Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Istorie

 

 

 

 

 


ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

 

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)de J. M. Cramp, D.D.

 


CAPITOLUL IV
PERIOADA DE TREZIRE, DIN ANUL 1073 PÂNĂ ÎN ANUL 1517 D. HR.

SECŢIUNEA II
Paulicienii în Franţa şi Italia – Vedere generală a Mişcării de Reformă – Nume variate date Reformatorilor – Sentimentele susţinute de ei – Acuzaţia falsă de Manichaeism – Activitatea lor – Relatarea lui Reinerus Saccho

Am vorbit într-un capitol precedent despre Paulicieni – eforturile lor – suferinţele lor – şi răspândirea lor variată. Mulţi dintre ei au căutat un cămin în Italia şi Franţa, spre finalul secolului al 10lea şi începutul celui de-al 11lea. Acolo s-au întâlnit cu spirite înrudite. Oamenii drepţi din aceste ţări au protestat din când în când, deşi fără folos, împotriva încălcărilor Romane. Venirea Paulicienilor i-a inspirat pe aceştia cu un curaj proaspăt, şi din mijlocul secolului al 11lea citim despre o succesiune de atacuri valoroase peste aceste erori, superstiţii, şi vicii, care nu numai că abundau în părţile mai puţin iluminate, dar dezonorau chiar şi metropola Creştinismului.

Aceşti disidenţi au format un numeros şi compact grup în Italia, unde jugul Papal irita gâturile oamenilor şi-i făcea să fie îndărătnici. Dacă nu ar fi fost pentru sprijinul derivat din puterea Imperială, Italia ar fi fost Protestantă înaintea Reformei. Succesul lui Arnold de Brescia a fost o avertizare impresionantă. În anul 1143, el a stabilit o nouă formă de guvernare în Roma, care a smuls puterea civilă din mâinile Papilor, şi i-a constrânsă să se mulţumească cu administrarea treburilor eclesiastice. Că încercarea a fost rău sfătuită, pentru că societatea nu era suficient de pregătită pentru aceasta, se pare evident; dar continuarea noii ordini de lucruri pentru 11 ani, şi zelul cu care oamenii au adoptat politica anti-papală, erau semne remarcabile ale vremii.

Peter de Bruys şi-a început cariera sa ca reformator în anul 1104, şi s-a străduit 20 de ani de muncă bună, în special în Sudul Franţei. El a fost urmat de Henry de Lausanne, care a predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu mare succes în acelaşi district.

În anul 1170, Peter Waldo, un comerciant din Lyons, a renunţat la implicările sale seculare, şi s-a devotat pe sine către trezirea religiei. El şi-a procurat o traducere a Noului Testament în franceză, şi şi-a petrecut viaţa în călătorii anevoioase printre oamenii, în care el a răspândit porţiuni ale Scripturilor, a predicat, şi prin alte metode a căutat să promoveze adevărata evlavie. Fiind unit de un număr de oamenii de aceiaşi gândire, eforturile lor unite au produs o reformă extensivă. „Săracii oameni din Lyons”, cum erau ei numiţi, pentru că au sacrificat perspectivele lumeşti şi au trăit în sărăcie, au devenit un trup numeros şi formidabil. Dar persecuţia i-a împrăştiat. Waldo însăşi a fugit în Boemia, şi a murit acolo. Mulţi dintre urmaşii lui s-au stabilit în aceiaşi ţară.

Aproape toţi au citit şi auzit de Waldenseni. Nu vom ocupa spaţiul valoros cu vreo relatare a disputelor privitoare la originea lor. Unii îi trasează din Peter Waldo, sau către o altă persoană de un nume similar. Alţii susţin că numele lor este derivat din cuvântul latin „Vallis”, de unde şi Vallensis, şi printr-o simplă corupţie, Valdensis, la plural, Valdenses, şi apoi Waldenses. Văile din Piedmont şi alte districte Alpine, separate de observarea generală, au oferit adăpost pentru câţiva ani la numeroşi protestatari împotriva coruperilor Romane. Acolo ei au studiat Scripturile, au cultivat pietatea practică, şi l-au slujit pe Dumnezeu conform dictatelor conştiinţelor lor. Nu este nici o îndoială că ei au compătimit din inimă cu mişcările religioase care aveau loc în alte părţi din Europa. În vremurile de persecuţie văile lor erau locuri binevenite de refugiu.

Am spus că Sudul Franţei era scena eforturilor lui Peter de Bruys şi Henry de Lausanne. Alţi reformatori au crescut în acelaşi district. Toulouse şi Albi erau oraşele în care ei s-au adunat în principal. De la ultimul ei au derivat termenul „Albigenses”.

Multe alte apelative au fost folosite pentru a desemna sectele de reformă ale secolelor 12 şi 13. Un cercetător este apt să fie condus greşit de ele. El se minunează de diviziunile lor, şi întreabă, Care sunt diversităţile de opinie sau de practică prin care ei au fost distinşi unul de altul? Dar întreabă în zadar. Faptul este că nume numeroase şi descrieri găsite în edictele imperiale şi decretele de concilii se referă la partidele care susţineau în mod substanţial aceleaşi păreri. Ocupaţiile în care mulţi dintre ei au fost angajaţi, locurile unde au trăit ei, sau vreo particularitate în manierele lor, au oferit titlurile distincte care apar în istoriile eclesiastice. Astfel, ei au fost numiţi Cathari, sau Lure, pentru că ei pledau pentru sfinţenia personală şi o biserică pură; sau Humiliati, datorită comportamentului lor modest. Arnaldishae erau urmaşii lui Arnold; Speronistae, a lui Speron. Garatenses, Albanenses, Bagnoroli, Roncaroli, si Concorrezenses erau locuitorii din oraşele de unde au derivat aceste apelative. Pentru Inzabatati acel nume a fost dat pentru că mulţi dintre ei aparţineau claselor de mai jos, care purtau saboţi, sau papuci împletiţi; sau, aşa cum presupun alţii, pentru că ei au refuzat să observe zilele sfinţilor, susţinând că Sabatul Creştin este singura zi de sărbătoare a Bisericii, de unde au fost şi numiţi Inzabatati sau Oamenii ai Sabatului. Aceia care trăiau în Sudul Franţei erau numiţi adesea Texeranţi, ţesători, mulţi dintre ei câştigându-şi traiul prin această meserie. Dar toate aceste nume, şi multe altele, au fost date la persoane din Italia, Franţa, Germani, Spania, Flanders (căci ei au fost găsiţi în toate aceste ţări), a căror vederi şi practici religioase erau în mod substanţial aceleaşi. Spunem „în mod substanţial”, deoarece nu trebuie presupus că ei agreau unul cu altul în fiecare minuţiozitate particulară. Libertatea pe care au pretins-o ei în separarea de Biserica Romană era încă tolerată printre ei. Ei nu ar fi „numit pe nici un om Stăpân”. Dar diversităţile de opinie care ar predomina între ei erau în mod perfect consistente cu unitatea referitor la adevărurile esenţiale ale Evangheliei.

