Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Istorie

O succesiune Galeză a Credinţei şi Practicii Baptiste Străvechi

 Dr. Michael N. Ivey

(continuare din numărul anterior)

 

PARTEA TREI: Mărturisiri Istorice de Credinţă

 

Capitolul 11

 

Trei Mărturisiri de Credinţă Baptiste Străvechi

 

Anterior, am oferit o scurtă discuție despre Mărturisirile de la Londra din 1644 şi 1689 a Baptiştilor Speciali. În special, discuția a identificat asemănările izbitoare ale Mărturisirii Prezbiteriene din 1646 de la Westminster şi Mărturisirea din 1689 de la Londra. Detaliul şi scopul corespondenței lor ne forțează să concluzionăm că Mărturisirea de la Londra este o versiune puţin modificată a crezului Prezbiterian mai vechi. Am oferit mai multe posibilități de ce Baptiştii Speciali au folosit Mărturisirea Westminster ca model pentru Mărturisirea lor.

 

Acum vom încerca să trecem în revistă trei afirmaţii de credinţă Baptistă, despre care noi credem că se aseamănă puţin cu Mărturisirile de la Londra sau Westminster. Scopul diversității acestor mărturisiri, din cele menționate mai sus, includ stilul limbii, detaliul, lărgimea subiectului în chestiune şi conținutul teologic.

 

Trei Mărturisiri de Credinţă autorizează considerație specială ca afirmaţii principiu ale ortodoxiei Baptiste străvechi. Ele sunt Mărturisirea de Credinţă a Asociației Midland din 1655, Articolele de Credinţă ale Asociației Kehukee Reformate din 1777, şi Principiile de Credinţă ale Asociației Sandy Creek din 1816. Importanța lor este deopotrivă teologică şi istorică. Semnificaţia lor teologică este găsită deopotrivă în ceea ce spun ele, şi ceea ce nu spun în comparație cu mai bine cunoscutele Mărturisiri de Credinţă de la Londra şi de la Philadelphia. Dincolo de conținutul lor teologic în comparație şi contrast cu aceste mărturisiri, de o importanță supremă sunt conținuturile lor relativ la validarea scripturală.

 

Importanța istorică a acestor Mărturisiri stă în chestiunea succesiunii. Ele oferă o viziune a ceea ce au crezut strămoșii noştri. Considerarea asemănărilor şi diferențelor ne permite să determinăm gradul de credinţă reciprocă pe care autorii lor le-au ținut unul cu altul şi de asemenea, pe care o ținem cu ei. Istoric, ei ne permit să determinăm dacă ei au ținut credinţa dată o dată sfinţilor. Desigur, această determinare nu este făcută într-un vid. Succesiunea istorică este întotdeauna şi în primul rând, considerată în contextul validării Scripturale a principiilor esenţiale ale credinţei. Dacă noi toţi credem aceeaşi doctrină, şi este eronată, noi putem de fapt să avem o linie de succesiune, dar aceasta nu este o linie neîntreruptă înapoi la Cristos.

 

O mică libertate este luată în numirea acestor trei Mărturisiri ca Mărturisiri de Credință Baptistă Străveche. De fapt, făcând aşa, dezvălui mica mea prejudecată. Totuşi, eu cred că această libertate este deopotrivă corectă şi meritată. Este corectă, după cum vom vedea, pentru că principiile esenţiale conținute în fiecare mărturisire sunt străvechi în originea lor, care este Sfânta Scriptură, şi pentru că ele definesc corect principiile de credinţă ținute de Baptiştii Străvechi contemporani. Fiecare Mărturisire descrie corect credinţa esenţială care a fost dată o dată fraților noştri străvechi.

 

Asocierea numelui Baptist Străvechi cu aceste Mărturisiri este meritată pentru scopurile deosebirii şi succesiunii. În timp ce nu se pretinde că ele sunt standarde pentru ulterioarele Articole de Credinţă, ele funcționează destul de bine ca jaloane. Modelul sau standardul pentru Mărturisirile de Credinţă trebuie să fie Scriptura. Totuşi, este destul de benefic să le numim mărturisiri vechi din secolele trecute şi să facem comparații. Ei ne spun că dacă am rătăcit de la principiile doctrinale ale moștenirii noastre teologice. Când se găsește acordul, de asemenea se găsește şi dovada succesiunii continue a acestor adevăruri. Succesiunea adevărului este un principiu identificator al bisericii adevărate, de vreme ce doctrina şi practica ei este derivată din credinţa care a fost dată (o dată) sfinţilor lui Dumnezeu.

 

Scopul examinării acestor trei Mărturisiri este dublu. Primul scop, analiza individuală permite explorarea în ceea ce au crezut frații pe vremea lor, cum au exprimat ei aceasta, şi când se aplică, care chestiuni ale credinţei sau practicii erau insistente la acel timp. Al doilea scop, se face o analiză comparativă pentru a explora deopotrivă asemănările cât şi deosebirile dintre cele trei Mărturisiri. Din aceasta, ipotezele pot fi urmărite cu privire la ce influenţă au putut avea aceste Mărturisiri timpurii asupra afirmaţiilor de credinţă, ulterioare.

 

Capitolul 12

 

Mărturisirea din Midland în 1655

 

Mărturisirea de Credinţă de la Midland a fost scrisă ca o pregătire pentru o uniune Asociațională a șapte bisericii din Midlands din Anglia. Documentul a fost pregătit în mai, 1655 la o adunare a delegaților care s-au întâlnit la Warwick. Acesta a fost returnat la cele şapte bisericii pentru discuție şi ratificare. În 26 iunie, 1655 Asociația Midland a fost oficial constituită la Moreton. Mărturisirea a fost adoptată ca o afirmație oficială a credințelor comun ținute de bisericile Midland.

 

Mulţi Baptişti din această zonă erau Arminieni ai Adunării Baptiste Universale. De asemenea, Midlands era o zonă de activitate prozelită intensă a lui George Fox şi a Quakerilor. În parte, această slujește la explicarea tonului polemic al acestei mărturisiri. Aceasta a fost intenționată nu doar să definească credinţele esenţiale ținute de bisericile Midland, dar de asemenea pentru a funcționa ca o unealtă eductivă pentru a proteja de eroare prin anticiparea contradicțiilor dintre Baptiştii Universali şi Quakeri.

 

Bătrânii de la Asociația Midland erau majoritatea oameni muncitori. Nici unul nu era absolvent de seminar. Nici unul nu era Episcop Anglican, astfel că ei nu s-au considerat reformați sau reformatori. Ei erau fermieri, țesători, morari, etc.. Aceștia erau oamenii care au crezut chemarea şi calificarea lor, ca slujitori ai Evangheliei, erau de la Dumnezeu. Aceste fapte sunt semnificative când considerăm deopotrivă existenţa şi conținutul Mărturisirii lor.

 

Lipsindu-le educația oficială, şi ca oameni muncitori ocupați, este rezonabil să presupunem că aceşti frați ar fi adoptat Mărturisirea de la Londra din 1644 ca o expresie a credinţei lor dacă ar fi fost pe deplin de acord cu conținutul ei. Documentul de la Londra a fost scris de oameni mai educați, unii dintre ei au fost Episcopi Anglicani cu educație teologică oficială. Viețile lor ocupate au făcut Mărturisirea de la Londra o legitimație      convenabilă. Totuşi, ei nu au ales să profite la maxim de documentul de la Londra.

 

Bătrânul Benjamin Cox, pastor al Bisericii Abington din Londra, a fost invitat să participe la scrierea Mărturisirii Midland. Bătrânul Cox şi-a exprimat anterior nemulţumirea față de Mărturisirea de la Londra din 1644. În 1646 el a participat la Conferința Generală de la Londra unde a dat o listă de douăzeci şi două de adăugări şi corecturi pentru considerație. Anexa lui nu a fost aprobată oficial de conferință. Totuşi, aceasta este păstrată şi a fost retipărită în 1981 ca o anexă la ediția 1646 a Mărturisirii de la Londra.

 

Anumite asemănări în fraze se văd în Mărturisirea Midland şi Mărturisirea de la Londra din 1644. Fără îndoială, aceasta reprezintă influenţa Bătrânului Cox. Totuşi, cea mai semnificativă contribuție a lui față de Mărturisirea Midland stă în opoziție față de teoriile Arminiene.

 

Anexa Bătrânului Cox este în mare parte un răspuns polemic la Liberul-arbitru Arminian. În această privință, eforturile lui de a se adresa erorile lui Arminius au fost exact ceea ce au dorit frații de la Midland. Numărul crescând al bisericilor Baptiste Arminiene era o preocupare pentru acești frați. Eforturile Bătrânului Cox demonstrează abilitatea lui de a anula cele mai convingătoare argumente ale lor. În această privință, abilitățile lui s-au dovedit foarte benefice pentru bisericile Midland.

 

Bătrânul Daniel King, unul dintre principalii organizatori ai Asociației Midland, a fost de asemenea probabil familiar cu Mărturisirea din Londra. În 1650 el a scris o carte intitulată O Cale spre Sion, care a fost aprobată de patru Bătrâni din zona Londrei. Se știe că el a menținut contactul cu Bisericile din Londra în timpul slujirii lui.

 

Totuşi, cunoașterea Bătrânilor Cox şi King a Mărturisirii de la Londra, slujește ca un sprijin al afirmaţiei că bisericile Midland în mod voit s-au deosebit de conținutul teologic al Mărturisirii de la Londra. Cu doi oameni în mijlocul lor care aveau acces disponibil şi cunoştinţa detaliată a documentului de la Londra, se pare rezonabil că frații Midland ar fi adoptat simplu Mărturisirea de la Londra în totalitate. Cel puţin, ei puteau reafirma aceasta în cuvintele lor dacă ar fi considerat că ea este o expresie rezonabilă a credințelor lor.

 

Diferențele dintre cele două documente sunt însemnate. Mai întâi, stilul limbajului este diferit. Documentul Midland foloseşte un stil mai concis de exprimare. Documentul de la Londra este mai de înțeles în subiectul materie decât Mărturisirea Midland. Frații din Midland au afirmat doctrina lor în şaisprezece articole mai degrabă decât în cincizeci şi trei. În plus, ordinea subiectului este diferită. Doar primele două articole, tratând identitatea şi caracterul lui Dumnezeu, sunt în aceeaşi ordine. Spre deosebire de Mărturisirea de la Londra, Mărturisirea de la Midland nu include o discuție a providenței lui Dumnezeu cu doctrina Alegerii. (Acesta este articolul trei din Mărturisirea de la Londra). Mărturisirea de la Londra omite orice relaţie dintre cunoştinţa Scripturală şi timpul mântuirii.

 

Sentimentul din Articolul douăzeci şi patru din Mărturisirea de la Londra din 1644 este absent în Mărturisirea de la Midland. Articolul Douăzeci şi patru: ”Credinţa este născută în mod normal prin predicarea Evangheliei, sau cuvântul lui Cristos, fără vre-un respect cu privire la vre-o putere sau influenţă în creatură; dar aceasta fiind pe deplin pasivă, şi moartă în fărădelegi şi păcate, crede şi este convertită printr-o putere nu mai mică decât cea care l-a înviat pe Cristos dintre morți.„

 

Ordinea aceste afirmații este inconfundabilă. Ea spune că credinţa este în mod normal dobândită prin predicarea Evangheliei. Aceasta continuă să spună că Dumnezeu nu respectă vre-o putere sau influenţă în auzirea creaturii, pentru că creatura care aude este pasivă, fiind moartă în fărădelegi şi păcate; la auzire, creatura moartă crede şi este convertită prin aceeaşi putere care l-a înviat pe Cristos dintre morți. Concluzia din acest articol nu poate fi negată. Ea tratează regenerarea. Creatura este moartă în fărădelegi şi păcate. Ea este convertită prin puterea care l-a înviat pe Cristos dintre morți. Această convertire trebuie să fie o convertire de la moarte la viață, de vreme ce analogia lui Cristos care este folosită, este de la moarte la viață. Mai departe, aceasta notează că, convertirea este efectuată de Duhul lui Dumnezeu. În final ea declară clar că Evanghelia este mijlocul obişnuit pentru aranjarea credinţei, şi acea credinţă precede convertirea. Aceasta spune că Dumnezeu nu respectă vre-o influenţă în creatură. Totuşi, articolul atribuie Evangheliei o influenţă pentru a crede spre regenerare. Concluzie logică este: Fără Evanghelie nu există credinţă şi de acee nici regenerare.

 

După cum vom încerca să arătăm în comentariul nostru al articolului opt din Mărturisirea Midland, acești frați nu au acceptat că credința rațională, sau credinţa evangheliei, este o premisă obligatorie a regenerării. Ei nu au pus credinţa evangheliei înaintea regenerării. Aceasta este o deosebire fundamentală între cele două documente. Nu există nici o afirmaţie a mijlocirii Evangheliei în Mărturisirea Midland. Evident, Lumpkin, în evaluarea celor două documente, a pierdut această diferență fundamentală. Totuşi, cu o asemenea deosebire extremă în teologie, este evident de ce Frații Midland nu au folosit Mărturisirea de la Londra din 1644 ca o afirmaţie a credințelor lor.

 

Mărturisirea Midland din 1655 este un model pentru Mărturisirile Baptiste Străvechi ulterioare. Concizia ei şi limbajul simplu este în contrast cu detaliul şi complicația lingvistă a Mărturisirilor de la Londra. Ulterioarele Mărturisiri Baptiste Străvechi împărtășesc stilul direct şi simplu al fraților de la Midland.

 

Mărturisirea nu a fost scrisă pentru beneficiul Parlamentarilor şi clerului. Ea nu a fost dedicată unui rege. Ea a fost scrisă pentru beneficiul membrilor şi prietenilor bisericilor din Asociația Midland. Stilul ei se potrivește cu cea mai modestă educație a fermierilor, muncitorilor şi comercianților care alcătuiesc membrii bisericilor. Este un document pe care tații şi mamele au putut să îl înțeleagă şi să îl explice copiilor lor, pe care vecinii au putut să îl discute unul cu altul. Simplitatea lui a servit pentru a face din el o schiță pentru studiu scriptural.

 

1. Noi credem şi profesăm, că există un singur Dumnezeu adevărat, care este Dumnezeul nostru, care este veşnic, Atotputernic, neschimbat, infinit, şi de nepătruns; care este un Duh, având existența Sa în Sine, şi dă ființă tuturor creaturilor; El face ce vrea El, în cer şi pe pământ; lucrând toate lucrurile potrivit cu sfatul voii Sale.

 

2. Că această Ființă infinită este arătată a fi Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt; şi aceștia trei sunt în acord în unul. 1 Ioan 5:7.

 

Primele două articole sunt afirmații ale identității şi atributelor lui Dumnezeu. Ele încep prin stabilirea credinţei în puterea şi autoritatea lui ca Dumnezeu Creator. Identitatea lui Dumnezeu ca unul singur Dumnezeu şi ca Trinitate este definită.

 

Afirmaţia despre Trinitate se oprește scurt în a declara că cei trei sunt una, în schimb ei spun ”acești trei sunt în acord în unul.„ Această tratare a Divinității probabil sugerează că, conceptul unui Dumnezeu Atotputernic care este trei în unul a fost atât de bine înțeles şi acceptat că acesta a cerut puţină explicație.

 

3. Noi profesăm şi credem Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament, a fi cuvântul şi mintea revelată a lui Dumnezeu, care sunt în stare să ne facă oameni înțelepți spre Mântuire, prin credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus; şi că ele sunt date prin inspiraţia lui Dumnezeu, slujind pentru a furniza omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună; şi prin ele noi suntem (în puterea lui Cristos) chemați să testăm toate lucrurile indiferent ceea ce ni se aduce, sub pretenția adevărului. 2 Timotei 3:15-17; Isaia 8:20.

 

Articolul trei descoperă o credinţă în inspirația divină a Bibliei. Acesta de asemenea proclamă suficiența Scripturii ”pentru a ne face oameni înțelepți spre mântuire.„

 

Acest articol este o afirmaţie remarcabilă şi distinctă care demonstrează gândirea teologică independentă. Acesta exprimă un principiu distinct Baptist Străvechi. Este prima afirmație mărturisitoare Baptistă care în mod simplu identifică slujirea providențială a lui Dumnezeu ca doctrina bibliei a mântuirii potrivite. Acești frați au recunoscut că pacea, bucuria, mulțumirea, asigurarea, mângâierea şi chiar credința rațională sunt toate dependente, într-un anumit grad, de ascultarea omului față de voia lui Dumnezeu. Ei au observat că înţelepciunea la baza mântuirii este întemeiată credinţa şi dragostea cuiva în Cristos. Ei au asociat eliberarea providențială a acestei mântuiri faptelor bune dintr-un motiv al iubiri, identificând Scriptura ca principala sursă pentru instrucţiune în fapte bune. Cu ultima lor afirmaţie, referitoare la testarea tuturor lucrurilor, ei au subscris la o credinţă în care Scriptura este singura regulă de credinţă, practică, şi trăire zilnică.

 

Prin identificarea unei mântuiri care este de la Dumnezeu, descoperită în Scriptură, înțeleasă prin înţelepciune, primită prin discernământ spiritual, aplicată prin fapte bune, toate realizate prin credinţa şi iubirea în Cristos, acești frați au oferit o descriere detaliată a contingentului pentru ca Dumnezeu să ofere binecuvântări providențiale de eliberare temporală, care este timpul mântuirii.

 

Absența atitudinii polemice în acest articol şi dibăcia cu care este afirmat simplu sugerează că frații din Midland erau deopotrivă întemeiați şi liniștiți cu teologia unei mântuiri temporale a eliberării providențiale. Ei au recunoscut că, în mare măsură, această eliberare, sau mântuire temporală, este posibilă prin ascultarea de voia lui Dumnezeu. Ei au înțeles că scripturi precum Filipeni 2:12, Romani 1:16, 2 Corinteni 7:18, Filipeni 1:19 şi 2 Timotei 3:15 toate descoperă principiul mântuirii providențiale a lui Dumnezeu a poporului Său.

 

4. Că deşi Adam a fost creat neprihănit, totuşi el a căzut prin ispitirile lui Satan; şi a răsturnat, nu doar pe sine însuși, dar şi urmașii lui, făcându-i păcătoși prin neascultarea lui; astfel că noi suntem prin natură copii ai mâniei, şi pângăriți din pântece, fiind modelați în nedreptate şi născuți în păcat. Psalmul 2:13; Romani 5:12-15.

 

Originea păcatului şi depravarea rezultantă a omului este afirmată în acest articol. Afirmaţia este scurtă dar cuprinzătoare. El identifică culpabilitatea lui Satan în păcat cât şi poziția lui Adam de cap federal al umanității. Articolul conține o afirmaţie specifică descriind natura omului în depravare totală.

 

5. Că Dumnezeu a hotărât şi a ales, în sfatul Său Veşnic, unele persoane la viață şi mântuire, înainte de întemeierea lumii, pe care în consecinţă El i-a chemat în mod eficace, şi pe care El i-a chemat astfel, El îi va ține cu siguranţă prin puterea Lui, prin credinţă spre mântuire. Fapte 13:48; Efeseni 1:2-4; 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2, etc.

 

Articolul cinci marchează o variație a fraților din Midland față de Calvinismul clasic. Tratând cu alegerea, ei identifică alegerea lui Dumnezeu a, ”unor persoane spre viață şi mântuire.„ Această afirmaţie este lipsită de vre-o sugestie a unei duble alegeri, un concept pe care l-a ținut Calvin. În Institutele lui, Calvin prezintă o teorie a predestinării ca o culminare a celor două alegeri prin care Dumnezeu predestinează anumiți oameni spre cer şi pe alții spre iad. El a învățat că Dumnezeu i-a ales pe Copiii lui Dumnezeu spre o predestinare a cerului în imaginea conformă lui Cristos; şi, a ales copiii mâniei spre o predestinare a dezaprobării şi distrugerii în iad. Calvin îşi susține teoria lui a alegerii duble cu raționamente deductive mai degrabă decât prin Scriptură. El presupune că Dumnezeu, în alegerea unui poporul să trăiască cu el în cer, prin procesul de eliminare de asemenea a făcut o alegere a unui popor care să sufere chinul veşnic.

 

Consecinţa acestui raționament eronat are consecinţe îndepărtate. Foarte probabil, teoria lui a dublei alegeri este baza pentru doctrina falsă a predestinării absolute a lui Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Calvin a negat că el credea că Dumnezeu a predestinat toate lucrurile. Totuşi, același raționament deductiv pe care l-a dus pe el la o concluzie a unei duble alegeri, când purtat de concluzia sa logică, cere ca să existe o doctrină a predestinării de către Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Negarea lui Calvin servește pentru a demonstra concluzia finală a teoriei sale a dublei alegeri. De vreme ce Dumnezeu oferă toate mijloacele necesare pentru mântuirea veşnică a copiilor lui Dumnezeu spre o predestinare care include o alegere a harului; dacă el i-a predestinat pe alții spre pierzarea veşnică în iad, este rezonabil să concluzionăm că el de asemenea a oferit toate mijloacele necesare pentru a se asigura destinul lor veşnic. Astfel, Dumnezeu devine predestinatorul cauzei condamnării, care este păcatul. Această logică i-a obligat pe criticii lui Calvin să îl suspecteze că el crede în predestinarea absolută a lui Dumnezeu a tuturor lucrurilor. Negarea lui fermă înregistrează faptul că s-au făcut acuzațiile.

 

Frații din Midland au realizat că Biblia învață o predestinare exclusivă a aleșilor lui Dumnezeu de a se conforma la imaginea lui Cristos. Aplicarea lor calificată a alegerii spre ”viață şi mântuire„ nu sugerează doar că ei au înțeles corect doctrina alegerii; aceasta de asemenea implică faptul că ceilalţi nu au înțeles-o.

 

6. Că alegerea a fost gratuită în Dumnezeu, după plăcerea Lui proprie, şi în nici un caz, sau vre-o referire la, vre-o lucrare de credință prevăzută în creatură, ca motiv pentru aceasta. Efeseni 1:4, Romani 11:5, 6.

Mărturisirea continuă cu subiectul alegerii în acest articol prin a trata suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta afirmă clar că alegerea lui Dumnezeu nu a fost bazată pe ”lucrări prevăzute ale credinţei în creatură.„

 

Prin asocierea faptelor şi a credinţei, acești frați au arătat o legătură teologică fundamentală. Adică, credinţa este manifestată prin fapte. Astfel, credinţa nu poate fi văzută niciodată în abstract. Credinţa pur abstractă nu produce nici o dovadă a existenței sale pentru că faptele sunt dovada. De aceea, fără fapte este imposibil să arăți credinţa. Mai departe, Iacov declară că credinţa lipsită de fapte este moartă. Relaţia dintre credinţă şi fapte este fixată. Iacov a fost ferm în acest punct. El i-a provocat pe Creştini să îşi arate credinţa lipsită de fapte, insinuând imposibilitatea succesului. O astfel de credinţă este moartă la sosire, şi nu poate fi cu adevărat identificată ca fiind credinţă. Chiar credinţa antecedentă a regenerării este evidențiată prin lucrări subtile care sunt uneori inexplicabile de cei care o posedă. Acest punct este revelat şi dezvoltat de Apostolul Pavel în Romani 2:13-16. El recunoaște că chiar aceia cărora le lipsește cunoştinţa Evangheliei sunt capabili de lucrarea credincioasă a moralității evlavioase, bazați pe mărturia creației noi prezente în sufletele lor.

 

Arminius a pierdut acest punct cu totul, asociind credinţa cu faptele dar punând sursa unei astfel de credinţe în logica rațională a unei ființe depravate. Această credinţă nu continuă din sfinţenie, şi de aceea, nu poate fi inventariată ca neprihănire. Cum poate păgânătatea să manifeste fapte bune? Pavel a spus că ea nu poate face aceasta. El a spus că nu este nici o neprihănire (calitate nevinovată) în omul carnal. El a închis totul în necredinţă. Omul depravat este lipsit de dreptate pentru că el nu are nici o sfinţenie. Fără sfinţenie nu există o sursă esenţială pentru fapte bune. Faptele nu pot fi bune decât dacă ele îşi au originea în sfinţenie. Fără fapte bune nu există vre-o dovadă a credinţei. Pelagianismul cade.

 

Calvin a înțeles relaţia evidentă dintre credinţă şi fapte (uneori a dus-o până la extrem) pretutindeni cu excepţia doctrinei justificării în ceea ce privește legătura ei cu regenerarea. Aici, doctrina lui comunică credinţa, prin eforturile concertate ale Duhului Sfânt şi ale Evangheliei, înainte de nașterea din nou. Chiar dacă credinţa este manifestată cu o nanosecundă înainte de regenerare, ea nu poate fi socotită ca dreptate, pentru că o astfel de credinţă este o expresie a stârnirilor raționale ale creaturii a cărei identitate spirituală este una de depravare totală. De vreme ce el nu este încă născut din nou, el nu are nici o sfinţenie prin care este produsă credinţa dreaptă. Singurul mijloc de a atinge neprihănirea este prin sângele lui Cristos. Dar sângele trebuie să fie aplicat înainte ca neprihănirea să poată fi socotită (imputată) de Dumnezeu. Astfel această credinţă nu poate fi socotită neprihănire prin neprihănirea care este în sângele lui Cristos pentru că sângele nu este efectiv aplicat până când are lor regenerarea.

 

Aici, Calvin s-a împiedicat şi a aterizat lângă Arminius, pentru că el pune credinţa înainte de regenerare. Teoria lui, afirmată simplu, este că copilul lui Dumnezeu este primitor al credinţei mântuitoare înainte de locuirea lui Dumnezeu în nașterea din nou. Această credinţă înainte de nașterea din nou, permite voinței lui să accepte mesajul Evangheliei prin care el crede în Cristos, este justificat înaintea lui Dumnezeu în baza acestei credinţe, şi apoi i se dă nașterea din nou. Astfel, Calvin a pus lucrarea bună a credinţei într-o credinţă care este rezidentă într-o ființă neregenerată, total depravată. Este este în aceeaşi situație ca Arminius. Cum poate credinţa neprihănită să locuiască într-un om nesfânt? Dacă aceasta nu locuiește în sfânta sămânță, născută din regenerare, cum poate ea să rămână neprihănită? Cum poate Dumnezeu să o privească fiind neprihănită dacă ea este produsă în mediul nesfânt al depravării umane? Calvin a spus că ea este produsă de Duhul şi oferită omului. Totuşi, fără eficiența curățirii prin sângele lui Cristos ea nu poate rămâne sfântă în timp ce este în contact cu umanitatea depravată. Ea trebuie să fie privită prin sângele lui Cristos, care, prin teoria lui Calvin, este aplicat după credinţă. Aici, Calvin a ignorat relația fixă a credinţei şi manifestarea ei ca lucrare bună a credinţei. Aceasta nu poate fi bună, şi prin aceasta dreaptă, sau socotită ca dreaptă, dacă ea nu locuiește şi nu continuă dintr-un mediu sfânt. El a uitat dezvoltarea contextuală a credinţei ca roadă a Duhului în Galateni 5. El nu neagă faptul că credinţa este o roadă a Duhului. Totuşi, Calvin a scăpat din vedere faptul că, în Galateni 5, Pavel a dezvoltat un principiu al manifestării locuirii Duhului lui Dumnezeu. Versetul 25 însumează întreaga bază pentru discuția lui Pavel despre fapte bune ca manifestări ale roadei Duhului. El a scris; ”Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm după Duhul.„

 

Frații din Midland au înțeles că nu există o distincție fundamentală a manifestărilor credinţei; că în esenţă, credinţa este proactivă. Adică, credinţa se va exprima ea însăși la un anumit nivel, din momentul noii nașteri. În acest context, convingerea de păcat, care, ca un răspuns al moralității evlavioase poate fi manifestată ca remușcare autentică, este o manifestare a credinţei care poate fi exprimată în absența oricărei cunoştinţe a Evangheliei. Ei au acceptat scrisoarea către Galateni a lui Pavel şi epistola lui Iacov, că faptele bune sunt atașate de credinţă şi credinţa fără fapte este moartă. Ei au înțeles că credinţa filozofică, lipsită de faptă, este un miraj al retoricii antinomiene. Dar, ei au știut de asemenea că lucrarea bună a acceptării raționale a lui Dumnezeu, chiar la o nanosecundă după regenerare, este o manifestare a credinţei, şi de aceea este o dovadă a locuirii precedente a Duhului lui Dumnezeu în regenerare. Ei au știut că Dumnezeu nu judecă nici o faptă ca fiind bună sau credincioasă decât dacă originea sa este sfântă şi prin aceasta stimulată de o motivație neprihănită. Fără sfinţirea oferită a semiței Spirituale a noii vieți nu există fapte bune. Natura carnală a omului (singura natură pe care o are un om înainte de regenerare) nu poate produce fapte care sunt bune în contextul judecății morale a lui Dumnezeu. Dumnezeu întotdeauna cede faptele bune prin sângele aplicat al lui Cristos. Astfel, aceşti frați au înțeles că locuirea divină a regenerării, şi nimic mai puţin, este impulsul predecesor pentru manifestarea credinţei. Ei au știut că nu există nici o definiţie a credinţei în afara contextului sfinţeniei lui Dumnezeu, pentru că fără sfinţenie nu există credinţă. De aceea, fără locuirea Duhului Sfânt în regenerare, omul nu este capabil de uverturi credincioase spre Dumnezeu prin orice definiţie Scripturală a credinţei.

 

Ei nu doar spuneau că Dumnezeu nu alege bazat pe faptele credincioase dar, prin negarea faptelor credincioase ca o condiție esenţială pentru alegere, ei de asemenea au negat-o ca şi precursor al regenerării.

 

7. Că Isus a fost, la plinătatea vremii, manifestat în trup; fiind născut dintr-o femeie; fiind perfect neprihănit, s-a dat pe sine pentru cei aleși pentru a-i răscumpăra pentru Dumnezeu prin sângele lui. Ioan 10:15; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 5:9.

 

Acest articol se adresează identității veşnice a lui Cristos. El învață că el şi-a asumat o formă umană, fiind născut dintr-o femeie. El identifică a lui calitate fără de păcat în timp ce era în forma unui om.

 

Acesta este de asemenea o afirmaţie clară a răscumpărării speciale. Prin asocierea răscumpărării prin sângele lui Cristos doar pentru cei aleși, ei au spus că Cristos a murit doar pentru aleșii săi şi că doar cei aleși, care au fost aleși prin sfatul veşnic al lui Dumnezeu, (Articolul cinci) vor fi răscumpărați. Fără îndoială, acest principiu, în special, ucenicii lui Fuller şi Carey au vrut să îl elimine din scrisorile circulare ale Asociației. Ei au pervertit doctrina ispășirii universale şi aplicarea specială nu poate fi hotărâtă din înțelesul acestui articol.

 

8. Că toţi oamenii până când sunt înviați de Cristos, sunt morți în fărădelegi – Efeseni 2:1; şi de aceea nu au nici o putere în ei înșiși să creadă mântuitor – Ioan 15:5. Dar credinţa este darul gratuit al lui Dumnezeu, şi lucrarea puternică a lui Dumnezeu în suflet, chiar ca învierea lui Cristos dintre morți – Efeseni 1:19. De aceea nu încuviințați pe cei care susțin că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor puterea de a crede spre mântuire.

 

În timp ce influenţa Bătrânului Cox este evidentă în alte articole din această Mărturisire, ea nu este nicăieri mai evidentă decât în articolul opt. Acest articol este o afirmaţie solidă a mai multor articole din anexa lui. În special ea comunică sentimentele exprimate de Bătrânul Cox în articolul şapte din anexa lui. Acesta afirmă, ”Deşi noi mărturisim că nici un om nu ajunge la credinţă prin propria lui voință; Ioan 1:13, totuşi noi judecăm şi cunoaştem că Duhul lui Dumnezeu nu obligă un om să creadă împotriva voinței sale, dar creează în mod puternic şi dulce în om o inimă nouă, şi astfel îl face să creadă şi să asculte de bună voie, Ezechiel 36:26, 27; Psalmul 110:3. Astfel Dumnezeu lucrează în noi şi voința şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere, Filipeni 2:13.„ Bătrânul Cox a înțeles clar că credinţa nu poate exista în copilul lui Dumnezeu decât după ce este creată o inimă nouă în el.

 

Atitudinea polemică a acestui articol descoperă chestiunea controversată a acelui timp. Aceasta este pronunțat anti-Arminiană. Ultima afirmaţie este direcționată spre corectarea noțiunii Pelagiene a liberului arbitru. Aceasta are sens deoarece Baptiştii Galezi au luptat cu Pelagianismul timp de un mileniu. Creșterea acestuia în popularitate în secolul 17 trebuie să fi fost o cauză de alarmă printre bisericile Midland.

 

În adresarea erorii Pelagiene, frații Midland au identificat de asemenea opoziția lor într-un principiu fundamental al regenerării Calviniste, care este influenţa Evangheliei. Afirmaţia lor prezintă credinţa ca o dovadă a regenerării, şi concluzionează că această siguranţă elimină orice abilitate ca oamenii să creadă mântuitor. Frații Midland evident au crezut că nașterea din nou trebuie să preceadă înțelegerea rațională a credinţei Evangheliei. Ei au asemănat credinţa cu învierea lui Cristos dintre morți. Înainte să se ridice el era viu. El nu s-a ridicat întâi, şi apoi să trăiască. Indiferent de caracterul imediat al ridicării sale după viață, ridicarea nu a precedat viața.

 

Probabil folosirea frazei ”toţi oamenii„ în propoziţia lor de final a indicat spre liberul-arbitru Arminian. Totuşi, aceasta este concluzia articolului, care este predicat despre relaţia dintre regenerare şi credinţă ca fiind analogă cu învierea lui Cristos dintre morți. Articolul a început prin stabilirea faptului că toţi oameni sunt morți. ”Toţi oamenii„ din prima afirmaţie este inclusivă pentru fiecare om care este mort în fărădelegi şi păcate şi nu poate crede decât după ce este înviat. De aceea ”toţi oamenii„ din propoziţia finală trebuie să fie interpretată a însemna fiecare om. Contextul nu s-a schimbat. De aceea, ”toţi oamenii„ din ultima propoziţie trebuie de asemenea să fie inclusiv. Ei nu au crezut că vre-un om poate crede şi să fie mântuit, fie că sunt ei fie că nu sunt aleși. Credinţa, în acest articol, este identificată ca urmând, nu precedând, nici simultană cu nașterea din nou.

 

9. Că Cristos este singurul adevărat Rege, Preot, şi Profet al Bisericii. Fapte 2:22-23; Evrei 4:14, etc.; 8:1, etc.

 

Acest articol stabilește autoritatea lui Cristos ca Rege, abilitatea ca Preot, şi învățătura ca Profet. În combinație, aceasta descrie identitatea lui ca şi cap al bisericii. Aceasta îl definește clar pe Cristos ca fiind singurul cap al bisericii. Zona Midland a suferit îngrozitor de persecuţia papală şi de cea Anglicană. Ei au cunoscut în mod direct abuzurile autorităţilor pontificale. În acest articol ei au declarat deschis că Cristos singurul este capul şi puterea bisericii. Ei au identificat profeția lui, scrisă ca Scriptură şi predicată ca Evanghelie, ca fiind singura regulă de credinţă şi practică.

 

10. Că fiecare om este justificat prin Cristos – Romani 8:33; 1 Corinteni 6:11; înțeleasă prin credinţă; şi că nici un om nu este justificat înaintea lui Dumnezeu parțial prin Cristos şi parțial prin fapte. Romani 3:20, 28, 30; Galateni 5:4.

 

Articolul zece este foarte Baptist Străvechi. Limbajul din articol împreună cu referințele scripturale indică faptul că frații Midland au înțeles că referința lui Pavel la slujba legii, într-un aplicație mai largă, se referă la orice sistem de fapte. De asemenea, aceasta oferă claritate în plus față de poziția fraților Midland relativ la credinţa în regenerare. Propoziţia, ”Că orice om este justificat prin Cristos, înțeleasă prin credinţă,„ face aceeaşi distincție de ordine în justificare şi credinţă care este făcută în articolul opt referitoare la regenerare şi credinţă. Ei nu au precedat justificarea cu credinţa. Ordinea corectă este justificarea, apoi credinţa.

 

Acest articol specifică justificarea ca fiind realizată numai prin imputarea neprihănirii lui Cristos. Ei spun că omul este justificat prin Cristos. În aceasta ei au separat justificarea şi faptele; şi, pentru că încrederea este lucrarea credinţei, ei au eliminat credinţa neregenerată ca un ingredient al justificării eficiente. Evident ei au crezut că justificarea este prin neprihănirea imputată a lui Cristos, ”prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat dintre morți„ (Coloseni 2:12); prin care, în regenerare copilul lui Dumnezeu este îngropat cu Cristos printr-un botez în moartea lui prin scufundarea eficientă în sângele lui, şi învie în el, în sânge, prin justificarea reconcilierii demonstrate în învierea lui.

 

Totuşi, ei au scris că omul este înțeles prin credinţă. Fără îndoială, folosirea de către ei a cuvântului înțeles a fost intenționată. Aceasta trimite un semnal referitor la această credinţă. Este o credinţă care înțelege. Pavel a vorbit despre o astfel de credinţă în Filipeni 3. El a dorit să fie găsit în Cristos, nu având neprihănirea lui a faptelor, ci mai degrabă o neprihănire care este prin credinţa în Cristos. Cu această neprihănire el a putut să îl cunoască pe Cristos, puterea învierii lui, şi părtășia suferinţelor sale. Fiind astfel conformat cu moartea lui Cristos, care este o moarte a voinței cărnii în ascultare față de voia lui Dumnezeu, Pavel a năzuit să ajungă la înviere. În această înviere el va apuca aceea pentru că el a fost apucat de, Cristos Isus. El concluzionează afirmând; ”Nu ca și când aș fi obținut deja, sau că aș fi deja perfect; dar urmăresc, ca să pot apuca aceea pentru care eu sunt apucat de Cristos Isus.„

 

Apucarea despre care a scris Pavel este apucarea despre care au scris frații Midland. Din nou, acest articol demonstrează adâncimea cunoştinţei şi abilității acestor Baptişti timpurii. Ei au înțeles principiul Scriptural al justificării experiențiale, că, prin ascultare, omul câștigă experiența justificării. Ei au realizat că această justificare, deşi noi nu suntem înviați dintre morți, ne permite să experimentăm puterea calitativă a învierii lui Cristos. Ei au știut că o astfel de ascultare este prin suferința şi mortificarea membrelor trupului. Ei au știut că baza pentru o astfel de ascultare este prin credinţa lui Cristos, care este în Copilul lui Dumnezeu în regenerare.

 

11. Că Isus din Nazaret, despre care au profețit Scripturile din Vechiul Testament, este adevăratul Mesia şi Mântuitorul oamenilor; şi că El a murit pe cruce, a fost îngropat, a înviat în același trup în care El a suferit şi s-a înălțat la dreapta maiestății sus, şi a apărut în prezența lui Dumnezeu, făcând mijlocire pentru noi.

 

Acest articol cere foarte puţină discuţie. Tema lui este credinţa în existența literală a lui Cristos ca Isus din Nazaret. Mesajul său ascuțit este că Cristos este un om care s-a născut în Nazaret, potrivit profeției. El a suferit şi a murit în trup de om. El a înviat în acelaşi trup. El s-a înălțat la cer în acelaşi trup unde el locuiește acum cu Dumnezeu. Acest articol confirmă umanitatea lui Cristos în timp ce este atribuită divinitatea persoanei lui, toate profețite în Scriptură şi realizate la vremea rânduită. Acesta de asemenea definește principiul învierii trupești a morților.

 

12. Că toţi cei care au credinţă lucrată în inimile lor prin puterea lui Dumnezeu, potrivit cu buna lui plăcere, ar trebui să fie atenți să mențină faptele bune, şi să abunde în ele, acționând din principiile credinţei adevărate şi a iubirii neprefăcute, privind la slava lui Dumnezeu ca final al lor. Tit 3:8; Evrei 11:6; 1 Corinteni 6:10 şi 31.

 

Articolul doisprezece afirmă încrederea că credinţa este o roadă a Duhului care este primită de la Dumnezeu. Mai departe, acesta îl identifică pe Dumnezeu ca singurul lucrător al credinței intrinseci, doar prin puterea lui. Acest articol este o afirmaţie apologetică despre doctrina ascultării creştine. El identifică responsabilitatea fiecăruia care este născut din Duhul lui Dumnezeu să mențină o abundență a faptelor bune. Aceasta atribuie credinţa adevărată şi dragostea neprefăcută ca motive principale pentru trăirea evlavioasă. În final, aceasta atribuie lui Dumnezeu orice aprobare a oamenilor pe care noi am putea să o primim pentru că facem bine.

 

13. Că cei care profesează credinţa în Cristos, şi fac aceeaşi să apară prin roadele lor, sunt subiecții corespunzători pentru Botez. Matei 28:18, 19.

 

14. Că acest botez nu este prin stropire, ci este scufundarea persoanelor în apă, reprezentând moartea, îngroparea, şi învierea lui Cristos. Romani 6:3, 4; Coloseni 2:12; Fapte 8:38, 39.

 

Articolele treisprezece şi patrusprezece tratează botezul. Articolul patrusprezece citează botezul prin scufundare şi nu prin stropire, ca modul potrivit de botez. Articolul treisprezece stabilește credinţa în Cristos şi ascultarea, ca evidențiate prin manifestarea roadei Duhului în viața cuiva, ca cerințe pentru botez. Aceasta arată că botezul este o poruncă a fi ascultată de toţi cei credincioşi.

 

15. Că persoanele astfel botezate ar trebui, prin liber consimțământ, să umble împreună, după cum va da Dumnezeu oportunitatea în biserici distincte, sau adunări ale Sionului, continuând în doctrina şi părtășia Apostolilor, frângerea pâinii şi rugăciuni, ca prieteni îngrijind unul de altul, potrivit cu voia lui Dumnezeu. Toate aceste decrete ale lui Cristos sunt poruncite în Biserica Lui, trebuie să fie păzite până la a Doua lui Venire, pe care noi toţi ar trebui să o așteptăm cu sârguință.

 

Articolul cincisprezece tratează cu comunitatea bisericii ca o congregație de credincioşi botezați. Ea identifică cina Domnului ca un decret în biserică şi implică o împărtășanie închisă.

 

Un punct de interes relativ la Articolul cincisprezece, şi într-adevăr al întregii Mărturisiri, este absența unei afirmaţii referitoare la limitările autorităţii de asociere. Aceasta poate fi rezultatul noutății asociațiilor ca şi corpuri structurate. Aceşti frați nu s-au confruntat cu abuzurile care au apărut mai târziu când Asociațiile au impus anumite politici şi practici asupra bisericilor individuale. De aceea, poate că au văzut o mică nevoie să facă prevederi pentru a ține în frâu astfel de abuzuri în Articolele lor de Credinţă.

 

16. Că la vremea numită de Domnul, trupurile moarte ale tuturor oamenilor, drepți şi nedrepți, vor învia din mormintele lor, pentru ca toţi să primească potrivit cu ceea ce au făcut în trupurile lor, fie bine fie rău.

 

Articolul şaisprezece se adresează învierii şi judecății finale. Afirmaţia acestor principii este foarte generală. Totuşi, ei sunt specifici în identificarea învierii deopotrivă a celor drepți şi a celor nedrepți. Teoriile anihilării nu pot fi născocite în formularea acestui articol. Acesta nu anexează specific principiul ridicării direct la cer pentru cei drepți. Totuşi, nici nu implică un răgaz temporar după înviere. Din acest motiv, şi pentru că istoric nu există nici o dovadă pentru a susține gândul că frații Midland credeau într-o domnie milenară, nu există nici un motiv să presupunem că absența principiului ridicării imediate implică faptul că ei credeau într-o domnie milenară. Probabil, conceptul domniei milenare era atât de străin încât nu le-a trecut prin minte să afirme specific un principiu al înălțării imediate.

 

Eleganța simplității Mărturisirii Midland nu poate fi exagerată. În şaisprezece articole concise acest document oferă o expresie detalită, totuşi uşor de înțeles, a doctrinelor harului. Scopul cuprinzător şi limbajul precis al documentului descoperă adâncimea cunoştinţei autorilor săi. Includerea de referințe Scripturale cu fiecare articol indică bunăvoința fraților Midland de a apăra doctrina lor cu Scriptura. De asemenea, referințele Scripturale, fără îndoială, au sporit funcționalitatea acestui document ca un studiu ghid al doctrinelor harului. Ca un exemplu timpuriu de documentație a doctrinelor harului suveran, Mărturisirea Midland stă ca o culme a erudiției scrise a Baptiştilor Străvechi.

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate