ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL IV
PERIOADA DE TREZIRE, DIN ANUL 1073 PÂNĂ ÎN ANUL 1517 D. HR.

SECŢIUNEA III
Succesul partidelor de reformă – Consternarea Romei – Anatemele – Ordinele Dominicane şi Franciscane – Persecuţia sângeroasă – Cruciada împotriva Albigenses – Inchiziţia – Mişcarea în Anglia – John de Wycliffe – Lollarzii – Boemia

Toate autorităţile sunt de acord în a mărturisi despre uimitorul succes al Reformatorilor din secolele 12 şi 13. Adevărul este că ei au găsit „un popor pregătit pentru Domnul”. Dezgustat cu absurdităţile care erau puse peste ei în numele religiei, şi şocaţi de fraudele şi crimele care erau comise zilnic, ei au tânjit după ceva mai bun decât ceea ce oferea Roma. Evanghelia lui Hristos, aşa cum era predicată de sectele persecutate, satisfăceau sufletele. Mari numere dintre ele credeau şi se bucurau în Dumnezeu. Şi convertiţii trăiau aşa de bine încât ei au câştigat respectul universal. Baronii din Sudul Franţei i-au încurajat şi protejat. Era pentru interesul lor să facă astfel, căci ei erau oneşti şi harnici chiriaşi, care plăteau ratele şi taxele cu voioşie, şi astfel contribuiau material la îmbunătăţirea stărilor pe care erau ei localizaţi. Pacea, prosperitatea, şi buna ordine predomina pretutindeni unde comunităţile lor erau stabilite. Cum se putea să fie altfel? Ei erau cu toţi fraţi, şi erau „învăţaţi de Dumnezeu să se iubească unul pe altul”. Ei îşi învăţau copii lor în principiile de adevăr şi onestitate. Ei negau litigiul şi violenţa. Socoteau o zi la fel de bună ca şi alta, şi nu-şi pierdeau timpul să tină sărbătorile Bisericii. Ei nu-şi lăsau niciodată fermele şi mărfurile lor pentru a merge aiurea în pelerinaje. Ei nu cheltuiau nici un ban în cumpărarea de indulgenţe. Ei credeau greşit a se construi şi a înzestra mănăstirile. Pe scurt, ei erau tăcuţi, oameni prosperi, şi pământul era mai bun pentru ei. Astfel judecau şi simţeau moşierii lor, şi ei îi protejau împotriva furiei Papale cu riscul propriei lor siguranţe. Această bunătate i-a costat ceva drag lor: ei erau implicaţi în ruina generală pe care demoni de cruciadă au adus asupra ţării.

Roma a privit şi a tremurat. Supuşii ei o lăsau rapid. Dominaţia ei se sfărâma. Ce mai trebuia făcut pentru a asigura rămăşiţa şi de a recupera terenul pierdut?

Mai întâi s-a considerat blestematul, pentru că era uşor, şi Biserica era expertă la aceasta. Aşa că episcopii s-au întâlnit în conciliu, an după an, şi în toate locurile unde au apărut Reformatorii cordiali aceştia îi blestemau. Aşa cum a prezis Domnul nostru, ei spuneau „tot feluri de lucruri rele împotriva lor în mod fals”, aruncau anateme pe capetele lor, şi îi chemau pe oameni „să-i urască cu o ură perfectă”. O lungă listă a acestor concilii este înaintea scriitorului. Episcopii trebuie să fi fost tare ocupaţi în acele zile. O largă porţiune a timpului lor trebuie să fi fost petrecută în frecventarea întâlnirilor.

Un plan mult mai rezonabil a fost inventat apoi. Sectele reformatoare îşi datorau o mare parte a succesului lor predicării. Adresându-se oamenilor în limba lor, şi în tensiuni de elocvenţă aspră dar forţată, în care frazele de Scriptură erau în mare parte împletite, ei au dobândit o influenţă pe care clericul o căuta în zadar ca să o înhaţe de la ei. O preoţime fără predicare era fără putere într-un astfel de conflict. Simţind dezavantajul, ingeniozitatea eclesiastică a lovit o nouă schemă. În partea timpurie a secolul al 13lea ordinele Dominicane şi Franciscane au fost fondate. În stabilirea lor se acorda o atenţie specială la marea necesitate a vremii. Dintre călugării acelor ordine au fost aleşi acei oameni ale căror talente indicau că erau cei mai potriviţi pentru muncă, şi au fost trimişi, după pregătirea adecvată, ca predicatori publici. Bisericile fiind deschise pentru aceştia, ei au fost puşi deodată pe terenul de avantaj, pe care l-au ocupat cu mare zel şi îndemânare. Ei au cultivat artele plăcerii, şi au învăţat curând să se adapteze la gustul popular. Şi având în vedere predilecţiile lacome ale clerului rezident îi expuseră de mult la cozile ridiculizării şi sarcasmului, noile ordine profesau sărăcia absolută, primeau milostenii de la oameni pentru susţinerea lor zilnică, şi negau tot dreptul de a deţine proprietate. Acel obicei de negare de sine nu a durat mult, dar reputaţia a fost asigurată de aceasta, şi Dominicanii şi Franciscanii stăteau înalt în favoarea publică.

Nu trebuie, totuşi, să căutăm adeziunea uniformă şi fermă faţă de măsurile capabile de pace. Nu era în natura Romei de a se limita pe sine în această materie. Ea a avut întotdeauna tăioasa adulmecare pentru sânge. Puterea de convingere era foarte bună atunci când nu era putere să folosească forţa; dar ce convingere putea să fie aşa de efectivă ca cea a temniţei, a săbiei şi focului? Şi toate modurile variate de persecuţie au fost aduse în operaţiune activă. Împăraţii germani, instigaţi de Papi, au emis edicte sângeroase, ameninţând cele mai severe pedepse ereticilor de orice nume. Papii au acţionat cu o ferocitate caracteristică, şi toate conciliile au insuflat acelaşi spirit. Conciliul general ţinut la Roma în anul 1179, numit al treilea de la Lateran, a condus calea. Dacă vreunul dintre eretici deţinea slujbe publice, ele trebuiau să fie părăsite de ei de îndată ce erau detectaţi. Toate relaţiile cu ei erau interzise; nu trebuia să fie nici o cumpărare sau vânzare cu ei. Contractele cu ei erau considerate a fi nule. Casele în care erau găsiţi ei se ordona să fie distruse; şi dacă cineva le permitea acestora să se instaleze pe terenurile sale, aceste terenuri aveau să fie confiscate. Nobilii erau condamnaţi de a nu le oferi protecţie acestora. În fiecare parohie doi sau trei locuitori aveau să fie numiţi pentru a face cercetare sârguincioasă şi constantă după eretici, şi să-i denunţe, oriunde erau găsiţi, la autorităţi. Nici un avocat nu era permis să pledeze pentru ei, când erau duşi la judecată. La convingere, ei trebuiau să fie eliberaţi puterii seculare, pentru a fi arşi. Toţi magistraţii şi judecătorii au fost avertizaţi că dacă nu executau în mod credincios aceste decrete, ei aveau să fie excomunicaţi3.

Scenele groaznice au fost legiferate. Copoii umani lucrau în toate direcţiile. „În acces an”, spune unul din scriitorii acelor timpuri, vorbind de anul 1233, „nenumăraţi eretici au fost arşi în fiecare parte a Germaniei”.

Cu toate acestea ei era nesubjugaţi. Unii au eludat cercetarea şi au trăit în tăinuire. Unii s-au retras în terenuri mult mai prietenoase. În Sudul Franţei, baronii au fost înceţi în a-i deprava de avantajele pe care le-au derivat din rezidenţa oamenilor industrioşi şi ordonaţi din proprietăţile lor, şi procesul de examinare a apărut a cădea în suspensie.

Aceasta era pentru mult pentru papi ca să mai îndure. Tot bigotismul şi brutalitatea prin care susţinătorii papalităţii au fost semnalizaţi, apare să fi fost concentrată în Innocent III. Înfuriat de eşecul măsurilor astfel utilizate, el a dat instrucţiuni la împuterniciţi extraordinari, prin care se cerea cooperarea puterilor civile în vânarea şi extirparea ereticilor. Ei au îndeplinit lucrarea criminală cu o ardoare necontenită. Dar ei au fost zăpăciţi în Franţa Innocent a proclamat atunci o cruciadă. S-a promis iertarea completă de păcate la toţi aceia care se vor angaja în profanul război, cu oricare pradă ar obţine aceştia, şi chiar teritoriile acelor prinţi şi nobili care ar rezista. O mare armată s-a adunat repede. Naraţiunea procedeelor lor ocupă unele dintre cele mai aprinse pagini din istoria lumii. Nu avem spaţiu pentru detaliile odioase, şi prin urmare trebuie să-l deferim pe cititor la sursele ordinare de informaţie. Când el citeşte naraţiunile pe care istoricii contemporani le-au transmis urmaşilor – cum cruciadele au atacat oraş după oraş, după ce au măcelărit pe locuitori fără discriminare – cum, într-o ocazie, când se părea că populaţia locului era parţial Romano-Catolică şi parţial eretică, călugărul care controla mişcările armatei a spus, „Ucideţi-i pe toţi; Dumnezeu ştie care sunt ai Lui” – cum s-au acordat termene de capitulare, şi apoi încălcate în mod josnic – cum la Carcassone, 50 au fost spânzuraţi şi 400 au fost arşi – cum, la Lavaur, doamna castelului a fost aruncată într-o fântână, şi apoi pietre au fost aruncate peste ea, şi „ereticii fără număr care erau în fortăreaţă au fost arşi de vii cu mare bucurie” – cum, pe scurt, întregul comitat din Languedoc, una dintre cele mai fine porţiuni ale Franţei, au fost reduse la un deşert, zeci de mii din locuitorii săi au fost masacraţi, şi toată proprietatea distrusă: – eu spune, când el citeşte aceste relatări, şi marchează barbarismul demonic al oamenilor care s-au proclamat a fi apărători ai credinţei, şi să noteze că ei au fost învăţaţi să aştepte iertare şi rai pentru nelegiuirile lor diabolice, el va fi pregătit să admită că sistemul care a sancţionat astfel de procedee mârşave nu ar trebui să aibă altă origine decât fundul întunericului. S-a observat bine de un scriitor modern, că Papistăşia este „capodopera lui satan”4.

După cruciade a urmat Inchiziţia. Germenele acelei instituţii a apărut în direcţiile pentru vizita parohială care a fost deja menţionată, şi în numirea împuterniciţilor în districte variate, înarmaţi cu putere specială pentru a-i pedepsi pe eretici. În Pontificatul lui Gregory IX, în jurul anului 1233, s-a stabilit tribunalul Inchiziţiei; adică, lucrarea de pedepsire şi suprimare a ereziei a fost luată din mâinile episcopilor şi încredinţată inchizitorilor. Primul tribunal a fost staţionat la Toulouse. Apoi aranjamentul a fost extins spre Spania şi alte ţări, oriunde Papa ar câştiga permisiune pentru aceasta. Dominic a arătat atât de mult zel în expedierea obiectului, şi membrii ordinului său, după moartea sa, a dovedit un asemenea zel în cauză, încât a fost judecat în timp recomandabil să se încredinţeze Inchiziţia în întregime Dominicanilor. Ei au aranjat tribunalul în cea mai eficientă manieră pentru interesele Romei, în timp ce ei s-au acoperit cu mişelia meritată. Istoricii eclesiastici vor recompensa pe deplin curiozitatea în această privinţă. Cei care vor să între într-o cercetare extinsă poate fi sfătuit să-şi procure cartea lui Lomborch „Istoria Inchiziţiei” [History of Inquisition] sau cartea lui Llorente „Istoria Inchiziţiei în Spania” [History of Inquisition in Spain]. Discreţia proceselor sale, reţinerea de evidenţă de la acuzat, refuzul de a-l confrunta cu martori, folosirea de spioni, de tortură în oricare formă oribilă pe care ar născoci-o ingenuitatea ticăloşilor, şi neîndurarea şi încăpăţânarea întregii proceduri, au fixat o pată ruşinoasă pe Inchiziţie care nu poate fi ştearsă niciodată. Aceasta a realizat lucrarea sângeroasă a Papalităţii cu credincioşie teribilă. Făcând astfel aceasta a învăţat lumea că Roma este duşmanul neînduplecat al adevărului, dreptăţii şi libertăţii.

Aceste demonstraţii groaznice au produs, la o mare extindere, efectul dorit. În Franţa, Albigenses, deşi nu întru-totul exterminaţi, au fost tăcuţi pentru o vreme. Numere au scăpat de crime şi au fugit la ţară. Cei care au rămas au fost constrânşi să se abţină de la acte publice de închinare, şi să înceteze orice încercări de a-şi răspândi opiniile lor. După ce planurile Inchiziţiei au fost duse la operarea regulată, Biserica din Franţa a fost doar puţin tulburată cu eretici pentru următorii 200 de ani. Suprimarea nu a fost aşa de completă în Italia şi Germania, şi în alte părţi din Europa, unde exista acces mai liber la regiunile dincolo de raza de Inchiziţie.

La un Sinod ţinut în Londra, în anul 1286, Arhiepiscopul Pecham a condamnat anumite speculaţii metafizice care au fost recent introduse, şi care au indicat că cei care le susţineau erau opuse faţă de transubstanţiere. Al 7lea articol oferă o cheie la întreg. Acesta condamnă pe cei care afirmă că în astfel de materii ei nu ar trebui să fie legaţi de autoritatea lui Augustin, sau Grigore, sau Papi, şi doar de „Scriptură şi raţiunea necesară”5. Aceşti oameni, oricine erau ei, au îmbibat principiile drepte. Cineva nu poate să se gândească că ei trebuie să fi fost Baptişti, atât de în întregime se armonizează poziţia pe care o susţin cu cea a noastră. Toată cinstea către cei, de fiecare vârstă şi din fiecare ţară, care nu se vor pleca, în materiile de religie, la nici o altă autoritatea decât „Scripturii şi raţiunii necesare”.

Existau zeci de mii de astfel de oameni în Europa, în secolele 14 şi 15. Sămânţa semănată de Peter de Bruys, Henry de Lausanne, Peter Waldo şi alţii, a produs un seceriş bogat. În zadar s-au înfuriat inchizitorii, şi au complotat, şi torturat şi ars. Ei nu erau nici omniscienţi şi nici omniprezenţi: oricât de puternici erau, ei nu erau omnipotenţi. Dacă ei au blestemat erezia aici, aceasta apărea dincolo; şi, când era apăsată din greu, îşi găsea adăpost în mulţi munţi inaccesibili şi văi despărţite: Doar în Franţa politica de exterminare a reuşit, sau se părea că a reuşit. În alte părţi ale Continentului, Reformatorii, deşi „abătuţi”, nu erau „distruşi”. Ei s-au străduit fără zgomot, cu bună reuşită, şi s-au rugat şi au aşteptat vremuri mai bune. Ei au fost din belşug în fiecare parte din imperiul German, şi au fost descoperite atât de departe în Răsărit până la Constantinopole. Papa nu îi putea suprima în Italia de Nord. Aşa de numeroşi erau ei, încât un membru al bisericilor lor putea călători din Cologne la Milano, şi să rămână în fiecare noapte în casa unui frate.

Un impuls grăbit a fost dat în secolul al 15lea, care poate fi trasat în Anglia. Predilecţiile absorbite ale eclesiasticilor a stârnit dezgustul general, care adesea se cocea într-o ură. Prin operarea asupra temerilor persoanelor ignorante sau aranjate serios, ei au procurat, ca răspuns la masele promise şi alte beneficii imaginare, daruri şi moşteniri de proprietate de o socoteală imensă. S-a şi afirmat că o jumătate din moşiile cu proprietate funciară absolută ale ţării erau în posesiunea lor. Depravarea a fost legată cu bogăţia, şi se credea în mod generos că nici unul nu ducea vieţi mai imorale decât cei care au făcut jurământul de celibat. Pe lângă aceasta, Ordinele Mendicante creşteau zilnic în număr şi tărie, şi, pe măsură ce creştea popularitatea, ei au devenit rivali formidabili ai clerului de parohie, a căror venituri au fost diminuate în mod proporţionat. De aici s-au născut controversele aprinse şi lungi. Fiecare partidă se străduia să o întunece pe alta, şi din revelaţiile făcute în ambele părţi, oamenii au câştigat informaţii care altfel ar fi fost altfel ascunse de ei; căci, atunci când s-au deprins pungaşii, ticăloşia este dezvăluită. Aceste circumstanţe s-au combinat să creeze sentimente mai amare care erau împotriva ordinelor clerice. Neplăcerea caracterelor şi faptelor lor a dus la îndoieli referitoare la învăţăturile lor. Cine putea să spere să audă cuvinte bune din guri nebune? Opiniile care fuseseră de mult curente în Biserică, au început să fie privite cu suspiciune, şi obiceiurile care au devenit venerabile pentru antichitatea lor, au fost neglijate sau supuse cu silă, probabil şi la care s-a rânjit.

Influenţa lui John de Wycliffe a contribuit mult la aceste rezultate. Insolenţa şi lăcomia Ordinelor Mendicante au mişcat întâi indignarea sa. El a ţinut prelegeri împotriva lor la Oxford aşa de puternice încât a se opune la încălcările lor au devenit lucruri generale printre oamenii gânditori, care au fost încurajaţi în opoziţia lor de un număr considerabil de nobili şi mică nobilime. Urmând cercetările sale, Wycliffe a mers mai departe decât a intenţionat în original, şi a propus opinii care erau extrem de negustoase faţă de suporterii fermi ai Papalităţii. Roma a susţinut şi a protejat pe Mendicanţi, şi a stârnit o persecuţie împotriva tuturor celor care se opuneau lor. Însăşi Wycliffe era în mare pericol, şi ar fi căzut ca o victimă faţă de răzbunarea Papală dacă nu ar fi fost protecţia Ducelui de Lancaster şi alţi oameni de rang înalt. El a fost constrâns să părăsească Oxfordul, totuşi, şi să se retragă în presbiteriul său de Lutterworth, Leicestershire, unde a murit în pace, pe 31 decembrie 1384. Pentru mulţi ani înaintea morţii sale el a continuat să urmeze călăuzele de adevăr şi să cedeze convingerii. Nedreptatea Papilor referitor la controversa Mendicantă, şi la soluţionarea lor fixă pentru a susţine toate abuzurile şi de a rezista la toate reformele, l-au umplut cu dezgustare. Care era caracterul sistemului care nutrea aceste enormităţi? În a răspunde la această întrebare, el a fost dus să compare Creştinismul din secolul al 14lea cu cel al Noului Testament. Contrastul l-a şocat. El a văzut că religia lui Hristos şi a Apostolilor Săi a fost de mult retractată în mod practic. Viclenia, politica necinstită a Bisericii Romei, în interzicerea Scripturilor pentru oameni, şi astfel punându-i într-o starea de dependenţă mârşavă a preoţiei, a fost contemplată de el cu oroare. El s-a devotat pe sine către iluminarea compatrioţilor săi. Prin publicarea de tractate scurte şi discursuri atent scrise, el a pus înaintea lor, într-un stil clar, nervos, relele în care ei erau implicaţi, şi adevărurile care pretindeau credinţa lor. El i-a îndemnat să judece pentru ei înşişi. El a petrecut ultimii ani ai vieţii sale în traducerea Scripturilor în limba engleză, şi a îndeplinit cu fericire acest scop. Pentru prima data poporul Angliei avea oportunitatea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. Un dar mai preţios decât Biblia Englezească nu putea să fie acordat peste ei.

Când Papa a condamnat sentimentele lui Wycliffe, el a ordonat Guvernului Angliei să-l trateze ca pe un eretic; dar prietenii Reformatorului erau aşa de numeroşi şi de influenţi încât săgeata papală a lovit în mod inofensiv. Subiectul a preluat de Conciliul de la Constance, care s-a întâlnit în anul 1415, şi s-a emis o sentinţă de condamnare. Wycliffe era în afara razei lor, dar cărţile lui erau larg răspândite, şi oasele lui erau în mormântul lui la Lutterworth. Cărţile şi oasele au fost considerate obiecte potrivite de răzbunare, şi s-au dat ordine să fie arse. Sentinţa nu a fost executată asupra oaselor lui până în anul 1428, când, prin porunca lui Papa Martin V, mormântul a fost violat. După o odihnă de mai sus de 40 de ani, rămăşiţele bunului om au fost dezgropate. Focul le-a adus la cenuşă, şi cenuşa a fost aruncată în Swift, un mic pârâu care curge prin Lutterworth. Thomas Fuller, bizarul istoric al Bisericii spune: „Această pârâu a transmis cenuşa lui în Avon, Avon în Severn, Severn în mările înguste, şi ele în ocean. Şi astfel cenuşa lui Wycliffe este emblema doctrinei sale, care acum este dispersată pretutindeni în lume”6.

După moartea lui Wycliffe, munca a fost continuată de Lollarzi, aşa cum s-au numit cei care au îmbrăţişat opiniile sale. Originea acelui apelativ este ascunsă în obscuritate. Unii îl derivă din numele unuia dintre comercianţii lor, Walter Lollard. Alţii, cu Mosheim, o privesc ca „un termen de reproş, adus din Belgia în Anglia”7. Aşa ce mare a fost succesul lor încât un scriitor Roman din acele vremuri afirmă că o jumătatea din popor a devenit nemulţumit faţă de Biserică. Aceasta este o exagerare; dar este evident, din strădaniile zeloase ale eclesiasticilor de a procura adoptarea mijloacelor violente, că partida reformatoare şi-a asumat o apariţie formidabilă. Lollarzii călătoreau din loc în loc, predicând şi învăţând, ca şi Waldenses şi alţii pe Continent. Uneori ei au obţinut posesia bisericilor (căci mulţi dintre ei aparţineau clerului, şi îşi păstrau locurile, aşa cum a făcut şi Wycliffe înaintea lor). Uneori ei predicau în cimitire; şi mergeau în târguri şi pieţe, unde oamenii se adunau în mari numere, şi se adresau adesea la adunări imense, care îi auzeau cu multă simpatie şi respect. Ei au pus în circulaţie porţiuni ale Scripturilor aşa cum aveau oportunitatea, şi astfel a crescut un mare ataşament faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii stăteau toată noaptea ca să le citească, sau să îi audă pe alţii citind. Unii „dădeau chiar şi o grămadă de paie pentru câteva capitole din Sf. Iacov sau Sf. Pavel în Engleză”, aşa cum mărturiseşte John Foxe. Episcopi s-au înfuriat şi au delirat. În anul 1400 ei au procurat legiferarea statutului de haeretico comurendo, şi au ars atâţia pe câţi au putut pune mâna. În unele instanţe chiar şi copiii erau constrânşi să pună foc la grămada în care părinţii lor aveau să fie consumaţi. Alţii „au avut judecată de ridiculizări şi năpăstuiri crude”. Un mare număr dintre ei au fost închişi în Turnul Londrei, şi în alte închisori din ţară. Cu toate acestea lumina Evangheliei nu a fost stinsă. Când Reformatorii au izbucnit, erau multe mii în Anglia care erau deja pregătiţi să stea alături de prietenii lor de adevăr împotriva Antihristului şi a instigatorilor lui.

Din Anglia mişcarea s-a răspândit spre est până în Boemia. Spre ce extindere s-a simţit influenţa scrierilor lui Wycliffe în ţările amestecate, nu este posibil să spunem, dar că ele erau foarte populare în Boemia este o materie de istorie. Anne de Boemia, Regina lui Richard II, s-a împrietenit cu Reformator şi probabil că a transmis copii ale lucrărilor sale în propria ei ţară. John Huss le-a deţinut şi le-a studiat cu atenţie. Mulţi alţii, unii dintre ei persoane de rang înalt, erau doritori să obţină cărţile englezului. Când Conciliul de la Constance a ordonat ca ele să fie arse, peste 200 de volume, majoritatea dintre ele bogat legare şi împodobite, au fost aruncate în flăcări. Dar mult mai multe, putem fi siguri, au fost reţinute de proprietarii lor. Wycliffe, deşi mort, a continuată să vorbească şi să instruiască. Peter de Bruys, şi alţi oameni evlavioşi, trăiesc în succesorii lor. La închiderea acestei perioade existau numere vaste în fiecare parte a Europei care „se închinau lui Dumnezeu în duh, se bucurau în Hristos Isus, şi nu aveau încredere în fire”. Conciliile au tunat blestemele lor, papii au emis bulele lor, şi inchizitorii şi-au extenuat ingeniozitatea lor – dar toate au fost în zadar. Biserica lui Dumnezeu încă a trăit.

NOTE DE SUBSOL:
3 Labbe and Cossart, x. pp. 1503-1535
4 Sismondi’s History of the Crusades against the Albigenses. Jones’s History of the Waldenses, chap. v. sect. 6. Michaud’s History of the Crusades. Rev. R. Cecil’s Works, iii. p. 416. Edition 1816.
5 Labbe and Cossart, xii. p. 1262.
6 Church History of Britain, book iv. cent. 15, sect. 52-54. See Dr. Vaughan’s Life and Opinions of John de Wycliffe.
7 Ecclesiastical History, cent. xiv. part 2, chap. ii. Sect. 20.
 

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]