Oricum ar diferi unul de altul în materii de moment mic, ei erau „de o singură inimă şi un singur suflet” în opunerea josniciilor Papalităţii. Ei susţineau că Papa este Antihristul, şi ei priveau Biserica Romei ca „Babilonul” mistic, de care se vorbeşte în Cartea Apocalipsei, „mama tuturor prostituatelor şi a ororilor de pe pământ”. Ei susţineau că adevărata Biserică constă doar din credincioşi. Ei au pledat pentru traducerea Scripturilor în toate limbile moderne, ca oamenii să poată citi „în limbile lor lucrările minunate ale lui Dumnezeu”. Ei luau în derâdere ceremoniile închinării Romane – apa sfinţită, tămâia, aplecatul şi îngenuncheatul, sunatul clopotelor, etc. – şi au învăţat că Dumnezeu trebuie adorat cu „afecţiuni pioase”. Ei citeau şi studiau Cuvântul Divin în mod continuu, aşa că mulţi dintre ei puteau repeta porţiuni largi ale acestuia din memorie, şi erau îndemânatici în a ilustra şi apăra sentimentele lor prin citarea corespunzătoare din Scrierile Sfinte. Ei au negat autoritatea episcopilor, validitatea a numeroase distincţii de rang între clerici, şi caracterul legal al titlurilor eclesiastice. Ei denunţau zeciuielile. Ei declamau împotriva donaţiilor şi moştenirilor către biserici sau mănăstiri. Ei respingeau conciliile. Ei au detestat închinarea la imagini şi reverenţa acordată relicvelor. Ei nu credeau în transubstanţiere. Ei nu se confesau la preoţi, spunând că confesiunea trebuia făcută numai către Dumnezeu. ei rădeau la dedicaţii, consacrări, exorcisme, binecuvântarea sării, a aromelor, şi a lumânărilor, şi alte ritualuri superstiţioase, privindu-le ca teme potrivite pentru ridiculizare mai degrabă decât pentru raţionalizare. Ei nu se rugau la nici un sfânt. Ei susţineau că purgatoriu este o fabulă, şi ştiau că aceasta era o chestiune profitabilă pentru preoţime. Ei îşi băteau joc de penitenţe, indulgenţe şi nimicurile de acest gen. Într-un cuvânt, ei nu recunoşteau nici o autoritate în Biserica decât cea a Domnului Isus Hristos; şi ei au refuzat să asculte de vreo lege care se referea la religie care nu se găsea în Noul Testament.

Istoricii eclesiastici i-au acuzat pe mulţi dintre ei cu Manichaeism. Dar trebuie să fim atenţi la felul cum nutrim această acuzaţie. Evidenţa pe care este fondată aceasta este derivată din scrierile duşmanilor lor (cărţile lor au fost în mod harnic distruse), sau din declaraţii făcute de renegaţi, care au văzut că cea mai monstruoasă imagine pe care au trasat-o ei despre foştii lor asociaţi, ar fi fost cele mai acceptabile pentru preoţime. Se pateu admite că unii dintre ei se răsfăţau în nebunie, probabil speculaţii injurioase, în principal derivare din noţiunile gnostice vechi, „nepoftirea în lucruri pe care ei nu le-au văzut”: Se mai cunoaşte, de asemenea, că majoritatea dintre ei erau distinşi de astfel de particularităţi precum refuzarea de a face jurăminte sau să poarte arme. Dar erorile a câtorva nu trebuiesc imputate tuturor; şi trebuie să fie considerat, că atunci când Biserica a înlocuit gunoiul cu adevărul şi forma de putere, exista o ispită puternică să se depărteze pe cât mai mult posibil de ea. Se poate să fi fost destul de inocent crezut, că tot ceea ce era denunţat şi opus de Roma era prin urmare vrednic de privit; şi în acea perioadă de amurg era dificil să vezi lucrurile clar.

Se mai poate adăuga un gând sau două. Chiar dacă s-ar admite că speculaţiile Manichaeane au predominat printre unele din aceste secte, nu trebuie presupus că ele au fost înţelese de masa aderenţilor lor, care erau incontestabil de incompetenţi de a se angaja în controverse de acel fel. Ei ştiau ceva de credinţa în Domnul Isus; ei puteau să se încreadă, şi să iubească şi să asculte; şi ei puteau să exemplifice toată bunătatea frăţească a Evangheliei: dar referitor la discuţiile referitoare la „cele două principii”, natura sufletelor, şi lucruri de acest fel, ei erau totodată ieşiţi din comun în aceste lucruri. Nici nu trebuie imaginat că învăţătorii lor extindeau în astfel de subiecte în serviciile lor publice, căci aceasta ar fi stricat utilitatea lor. Trebuie să mai considerăm, că aceiaşi scriitori care aduc acuzarea de Manichaeanism, îi mai acuză pe Cathari de crime oribile şi de nemenţionat, de care se spune că au fost săvârşite de ei în adunările lor religioase – ca şi păgânii, în prima eră a Bisericii, care propagau calomnii similare împotriva creştinilor. Acuzaţiile era egal de lipsite de bază în ambele cazuri şi au fost confruntate de negarea indignată. Dar dacă o acuzaţie este în mod limpede revoltătoare şi nefondată, oare nu poate să fie şi cealaltă? Nu suntem noi justificaţi de faptul că existau, cel puţin, exagerări grosolane, dacă nu defăimări răutăcioase? Şi, în final, este oare credibil că cei care au mărturisit şi au manifestat deferenţă nelimitată faţă de Cuvântul lui Dumnezeu să fi fost îndrumaţi greşit de fanteziile teoriei Manichaeane?

Cititorul ar fi surprins de faptul că nu spunem nimic de Baptişti. Să fie răbdător. Ne facem cale către ei. De fapt, mulţi despre care tocmai am vorbit au apărat sentimentele Baptiste, şi va trebui să fie menţionate din nou înainte de încheierea acestei relatări. Dar noi credem că este preferabil să oferim o primă schiţă generală de istorie a tuturor partidelor deosebite între ele.

Vechii scriitori s-au plâns în mod amar de activitatea acelora care erau numiţi eretici. Ei nu puteau înţelege acesta. Preoţii sărbătoreau masa, ascultau confesiunile, frecventau variatele lor îndatoriri parohiale, şi erau satisfăcuţi. Cât despre călugări, dacă ei posteau, meditau, se rugau, se pedepseau pe ei înşişi, sau spuneau că o fac, aceasta era suficient. Autorii de care vorbim noi nu au avut nici o simpatie faţă de dorul compasiunii creştine pentru suflete, şi au gândit astfel de eforturi aşa cum le considerau sectanţii în mod extrem de neregulat şi tulburător. Natura umană este aceiaşi pretutindeni şi în tot timpul. „Ei tulbură mult oraşul nostru”, spuneau oamenii din Filipi. Evreii din Thessalonica au aprins mulţimea prin a le spune că oamenii care „au întors lumea cu susul în jos” au ajuns în oraşul lor. Păcătoşii adormiţi nu doreau să fie treziţi. Învăţătorii falşi, administrând narcotice sufletelor, îi considerau pe vorbitorii adevărului ca intruşi şi duşmani, şi au făcut zarvă împotriva lor.

Domnul nostru şi apostolii Său au experimentat un astfel de tratament. Cei credincioşi în anii care au urmat au împărtăşit aceleaşi suferinţe. Dar ei nu au tremurat şi nici nu au renunţat. Ei au transmis mesajul încredinţat lor, fie că oamenii l-ar asculta sau s-ar feri de el.

Aceasta este atestat de toate înregistrările. Catharii din Germani, Franţa, Italia, în partea timpurie a secolului al 12lea, şi Lollarzii din Anglia în al 15lea, erau în mod egal de vinovaţi de crima de neiertat – în ochii Romei de strădanie de a-şi salva tovarăşii lor – oameni din păcat şi iad, prin a-i direcţiona pe aceştia la singurul Salvator. Ei i-au văzut „pierind din lipsă de cunoştinţă”. Ei l-au văzut pe pretinsul părinte spiritual dând copiilor lui o piatră în loc de pâine, un şarpe în loc de peste, un scorpion în loce de ou, aşa că oamenii mureau din nevoia de hrană. Dumnezeu le-a dat „pâinea din cer”, şi ei erau sub ordinele de a o distribui celor înfometaţi, „fără bani şi fără plată”. Ei şi-au petrecut vieţile lor în ascultarea poruncii. În exerciţiul zelului lor pios ei s-au expus uneori pe ei înşişi la mari pericole. Reinerus Saccho, care va fi menţionat în prezent, vorbeşte de unul dintre Cathari care a înotat într-o apă în adâncul iernii pentru scopul transmiterii unei cunoştinţe a adevărului, aşa cum a înţeles şi a crezut el, către o persoană care trăia în partea opusă. Zelul lor era ghidat de judecată. Predicarea a ocupat primul lor în stima lor. Când ei puteau câştiga urechea publică, ei adunau congregaţiile şi proclamau „Evanghelia glorioasă a binecuvântatului Dumnezeu”, sforţându-se să-i convingă pe oameni de deşertăciunea speranţelor lor, şi să-l ducă pe credincios de la sine şi creatură către lucrarea terminată a lui Isus. Aşa cum era în zilele Domnului nostru, multe mii dintre „cei de rând” au ascultat cu bucurie. Ca şi Stăpânul lor, „au mers să facă binele”. În timp ce unii mergeau din loc în loc, predicând după cum găseau oportunitatea, alţii vizitau case şi intrau în conversaţii familiare cu locatarii. Pentru a face aceasta mult mai efectiv ei duceau cu ei pachete de mărfuri, ca vânzătorii ambulanţi din vremurile acestea, şi astfel reuşeau în mod frecvent, în timpul dispunerii articolelor lor, să stârnească în minţile ascultătorilor lor o dorinţă sinceră de a obţine acea înţelepciune care este „mai bună decât rubinele”. Şi aceasta nu era tot. Ei au stabilit şcoli în multe locuri, în care instrucţiunea religioasă era oferită gratuit; şi este spus că nu şi-au petrecut ocazional tinereţea la Universitatea din Paris, unde au primit cea mai bună educaţie pe care şi-o permitea lumea pe atunci, şi s-au întors la prietenii lor bine calificaţi pentru a întâlnii pe controversaţii lor Romani şi să se lupte cu ei cu propriile lor arme. O altă metodă adoptată de ei era pregătirea cărţilor. Aceia dintre ei care puteau să compună tratate, care erau copiate (căci tipăritul nu fusese inventat decât până la mijlocul secolului al 15lea) şi distribuite în mod considerabil după cum le permitea mijloacele lor. Astfel marele bine era realizat. Dar cărţile lor au pierit. Cu excepţia „Lecţiei Nobile”, un preţios trata Waldensian, care este atribuit secolului al 12lea, şi care expune în mod forţat nebuniile şi fraudele Romei, publicaţiile care au fost emise de reformatorii timpurii au fost distruse. Aceasta era politica bisericii fale – de a muşamaliza gândirea, de a preveni discuţia şi mai exact de a orbi ascultarea fără întrebare.


Reinerus Saccho a scris o carte împotriva Waldensienilor, sub a cărui titlu evident el se referea la câteva trupuri de eretici presupuşi care existau atunci. Aceasta a fost în jurul anului 1250. El a spus că a aparţinut de Waldenseni pentru circa 17 ani, dar că s-a reunit de biserica dominantă. El a primit o funcţie de inchizitor, fără îndoială datorită cunoaşterii sale a sentimentelor şi practicilor foştilor săi asociaţi care l-a calificat pentru acel oficiu detestabil. Într-o parte a lucrării sale el oferă următoarea relatare de maniera în care ambulanţii au introdus subiectele religioase printre familiile pe care le-au vizitat ei:

„Ereticii întrebuinţează metode foarte şirete, prin care să se insinueze pe ei înşişi în societatea celor nobili şi mari. Ei o fac în acest fel. Unul ia cu sine articole potrivite de comerţ, precum inele sau haine, şi le oferă de vânzare. Când ei au cumpărat ceea ce au ales, şi îl întreba pe om dacă mai are altceva de vândut, el răspundea, ‚Am bijuterii mai preţioase decât acestea; o să vi le dau, dacă îmi promiteţi să nu mă trădaţi clerului’. Promisiunea fiind dată, el purcedea: ‚Am un giuvaer aşa de strălucitor, că un om îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin el. am altul, al cărui strălucire luminează dragostea lui Dumnezeu în inima celui care îl posedă’, şi aşa mai departe, vorbind de giuvaere în mod figurativ. Apoi recita un capitol din Noul Testament, precum ar fi primul din Luca – ‚În luna a şasea îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu’, etc., sau discursul Salvatorului din Ioan 13. Când el observă că ascultători lui încep să fie satisfăcuţi, el citează un pasaj din Matei – ‚Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise’ etc. – ‚Vai de voi, căci voi închideţi împărăţia cerurilor’, etc., sau din Marcu – ‚Vai de voi, că voi devoraţi casele văduvelor’, etc. Dacă el e întrebat la cine se aplică aceste ameninţări, el răspunde, ‚Clericilor şi călugărilor’”.

„Apoi el compară starea Bisericii Romei cu a lor, spunând, ‚Învăţătorii Bisericii Romane sunt mândrii şi încrezuţi; ei iubesc locurile cele mai de sus de le ospeţe, şi să fie numiţi de oameni Rabbi, Rabbi: dar noi nu dorim astfel de rabini. Cât despre ei, ei sunt nestăpâniţi; dar toţi învăţătorii noştri sunt căsătoriţi şi trăiesc cast cu soţiile lor. Ei sunt bogaţi şi pofticioşi, aşa cum se spune, „Vai de voi cei bogaţi, căci v-aţi primit consolarea”; dar noi, având suficientă hrană şi îmbrăcăminte pentru sprijinul nostru, suntem mulţumiţi cu acestea. Ei înşişi se luptă şi îi incită pe alţii la război, şi ei dau ordine să ardă şi să ucidă poporul lui Hristos, de care se spune, „Cei care ridică sabia vor pieri de sabie”: dar noi indurăm persecuţia de dragul neprihănirii. Ei mănâncă pâinea trândăviei, „fără să lucreze”; dar noi lucrăm cu propriile noastre mâini. Ei pretind a fi unicii învăţători, după cum se spune, „Vai de voi, căci voi aţi luat cheia cunoaşterii”, etc.; dar printre noi, atât femeile cât şi bărbaţii învaţă, aşa cum cel care a fost un ucenic doar pentru şapte zile poate să-l instruiască pe altul. Printre ei abia dacă este un învăţător care să poată recita trei capitole succesive din Noul Testament; dar aproape fiecare bărbat şi femeie dintre noi poate recita întregul acesta; şi pentru că noi ţinem adevărata credinţă a lui Hristos, şi învăţăm o viaţă şi doctrină sfântă, ei ne persecută de moarte, după cum Cărturarii şi Fariseii l-au persecutat pe Hristos’”.

„,În plus, ei spun şi nu fac, şi ei leagă poveri grele de umerii oamenilor, dar nu le ating ei nici măcar cu unul din degetele lor; dar noi facem tot ceea ce învăţăm. Ei îi constrâng pe oameni să observe tradiţia umană mai degrabă decât poruncile lui Dumnezeu – precum posturile, sărbătorile, şi multe alte lucruri, care sunt instituţii umane: dar noi învăţăm că doctrina lui Hristos şi a apostolilor Săi trebuie să fie ţinută, şi numai atât’”.

„Vorbind în acest fel, ereticii adaugă – ‚Consideraţi acum, care este starea mai bună şi credinţa mai bună – a noastră sau cea a Bisericii Romane – şi faceţi voi alegerea’. Şi astfel mulţi sunt întorşi de la credinţa Catolică, îl ia pe eretic în casa lui, îl ascunde acolo lună după lună, şi este confirmat în perversiunea lui”2.

În acest pasaj Saccho îl reprezintă pe Waldensian ca făcând tot ce-i stă în putere să aprindă ura poporului împotriva preoţimii, şi ne-ar face să credem că acesta era singurul lucru în vedere. Nu poate fi nici o îndoială că s-au spus multe despre acele ocazii care au fost calculate să inducă neîncredere şi evitarea clerului Roman. Dar ambulantul pios nu se oprea aici. Nu! Ţinta lui era de a călăuzi sufletele la Hristos, şi multe numere au fost duse de către aceste predici conversaţionale la a renunţa la încrederea trupească şi spre a căuta pacea prin sângele Crucii. Cu această adăugire necesară la afirmaţie, naraţiunea lui Saccho poate fi luată ca onestă. Este plăcut să reflectăm la faptul că mulţi dintre strămoşii noştri Baptişti au fost întrebuinţaţi în mod aşa de onorabil şi de util. Acelaşi spirit i-a animat pe succesorii lor câteva secole după aceia. Gretser, Iezuitul (a murit în anul 1636 d. Hr.), care a editat cartea lui Saccho, a pus această notă pe marginea relatării sale care a fost citată acum – „O adevărată imagine a ereticilor din era noastră, în special despre Anabaptişti”.

NOTE DE SUBSOL:
2 Biblioth. Maxima, xxv. p. 273.

 


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate