Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

10. SĂRBĂTORILE

 

“Cine face deosebire intre zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.” (Romani 14:6).

 

Primele sărbători la creştini au fost duminica şi sâmbăta. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 232).

 

Duminica (întâia zi a săptămânii) este o sărbătoare creştină pe când sâmbăta (sabatul) este o sărbătoare evreiască, din orânduirea Vechiului Aşezământ, care era totuşi respectată de creştinii iudei. Creştinilor dintre neamuri nu le-a fost împunsă.

 

Despre ziua întâi a săptămânii, cunoscută sub numele de “zi domnească”, Ignatie vorbeşte într-o epistolă a sa (ep. Magnezieni IX, 1) ca despre ziua “În care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos.” Tot el zicea: “Creştinii nu sabatizează”, adică nu trebuie să ţină sabatul. Mărturiile despre serbarea duminicii sunt multe: Iustin Martirul (Apologia l, 67), Meliton de Sardes, Dionisie al Corintului, Tertulian, etc. Uneori este amintită cu numele ei păgân: dies solis (“ziua soarelui”). Duminica era ţinută ca zi de repaus. (Tertulian, Atenagora, De oratore 20). (Istoria Bisericii Universale).

 

Canonul 29 al sinodului din Loadicea anatemizează pe cei care urmează iudeilor şi nu vor să lucreze sâmbăta. (Teofilact, Comentarii la Evrei, vol. 3, pag. 431).

 

Interesant de analizat un gând al lui Origen: “Pe când mana nu se da iudeilor în ziua Sabatului, Cuvântul lui Dumnezeu, această mană cerească se pogoară în fiecare Duminică asupra creştinilor.” (pr. O. Musceleanu, Origen, Comentariu la Exod. Omilia a VII-a, 5, pag. 224).

 

Dar - întrebăm noi - numai duminica se pogoară lumina Cuvântului lui Dumnezeu peste creştini? Celelalte zile ale săptămânii ale cui sunt? Mare atenţie!

 

Atât duminica cât şi sâmbăta ca sărbători, erau ţinute de creştini fără nici o obligaţie: cine nu ţinea sărbătoare, nu era silit. Cu sec. al IV-lea însă, lucrurile s-au schimbat. “Constantin ordonă ca ziua Domnului, care este ziua mântuirii, să fie destinată rugăciunii... Ordonă ca sâmbăta şi duminica să fie sărbătorite în onoarea tainelor ce le-a săvârşit Dumnezeu în aceste zile.” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 436; I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 228).

 

Duminica a fost rânduită ca sărbătoare în statul roman în anul 321, de către împăratul Constantin.

 

“Constantin învaţă pe toţi soldaţii săi a observa ziua duminicii, care se numeşte şi “ziua soarelui”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 437).

 

Jean Vertemont: “Sărbătorile noastre, abia creştinate, sunt o reminiscenţă, o prelungire a vechilor tradiţii păgâne în care se regăsesc bucuriile serbate primăvara pentru a slăvi reînvierea şi toamna pentru a slăvi dărnicia naturii.” (Dicţionar al mitologiilor indo-europene).

 

Asterie al Amasei scrie: “Pentru creştini şi pentru cei ce iubesc studiul Sfintei Scripturi, frumoasă pereche formează aceste două zile sâmbăta şi duminica, pe care timpul, prin rotaţie, le aduce în fiecare săptămână. Ca nişte mame sau ca nişte guvernante ale bisericii, aceste zile strâng la un loc poporul...” (Omilii şi predici, pag. 107).

 

Istoria nu spune nimic despre vreo sărbătoare până la certurile despre adevăratul timp pentru ţinerea vinerii mari şi pastele -, certuri care au tulburat biserica în sec al II-lea. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 61).

 

Pr. O. Musceleanu: “Adevăratele sărbători constau în împlinirea datoriilor, în a se ruga neîncetat; creştinii deşi ţin unele sărbători - duminica, ziua de Paşti şi Cincizecimea, totuşi adevăratul creştin în toate zilele anului este unit cu Dumnezeu prin cuvintele, faptele şi cugetările sale.” (Origen, Contra lui Celsus, pag. 87 -88).

 

Origen, meditând asupra celor din Romani 14:6, scrie: “Creştinul desăvârşit ţine ziua de pregătire, pregătindu-se în fiecare zi; de asemenea ţine ziua Pastelor, mâncând continuu carnea Cuvântului, iar ziua Rusaliilor, rugându-se zilnic pentru revărsarea Duhului... Un creştin nedesăvârşit ţine literal duminica; un creştin desăvârşit o ţine, trăind fără încetare o viaţă sfântă, neţinând în seamă sărbătorile săptămânale sau anuale.”

 

Fer. Augustin: “Iar celor ce ne acuză de a fi contrari Legii Vechiului Testament, întrucât nu practicăm prescripţiile ei cu privire la Sabat, la sărbătoarea Pastelor, azimi, etc., le răspundem: “Găsind în El (în Hristos) odihna noastră, noi observăm cu adevărat Sabatul... Pastele noastre - acestea sunt Hristos; sinceritatea şi adevărul, iată azimile noastre... Toate îşi au împlinirea în Hristos, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.” (Adversus Iudeos, I, 2, vol. 42, col. 52).

 

Mircea Eliade, vorbeşte de “procesul de păgânizare a creştinismului primitiv”. (De la Zalmoxis la Gengis Khan, Bucureşti, 1980, în prefaţă).

 

Paştele

Cele dintâi discuţii pascale s-au produs la prima jumătate a sec. al II-lea. Unii ţineau sărbătoare, alţii nu ţineau. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 137). Tot pe timpul acela, unii serbau răstignirea ca şi învierea: Pastele răstignirii şi Pastele învierii. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 138). Cu privire la data serbării pastelor, se obişnuia ziua de 14 Nisan, zi în care evreii obişnuiesc să mănânce mielul pascal, indiferent în ce zi cădea. Alţii erau de părere că trebuie serbat numai duminica. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 161 - 163). Pentru a stabili acest lucru s-a hotărât o adunare a tuturor episcopilor mai însemnaţi, însă nu s-a ajuns la nici o înţelegere, rămânând ca fiecare să serbeze cum crede, numai să fie pace. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 164 - 165).

 

Sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi creştinii să ţină Pastele “Într-o zi şi un timp în toată lumea” (canon 1), iar Sinodul - ecumenic (325), a stabilit apoi ca ziua Pastelor să fie prima duminică după lună plină de după echinocţiul de primăvară, 21 martie. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 139; A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. pag. 178).

 

“Cea mai veche urmă pozitivă despre existenţa Pastelor o aflăm în Biserica Ortodoxă Română în «Aşezămintele Soborului celui mare ţinut de mitropolitul Sava Brancovici la anul 1675» în care la punctul 3 scrie: “Care popă va da pastile să le poarte mirenii pe de afară, de nu le va da cu mâna lui, să i se ia popia.” (Ciprian, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, pag. 146, publicat în Revista Teologică pag. 138, Sibiu, 1910).

 

Alături de principala accepţie culturală - bucurie pentru învierea lui Isus Hristos - Pastele are însă în lumea satului românesc o semnificaţie mult mai complexă. Totdeauna la începutul primăverii, ea se suprapune peste data unor străvechi practici de fertilitate şi fecunditate performate în vechime la echinocţiul de primăvară (echivalentul Anului Nou pentru multe dintre popoarele vechi) pentru asigurarea unui cadru benefic (optim) de dezvoltare a vieţii umane şi vegetale.

 

Vopsitul şi “împistritul” ouălor ocupă un loc important în pregătirile de Paşte întrucât ele sunt nu numai un simbol creştin al patimilor lui Isus ci reprezintă şi un dar de afecţiune reciprocă pe care tinerii şi-l ofereau în aceste zile, cât şi un simbol străvechi al credinţelor privitoare la fecunditate, care atribuiau oului valoare de emblemă a universului.

 

Obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în duminica Paştelui este “Udatul” sau “Stropitul”. Acesta este un obicei prin care feciorii urează fetelor, când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate iar ele îi răsplătesc cu ouă “împistrite”. Simbol al unei afecţiuni reciproce, oul devine în cadrul acestui obicei un însemn plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.

 

În aceeaşi ordine de idei se înscriu şi cocăturile rituale: pasca, cozonaci, “babele”, “moşii”, “Învârtitele”, plăcintele, colacii şi prescurile care sunt făcute de toate gospodinele în sâmbăta Paştelui. Investite cu valori simbolice, legate de semantica grâului, aceste produse erau preparate din aluat dospit iar pregătirea lor presupunea un întreg ceremonial. Alesul grâului, măcinatul, cernutul făinii prin site speciale, frământatul, dospitul şi coptul reprezentau etape parcurse cu religiozitate după canonul unei tradiţii milenare, întrucât de respectarea fiecărei etape depindea nu numai succesul bucatelor, ci şi al recoltei viitoare.

 

Dintre fripturi, cea mai importantă pentru valoarea sa simbolică este cea de miel (Mielul Paştelui) sau de purcel care după ce s-au înjunghiat şi curăţat, se frig întregi. În unele localităţi din Banat există credinţa ca după consumare, oasele mielului să se îngroape la rădăcina unui măr tânăr pentru ca familia să fie tot anul sănătoasă şi tânără.

 

Odată finalizate pregătirile din gospodărie şi cele culinare, sătenii obişnuiau să practice în sâmbăta Paştelui sau chiar în dimineaţa duminicii de paşte (Banat) un interesant ritual de purificare a propriei fiinţe, prin spălarea feţei şi a trupului cu apă dintr-un râu. Cunoscută în numeroase sate româneşti sub numele de “Scăldat” această practică se întâlneşte pe întreg cuprinsul ţării. Incantaţiile versificate, rostite de tineri cu acesta ocazie, relevă semnificaţiile apotropaice ale apei, menită a-i “spăla” şi “curăţa”: “De toate făcăturile/ De toate aruncăturile/ de minciuni/ Şi de urâciuni/ Pentru a rămâne mândru şi curat/ Cum Maica Domnului m-a lăsat! ca firul de grâu/ Ca vinul, ca aurul/ Şi ca argintul/între tot norodul!”

 

Îmbinare aproape imposibil de delimitat, a elementelor creştine cu reprezentările mitologice ale ideologiei precreştine şi necreştine, “Sărbătoarea Paştelui” a reunit la noi, într-un ceremonial complex şi original, atât normele bisericii creştine cât şi practicile de proporţie profilactică şi apotropaică, specifice gândirii populare de la începutul activităţii umane.

 

“Sărbătoarea Pastelor, la creştini, a fost stabilită de episcopi, adunaţi în mai multe sinoade.” (Eusebiu de Cezarea, Istoria Bisericească, Cartea a V-a, XIII, 2-3).

 

Sf Atanasie cel Mare, vorbind despre stabilirea sărbătorii Pastelor la creştini, în sinodul - de la Niceea (325), zice: “Episcopii au scris despre Paşte: «Părutu-s-au cele ce urmează». Iar despre credinţă n-au scris: «Părutu-s-a», ci: «Aşa crede Biserica universală». Şi îndată au mărturisit cum cred ca să arate că cugetarea lor nu e nouă, ci apostolică şi că cele ce le-au scris nu s-au născocit de ei, ci sunt aceleaşi pe care le-au învăţat apostolii.” (Epistola despre sinoade, V, în Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 16, pag. 111, Bucureşti, 1988).

 

“Cine ascultă în taină (duhovniceşte) cele rânduite cu privire la Paşte, se va ospăta din Mielul Hristos, căci: «Pastele noastre Hristos S-a jertfit.» (1 Cor. 5:7). Şi ştiind cum este trupul Cuvântului şi aflând că este: «Adevărata mâncare» (Ioan 6: 55), se împărtăşeşte din El, căci a ascultat în taină (duhovniceşte) cuvintele despre Paşte.” (Origen, Scrieri alese, partea întâi, pag. 412, Ed. Inst. Biblic şi. de Misiune al Bis. Ortodoxe, Bucureşti, 1981).

 

În legătură cu obiceiurile practicate în preajma şi în timpul sărbătorilor, precum şi creştinarea populaţiei din ţara noastră, redăm ce scrie istoricul Vlad Georgescu: “După anul 313, anul recunoaşterii religiei creştine în tot imperiul, această populaţie trebuie să fi fost în mare măsură creştinată; spre deosebire de alte popoare, creştinismul daco-roman nu este un creştinism

 

oficial, nu se impune prin misionari, ci este un creştinism popular, răspândit spontan prin numeroase comunităţi creştine existente de-a lungul Dunării.” (Istoria Românilor, Bucureşti, 1992).

 

Un alt istoric şi slavist român scrie: “Istoria noastră n-a văzut o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea păgânismului popular cu unele adaptări la creştinism, până în zilele noastre. Religia păgână populară românească se trage din preistorie, de exemplu, îngroparea păpuşii de lut, caloianul, venerarea idolilor de pământ preistorici. Şi astăzi avem jertfa cocoşilor albi care se dau preotului la înmormântări, întruchipând jertfe aduse pe altarele zeilor. Serbarea naturii cu copii îmbrăcaţi cu frunze verzi, ca în cultele panteiste, jocul ritual în jurul focului şi altele sunt rămăşiţele acestui cult popular păgân, împărtăşit şi de alte popoare. Această religie şi numai pe ea a aflat-o creştinismul la ivirea sa în Dacia. N-au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmaţi, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conştiinţa oamenilor, ci poporul de la sate, păstrându-şi vechile obiceiuri, nu vedeau o contrazicere între vechea şi noua credinţă. Poporul s-a plecat în faţa soliei noi care i se aducea şi a păşit în biserică aducând cu el în faţa altarelor şi riturile sale preistorice.” (Petre P. Panaitescu, Introducere la Istoria Culturii Româneşti, pag. 102-103).

 

În orice adevăr amestecat cu minciuna, biruinţa o câştigă minciuna.

 

Orice adevăr evanghelic - chiar curat fiind - dacă este primit numai cu mintea, fără pocăinţă şi întoarcere personală la Dumnezeu, nu face nici o schimbare în om, ci îl lasă mai departe în moartea păcatului.

 

Despre Paşte vezi şi îndrumătorul Creştin, nr. 2/1987, pag. 6.

 

Teofania

Teofania (Arătarea Domnului, Epifania, Bobotează - pr. Victor Aga, Simbolica Biblică şi creştină - Dicţionar enciclopedic - cu istorie, tradiţii legende, folclor, Timişoara, 1935), se serba în ziua de 6 ianuarie. Era numită şi sărbătoarea celor trei magi. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 297; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 229 - 230).

 

Crăciunul

Ca şi etimologie a cuvântului “Crăciun” unii susţin că termenul vine de la cuvântul albanez kro-cul, care înseamnă “butuc” (probabil un butuc de lemn care ardea în foc, în legătură cu o ceremonie în cinstea sărbătorii naşterii soarelui.

 

Mai este şi părerea că provine de la latinescul calatio, care înseamnă: “înştiinţare” despre un eveniment deosebit. Ar mai fi şi cuvântul creatio (tot latin), însemnând “creare”, “naştere”, “producere” (noua creaţie). Adam cel nou - Hristos.

 

“Crăciunul, la români, este o sărbătoare de foarte veche tradiţie. Iniţial (la geto-daci) ea era legată de cultul soarelui, respectiv de solstiţiul de iarnă, prilej cu care se aprindeau focuri “vii” sau rituale pe vetre şi dealuri, în credinţa că acestea declanşează eliberarea energiei solare, creşterea puterii calorice a soarelui atât de “rece” în cea mai scurtă zi a anului. Obiceiul s-a practicat şi de către români până la începutul secolului nostru, arzându-se pe vatră în noaptea dinaintea Crăciunului un butuc gros, în jurul căruia se petrecea. “Butucul Crăciunului” sau “Buşteanul Crăciunului” se mai ardea în urmă cu un secol atât în Mărginimea Sibiului, (ex. Orlat) cât şi în Ţara Făgăraşului (ex. Şi nea Veche). Iată ce scrie Romulus Si mu în “Monografia comunei Orlat” publicată în 1895: “Încă de prin post se văd unii oameni umblând după un butuc, care-l pun pe foc în noaptea de Crăciun, ca să ţină până la ziuă.” Datina este cunoscută şi la macedoromâni, albanezi, slavii sudici şi italieni. Macedoromânii (aromânii) numesc acest butuc “cărstun”, iar albanezii “kerkuni”, ceea ce ridică întrebarea dacă nu cumva numele sărbătorii creştine vine de la termenul ce desemnează buşteanul (lemnul) ars în ceremonialul nopţii de Crăciun. În acest caz românescul Crăciun (ca şi crăci) aparţine fondului autohton (traco-dac) al limbii noastre.

 

În primele decenii ale acestui secol practica arderii “butucului Crăciunului” a fost înlocuită cu o alta de factură mai nouă, împodobirea “pomului de Crăciun” în care se aprind în seara de Crăciun lumânări (şi artificii). “Pomul” este de obicei un brad (alb), mai rar un molid, simbol (ca şi alte conifere) ale vieţii, trăiniciei, vitalităţii. Prin răspândirea rapidă a obiceiului (se pare de origine central-europeană) s-a ajuns ca în prezent să fie sacrificaţi, numai în România milioane de brazi anual, spre a fi podoabă de Crăciun în casele noastre, în şcoli, grădiniţe, cămine de copii, întreprinderi şi instituţii, restaurante, hoteluri etc.” (C. Drăgulescu, “O, brad frumos” ziarul Radical, Sibiu, 22 dec. 1990).

 

Crăciunul (Naşterea Domnului), ca sărbătoare, a fost introdusă în anul 336, în apus, iar în răsărit a fost introdusă de Grigore de Nazianz şi Ioan Gură de Aur. Ziua acestei sărbători era 6 ianuarie în răsărit şi 25 decembrie în apus, căutând a se înlocui vechea sărbătoare păgână “Naşterea soarelui biruitor”, care se serba tot la 25 decembrie. Creştinii ziceau că e vorba de “Soarele biruitor al dreptăţii” (Mal. 4:2). Mai târziu şi creştinii din răsărit au sărbătorit naşterea Domnului tot la 25 decembrie. Armenii însă serbează şi astăzi tot la 6 ianuarie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 229; Istoria Bis. vol. 1, pag. 155 şi 298).

 

“Sărbătoarea Crăciunului - spune pr. prof. Ion Bria - a fost introdusă întâi la Roma în anul 354, iar apoi în Antiohia, poate după sinodul de la Efes din anul 431.” (Taina mântuirii în Hristos: întruparea, Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 47 - 48, pag. 1).

 

Prof. Spiridon Cândea spune: “Se ştie că în Răsărit sărbătoarea Naşterii Domnului n-a fost cunoscută decât la sfârşitul sec. al IV-lea.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 482, Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Isus Hristos).

 

“Ciclul sărbătorilor de iarnă la români: Crăciunul, Anul Nou, Epifania (Bobotează) şi Carnavalul pe de o parte şi de altă parte, ciclul aceloraşi sărbători greco-romane: Brumalia, Dionysiacele, Saturnalele, Larentarele, Compitalele, Calendele lui Ianuarie, pun în evidenţă, după datele folclorului mitic special al romanilor, sursele, contaminările, analogiile frapante şi influenţele suferite de sărbătorile studiate şi importanţa lor pentru studiul mitologiei române.”

 

“...Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al, sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor...”

 

“...Moştenirea mitologică a românilor se amestecă cu tradiţiile mitologice mediteraneene greco-romane şi traco-greceşti pentru a supravieţui presiunii creştinismului oriental...”

 

“...Poporul a gândit mitic creştineşte... Folclorul religios este în fond un fel de folclor mitic care emană dintr-o concepţie religioasă distinsă... Sărbătorile de iarnă ale ciclului creştin reflectă fondul mitic autohton al popoarelor din Europa” (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, pag. 47-48,69, Bucureşti, 1985).

 

“...La obârşia fiecărei sărbători din creştinism, stă o sărbătoare din Legea Veche - Vechiul Testament -, iar uneori coincide şi cu una a antichităţii romane, creştinismul adaptând cu multă chibzuinţă, unele vechi tradiţii necreştine în propriile sale realităţi şi cerinţe spirituale.” (“Sărbători domneşti” în ziarul România Liberă din 14 nov. 1992, pag. Lumea creştină, Anagnost).

 

Diac. prof. Emilian Vasilescu: “...În vreme ce sărbătorile celor mai multe religii necreştine au un caracter naturistic, sărbătorile creştine se referă la persoanele Sfintei Treimi, la Maica Domnului şi la sfinţii cei mai aleşi. În special sărbătorile creştine ortodoxe se prezintă ca adevărate actualizări, ca trăirea în prezent a actelor mântuirii, fapt din care credincioşii trag puteri spirituale nebănuite. Căci pentru ei nu se sărbătoreşte “amintirea” Naşterii Domnului, a Botezului, sau a învierii, ci Mântuitorul însuşi “se naşte”, “se botează”, “Învie”, umplându-le sufletele de emoţia participării la adevărate teofanii.” - arătări ale Domnului. (Istoria Religiilor, pag. 407, ed. a II-a, Bucureşti, 1980).

 

Acelaşi lucru îl spune şi despre frângerea pâinii. În potir nu e pâine şi vin, ci carne şi sânge.

 

Ce zice însă învăţătura apostolilor (Noul Testament) despre aceste lucruri? Ore nu este important să ştim?

 

Mai redăm un articol în legătură cu sărbătoarea Crăciunului:

 

“De ce este Crăciunul la 25 decembrie?

 

Dacă anul naşterii lui Hristos este mai mult sau mai puţin contestat, nimeni nu este în măsură să dovedească că El S-a născut în ziua de 25 decembrie. Şi totuşi aceasta este data stabilită de aproape două milenii, deşi au fost şi alte propuneri pentru ziua naşterii Domnului cu multe secole în urmă.

 

Cea mai veche atestare certă a Crăciunului este cea a calendarului filocalian emis la Roma în anul 336. Pe tabla cu numele “Deposito martirum” se poate citi: “VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudee” - VIII kal. ian. fiind a opta zi din calendarele lui ianuarie, adică 25 decembrie.

 

Încă de la sfârşitul sec. al III-lea s-a stabilit ca toată Biserica să celebreze naşterea lui Hristos: în Occident la 25 decembrie, iar în Orient la 6 ianuarie. Mai târziu cele două date au fost combinate în una singură.

 

Mulţi autori afirmă că data Crăciunului a fost stabilită la 25 decembrie deoarece atunci era solstiţiul de iarnă; alţi autori spun că solstiţiul era la 25 decembrie abia în sec. al IV-lea. Dar, aşa cum echinocţiul de primăvară nu a căzut la 21 martie în anul 325 în timpul Conciliului de la Ni ceea, tot aşa nici 25 decembrie nu a fost nici odată ziua solstiţiului de iarnă. În sec. al IV-lea acesta era în 20 sau 21 decembrie. Calculele stabilesc că în 25 decembrie ar fi fost data începutului iernii tocmai între anii 400 şi 213 înainte de naşterea lui Hristos. Şi atunci cum se explică faptul că această dată a fost asociată cu Ziua Naşterii Domnului?

 

Există mai multe explicaţii posibile. Se pare astfel, că 25 decembrie este o adaptare creştină a sărbătorii romane a începutului iernii. Mai mult sau mai puţin toleraţi în sec. al III-lea, persecutaţi apoi de Diocleţian, creştinii şi-au putut serba oficial sărbătorile abia sub domnia lui Constantin, primul împărat creştin, la care însă credinţa păstra un oarecare respect tradiţional cultului Soarelui, în particular cultul lui Mithra. Şi iată de ce prima atestare certă a Crăciunului datează din anul 336, la un an înaintea morţii lui Constantin. El este cel care a legiferat Conciliul de la Niceea asupra datei Paştelui, a declarat duminica zi de sărbătoare şi tot el a impus şi ziua de 25 decembrie drept zi a Naşterii Domnului, creştinând astfel o veche sărbătoare păgână a reînnoirii naturii.

 

De sărbătoarea numită “Crăciunul”, pe lângă cele arătate mai sus se leagă şi “Colindul”.

 

Cuvântul colind îşi are originea în latinescul calendae, care înseamnă: “a striga”, “a anunţa cu voce tare” şi se leagă de prima zi a lunii, care la romani era întâmpinată cu cântări şi veselie.

 

Mai există şi cuvântul colenda, tot de origine latină, legat de primenirea calendarului (calendele) la strămoşii noştri de pe Tibru. S-ar părea, după cum ne spune cuvântul, că obiceiul datează la noi tocmai din această epocă, (vezi şi “Coliridianele” la - Partide şi erezii -, “Colindul” la -Diverse-).

 

Legat de “colind”, obicei practicat de romani şi de greci - deci, obicei păgân -, Asterie al Amasiei, în “Omilii şi predici”, pag. 97, descrie acest obicei păgânesc, în culorile cele mai urâte: “Dacă ieşi în stradă ai numai neplăceri, dar nici dacă stai în casă nu eşti scutit de neplăceri. Oameni de rând şi cerşetori, scamatori şi dansatori, împărţiţi în grupe şi cete, tulbură fiecare casă; sub pretextul că te felicită şi-ţi urează an nou, rămân fără să-şi piardă răbdarea la uşile negustorilor, până ce cel asediat plictisit, dă argintul ce-l are, ba chiar şi ceea ce n-are. Se apropie de uşi pe rând, venind unii după alţii, şi până noaptea târziu nu te poţi odihni din pricina răului acestuia. Un grup urmează altui grup, strigătul strigătului, paguba pagubei.”

 

“Obiceiul colindatului de tip păgân aparţine Calendelor lui Ianuarie, zeului latin Ianus Geminus.

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului, prăznuită la început la 6 ianuarie odată cu Epifania, apoi, din sec. al IV-lea, la 25 decembrie înlocuieşte principalele sărbători păgâne din ciclul de iarnă... Cântecele îndătinate la sărbătoarea calendelor sunt înfierate de Augustin drept “cântece neruşinate”, iar mersul colindătorilor din casă în casă, cu cete zgomotoase, dedându-se la beţii, este criticat de Asterie al Amasiei.

 

De la necunoaşterea adevărului vin rătăcirile în gândire şi în trăire. Cine a primit un adevăr stricat, greu mai poate primi adevărul aşa cum este el. Pe lângă multele neadevăruri cuprinse în colinde, iată unul cu totul aparte, arătat în articolul: “Duhul creştin al colindelor româneşti”, publicat în ziarul Telegraful Român, 1982, nr. 45-48, pag. 3: “...E interesant de remarcat cum la un moment dat creatorul popular uită că acţiunea se desfăşoară în Ţara Sfântă şi aduce evenimentul Naşterii Mântuitorului pe plaiurile române. Astfel Maica Domnului caută loc să nască: “Pângă Murăş”. Ca să scape de Irod, nu fuge în Egipt, ci “Pruncu în braţe că-ş lua,/ Cărăruia-ş d-apuca,/ Cărăruia drept la munţi,/ Drept la munţi, la munţi cărunţi.” Ca traseu al călătoriei Fecioarei Măria, se indică Transilvania...”

 

Biserica creştină a folosit metoda înlocuirii sărbătorilor şi practicilor păgâne, cu sărbători şi practici creştine.

 

Colindele sunt importante pentru ideile patriotice pe care le cuprind prezentând originea, viaţa şi obiceiurile poporului nostru, dragostea pentru glia străbună, vitejia şi eroismul poporului român...” (lector dr. Cezar Vasiliu, Studii Teologice, 1981, nr. 1 - 2, pag. 155-156, Serbarea colindelor).

 

“Colindele, dăruirile şi alte obiceiuri de Ajun şi de Crăciun sunt rămăşiţe de datini romane, păgâne, înrădăcinate şi adoptate în înţeles creştinesc spre a exprima bucuria naşterii... Înainte de Crăciun sunt zilele cele mai scurte şi nopţile cele mai lungi, însemnând că omenirea înainte de venirea Domnului a dăinuit întunericul idolatriei, care a început să ia sfârşit odată cu venirea Mântuitorului, şi zilele se mai lungesc şi se mai luminează de la Crăciun înainte. Păgânii în acest timp aveau sărbătorile soarelui, care dă putere de viaţă lumii materiale. Pentru contrabalansarea acestor sărbători pătrunse şi în creştinism, s-a instituit sărbătoarea Naşterii în decembrie, căci soarele cunoştinţei cu lumina sa şi cu căldura dragostei sale a înviorat lumea şi-i dă viaţă sufletească...” (pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină - Dicţionar enciclopedic - cu istorie, tradiţii, legende, folclor, Timişoara, 1935, pag. 217).

 

Ciclul sărbătorilor de iarnă cuprinde şi Anul Nou de care se leagă “Pluguşorul”. Iată ce spune Vasile Adăscăliţei, în cartea “Istoria unui obicei: Pluguşorul”, Ed. Junimea, Iaşi, 1987, pag. 104-105: “Ivit din substratul precreştin, laic (în multe din componentele sale), ca şi colinda propriu-zisă, Pluguşorul a fost supus lent şi îndelung unor presiuni religioase cu rezultate puţine şi nesemnificative... împăcând stângaci tradiţiile creştine cu cele păgâne...”

 

Pr. Victor Aga scrie limpede: “Rămăşiţe de datini păgâne romane, ce s-au familiarizat în creştinism. Romanii tocmai pe la sfârşitul lui decembrie, serbau Saturnaiiile şi Brumaliile, umblând unii pe la alţii cu cântări, cu urări de anul nou şi petrecând în desfătări. Creştinismul nu le-a putut înlătura, ci le-a adoptat şi le-a dat un caracter creştinesc. (Simbolica biblică şi creştină - Dicţionar enciclopedic - cu istorie, tradiţii, legende, folclor, Timişoara, 1935, pag. 71).

 

Despre sărbători vezi şi: Telegraful Român, 1979, nr. 47-48, pag. 4; prof. Nicolae Petrescu, Explicarea apostolelor duminecale, pag. 69 -70; Revista Teologică, Sibiu, 1994, nr. 4, pag. 99 -102).

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate