţia catolicilor.

 

20. Luaţi spre exemplu problema „Botezului” şi al autorităţii finale pentru actul în sine şi pentru mod. Ei susţin că în mod indiscutabil Biblia învaţă despre Botez şi că învaţă cufundarea ca unic mod. Dar ei susţin în acelaşi timp că Biserica lor infailibilă a avut tot dreptul de a schimba modul de la cufundare la stropire dar că nimeni altcineva nu are acest drept sau autoritate, nimeni în afară de autoritatea papală infailibilă.

 

21. Veţi observa bineînţeles, şi probabil veţi fi surprinşi, că dau foarte puţine citate în aceste lecţii. Încerc din răsputeri să fac un lucru foarte greu, a da oamenilor esenţa a două mii de ani de istorie religioasă într-un timp de şase ore.

 

22. Este potrivit chiar aici ca să îndrept atenţia asupra faptelor care privesc Biblia pe parcursul acestor secole îngrozitoare. Ţineţi minte că Biblia nu era încă tipărită atunci şi nu exista hârtia pe care să fie tipărită deşi tipăritul fusese deja inventat. Nici nu exista hârtia pe care să fie scrisă aceasta. Pergament, piei prelucrate de oaie sau capră, sau papirus (un fel de pastă de lemn), acestea le foloseau pentru a scrie pe ele. Aşadar o carte mare cât Biblia, toată scrisă cu mâna şi cu un fel de stilet, nu un stilou cum folosim astăzi, era un lucru enorm, probabil mai mare decât putea să care un singur om. Nu au existat niciodată mai mult de treizeci de Biblii complete în toată lumea. Multe părţi sau cărţi ale Bibliei precum Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, sau una dintre epistole, sau Apocalipsa sau vreo carte a Vechiului Testament. Unul dintre cele mai uimitoare miracole din întreaga istorie a omenirii — după modul meu de gândire — este meticulozitatea cu care oamenii lui Dumnezeu s-au gândit şi au crezut împreună în principalele puncte vitale ale Creştinismului. Bineînţeles că Dumnezeu este singura soluţie. Este acum un fapt extraordinar că putem toţi şi fiecare, să avem o copie completă a întregii Biblii şi fiecare în limba noastră nativă.

 

23. Este de asemenea bine ca toţi să ne gândim serios şi în mod special la un alt fapt vital privitor la Biblie. A fost deja menţionat pe scurt în lecţia anterioară, dar este atât de vital încât cred că ar fi înţelept să facem din nou referire la el. Este vorba de acţiunea luată de catolici la Consiliul de la Toulouse, ţinut în 1229 d. H., când au hotărât să interzică Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu majorităţii oamenilor lor, „Laicii”. Pur şi simplu afirm aici ceea ce au afirmat ei în marele lor Consiliu. Dar de curând, în particular, un catolic mi-a spus, „Scopul nostru este să prevenim propria lor interpretare a ei”. Nu este uimitor faptul că Dumnezeu ar scrie o carte pentru oameni pentru ca apoi să nu dorească ca ei să o citească? Şi totuşi, conform acelei cărţi oamenii vor sta în picioare sau vor cădea în ziua judecăţii pe baza învăţăturilor acelei cărţi. Nu e de mirare afirmaţia din carte—„Cercetaţi Scripturile (cartea) căci socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, şi tocmai ele mărturisesc despre mine.” Înfricoşătoare responsabilitatea asumată de catolici!

 

Continuare în numărul următor...........

 

sus

 


Ce este nou?

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

[apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE
(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate