Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

10. SĂRBĂTORILE (Continuare)

 

Bobotează

Bobotează, se pare că a început a se serba (întâi în răsărit) prin sec. al III-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 153). Unii sunt de părere că a fost introdusă în sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 230). O asemenea sărbătoare ţineau şi gnosticii. Origen nu o aminteşte. Ziua în care se serba era 6 ianuarie.

 

Rusaliile

Rusaliile, (Cincizecimea), a fost introdusă ca sărbătoare în sec. al II-lea, întâi în răsărit. Prin introducerea acestei sărbători s-a căutat a se înlocui sărbătoarea păgână de primăvară Rosalia, “Sărbătoarea rozelor”. Numele “Rusalii” este vechiul nume păgân.

 

În sec. al IV-lea au fost introduse multe sărbători şi anume:

 

Tăierea împrejur a Domnului Isus (1 ianuarie),

 

Întâmpinarea Domnului,

 

Sărbătoarea tuturor sfinţilor,

 

Naşterea şi tăierea capului sf. Ioan Botezătorul.

 

Şi în sec. al V-lea au fost introduse multe sărbători: Schimbarea la Faţă, Buna Vestire,

 

Adormirea Maicii Domnului, Arhanghelii Mihail şi Gavril, Sfinţii Petru şi Pavel,

 

Patruzeci de Mucenici, Sărbătoarea Macabeilor.

 

În sec. al VII-lea a fost introdusă sărbătoarea:

 

Aflarea Sfintei Cruci. (Eusebiu Popovici Istoria Bis.

 

Universale,vol. 2, pag. 230 - 232; Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 297 - 298).

 

În sec. al VII-lea până la sec. al XII lea au fost introduse următoarele sărbători:

 

Naşterea Maicii Domnului (sec. al VII-lea), Intrarea in Biserică a Maicii Domnului (sec. VIII-lea), înălţarea Crucii (sec. VII-lea), Duminica Ortodoxiei (sec. al IX),

 

Sâmbăta Morţilor. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 398 - 399).)

 

Sărbătorile în cinstea celorlalţi sfinţi s-au introdus mai târziu şi se introduc până în ziua de astăzi noi sărbători.

 

În legătură cu sărbătorile, obiceiurile şi practicile legate de unele sărbători, redăm cele scrise de Vale Buturugă, în cartea “Cultura spirituală românească” apărută la Ed. Minerva, Bucureşti, 1982. La pagina 13 scrie: “Studiul culturii spirituale tradiţionale se bazează în primul rând, pe supravieţuirea până în timpuri apropiate a unor credinţe, obiceiuri şi practici magice străvechi, alături de practicile cultice creştine, care au constituit în condiţiile istorice vitrege, începând de la formarea poporului român, principalul suport moral... Ortodoxismul a fost mai conciliant decât catolicismul faţă de moştenirile din fondul cultural originar daco-roman. Astfel, alături de rânduielile cultice creştine din ciclul vieţii... au supravieţuit credinţe şi obiceiuri precreştine, fondul cultural originar. În felul acesta poporul român este “creştin” de peste două mii de ani”

 

A fi creştin (urmaş al lui Hristos) nu-i cu putinţă decât împlinind condiţiile puse de Domnul Isus. (Luca 9:23; 14: 33; Ioan 3: 3).

 

11. CULTUL ÎNGERILOR ŞI AL SFINŢILOR

 

Cultul îngerilor şi al sfinţilor s-a dezvoltat în perioada a II-a a creştinismului, îndeosebi din sec. al V-lea, când sfinţii şi îngerii au fost împărţiţi pe categorii. În cinstea sfinţilor se clădeau lăcaşuri de închinare, aşezând la temelia altarului din presupusele moaşte ale lor. Acest obicei a devenit aşa de frecvent încât aproape nu se mai sfinţeau biserici fără moaşte. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 220 - 221; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 298).

 

La locurile considerate sfinte, pentru motivul că acolo au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea anumite persoane sfinte, precum şi la mormintele şi moaştele lor, au început încă de timpuriu să se facă diferite călătorii de închinare. Împotriva acestor practici, s-au ridicat mulţi bărbaţi credincioşi de pe vremea aceea, văzând că adevărul este tot mai uitat şi minciuna devenea tot mai stăpână. Aşa a fost sf. Grigore de Nissa. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi, vol. 2, pag. 295).

 

Istoricul Eusebiu Popovici spune: “Cultul sfinţilor va fi fost la mulţi păgâni, care au îmbrăţişat creştinismul, o compensare bine-venită pentru cultul ce-l aduceau înainte eroilor.” ( Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).

 

Cultul martirilor îşi are rădăcina în epoca persecuţiilor. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84). Din pricina atitudinii lor în faţa morţii au ajuns să fie veneraţi. (Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 85).

 

Un istoric ortodox susţine: “Prin aceasta martirul dobândeşte merite deosebite înaintea lui Dumnezeu. Murind pentru Hristos, martirul era un sfânt. Sângele vărsat şterge toate păcatele; el este un botez, botez al sângelui, care ţine loc de botez la catehumeni... Martirii nu vor fi judecaţi... Creştinii le-au adresat rugăciuni spre a se ruga la rândul lor lui Dumnezeu pentru ei...” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84).

 

Suferinţa este crucea pe care trebuie s-o poarte orice creştin. Unii au harul de a purta o cruce mai grea, alţii mai uşoară. Nu greutatea crucii te face merituos în faţa lui Dumnezeu, ci meritele lui Hristos. De multe ori e mai uşor să mori o singură dată pentru Hristos, decât să trăieşti şi să mori în fiecare zi pentru El. Fără a ştirbi câtuşi de puţin din cinstea cuvenită martirilor, noi apărăm adevărul Evangheliei ştirbit prin închinarea la sfinţi. Într-un înţeles, toţi membrii Bisericii lui Hristos sunt martiri, pentru că ei poartă în fiecare zi în trupul lor omorârea Domnului Hristos. (2 Cor. 4:10).

 

Începând cu sec. al IV-lea şi oasele sfinţilor se venerau, ajungându-se într-un timp, ca orice mormânt necunoscut să fie socotit mormânt de martir. Cu această ocazie s-a ivit comerţul cu oase, cu lemn sfinţit şi alte lucruri asemănătoare pe care se câştigau mulţi bani. (Sf Chirii al Ierusalimului, Catehezele, vol. 1, pag. 113; Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).

 

Ioan Damaschin în Dogmatica sa scrie: “Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor...” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 328).

 

“Prin sfintele moaşte demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Părintele luminilor peste cei care cer cu credinţă neîndoielnică acestea... Biserica a osândit la sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea pe cei care înlătură cinstirea relicvelor martirilor.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, pag. 763 - 764, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1958).

 

Ce viclean mare este diavolul! Omului îi convenea să cumpere o bucată de os sau de lemn, crezând că acestea îl apără de duhuri rele sau va fi ajutat în câştig, ca după aceea să trăiască mai departe o viaţă fără Dumnezeu şi fără Cuvântul Lui.

 

Diac. prof. Emilian Corniţescu: “...Trupurile sfinţilor cu voia lui Dumnezeu nu mai sunt supuse procesului general al putrezirii... Cultul sfintelor moaşte este o formă a exprimării cinstirii sfinţilor în Biserica Ortodoxă.” (Studii Teologice, 1987, nr. 5, pag. 22 - 23, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate).

 

Tot în sec. al IV-lea şi al V-lea s-a ivit credinţa că sfinţii care au murit sunt mijlocitori pentru cei vii înaintea lui Dumnezeu. (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461).

 

Sf Ioan Gură de Aur scrie: “Când trebuie să ne rugăm de oameni, suntem mai întâi nevoiţi să ne întâlnim cu portari, să ne rugăm de trântori şi de linguşitori, şi să facem mult drum; la Dumnezeu nu e aşa, căci de El poţi să te rogi fără mijlocitori.” (Predica a IV-a despre pocăinţă, pag. 38).

 

Rugăciunea către sfinţi a început să se practice tot mai mult, aşa încât s-au formulat rugăciuni speciale pentru diferite ocazii. Cel mai vechi Acatist datează de la sfârşitul sec. al IV-lea compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului. (Patriarhul Iustinian Marina, învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, pag. 330 -331).)

 

Sf. Chiril al Ierusalimului zice: “Tu, însă, închină-te unui Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl Domnului Isus Hristos. Fugi de erezie.” (Cateheza VIII, vol. 1, pag. 206).

 

Sf Ioan Gură de Aur. “Cinstirea sfinţilor constă în imitarea lor.”

 

Consiliul Tridentin (sec. al XVII lea) a întărit această învăţătură, spunând: “Sfinţii, care împărtăşesc împreună cu Hristos, se roagă lui Dumnezeu pentru oameni; că e lucru bun şi folositor a-i chema în ajutor, rugându-i...” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458).

 

“Să nu ne mirăm dacă în Sf. Scriptură nu vom găsi mărturisiri explicite despre adevărul acesta:

a), pentru că Sf. Scriptură nu s-a scris în formă de carte didactică sistematică,

b). pentru că sfinţii pe care-i venerăm astăzi atunci nu erau.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458-459).

 

Origen, mare învăţător creştin care a trăit în sec. al III-lea scrie: “Celsus socoteşte că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat morţii sau pe câte un prizonier de război, cum fac geţii, care cinstesc pe Zalmoxis, cei din Cilicia pe Mopsos, cei din Acarnania pe Amfiloh. Noi vom dovedi că această comparaţie nu are nici un temei. Popoarele amintite au înălţat temple şi statui celor pomeniţi. Noi însă refuzăm să aducem divinităţii o asemenea cinstire, potrivită numai demonilor, legaţi, nu ştiu cum, de un loc pe care fie că l-au ocupat, fie că îl locuiesc prin ceremonii religioase sau prin vrăjitorii. In schimb nu ne putem minuna îndeajuns în faţa lui Isus, Care ne-a înălţat de la ce cade sub simţuri, care sunt nu numai stricăcioase, ci condamnate să se descompună, şi ne-a îndreptat gândurile spre a cinsti pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe o cale dreaptă, prin rugăciunile pe care - le aducem prin Cel care este Mijlocitor, între natura Celui nenăscut şi între lumea tuturor celor create, Care ne aduce binefacerile Tatălui, ducându-ne, sub forma Marelui Preot, rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu, Stăpânul tuturor.” (Contra lui Celsus, 3, 34).

 

Biserica, atât cea catolică cât şi cea ortodoxă, canonizează sfinţi până în ziua de astăzi, la care apoi se roagă. Iosif, bărbatul Măriei, a fost declarat ca sfânt în anul 1870 la sinodul de la Vatican (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 359), iar Biserica Ortodoxă a canonizat sfinţi în anul 1953. (Şi Ştefan cel Mare a fost canonizat de Biserica Ortodoxă: Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar în aprilie 2007, ziarele şi posturile de radio comunicau canonizarea sfântului Pahomie).

 

Această învăţătură se contrazice prin ea însăşi. Sfântul Ioan Damaschin spune că un înger nu poate să lucreze în acelaşi timp în diferite locuri (Dogmatica, pag. 47), pentru că numai Dumnezeu este omniprezent (prezent pretutindeni). Dacă un înger nu poate fi pretutindeni, cu atât mai mult omul nu poate fi pretutindeni. Şi atunci se pune întrebarea: dacă se roagă cineva sf. Nicolae la Bucureşti şi în acelaşi timp altcineva se roagă tot sf. Nicolae la Moscova, pe cine ascultă sf. Nicolae?

 

Ziua de 9 martie, este consacrată ca Ziua Sfinţilor, Sărbătoarea Mucenicilor sau a Brânduşilor, cum este numită în unele zone, şi este închinată de Biserica Ortodoxă comemorării celor patruzeci de martiri din Sevasta, ce s-au jertfit pentru triumful credinţei creştine. Această sărbătoare creştină s-a suprapus însă peste vechea sărbătoare a echinocţiului de primăvară. De aceea în structura tradiţiilor sărbătorii de la 9 martie se regăsesc multe obiceiuri şi credinţe precreştine, legate de începutul anului nou de primăvară, ca şi de cultul morţilor. Este o dovadă în plus, cum de fapt remarcă şi Mircea

 

Eliade, că biserica creştină n-a distrus vechile simboluri, ci le-a integrat în noua credinţă.

 

Astfel, în mitologia populară cei patruzeci de mucenici apar ca protectori ai omului, ai vegetaţiei şi agriculturii, întocmai ca divinităţile din religiile naturiste sau din cultele agrare. Se spune că ei alungă iarna, bătând cu ciubotele în pământ. Pentru a le capta bunăvoinţa li se aduc ofrande: patruzeci de colaci copţi în cuptor (numiţi mucenici, sfinţi, bradoşi sau boboneţi), sugerând silueta umană. În sudul ţării, în Muntenia şi Oltenia, mucenicii au forma cifrei opt şi se prepară prin fierbere. Aceştia se împart nu numai pentru cei patruzeci de sfinţi, ci şi pentru morţii familiei. De altfel, ziua de 9 martie este numită în unele zone ale ţării “Moşii cei curaţi” sau “Moşii de Păresemii”, ceea ce indică, în mod cert, că la origine ea a fost o sărbătoare consacrată cultului strămoşilor. De fapt, în tradiţia populară multe dintre sărbătorile morţilor sunt plasate în perioadele de cumpănă ale anului. În cazul de faţă la echinocţiul de primăvară (în forma veche a Caledarului Iulian), când se credea că spiritele strămoşilor vin pe pământ. Focurile care se aprind la această sărbătoare, sunt, în parte, destinate morţilor.

 

Dar, în tradiţia populară ziua de 9 martie continuă să reprezinte, prin multe obiceiuri (ritualul focurilor, menit a atrage duhul blând al primăverii, lustraţiile prin apă şi foc, inaugurarea simbolică a unor activităţi umane, practici divinatorii etc.), o sărbătoare a reînvierii naturii, a regenerării anului la început de primăvară. (Mucenicii în tradiţia populară, România liberă, 09. 03. 1993).

 

Interesantă este părerea lui Vasile cel Mare faţă de cei 40 de mucenici: “Aceştia - zice el - sunt cei care părăsind ţara noastră ne oferă scăpare ca nişte turnuri în contra năvălirilor inamice.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461). Ca şi cum sfinţii din cer n-ar avea altceva de făcut decât să se ocupe de politică şi că Dumnezeu ar prefera un popor mai mult decât pe altui. Toţi oamenii sunt ieşiţi dintr-un singur om şi Dumnezeu este Dumnezeul tuturor (Fap. Ap. 17:26). Nu există un popor de neprihăniţi, ci neprihăniţi sunt în fiecare popor. Dumnezeu este totdeauna de partea celor neprihăniţi. În Noul Aşezământ El nu se ocupă cu afaceri politice aşa cum se ocupa odinioară cu Israelul pământesc. Israelul duhovnicesc are cetate în cer, iar pe pământ este străin şi călător, (vezi Filip. 3:20; Evrei 13:14; 1 Pet. 1:1). Teza pe care o susţine însăşi Vasile cel Mare este falsă din punctul de vedere al Noului Testament.

 

“Dispariţia subită a muceniciei în Biserică a fost curând socotită ca un eveniment care putea avea în existenţa ulterioară a Bisericii, ridicată la situaţia de Biserică a imperiului, consecinţe pustiitoare în înţelesul unei dispariţii a adâncimii credinţei. Prin avântul monahismului începător în pustia Egiptului, se voia să se menţină în continuare în Biserică ceea ce poate fi numită puterea de viaţă dătătoare a muceniciei. Se căuta retragerea din lume, în asprimea nelimitată a unei vieţi ascetice...”

 

Alt mijloc pentru păstrarea credinţei şi pentru misiune, Biserica împreună cu împăratul şi-au propus înfrumuseţarea cultului. În privinţa aceasta cităm: “Pericolele implicate în pacea constantiniană pentru Biserică au fost recunoscute în mod clar sub Justinian şi de aceea s-a încercat acum, în primul rând de către Biserică, să fie înlăturate prin noile idealuri monahale, năzuite de mulţi. Prima mărturie externă şi cu totul vizibilă pentru Biserica ridicată din noaptea persecuţiei în lumina păcii seculare, sunt marile clădiri înălţate, începând cu Constantin, în toate părţile imperiului. În aceste clădiri se ţineau atât adunările creştinilor, cât, mai ales, sărbătorile liturgice. Privind clădirile ridicate în acest timp, despre care Eusebiu dă multe informaţii, se vede în ce mod faptul venirii lui Dumnezeu în lume, crezut şi lăudat de creştinism ca o cotitură a timpului, şi-a aflat forma lui mărturisitoare exterioară... Pereţii (clădirilor) erau împodobiţi, spre sfârşitul sec. al IV-lea, cu mozaicuri... Prin culorile luminoase ale pietricelelor mozaicului, întrebuinţate cu cruţare, chipurile apăreau în solemnitate liniştită, cu un aer imperial, din care iradia o certitudine interioară...” (W. Nyssen, începuturile picturii bizantine, Bucureşti, 1975, pag. 40 - 43).

 

“Tot ce s-a creat preţios înainte de naşterea Domnului nu este străin creştinismului, iar autorii respectivelor valori erau un fel de creştini înainte de creştinism...

 

...S-a ajuns din bună vreme la împroprietărirea de către creştinism a tezaurului culturii şi spiritualităţii antichităţii, la introducerea reprezentanţilor ei de frunte în “panteonul” Bisericii. Începutul odată pus, a continuat până la “consacrarea” lui Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Aristotel, Plutarh, Tu ci di de, Euripide, Sofocle, Hipocrate şi urmaşul său Galen, Filon, Sibilele, Vergiliu etc. ... Vorbind de “consacrarea” reprezentanţilor de frunte ai spiritualităţii antichităţii nu folosim o simplă figură de stil, căci ei au fost realmente “canonizaţi” şi supuşi cinstirii prin zugrăvire pe pereţii locaşurilor sfinte... Găsim astfel numeroase biserici şi mănăstiri ale creştinătăţii răsăritene şi apusene având pictate pe pereţii interiori sau exteriori chipurile înţelepţilor elinilor... Enumerăm câteva din multele biserici şi mănăstiri, pe ai căror pereţi se află zugrăviţi aceşti reprezentanţi ai spiritualităţii antice: Mănăstirea Lavra din Muntele Athos cu zugrăveală datată 1535 - 1536; Catedrala Blagovescenski din Kremlin - Moscova cu fresce datate 1564; Biserica din Arbăneşti, lângă Târnova, Bulgaria, zidită în 1627; Mănăstirea Voroneţ, jud. Suceava, zidită la 1488 de Ştefan cel Mare; Mănăstirea Suceviţa, jud. Suceava, clădită la 1580; Mănăstirea Vatra Moldoviţei, Mănăstirea Humorului. Biserica mănăstirii Cetăţuia din Iaşi; Biserica “cu sfinţi” din Bucureşti zidită în 1729. Biserica satului Chicioara din corn. Păuşeşti-Măglaşi, jud. Vâlcea, datată 1780 şi altele.” (Nicolae Corneanu, teolog ortodox, mitropolitul Banatului, îndrumător bisericesc misionar şi patriotic, Oradea 1984, pag. 46-51, art. “Creştinism şi cultură în antichitate.”

 

Unii teologi ortodocşi şi catolici, vorbind despre vechii filozofi greci: Socrate, Platon, Aristotel şi alţii, spun că au fost “creştini” înainte de creştinism. Ei au fost socotiţi ca “sfinţii”, “canonizaţii”, supuşi cinstirii prin zugrăvire pe pereţii locaşurilor sfinte (mănăstiri şi biserici), pentru ca credincioşii să înveţe, privind chipurile pictate. (Ortodoxia, 1986, nr. 4, pag. 140-141).

 

Asterie al Amasei scrie: “Noi nu ne închinăm oamenilor, dar admirăm pe cei care s-au închinat cum trebuie lui Dumnezeu.” (Omilii şi predici, 204).

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate