Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

8. I COANELE (partea II)

 

...Icoanele s-au strecurat în catacombe sub formă simbolică şi alegorică. Cel mai renumit dintre simboluri, acel al peştelui, poartă în numele său indiciul originii sale, servind ca iniţiale, a cărei dezvoltare înseamnă: Isus Hristos...

 

Chipurile Mântuitorului şi ale sf. Fecioare Măria, destinate a ajunge centrul iconografiei religioase, nu se întâlnesc în această vreme.

 

...Dar o mare parte dintre învăţătorii Bisericii, nici chiar la sfârşitul perioadei întâi (după anul 300), nu le aprobau. Sinodul din El vira interzisese a se pune pe pereţi asemenea imagini... Pentru creştinii veacului al III-lea, icoanele erau un fel de seducţie (ispitire) spre păgânism, un pericol constant de idolatrie şi sinodul, spre a curma scurt acest pericol, a crezut că trebuie să suprime ceea ce dădea prilej.

 

Libertatea acordată Bisericii în veacul al IV-lea, a dat un avânt foarte mare artei religioase. Entuziasmul creştinismului triumfător caută forme noi şi mai bogate, potrivite pentru situaţia Bisericii... Se observă progres în cultul martirilor şi s-a dat importanţă deosebită pelerinajelor...

 

...Icoanele s-au înmulţit şi erau în cinste obştească în veacurile al VI-lea şi al VII-lea. Singură Biserica Nestoriană se împotrivea în privinţa aceasta...”

 

Mai târziu s-au ridicat voci împotriva cultului icoanelor, care au împins lucrurile spre un adevărat război religios.

 

Împăratul Constantin Copronim a convocat în anul 753 un sinod ecumenic (sinodul al VII-lea), pentru a discuta problema icoanelor. La acest sinod s-a formulat în opt puncte învăţătura despre icoane, despre Sfânta Scriptură, prin care se aruncă anatema asupra celor care fac, sau se închină la icoane. Iată-le:

 

1. Dacă cineva cutează să înfăţişeze cu culori materiale icoana dumnezeiască a Cuvântului după întrupare;

 

2.   Dacă, pe motivul întrupării, cineva reprezintă în culori materiale şi în icoane, care amintesc omul, usia şi ipostasul Cuvântului, care nu poate fi reprezentat, chiar după întrupare;

 

3.   Dacă îndrăzneşte cineva să reprezinte într-o icoană unirea ipostatică a celor două naturi şi, numind-o icoana Hristos, săvârşeşte în chip mincinos amestecul celor două naturi;

 

4. Dacă cineva desparte de persoana Cuvântului trupul, cu care este unit şi vrea să reprezinte acest trup prin vreo icoană;

 

5. Dacă cineva împarte pe Hristos în două persoane şi vrea să reprezinte pe cea care s-a născut din fecioară şi nu acceptă, prin urmare, decât o unire relativă a naturilor;

 

6. Dacă cineva înfăţişează printr-o icoană trupul îndumnezeit prin unirea Sa cu Cuvântul şi separă astfel trupul de firea dumnezeiască;

 

7. Dacă vrea cineva să reprezinte, cu sprijinul culorilor materiale, pe Dumnezeu-Cuvântul, care, deşi Dumnezeu, a primit totuşi în Persoana Sa chip de rob, dacă cineva vrea să-l reprezinte sub o formă pur omenească şi pretinde a-l despărţi astfel de nedespărţita dumnezeire, introducând astfel o a patra persoană în Sf. Treime;

 

8. Dacă cineva vrea să înfăţişeze sub culori materiale pe sfinţi în icoane fără viaţă, care nu sunt de nici un folos - căci această cugetare este mincinoasă şi vine de la demoni - şi nu se sileşte mai ales să-şi amintească virtuţile acestor sfinţi, imitându-i într-un chip viu -, anatema!” (Cultul şi Ereziile, Piteşti 1926).

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură, teolog ortodox scrie: “...Orice icoană sfinţită este, în principiu, făcătoare de minuni. De aceea se poate spune că cinstirea sfintelor icoane face parte din însăşi fiinţa pietăţii ortodoxiei, din cultul Bisericii noastre, care constituie cel mai mare şi preţios lucru pe care îl avem.” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 60, Teologia icoanelor).

 

“...Părinţii sinodului al VII-lea ecumenic, afirmau că, prin icoane, «noi avem totdeauna amintirea lui Dumnezeu. Căci

Cuvântul Scripturii nu este întotdeauna cântat (citit) în Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin icoane este în Biserici ca un amvon perpetuu.» în şedinţa a şaptea a sinodului al VII-lea ecumenic, sfinţii părinţi întruniţi la Ni ceea, în anul 787, au formulat dogma despre sfintele icoane: «...Noi păstrăm fără înnoire toate tradiţiile bisericeşti dintre care una este şi închipuirea icoanelor... Cei ce le privesc sunt îndemnaţi spre amintirea şi iubirea prototipurilor şi spre a da acestora sărutare şi închinăciune cinstitoare... şi sunt îndemnaţi spre a le cinsti prin aducere (jertfă) de tămâieri, şi lumânări...»“ (pr. dr. Nicolae V. Dură, în Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 65).

 

Despre lumânări vezi şi Telegraful Român, 1975, nr. 19 - 20, pag. 1 şi 2).

 

Din hotărârea Sinodului al XII lea ţinut la Constantinopol între anii 869 - 870, cităm: “...Se cuvine să li se acorde icoanelor, potrivit unei judecăţi raţionale şi pe temeiul tradiţiei celei mai vechi, cinstire şi închinare pentru demnitatea lor care se referă la prototipul şi derivă din acela... Şi cine nu primeşte aceasta aşa să fie scos de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Sfântul Duh.” (W. Nyssen, începuturile picturii bizantine, Bucureşti, 1975, pag. 53).

 

Canonul 82 al Sinodului al VII lea, printre altele zice: “Noi decidem ca să se picteze de acum încolo în icoane, în locul vechiului miel, trăsăturile umane ale lui Hristos Dumnezeul nostru...” (Telegraful Român, 1987, nr. 9 - 10, pag. 2).

 

Oare o adunare de oameni să stabilească sau să schimbe adevărul lui Dumnezeu? Nu înseamnă acest lucru o îndrăzneală mare?

 

Deşi icoanele au intrat greu în cultele Ortodox şi Catolic, odată intrate, au cuprins repede întreg creştinismul. În faţa acestei situaţii, unii creştini s-au ridicat împotriva icoanelor. Aşa s-a început iconoclasmul, când împăratul bizantin Leon al III-lea (Isaurul), a publicat un edict împotriva icoanelor.

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Epoca apostolică nu avea neapărată nevoie de icoane, pentru că amintirea Celui întrupat mărturisea nemijlocit despre existenţa Sa, iar Cuvântul Evangheliei propovăduit la toate neamurile lumii de atunci păstra încă vie prezenţa Sa... Primele imagini ale iconografiei creştine ce au putut fi găsite, apar în jurul anului 200 pe mormintele martirilor. Sunt imagini din Vechiul Testament... Îndeobşte recunoscut, că, cel puţin din sec. al IV-lea, se poate constata şi atesta în chip documentar şi cinstirea sau cultul icoanelor.” (Teologia icoanelor, Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 55).

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Teologia icoanelor stabilită de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnată şi în manualele călăuză ale zugravilor.

 

Cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a antimiselor (o bucată de pânză de in sau mătase, pe care sunt cusute moaşte ale sfinţilor şi pictată înmormântarea Domnului) etc. face parte şi tradiţia bisericească, pe care Părinţii Bisericii au păstrat-o, respectat-o şi ne-au predat-o cu porunca de-a nu o încălca nici odată. Părinţii Sinodului al VII-lea ecumenic au dispus - aşa după cum ne adevereşte şi canonul al VII-lea - caterisirea oricărui cleric şi afurisirea oricărui mirean care se face călcător al acestei tradiţii bisericeşti.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 66 şi 74, Teologia icoanelor).

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură, scrie: “În Biserica primară icoana a fost concretizată îndeosebi sub forma simbolurilor - viţa de vie, ancora, porumbelul, peştele, arca, bunul păstor, pomul vieţii... Folosirea simbolurilor în Biserica primară a fost cauzată, după părerea teologilor iconofili (iubitorii icoanelor), de faptul că «...evreii convertiţi trăiau încă sub influenţa legii mozaice; mai mult, ei credeau că neamurile vor cădea în păgânism, dacă cultul imaginilor le era permis... Ca răspuns la falsele interpretări ale învăţăturii sale de către eretici, Biserica Ortodoxă a formulat crezul şi dogmele, creând o teologie speculativă...»“ (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 63-64, Teologia icoanelor).

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Tradiţia nescrisă şi întărită de sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea icoanelor Mântuitorului, a Născătoarei de Dumnezeu, ale sfinţilor şi ale îngerilor,” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 56).

 

Teologul Sever Mureşianu, scrie limpede: “...Dintr-un început, pictura veche creştină nu a cutezat să facă decât numai simboluri... şi decoraţiuni arhitectonice, şi numai încet, cu multă rezervă s-a strecurat în ea figura omenească.” (Iconologia creştină occidentală şi orientală, Bucureşti, 1983, pag. 64).

 

Pr. prof. D. Popescu, teolog ortodox, scrie: “...Filozofia antică a făcut parte din acea pregătire a vremii în vederea venirii lui Mesia şi a furnizat teologiei creştine armătura filozofică necesară pentru dezvoltarea şi aprofundarea adevărului de credinţă, cu fineţe şi subtilitate de gândire. Din această cauză, unii din marii filozofi ai antichităţii ca Platon, Aristotel, Democrit, fac parte din iconografia ortodoxă, adică îşi au locul lor bine determinat în ansamblul iconografic al Bisericii Răsăritene.” (Ortodoxia, 1988, nr. 1, pag. 11).

 

“Documentar cultul icoanelor este atestat numai din sec. al IV-lea înainte.” (Studii Teologice, nr. 5 - 6, 1975, pag. 427).

 

“Existenţa picturii şi a icoanelor în primele secole ne duce la concluzia că ele nu aveau doar un scop decorativ, ci şi unul pedagogic, strâns legat de viaţa religioasă a creştinilor.” (Studii Teologice, nr. 5 - 6, 1975, pag 428).

 

Gamail Păvăloiu, monah: “Când te închini icoanelor, sărută chipul Sfântului la picioare, sau cel mult mâinile, iar nu la faţă.” (Cartea de rugăciuni, pag. 253, Mănăstirea Neamţului).

 

Dr. Casian Crăciun: “Icoana ortodoxă nu este numai obiect ce reprezintă persoana, în cazul nostru pe Mântuitorul, ca o anamneză, o amintire, cum ar fi o fotografie sau tablou, chiar al lui Isus sau al altei persoane, ci, “loc de întâlnire dintre dumnezeiesc şi omenesc”, “sacru”, “fereastră deschisă către lumea de dincolo”, “locuire a noastră în Dumnezeu” ...în faţa unui tablou te opreşti şi-l admiri, fără să te identifici cu artistul... La icoană, în schimb, domină ceea ce numim perspectiva inversă. Ea ne priveşte. Ea ne luminează mintea...” (Mitropolia Ardealului, nr. 6, 1987, pag. 42).

 

Deci icoana este ceva, nu numai înseamnă ceva, sau reprezintă pe cineva. Ea este (în învăţătura ortodoxă şi în închipuirea închinătorului) ceva viu, care poate ajuta pe închinător în momentul închinării.

 

Dacă Duhul Sfânt, prin învăţătura adevărului, dată apostolilor, ca s-o lase Bisericii, n-a ştiut să spună ceva şi de marea însemnătate a icoanelor şi a altor lucruri, pe care le învaţă cultele mari: Ortodox şi Catolic, arată că omul este mult mai dotat cu înţelepciune şi cu dragoste faţă de mântuirea semenilor săi decât El (Duhul Sfânt). Cel care crede cu adevărat în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în ceea ce a lăsat scris, prin sfinţii Săi apostoli, care au spus limpede să nu se mai adauge nimic la învăţătură (Rom. 16:17; 1 Tim. 6:3 - 5; 2 Tim 4:14 - 15; Apoc. 22:18 - 19), nu se mai lasă abătut de alte învăţături, străine de ceea ce este scris.

 

Cristian Bădiliţă: “Nici sărbătorile la care ne vom referi... nici icoanele de pe tâmplele bisericilor nu-şi au rădăcina dogmatică sau istorică în apocrife.” (Evanghelii Apocrife, trad. şi studiu introductiv de Cristian Bădiliţă, pag. 8, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996).

 

Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Poporul evreu a primit porunca de a nu-şi face «chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ...» (Deut. 5: 8 - 9), dintr-o pedagogie divină, întrucât trăirea în mijlocul popoarelor păgâne şi idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materială a lui Dumnezeu, fiinţă pur spirituală şi imperceptibilă prin simţuri...

 

“Sfintele Scripturi nu spun nimic despre înfăţişarea şi chipul lui Hristos, Biserica n-a păstrat nici un chip autentic al Lui. Ştirea despre Cel înălţat care se roagă pentru noi neîncetat Tatălui era atât de neclintită în conştiinţa Bisericii de la început, că orice chip pământesc al Lui ar fi însemnat ceva infinit inferior faţă de El.” (începuturile picturii bizantine, pag. 27, Edit. Institut. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti).

 

“Pentru ca religia vechilor evrei să nu se confunde cu practicile idolatre, Dumnezeu nu numai că a rânduit riturile în cele mai nici amănunte, dar încă, în vederea îndeplinirii lor exacte, El a prevăzut şi a aplicat chiar pedepse aspre.” (Cultul şi ereziile, pag. 135).

 

O seamă de gânditori creştini cu vederi sănătoase, au scris limpede privitor la icoane, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură:

 

Sf. Ioan Gură de Aur: în slujba religiei creştine nu avem nevoie nici de oi, nici de vaci şi nici de grăsime sau fumul jertfelor, ci numai de duh şi de adevăr.” (Omilia 3, la Romani).

 

Sf. Ioan Gură de Aur. “Chipurile au numai forme, nu însă şi putere, cum de pildă cu portretele, unde se găseşte numai

chipul omului, nu însă şi puterea lui.” (Comentariu la Evrei, Omilia XVII, pag. 229).

 

Fer. Augustin: “Când e vorba de Dumnezeu, trebuie să goneşti din gândul tău, să fugi de tot ce poate trezi ideea unei asemănări trupeşti. Când se spune «mâna lui Dumnezeu», noi trebuie să înţelegem lucrarea Lui.”

 

Sf. Maxim Mărturisitorul: “Zidind pe Domnul, ca pe o temelie a credinţei, clădirea înaltă a virtuţilor, să aşezăm în ea aur, argint şi pietre scumpe, adică cunoştinţă curată şi neîntinată despre Dumnezeu, viaţă strălucită şi străvezie, gânduri dumnezeieşti şi idei luminoase. Să nu aşezăm nici lemn, nici iarbă, nici trestie, adică nici idolatrie sau alipire la cele necereşti, nici viaţă nesocotită, nici gânduri pătimaşe şi lipsite de înţelegerea înţelepciunii, ca nişte spice goale.” (Filocalia, vol. 2, 169).

 

Sf. Grigorie de Nissa: “Să nu închizi pe Dumnezeu în înţelesuri trupeşti, nici să-l circumscrii în mintea Ta.” (P. G. 44, col. 261 B).

 

Sf. Grigorie de Nissa, zice: “Pictura deşi mută, ştie să vorbească pe perete.” (Migne, P. G. T. 46, cd. 717).

 

Epifanie, episcop în Salamina Ciprului, trimite pe la anul 392 o scrisoare lui Ioan, episcopului Ierusalimului, în care spune că mergând în oraşul Anablata din Palestina, a văzut la uşa unei biserici o pânză, pe care era zugrăvit un chip care semăna cu Isus Hristos. El a rupt pânza aceasta şi a sfătuit pe paznicul bisericii să înfăşoare cu ea trupul unui mort. (Epifanie, Epist. ad Ioanem Hiereselymitanum).

 

Clement Alexandrinul: “Adevărul iasă la iveală, când pui învăţăturile unele lângă altele şi le compari între ele.” (Stromata I, cap. II, 20, 3).

 

Clement Alexandrinul: “Învăţătura întemeiată pe dovezi, sădeşte în sufletul celui care-şi însuşeşte învăţătura, o credinţă puternică şi exactă, încât acela nu se gândeşte că ar putea fi altfel decât aşa cum i s-a demonstrat şi nici nu se lasă pradă celor care vor să-l înşele.” (Stromata I, cap. VI, 33, 2).

 

În cultul ortodox şi Dumnezeu este arătat în icoană ca Moş cu barbă albă.

 

Teodor Citeţul (sec. al VI-lea), spune în istoria sa: “Trebuie să-L reprezentăm pe Mântuitorul sub o altă figură şi a-I face părul deschis şi creţ.” (Cartea I, pag. 284).

 

Patriarhul Nichifor afirma: “Adesea ceea ce intelectul nu surprinde ascultând este explicat de către vedere care nu se pretează la interpretări false.” (Antirrehelicus 3, 5).

 

Prof. D. Stăniloaie, scrie: “Această luptă pentru restabilirea cultului icoanelor a fost în acelaşi timp o luptă pentru dogma principală şi centrală a învăţăturii de credinţă creştină, care îşi găseşte expresia în acest cult. Simbolurile îngăduite şi poruncite de Vechiul Testament au funcţie provizorie şi profilactică. Ele pregătesc lumea pentru Hristos, deodată cu care va intra în funcţie icoana.” (Rev. Studii Teologice, nr. 7 - 8, 1957, Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei.).

 

La început, de obicei decorarea bisericilor era lipsită de figuri umane, ci se foloseau mai degrabă motive ornamentale.

 

“Dintr-o scrisoare a lui Nil Sinaitul (anul 400 cu aprox.) se poate deduce că pereţii edificiilor sacre erau nu rareori cu picturi reprezentând animale şi plante de tot felul... Aceste tendinţe populare, ostile cultului imaginilor şi mai târziu legate de mişcările eretice, au rezistat în Orient până când au fost înlocuite parţial de arta figurativă introdusă artificial în multe locuri sub presiunea bisericii centralizate. Dacă pentru Orientul creştin este tipică mai ales tendinţa iconoclastă care vine de jos, şi care izvorăşte spontan din masele largi populare, în Occident se afirmă foarte repede o tendinţă, iconoclastă specială, care provine de sus, din păturile cele mai înalte ale societăţii. Chiar şi păgânii Varro şi Seneca fuseseră împotriva reprezentării divinităţii.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 91, Ed. Meridiane, Bucureşti).

 

O povestire despre pictarea unei icoane a lui Hristos: “Pictorul, după ce executase o icoană mare a lui Hristos în mozaic, când nu mai lipsea decât un deget de la mâna dreaptă, spuse privindu-L: «Doamne, Te-am pictat aşa cum erai viu.» Atunci icoana grăi: «Şi când M-ai văzut tu vreodată?» Iar pictorul îşi pierdu graiul şi muri. Degetul acela nu e pictat nici acum, dare făcut din argint aurit.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 61, notiţa 21, Ed. Meridiane, Bucureşti).

 

Bizanţul este locul de obârşie al icoanei. (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 6, pag. 45).

 

Wilhelm Nyssen, în cartea sa: “Începuturile picturii bizantine”, pag. 26, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. Ort. Bucureşti, 1975, scrie că în cripta din catacomba Praetextus din Roma, care datează de pe la anul 200, toată suprafaţa pereţilor este împărţită în zone dungate, care într-o bogată alternanţă de culori pe fond luminos, corespunzând anotimpurilor, reprezintă prin trandafiri, prin spice de grâu, butuci de viţă şi ramuri de măslin, deplinătatea pământului roditor ca un câmp al raiului.

 

Tot de pe la anul 200 s-au găsit picturi, care reprezintă scene din Vechiul Testament: Daniel în groapa cu lei, Noe în corabie, David cu Goliat, etc.

 

O dovadă despre anumite măsuri luate în sec. al IV-lea, de către autoritatea bisericească, împotriva iconografiei creştine, avem hotărârea sinodului ţinut la Elvira (Illiberis) în Spania sudică, între anii 300 - 306. Acest sinod, prin canonul 36, spune: “Picturile în biserică nu sunt de trebuinţă ca nu cumva ceea ce se cinsteşte, ori se adoră, să se zugrăvească pe pereţi.”

 

Pr. prof. Spiridon Cândea, teolog ortodox scrie: “În general, în primele secole, concepţia creştinilor despre divinitate, despre Sf. Treime, era atât de înaltă, atât de pură şi de perfectă, încât ei socoteau că prezentarea lui Dumnezeu sub orice formă materială ar fi de-a dreptul o necuviinţă, o impietate, o greşeală mare. • Ei socoteau că Dumnezeul creştinilor, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeu care este Duh (Ioan 4:24), nu poate avea nici un fel de asemănare cu zeii păgânilor făcuţi din materie... Însuşi Origen ne spune că în primele secole Sf. Treime nu era pictată pentru motivul că creştinii păstrau o adâncă admiraţie faţă de Divinitate. «Pe Dumnezeu Cel fără de trup şi invizibil, nu-L putem mărgini în spaţiu.» (Origen, Contra lui Celsus, cartea VII-a).

 

Datorită acestui respect, acestei înalte concepţii despre Divinitate, primii creştini au ezitat să exprime în forme materiale chipul lui Dumnezeu.” (Mitropolia Ardealului, anul V, nr. 5 - 6, pag. 413).

 

Pr. prof. Ioan I. Rămureanu: “După înălţarea Domnului Hristos la ceruri, primii creştini s-au ferit să facă chipuri sau icoane ale persoanelor sfinte, de teama căderii în idolatrie... La început, a existat în Biserica primară rezervă faţă de reprezentarea lui Dumnezeu şi a persoanelor sfinte în forme concrete sau vizibile. Datorită Revelaţiei dumnezeieşti precum şi a grijii patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament, poporul iudeu era obişnuit cu spiritualitatea unui Dumnezeu invizibil, care nu are nevoie pentru a fi adorat de forme concrete sau vizibile.

 

în Biserica primară - zice mai departe I. Rămureanu - nu se poate vorbi despre reprezentarea chipului Mântuitorului. Creştinii din primele secole s-au ferit să înfăţişeze sau să picteze chipul lui Hristos... Ei trăiau în permanentă prezenţă spirituală a lui Hristos şi mult timp n-au simţit necesitatea unei reprezentări plastice, exterioare, a Mântuitorului. (Studii Teologice, 1971, nr. 9 - 10, pag. 621 - 626, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole).

 

Istoricul evreu Iosif Flaviu (t 96 d. Hr.) scrie: “Este contra Legii, de a avea în temple icoane sau tablouri, sau orice reprezentare de fiinţe vii.” (Despre războiul iudaic, 1, 650).

 

Tacitus (120 d. Hr.), istoric latin, scrie: “Iudeii nu pun nici un fel de chipuri în oraşele lor şi încă mai puţin în templele lor. Ei n-au nici un fel de statui pentru a lăuda pe regii lor, nici pentru a onora pe cezari.” (Anale V, 5. I Studii Teologice, 1971, pag. 621, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole).

 

Pr. prof. Ioan I. Rămureanu: “Au existat într-adevăr în Biserica primară voci care s-au ridicat împotriva reprezentării persoanelor dumnezeieşti şi a scenelor sfinte pe icoane şi în picturi, care postulau pentru adorarea Dumnezeului celui nevăzut şi spiritual, o adorare spirituală, în duh şi în adevăr, cu mintea şi cu inima.”

 

Iată numele câtorva din aceste voci:

Minicius Felix (f 225), scriitor latin, în lucrarea sa Dialogul Octavius, zice: “Dacă n-avem temple şi altare credeţi că ascundem ceea ce cinstim? Cum L-aş putea reprezenta pe Dumnezeu, când, dacă ai socoti bine, însuşi omul este reprezentarea lui Dumnezeu? Ce templu să-I ridic, când întreaga lume făcută de mâinile Lui nu L-ar putea cuprinde? Voi putea închide într-un mic templu puterea unei măriri atât de nemăsurate? Să nu-L simţim în gândul nostru? Să nu-L divinizăm mai bine în inimile noastre? Gândul curat şi conştiinţa sănătoasă sunt cele mai bune jertfe care - Se pot aduce... Dumnezeul pe care-L adorăm noi nu-L arătăm, căci nu-L vedem, şi de aceea-L credem, pentru că suntem liberi să-L simţim şi fără să-L putem vedea. Nu-L vedem noi în faptele Lui?” (Apologeţi de limbă latină, Dialogul Octavius, XXXII, 1 - 4, pag. 386).

 

Aristide din Atena, (filozof grec, sec. al II-lea, despre care Fer. Ieronim scrie: “Foarte elocvent şi ucenic al lui Hristos sub vechea-i haină”), spunea că Dumnezeu nu poate fi adorat prin reprezentări materiale. El se exprimă în aceşti termeni: El (Dumnezeu) nu este un nume, căci tot ce are nume este părtaş creaturii; un chip nu are, nici legătura organelor, căci cine le posedă pe acestea este părtaş lucrului creat... Cerul nu-L cuprinde, căci cerul şi toate cele văzute şi nevăzute sunt create de El.” (Apologia I, 5).

 

Tertulian (f 240), scriitor latin, spune: “Dacă Dumnezeu interzice să se facă orice reprezentare, cu atât mai mult interzice reprezentarea chipului Său. Autorul adevărului nu iubeşte ce este fals; tot ce se plăsmuieşte, în ochii Lui este o falsificare.” (De spectacolis, 23, 24 - 26).

 

Clement Alexandrinul (f 215), învăţător creştin, pune de asemenea în lumină măreţia, infinitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, care depăşeşte orice reprezentare materială. Zice el: “Căci icoana lui Dumnezeu este Logosul divin şi Omul împărătesc Cel fără păcat, iar chipul omenesc al icoanei lui Dumnezeu este mintea.” (Stromata V, 14, 94, 5). Tot în Stromata V, 5, 28, 4 - 6, scrie: “A venera Fiinţa spirituală prin materie înseamnă a o necinsti, pentru că o pricepi prin simţuri”, (nu prin credinţă, n.n.)

 

Origen (f 254) relatează că filozoful Celsus obiecta creştinilor că evită să construiască “altare, statui şi temple”. Origen îi răspunde: “Nu fugim de statui şi de temple, dar ne ruşinăm să zidim dăruitorului întregii vieţi temple neînsufleţite şi moarte.” (Contra lui Celsus, VIII, 17 -19). Zice el mai departe: “E lucru nebunesc nu numai să te închini unor lucruri cioplite, ci şi să laşi să se înţeleagă de cei mai mulţi că tu ai face aşa ceva de dragul mulţimilor, căci în sufletul celor ce cinstesc pe Dumnezeu cu toată evlavia nu se găseşte nici un loc pentru minciună. De aceea noi ne ferim să ne închinăm la chipurile cioplite... Noi nu credem că chipurile cioplite (icoanele) ar putea reproduce înfăţişarea lui Dumnezeu, deoarece este cu neputinţă să reproduci şi să redai o fiinţă care este nevăzută şi lipsită de trup.” (Contra lui Celsus, VII, 66).

 

Amobiu de Sicca (f 327), scriitor latin, zice: “Pe Dumnezeu nu-L delimitează nici o formă corporală, nu-L determină nici o circumscriere.” (Disputaţiones adversus gentes, I, 31).

 

Lactanţiu (f 317), scriitor laic scrie: “Ce sunt templele, ce vor să fie altarele şi statuile, decât monumente ale morţilor sau ale celor absenţi?...” (Divine institutiones, II, 2).

 

Teofil al Antiohiei: “Ascultă, o, omule! Despre chipul lui Dumnezeu nu se poate vorbi; chipul Lui nu se poate explica. Cu ochii trupeşti nu poate fi văzut chipul lui Dumnezeu. În slavă, este fără de hotar; în măreţie, de neînţeles; în înălţime, mai presus de pricepere; în putere, neegalat; în înţelepciune, fără de asemănare; în bunătate, de neajuns; în facerea de bine, mai presus de cuvânt.” (Către Autolic, Cartea I, III).

 

Origen zice: “Ce imagine să atribuim lui Dumnezeu, noi care suntem răsfrângerea Lui? Ce temple să-I zidim, când universul întreg alcătuit de El nu-i în stare să-L cuprindă? Să cutezăm a închide această măreţie într-o bisericuţă? Nu-i mai bine oare să-L avem în înţelepciunea noastră şi să-L sfinţim cu sufletul? închina-vom Domnului jertfe pe care le-a creat El însuşi? Ba, jertfă plăcută Lui fi-va mai curând inima curată, o conştiinţă dreaptă, o credinţă sinceră. Ne închinăm Dumnezeului nostru trăind fără răutate.” (Mihail Sadoveanu, Caleidoscop, Bucureşti, 1946, pag. 125, Predici în săptămâna sfântă).

 

Origen: “Oare la creştini, sufletul omului drept nu-i un altar? Jertfele cele adevărate, miresmele cele adevărate nu-s rugăciunile ce se înalţă dintr-o inimă curată? Statuile plăcute Domnului, nu-s virtuţile al căror model îl găsim în cel dintâi născut al oricărei făpturi?” (Contra lui Celsus, VIII, 17).

 

Origen: “...Bunul simţ al oamenilor ne cere să ne gândim că Dumnezeu nu poate fi socotit materie stricăcioasă, şi nu - se poate aduce închinare sub forme prelucrate de oameni din materii neînsufleţite, care ar fi reproduceri “după chipul” Lui ori simboluri ale Lui. (Contra lui Celsus, III 40).

 

Origen: “Nu putem să ni-L închipuim pe Dumnezeu având corp aşa cum suntem în stare să sesizăm trupeşte orice lumină fizică.” (Părinţi şi scriitori bisericeşti, voi. 8, pag. 45, Despre principii).

 

Origen, acest mare învăţător creştin din sec. al III-lea, spunea limpede: “Noi am învăţat că în locul Făcătorului a toate şi “Fiului Celui Născut mai înainte decât toată făptura”, nu se cuvine să cinstim pe nimeni, căci toate făpturile sunt supuse stricăciunii.”(Contra lui Celsus,7, 65).

 

Origen: “Pe Dumnezeu Cel fără trup şi invizibil, nu-L putem mărgini în spaţiu.” (Contra lui Celsus, Cartea a VII-a).

 

Origen: “Creştinii se feresc de temple, de altare şi de chipuri, încât sunt în stare să meargă chiar şi la moarte, dacă trebuie, numai să nu ajungă să întineze credinţa lor în Dumnezeul cel peste toate prin călcarea în acest chip a legii Lui.” (Contra lui Celsus, Cartea a VII-a, 64).

 

Origen: “Nouă nu ne place să construim doar nişte temple neînsufleţite şi moarte pentru Cel ce ne-a dat toată viaţa... Trupurile noastre sunt Templul lui Dumnezeu.” (Contra lui Celsus, 8, 19).

 

Origen: “Răspundem celor care critică refuzul nostru de a adora divinitatea în temple neînsufleţite. Noi le punem înainte “temple” de felul celor pe care le-am amintit (temple vii)... Dacă ne ferim să zidim altare ori temple şi să punem în ele chipuri cioplite, aceasta nu înseamnă că în această privinţă noi creştinii am fi luat vreo hotărâre secretă şi tainică, ci pentru că datorită învăţăturii lui Isus am aflat haina cea potrivită pentru credinţa faţă de Divinitate... Noi credem că El (Isus) este adevărata cale care duce la credinţă. El a putut zice: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Ioan 14:6. (Contra lui Celsus 8:20).

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate