ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL III
PERIOADA OBSCURĂ, DIN ANUL 604 PÂNĂ ÎN ANUL 1073 D. HR.

SECŢIUNEA II
Reforma religioasă în Europa – Canoanele de la Orleans – Arras – Berengarius – Anecdote amestecate

Deşi noţiunile sigure împrăştiate în scrierile istorice spun în mod probabil că în tipul „Perioadei Obscure” reformatorii religioşi îşi lucrau în tăcere drumul lor în diferite părţi din Europa, expresiile folosite sunt aşa de general şi vagi încât nu putem să adunăm din ele opiniile presupuse a fi susţinute de aşa zişii reformatori. Oricare ar fi variatele lor sentimente, noi le descoperim în mod fără deosebire defăimate ca „Manichaeani”, care era la fel de mult cu a spune că ei erau copii ai diavolului, şi ar trebui lăsaţi în soarta lor. Este un fapt curios că Italia era izvorul acestor erezii. Puternice şi viclene aşa cum erau Papii, ele nu puteau să-şi păstreze propriile teritorii de infecţia spirituală.

Acum şi atunci sămânţa ascunsă a încolţit şi a ieşit din pământ. O instanţă a avut loc la Orleans, în Franţa în 1022. Zece canoane ale Biserici au fost descoperite a fi impregnate cu noţiuni eretice, de are se spunea că s-au primit din Italia, prin intermediul unei doamne din acea ţară. Descoperirile au produs o mare oroare. Îndată regele şi regina, însoţiţi de o suită largă de prelaţi, s-au grăbit la locul acela pentru a face investigaţie. Unul Arefastus, care a pretins că era un cercetător în cadrul noilor opinii, şi prin acest intermediu a câştigat confidenţa liderilor, a devenit un martor împotriva lor. Ei au fost acuzaţi, printre alte lucruri, cu susţinerea că nu era nici o spălare de păcate în botez, că în Cina Domnului pâinea şi vinul nu se schimbau în trupul şi sângele Salvatorului, şi că este nelegitim să te rogi sfinţilor. Acestea erau păcate de neiertat. Acuzaţii erau oamenii de învăţătură şi pietate, a căror caractere ireproşabile şi vieţi sfinte erau bine cunoscute, şi prin a căror bunăvoinţă mulţi săraci erau zilnic despovăraţi; dar ei nu credeau în regenerarea botezului, transubstanţiere, şi închinarea la sfinţi, şi prin urmare trebuiau să fie arşi de vii – şi aşa au şi fost, în însăşi ziua judecăţii lor. Mai întâi, totuşi, ei erau degradaţi din oficiul preoţesc, regina stătea gardă la uşa bisericii în timp ce ceremonia de degradaţie se îndeplinea, ca nu cumva populaţia să între şi să anticipeze execuţia prin uciderea lor. Maiestatea sa a dat o uimitoare manifestaţie a zelului ei pentru ortodoxie, imediat după aceea, prin a scoate ochiul unuia dintre suferinzi, care fusese confesorul ei, şi împotriva căruia, prin urmare, ea a fost înfuriată în special. Ei au fost duşi apoi în afara zidurilor oraşului şi încredinţaţi flăcărilor. Un autor afirmă că trei sau patru alte persoane, care au îmbrăţişat aceleaşi opinii, şi care erau de o poziţie respectabilă în societate, au suferit cu ei7.

La trei ani după acestea, o altă bandă de eretici şi-au făcut apariţia la Arras, în Flanders. Ei au fost apucaţi şi aduşi înaintea unui conciliu convocat la această ocazie, când ei au dat această relatare despre ei înşişi: „Legea şi disciplina noastră”, spuneau ei, „pe care am primit-o de la Stăpânul, nu va apărea a fi contra decretelor Evangheliei şi a sancţiunilor Apostolice, dacă va considera cineva cu sârguinţă aceleaşi. Căci aceasta este – de a renunţa la lume, de a restrânge trupul de la senzualitate, pentru a ne purta de grijă prin munca mâinilor noastre, să căutăm să nu rănim pe nimeni, să arătăm caritate tuturor. Această neprihănire fiind păstrată, nu mai este nevoie de botez; dacă se întoarce cineva de la aceasta, botezul nu poate salva. Aceasta este sau justificării noastre, pentru care folosirea botezului nu poate adăuga nimic, căci aceasta cuprinde întregul scop al întregii instrucţiuni apostolice şi evanghelice. Dar dacă unii spun că vreun sacrament stă ascuns în botez, forţa aceluia este luat de aceste trei considerente: Primul, viaţa nemernică a lucrătorilor nu poate permite nici un remediu de salvare pentru persoanele ce sunt botezate; în al doilea rând, la oricare păcate se renunţă la baptisteriu sunt mai apoi preluate în viaţă şi practică; în al treilea rând, voia altuia, credinţa altuia, şi confesiunea altuia, nu par să aparţină către, sau să fie de vreun avantaj către un copil mic, care nici nu voieşte nici nu aleargă, care nu ştie nimic de credinţă, şi este totodată ignorant de binele său şi mântuirea sa, şi de la care nu se poate aştepta nici o mărturisire de credinţă”8.

Aceşti oameni, până la un anumit punct, erau ortodocşi din punct de vedere scriptural. Ei au văzut în mod clar că serviciul religios trebuie să fie un act personal, voluntar, care curge din credinţă, şi că prin urmare botezul pruncilor nu putea avea nici o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu, din moment ce pruncii erau incapabili să creadă. Ei au respins acesta, şi în a face aceasta ei au respins şi botezul, căci în acea vreme botezul pruncilor era botezul Bisericii Catolice. Vedeţi aici o ilustraţie a afirmaţiei Domnului nostru către evrei, „Aţi făcut Cuvântul lui Dumnezeu de nici un efect prin tradiţiile voastre”. Conform tradiţiei, regenerarea şi harul erau atribuite în botezul pruncilor, şi de aici această ceremonie, fiind adoptată în general, înlătura botezul credincioşilor. De aici şi efectul produs asupra minţilor cercetătoare. „Acest botez”, spuneau ei – şi ei argumentau în mod conclusiv din premise – „este în mod manifestat un lucru zadarnic şi fără de folos. Acesta nu poate realiza rezultate promise. Niciodată nu a realizat. Dacă suntem deja pioşi, botezul este inutil; dacă nu sunt, botezul nu ne poate face aşa”. Astfel un ritual creştin a fost suprimat. Bărbaţii din Arras „nu erau departe de împărăţia lui Dumnezeu”; dar este evident că ei erau creştini imperfecţi. Ei discerneau eroarea, dar ei nu percepeau întregul adevăr, pentru că eroarea îl eclipsa. Aceasta a fost poziţia unui număr mare de reformatori din Evul Mediu. Ei au privit principiile Baptiste aşa cum le privim noi acum, în ceea ce priveşte respingerea botezului pruncilor. Fie că ei practicau botezul credincioşilor, istoricii nu spun, deşi nu am construi un argument pe această tăcere. Aceia dintre ei care erau preoţi ai Bisericii Catolice, ca după canoanele de la Orleans, trebuie să fie fost obişnuiţi să administreze botezul pruncilor. Cum au reconciliat ei această practică cu convingerile lor, nu ştim.

Este un fapt remarcabil că decretele conciliilor nu conţin nici o referinţă la eretici pentru câteva secole anterioare de al 11lea. Există legiferări în abundenţă care ating onorurile şi privilegiile clerului, anatemele din abundenţă împotriva încălcărilor legii eclesiastice, şi ameninţările de pedepsire pentru violările grosolane şi de nespus a castităţii. Dar erezia nu este menţionată, decât în două sau trei cazuri individuale. Este clar că nu a existat nici o mişcare tulburătoare. Operaţiile Paulicienilor au fost limitate faţă de Răsărit până aproape de încheierea „Perioadei Obscure”, când ei au intrat în Europa. Existau oameni în Apus care „suspinau şi strigau pentru toate josniciile care erau făcute”, dar ei se jeleau în secret, şi ei nu erau destul de numeroşi să atragă atenţia sau să agite opoziţia.

Anumite materii amestecate vor fi acum reclamate în concluzie.

692 d. Hr. Ina, Rege al Saxonilor Apuseni, au legiferat o lege prin care se impunea ca toţi pruncii să fie botezaţi în cadrul a 30 de zile după naştere, sub o pedeapsă de 30 de şilingi. Dacă pruncul murea fără să fie botezat, întreaga moşie a tatălui trebuia să fie confiscată9.

741 d. Hr. Papa Zachary, scriindu-i lui Boniface, un episcop german, afirma că imersiunea în numele Trinităţii era esenţială în botez, dar caracterul moral al administratorului nu era esenţial. Înţelesul Papei era, că un om rău putea să fie un preot bun. Cu siguranţă că Papa era un teolog sărac.

Acelaşi papă, scriind aceluiaşi episcop, s-a referit la un preot, care, fiind ignorant de latină, singura limbă folosită pe atunci în serviciile Bisericii, în încercarea de a repeta forma, a spus, „Baptizo to in nomine Patria, et Filia, et Spiritu Sancta”. Cititorul va vedea ce nonsens a făcut el din aceasta! Cu toate acestea, spunea Papa, în timp ce preotul nu era eretic, ci doar ignorant, şi în timp ce el intenţiona să boteze în numele Trinităţii, deşi a făcut o gafă în aceasta, nu mai era nici o nevoie de a reboteza copilul. Aceasta trebuie să fie considerat corect10.

Într-o altă scrisoare acelaşi Papă a menţionat un Samson, un preot scoţian, care susţinea că o persoană poate fi făcută „un creştin catolic”, prin impunerea mâinilor episcopului, fără botez, şi, după cum apare, fără pocăinţă sau credinţă11. Într-adevăr, existau oameni stranii în acele zile.

754 d. Hr. Papa Stephen II a declarat că dacă un prunc era botezat în vin, dacă nu era apă, botezul era valid. Şi dacă pruncul fiind foarte bolnav, botezul era îndeplinit cu apă, nu în aceasta, apa fiind turnată de pe un raft, sau prin mână, şi cuvintele adecvate folosite, botezul era valid. Papa s-a cruţat pe sine de necazul de a da aceste decizii. Nu exista nici o validitate în nici unul dintre cazuri12.

Imersiunea era modul ordinar de administrarea a botezului din timpul acestei perioade. Cazul menţionat mai sus era una dintre excepţiile care se permiteau uneori, când copiii erau presupuşi de a fi în pericol de moarte. Şi chiar şi în aceste circumstanţe preoţii Anglo-Saxoni erau avertizaţi să se ţină de ritual. La un Sinod ţinut la Calcuith în 816, s-a ordonat ca preoţii să nu toarne apă peste capetele pruncilor, şi că ar trebui să-i afunde, conform exemplului Fiului lui Dumnezeu, care a fost afundat de trei ori (aşa a declarat Sinodul) în apa Iordanului13. Cu aceasta este în acord relatarea Dr. Lingard. El declară că „felul regulat de administrare a botezului era prin imersiune”. În cazul unui prunc, „însăşi preotul se cobora în apă, care atingea genunchii lui. Fiecare copil era în mod succesiv dat dezbrăcat în mâinile sale, şi el îl plonja de trei ori în apă”13.

787 d. Hr. Printr-un canon de la Al Doilea Conciliu de la Nice, toate persoanelor li se interzicea să ascundă cărţi eretice. Episcopii, preoţii, sau diaconii, care nu ascultau canonul, aveau să fie destituiţi; călugării sau laicii, excomunicaţi15. Nu-i de mirare că noi suntem într-o pierdere aşa de mare referitor la opiniile susţinute de cei are erau numiţi eretici, mulţi dintre care nu erau eretici pe bună dreptate, şi reformatori religioşi autentici. Cărţile lor au fost cu atenţie adunate şi arse, şi era o crimă să le ascundă. Ai putea scrie despre aceasta astfel:

„Reţetă infailibilă pentru suprimarea ereziei.”

„Dacă este propagată de predicare, opreşte-l pe predicator dacă va predica, scoate-l din drum. Dacă este propagat prin scris, arde cărţile; dacă mai persistă autorul, arde-l şi pe el. Probatum est”.

797 d. Hr. O Capitulare a Charlemagne conţine următoarele legiferări:

Toţi pruncii trebuie botezaţi la un an de la naşterea lor. Pedepsele pentru neglijare – un nobil 120 de şilingi; un gentleman 60 de şilingi; alte persoane 30 de şilingi16. Acestea erau amenzi aspre, căci în acel timp preţul unei oi bune era de un şiling. O amendă de 120 de oi pentru neglijarea botezării unui copil! Nu este aceasta monstruos?

NOTE DE SUBSOL:

7 Labbe and Cossart, ix. pp. 836 842.
8 Act. Synod. Attrebatensis, Gieseler, ii. p. 496.
9 Labbe and Cossart, vi. p. 1325.
10 Labbe and Cossart, p. 1505.
11 Ibid. p. 1520.
12 Ibid. p. 1652.
13 Labbe and Cossart, vii. p. 1489.
14 History and Antiquities of the Anglo-Saxon Church, i. pp. 317-320.
15 Labbe and Cossart, vii. p. 603.
16 Ibid. p. 1152.
 

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]