Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

Nicolae Moldoveanu1. ADUNAREA(Biserica)

 

“Comunitatea înfiinţată de sfinţii apostoli se numeşte mea de la început, de obicei, «ecclesia» sau «ecclesla lui Dumnezeu», «ecclesia lui Hristos». Sf. ap Pavel o numeşte figurat «Israelul lui Dumnezeu». (Gal. 6: 16). Ea are sensul de asociaţie, de frăţie.” (Istoria Bisericii Universale, voi. I, pag. 45, Bucureşti, 1956).

 

“Toată comunitatea era ca o familie, se aduna la o masă comună”, spune Tertulian.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, voi. I, pag. 177).

 

Ecclesia, (în limba greacă), “Cea chemată afară”.

Kyriaka ekklesia, “Ekklesia Domnului”.

 

În limba germană a rămas Kyriaka (a Domnului), care s-a transformat în Kirche, “Biserică”. În engleză: Church.

Cuvântul Biserică, în original, adică în limba greacă, limbă în care a fost scris Noul Testament, este redat prin Ecclesia, care are înţelesul de “Adunare” (cu acest înţeles este tradus în toate limbile). Prefixul ek înseamnă “din”, iar kaleo înseamnă “a chema”, deci, “chemat din”. Cuvântul ecclesia, la început, nu a fost sacru, (sfânt), ci profan (din lume). O adunare obştească convocată pentru rezolvarea anumitor probleme publice se numea ecclesia. Anumiţi cetăţeni (delegaţi) care erau chemaţi, din rândurile populaţiei pentru o şedinţă oarecare, formau o ecclesia. Domnul Isus se foloseşte de acest cuvânt, pentru a numi pe cei chemaţi şi aleşi de El în vederea scopului înalt de a sluji la mântuirea omenirii. (Mat. 16: 18). În Noul Testament, deci, cuvântului ecclesia i se atribuie un înţeles sacru (sfânt).

Biserica (Ecclesia), din scrierile apostolilor este deci mulţimea chemată, scoasă din lume pentru un anumit scop.

 

Toţi cei care, prin credinţă şi pocăinţă s-au predat Domnului Isus, au devenit mădulare în Trupul Său - El fiind Capul. Mântuitorul a făcut chemarea, iar cei care au ascultat-o, “au ieşit” din lume. Deci la temelia acestei vieţi noi este chemarea Mântuitorului.

 

În mijlocul acestei adunări - Ecclesia Domnului -, domneşte Duhul Sfânt, care lucrează la desăvârşirea celor chemaţi.

Chemarea Bisericii este o chemare cerească (Evrei 3: 1), pentru împlinirea unui scop ceresc pe pământ. în această lumină trebuie să privim diferitele nume pe care le are, în Noul Testament, Comunitatea (Adunarea - Ecclesia) Domnului Hristos:

 

Turma mică (Luca 12: 32; Ioan 10: 1 -15);

Ogorul lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 9);

Clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 9);

Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 16);

Poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2: 9; Tit 2: 14);

Preoţie sfântă, împărătească (1 Petru 2: 5 şi 9);

Mireasa (Apocalipsa 19: 7);

Trupul lui Hristos (1 Cor. 12: 27; Efeseni 4: 15).

 

Ultimul nume amintit aici, arată cel mai desăvârşit unitatea dintre Mântuitorul Hristos, care este Capul, şi credincioşii Lui, care sunt Trupul. Arată unitatea dintre ei ca mădulare în Trup, cum sunt mădularele într-un trup fizic.

 

Trupul lui Hristos nu este o organizaţie religioasă din multele organizaţii religioase de pe pământ, nu este un cult religios, din multele culte cunoscute în lume, ci el este un organism viu, în care curge viaţa lui Hristos-Capul. El este necunoscut în lume cum necunoscut a fost Mântuitorul său. (1 Ioan 3: 1).

 

Trupul lui Hristos este alcătuit numai din oameni născuţi din nou, care au primit fiecare, conştient, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, prin credinţă şi pocăinţă, şi care au fost pecetluiţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt (Efes. 1: 13 - 14), Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi. (Ioan 14: 16 - 17).

 

Trupul lui Hristos este sfânt, adică neamestecat cu lumea şi ţelul ei. Nimic pe pământ, afară de Trupul lui Hristos nu mai este sfânt.

 

Nimeni nu poate cunoaşte Trupul lui Hristos pe pământ, fără de cei ce fac parte din el.

 

Prin Trupul Său, lucrează Domnul Hristos pe pământ, prin el, Dumnezeu este proslăvit. (Efes. 1:12; 3: 21).

 

“Prima comunitate creştină era astfel formată : se trăia o viaţă nouă, «stăruind în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.» (F. Ap. 2: 42). Aceşti primi creştini continuă să meargă la Templu, pentru rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, cu cult special (frângerea pâinii), în case particulare şi cu un nou mod de viaţă.” (Istoria Bisericii Universale, voi. I, pag. 32, Bucureşti, 1956).

 

În veacul apostolic, cultul divin consta din rugăciuni, citiri biblice şi cântări religioase.

 

“Comuniunea sau părtăşia în adunare se păstra numai printr-o viaţă curată şi sfântă. Cine păcătuia era exclus din adunare. El nu putea face parte din Trupul lui Hristos.

 

Ciprian spunea: «Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci Dumnezeul viilor; de aceea cei căzuţi - care trăiesc în păcat - să nu îndrăznească să se considere drept biserică.»“ (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. I, pag. 172).

 

Tot Ciprian spune mai departe: “Definiţia adevăratei Biserici a lui Hristos trebuie totdeauna să depindă nu de unitatea văzută, nu de vreo armonie a episcopilor sau de majoritatea numerică a acelora care coincid în anumite păreri, ci de însuşirea adevărului. Unde-i Hristos, acolo-i Biserica; unde-i Hristos, acolo-i adevărul esenţial... Cine are de Tată pe Dumnezeu, are ca mamă Biserica.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. I, pag. 184).

 

Irineu, şi el spune la fel: “Unde-i Biserica (adunarea) acolo-i Duhul Sfânt şi unde-i Duhul Sfânt acolo-i Biserica.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. I, pag. 107).

 

Clement Alexandrinul, învăţător creştin, care a trăit între anii 150 - 215, vorbind despre adevărata Biserică şi despre ereziile care s-au ivit în scurgerea vremii, scrie: “Aceste erezii, care au venit cu inovaţii şi falsificări, au apărut mai târziu şi sunt mai noi decât Biserica noastră, care este cea mai veche şi cea mai adevărată... Există o singură biserică adevărată, aceea care este cu adevărat veche, în care, potrivit planului lui Dumnezeu, sunt adunaţi drepţii. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Domn, de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru singularitatea ei, fiind o copie a principiului unic. Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este Unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici. Spune, deci, că numai Biserica veche şi universală este una şi în ce priveşte fiinţa ei şi în ce priveşte începutul ei şi în ce priveşte superioritatea ei. Biserica, deci, care-şi are temeiul în Testamentele ei proprii, dar mai bine spus, într-un singur Testament, care străbate diferite timpuri, adună, prin voinţa unui singur Dumnezeu, prin un singur Domn, “la unitatea unei singure credinţe” (Efes. 4: 13), pe cei de pe acum rânduiţi, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a hotărât că vor fi drepţi, pentru că i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Dar şi superioritatea Bisericii ca şi începutul întemeierii ei sunt ceva unic; Biserica depăşeşte pe toate celelalte; şi nu este nimic asemenea ei, egal cu ea.” (Stromata a VII-a cap. XVII, 106, 2-6).

 

Clement Alexandrinul precizează: “Altarul este adunarea celor care se dedau la rugăciune” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. I, pag. 223), indiferent de locul unde s-ar afla: case, câmp, pădure sau pivniţă. “Unde sunt doi sau trei adunaţi în (pentru) Numele Meu, sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18: 20).

 

DESPRE BISERICĂ

 

Puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe, ale unor teologi ortodocşi, scriitori bisericeşti, sfinţi părinţi precum şi alte categorii de gânditori.

 

Biserica Ortodoxă despre sine:

 

“Biserica Ortodoxă este continuatoarea în Istorie a Bisericii celei una şi neîmpărţită. De aceea credem că ea rămâne nivelul şi măsura doctrinară, cultică şi canonică a pătrunderii şi apartenenţei celeilalte lumi creştine în Trupul Mistic al Domnului.

 

...În Istorie, Ortodoxia rămâne calea unităţii ultime şi definitive, fiindcă ea a păstrat adevărul Bisericii celei una şi neîmpărţită.” (Ortodoxia, 1982, pag. 355 şi 357).

 

Biserica Ortodoxă învaţă: “O religie, ca să trăiască, trebuie să-şi găsească formele în care să se îmbrace. Cele mai proprii forme le creează cultul.” (Petre Vintilescu, teolog ortodox, econom, preot şi profesor, Liturghierul explicat, pag. 56, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română, Bucureşti, 1972).

 

Tot Petre Vintilescu scrie: “Cultul, în Biserica Ortodoxă, este unul din factorii justificării (îndreptăţirii, mântuirii) sau sfinţirii. La protestanţi însă, justificarea (îndreptăţirea) este, în ultimă analiză, un act exclusiv al harului dumnezeiesc, căci, deşi după teoria lor, omul se mântuieşte numai prin credinţă, totuşi credinţa este, în sistemul protestant, un fruct numai al harului dumnezeiesc fără să formeze vreun merit din partea omului. Credinţa este după ei un simplu instrument receptiv al mântuirii prin harul dumnezeiesc...” (Cultul şi Ereziile, pag. 82 - 83).

 

“Viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene nu se poate concepe fără cruce şi icoană... Fără cruce nu există sfinte taine, nu există viaţă liturgică şi nu există mântuire... La administrarea tainei Sfântului Botez, preotul suflă de trei ori, în chipul crucii pe faţa catehumenului (pruncului), şi-l însemnează cu semnul Sfintei Cruci... rostind rugăciunea: «Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice.»Sfânta Biserică este Casa lui Dumnezeu, locaş de închinare şi loc de dobândire a mântuirii. Sub bolta ei, credinciosul se află la ospăţul împărăţiei, în cămara de nuntă a Tatălui Ceresc... îndepărtarea de altar aduce cu sine pierderea tuturor bunurilor duhovniceşti pe care ni le conferă Hristos... în orice locaş de închinare se află Isus Hristos... De fapt, cer înseamnă biserică, căci aflându-se în biserică, creştinii se găsesc în cer...” (Ortodoxia nr. 3/1982, pag. 423 - 424 şi 430).

 

“Rămânând şi întărindu-ne mereu ca fii ai Sfintei Mame, Biserica Ortodoxă, vom avea pe Dumnezeu ca Tată şi vom primi cu adevărat titlul nobil de “creştin drept măritor”, căci numai Biserica noastră oferă posibilitatea de-a trăi prin Duhul Sfânt în Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 104).

 

Pr, prof. dr. Ene Branişte scrie: “între izvoarele indirecte ale Liturgicii se numără Sfânta Scriptură, începând cu Vechiul Testament (în deosebi cărţile: Levitic, Numeri şi Psaltirea) în care găsim descrise instituţiile de cult ale Legii Vechi, dintre care unele s-au păstrat şi în cultul creştin...” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 19, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

 

“În primele trei veacuri ale erei creştine... nu avem nici o expunere sistematică asupra cultului şi nici o scriere care să se ocupe în mod special cu probleme de ordin liturgic.” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 24, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

 

“Primele scrieri din literatura creştină cu scop şi conţinut pur liturgic apar abia către sfârşitul sec. al IV-lea.” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 19, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române).

Ce este cultul?

 

Cuvântul cult este de origine latină şi derivă de la cultum, supinul verbului colo-ere, care înseamnă: “a cultiva”, “a îngriji”, “a adora”. (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 51, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

 

“Cultul fiecărei religii şi al fiecărei confesiuni poartă pecetea doctrinei religioase care stă ia temelia lui.” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 56, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

 

“Marile ramuri istorice ale creştinismului (ortodoxia, romano-catolicismul şi protestantismul de diferite nuanţe) se deosebesc între ele nu numai prin învăţătura de credinţă sau doctrinară şi prin organizarea lor, ci şi prin cult, care are forme deosebite de la una la alta şi care poartă deci şi ele pecetea confesională.” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 57, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).”Cultul Bisericii Ortodoxe constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiţii. El este elementul cel mai reprezentativ şi definitoriu al unei religii sau confesiuni. în Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia şi viaţa ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului.” (Liturgica generală, Bucureşti 1981, pag. 58, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

 

Pr. prof. Grigorie T. Marcu: “în forma actuală, cultul Bisericii noastre s-a închegat spre sfârşitul sec. al XI-lea.” (Studii Teologice, 1971, nr. 1-2, pag. 59, Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii).

 

Biserica Ortodoxă este socotită ca Biserică a românilor. Iată ce zice un teolog ortodox: “Vrem să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu? Cine ne poate arăta mai bine calea care duce la El, decât Biserica strămoşească? De aproape două mii de ani ea a arătat moşilor şi strămoşilor noştri această cale...” (Telegraful Român 1983, nr. 29-30, pag. 2, pr. Vasile Mihoc, Mărturii biblice).

 

Tot un ierarh ortodox, mitropolitul Nicolae Bălan, scria: “Ortodoxia (Biserica Ortodoxă) nu este numai una dintre confesiunile creştine, ci este adevărata Biserică a lui Hristos, cu întreg depozitul doctrinei şi al mijloacelor de mântuire, ce i s-au încredinţat...” (prefaţa la Ortodoxia de Sergiu Bulgakoff, Sibiu, 1933, Tipografia Arhidiecezană).

La fel scrie şi Sergiu Bulgakoff: “Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ.” (Ortodoxia, pag. 1, Sibiu, 1933, Tipografia Arhidiecezană).

 

Fiecare cult creştin pretinde acest lucru. Care este adevărul?

 

Sergiu Bulgakoff, mai scrie: “Biserica universală nu este limitată la neamul omenesc; adunarea îngerilor face parte din ea deopotrivă.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, pag. 7)

 

După acesta părere ar însemna că îngerii sunt zidiţi pe apostolul Petru, căci Domnul Isus a spus: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” (Matei 16:18). Deci, Biserica a început cu Petru. Ce erau îngerii înainte de pogorârea Duhului Sfânt? Iar în Efeseni 3:10 scrie: “Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.”

 

Prof. Const C. Pavel, crede că: “Biserica e alcătuită din îngeri şi sfinţi.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 436, Opera mântuitoare...).

 

E o părere îndrăzneaţă, o călcare flagrantă a învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu care spune că El Şi-a curăţit Biserica. (Efes. 5:26). îngerii sunt curaţi.

 

Cine citeşte cele amintite mai sus, şi altele asemănătoare din învăţătura Bisericii Ortodoxe, şi le pune alături de Noul Testament îşi dă seama limpede cât este de mare abaterea de la învăţătura apostolilor.

 

însăşi noţiunea de Biserică este acoperită - aşa cum s-a spus mai sus - prin locaşurile zidite pentru slujbele cultului ortodox (şi alte culte).

 

Vorbind despre Biserică - Trupul lui Hristos, pr. Ghe. Răţulea scrie: “în perioada post-apostolică se adânceşte ideea că toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu după har şi fraţi în Hristos. Această concepţie centrală este un atribut căruia Ortodoxia i-a rămas şi-i rămâne statornic credincioasă.” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 48, Comuniunea cu Biserica).

 

Gândirea vechilor scriitori creştini despre Biserică, se deosebeşte mult faţă de gândirea Bisericii Ortodoxe de astăzi.

 

Clement Alexandrinul: “Eu nu numesc biserică locul, ci adunarea celor aleşi. Adunarea celor aleşi este un templu, pentru că primeşte în el măreaţa vrednicie a lui Dumnezeu. în Biserică este consacrată o fiinţă vrednică de mult preţ; este consacrată Celui Care e vrednic de totul.” (Stromata VII, 5, 29, 4).

 

Sf. Maxim Mărturisitorul înţelege prin cuvântul “biserică” nu numai totalitatea sufletelor credincioase, ci, şi că fiecare suflet în parte este o biserică. (Filocalia III, pag. 413).

 

Tertulian numeşte Biserica: “Plinătatea harului, ne având nici pată nici zbârcitură, curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.” (Despre proscrierea ereticilor, 20).

 

Tertulian: “Suntem un singur trup prin credinţa comună, prin unitatea disciplinei şi prin legătura speranţei. Mergem strânşi în grup şi adunaţi ca la luptă ca să asaltăm pe Dumnezeu cu rugăciuni. Acest atac este totuşi plăcut lui Dumnezeu... Ne adunăm laolaltă să ne reamintim de scrierile sfinte (învăţătura apostolilor), când vreo nevoie a timpurilor de faţă ne sileşte, aici să prevedem cele ce au să vină, căci înţelegem timpul de faţă după cele ce au fost prezise. Oricum ar fi, noi ne hrănim credinţa cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălţăm speranţa, prin ele ne întărim încrederea şi, întipărindu-ne în minte învăţăturile, ne întărim totodată credinţa. Totodată prin ele ne vin îndemnuri, mustrări şi corectări în Numele lui Dumnezeu. Şi judecăţile noastre au mare autoritate, fiindcă suntem încredinţaţi de prezenţa lui Dumnezeu printre noi... Prezidează oameni mai în vârstă, încercaţi, care şi-au dobândit cinstea aceasta nu cu plată, ci prin merite mărturisite, căci nici un lucru al lui Dumnezeu nu se câştigă cu bani... Numele de fraţi, pe care ni-l dăm îi înfurie (pe păgâni)... Fraţi se socotesc aceia care au recunoscut un singur Tată, pe Dumnezeu, care s-au adăpat de la un singur spirit, al sfinţeniei... Noi, care suntem un singur suflet şi o singură inimă, de ce ne-am teme să folosim lucrurile în comun? Toate sunt comune la noi, în afară de soţii...” (Apologeticul 39, 1 - 5, 8 - 9 şi 11).

 

Sf. Macarie: “Expresia Biserică se întrebuinţează atât la cei mulţi, cât şi la un singur suflet; căci tocmai sufletul adună în sine toate gândurile şi devine o biserică a lui Dumnezeu.” (Omilia XII, 15, pag. 76).

 

Sf Irineu o numeşte: “O singură casă”, “un singur suflet”, “o singură inimă”, “o singură gură în propovăduirea credinţei”. (Contra ereziilor, Migne P. G. t. VII, col. 552).

 

Fer. August in o numeşte: “O singură Biserică în care lucrează Sfântul Duh, aşa cum lucrează sufletul într-un trup.” (Migne, t. 38, col. 1231, Cuv. 267, 4).

 

Şi tot fer. Augustin mai zice: “Biserica este poporul credincioşilor răspândit pe întreg pământul”

 

Bellarmin, un teolog catolic, a completat această clară definiţie, încurcând-o: “Participarea la aceleaşi sacramente sub autoritatea păstorilor legitimi şi special cu cea a pontifului roman (papa, n.n.), vicarul lui Isus Hristos pe pământ...” (Ortodoxia, 1963 / decembrie, pag. 327).

 

Sf. Grigorie de Nyssa, scrie: “Căci întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou; în ea, după cuvântul proorocului, se creează cerul nou (Isaia 65:17), care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (1 Tim. 3:15); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipul Celui ce l-a zidit pe el; se iveşte altă fire a luminătorilor, despre care zice: «Voi sunteţi lumina lumii» (Mat. 5:14) şi, «in care străluciţi ca nişte lumini în lume» (Filipeni 2:15), şi stele multe, care răsar pe firmamentul credinţei. Şi aceasta nu e de mirare, că sunt mulţimi de stele în această lume nouă, nenumărate şi numite de Dumnezeu, ale căror nume, spune Făcătorul acestor stele - au fost scrise în ceruri - Luca 10:20.” (Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia 13, pag. 292).

 

Sf. Grigorie de Nyssa, vorbind despre Cortul întâlnirii din Vechiul Legământ, îl ia ca simbol al Bisericii (Comunitatea lui Hristos) şi al alcătuirii omului. El zice: “Dar puterea cuprinzătoare a făpturilor, în care locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, cortul de obşte al tuturor, care cuprinde în el toate, se numeşte cort în înţelesul cel mai propriu. însă e de trebuinţă ca să se potrivească cu numele şi vederea lui, în care dintre cele văzute ne ridica la contemplarea vreunui înţeles vrednic de Dumnezeu.

 

Deoarece marele apostol înţelege prin catapeteasma (perdeaua) cortului de jos trupul (Evrei 10:19 - 20), iar aceasta socotesc că o face din pricina felurimii lui... Bine ar fi ca, ţinând seama de tâlcuirea făcută de el unei părţi, să potrivim toată înţelegerea cortului tâlcuirii date de el acestei părţi...” (Părinţi şi scriitori bisericeşti, voi. 29, pag. 79, Viaţa lui Moise).

 

Deci nu-i vorba despre un locaş de zid în care se adună creştinii. Aşa ceva nu se întâlneşte pe paginile Noului Testament.

 

Bossuet, spune foarte limpede: “Biserica este Isus Hristos răspândit şi împărtăşit.”

 

Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte în mai multe locuri despre Templul lui Solomon, sau Cortul de pe Sinai, ca fiind simbolul Bisericii (comunităţii) vii a lui Hristos şi nicidecum simbolul unei clădiri. (Comentariu la Cântarea Cântărilor, Omilia VII, pag. 203).

 

Nu trebuie confundat Cortul întâlnirii, care era unul pentru tot poporul evreu, cu sinagogile de mai târziu. Acestea din urmă sunt mai degrabă un simbol al cultelor din creştinism.

 

Putem adăuga aici şi remarca teologului protestant Rudolph Sohne: “Două elemente şi-au dat concursul la instituţionalizarea Bisericii: sacramentul şi funcţia sacerdotală. Cina devine centrul mântuirii. Din Cină a comunităţii, cum era la început, ea devine un lucru împărţit de preoţi.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1 -2, pag. 89).

 

Emil Bruner, tot teolog protestant, scrie: “După Noul Testament, Biserica nu este o instituţie, ci o fraternitate în Duhul; ea este o comunitate de persoane şi nimic altceva. «Bisericile» istorice sunt realităţi foarte diferite de ecclesia Scripturii.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1- 2, pag. 89).

 

Biserica nu avea altă hrană decât învăţătura apostolilor. Prin această hrană trăia, creştea şi se bucura.

 

Comparativ, redăm ce spune un teolog ortodox, vorbind despre Biserică: “Noi, care facem parte din «Biserica Sfinţilor Părinţi» uităm prea adesea cuvântul cald şi ziditor ce cu dragoste şi cu credinţă neegalată ne-au lăsat şi ne-au tălmăcit «cuvintele vieţii de veci»...” (Mitropolia Ardealului, nr. 2, 1986, pag. 285).

 

Deci nu mai este vorba de Biserica Domnului Isus Hristos, la care au zidit sfinţii apostoli, ci de “Biserica Sfinţilor Părinţi”, care nu seamănă cu ceea ce a fost la început. Biserica Ortodoxă este “Biserica zidită de Sfinţii Părinţi.”

 

Dacă e să facem o asemănare, Biserica Ortodoxă este tot atât de biblică (nou-testamentală) cum limba română este latină: fondul este latin, dar în rest este o alcătuire nouă. Un latin (roman de demult), dacă ar învia şi ar asculta, nu ar înţelege prea mult din limba română de azi. Tot aşa, un creştin din primele trei secole, dacă ar învia şi ar fi adus într-o catedrală ortodoxă şi ar asista la o slujbă, sau la un botez de copii, sau la o înmormântare, etc. etc. ar rămâne încremenit. Faţă de învăţătura apostolilor, totul i s-ar părea străin, ca dintr-o altă lume.

 

“Credinţa ortodoxă creştină afirmă existenţa unei singure Biserici, cea Ortodoxă, cu o credinţă, o ierarhie şi cele Şapte Taine.” (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 354).

 

Iată ce spun reprezentanţii cultului ortodox, întruniţi la o conferinţă panortodoxă din luna nov. 1986, ţinută la Geneva: “...Numai Biserica Ortodoxă poate fi numită Biserică.” (Telegraful Român, nr. 1-2,1987, pag. 2, Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Ortodox).

 

Sf. Grigorie de Nyssa : “Cel ce priveşte spre Biserică (spre comunitatea vie) priveşte spre Hristos, Care Se zideşte pe Sine însuşi prin adăugirea celor ce se mântuiesc.” (Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, pag. 291).

 

Nu este vorba, deci, de o clădire de zid. Toate adunările creştine (bisericile) arătate în Noul Testament au avut - fiecare în parte - o legătură directă cu Domnul Isus, fiecare fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2:5). Nimic în Sfânta Scriptură nu ne arată că vreo biserică ar fi sub tutela alteia, sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor. Ele sunt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală, (comp. Faptele Ap. 15:36).

 

Cartea Faptele Apostolilor cuprinde anumite evenimente ale istoriei bisericilor apostolice, alese în aşa fel ca să poată furniza modele permanente. Orice abatere are urmări grele şi orice trezire, orice nou avânt, au avut ca rezultat întoarcerea la modelul şi principiile cuprinse în Sfintele Scripturi.

 

Biserica, în călătoria ei pe pământ, a avut şi are o singură călăuză sigură şi îndestulătoare: Sfânta Scriptură - Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care-i va ajunge până la răpirea ei în văzduh, la venirea Domnului Isus.

 

Ea (Biserica), în trecerea ei prin lume, nu devine niciodată o instituţie pământească. Ea este aici jos un martor şi o binecuvântare. însă lumea, care a răstignit pe Domnul Hristos, nu se schimbă, şi pentru că ucenicul este mulţumit să fie ca învăţătorul său, călătorii se îndeamnă unii pe alţii cu aceste cuvinte: “Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui. Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.” (Evrei 13:13 - 14).

 

încă un lucru: Biserica, fiind Trupul lui Hristos, aşa cum s-a spus mai sus, este una. Chiar dacă între credincioşi mai sunt unele păreri în anumite privinţe (datorită diferenţelor de vârstă duhovnicească “unii sunt copii”), Dumnezeu veghează ca să se ajungă la “unirea credinţei (a cunoştinţei), “la starea de om mare”, prin călăuzirea Duhului Sfânt şi prin slujitorii Săi, care au primit daruri duhovniceşti în vederea acestei slujbe. (vezi Efes. 4: 11-16; citeşte cu atenţie!).

 

Marc-Antonie, scrie: “Biserica este familia duhovnicească a celor ce-L iubesc pe Hristos şi-L urmează în toate zilele.”

 

Pr. I. Ionescu: “Biserica este apostolică prin moştenirea credinţei, a învăţăturii şi a harului de la apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt...” (pr. I. Ionescu, “Telegraful Român”, 1991, nr. 1-4, pag. 1).

 

Aşa stau lucrurile. Acesta-i adevărul. Tot ce nu se potriveşte cu învăţătura apostolilor, arătată în Noul Testament, şi se află în practica unor culte din creştinism, este neghina semănată de diavolul prin grâul de pe ogorul Evangheliei.

 

Să rămânem la ceea ce au spus apostolii, căci numai aşa putem fi mântuiţi. (Romani 16:17-18).

 

Petru Rezuş: “Noi suntem locaşuri pe măsura cuprinderii în dragoste a tuturor semenilor noştri, deci trebuie să încercăm fiecare dintre noi să devenim lăcaşuri cât mai încăpătoare. Pentru unitatea de viaţă şi de destin pentru comunitatea religioasă integrală, fără discriminări şi segregări, credincioşii din lumea întreagă trebuie să renunţe la individual şi singular... la deosebiri secundare şi inovaţii.” (Ortodoxia, nr. 3 - 4, 1963, pag. 318).

 

Petru Rezuş: “Creştinii pot deveni una, numai dacă se ridică până la unirea trinitară divină, care a fost redată de Domnul nostru Isus Hristos prin cuvintele: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie întru Noi.» (Ioan 17:21), şi: «Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine şi Eu întru voi.» (Ioan 17:23). (Ortodoxia, nr. 3-4, 1963, pag. 317).

 

Hristu Andruţos spune: “Totalitatea nevăzută a credincioşilor, care sunt uniţi cu Domnul şi sunt cunoscuţi numai de El, nu poate să se numească Biserică, în sensul propriu al cuvântului, fiindcă aceşti membri sfinţi sunt, în adevăr, uniţi cu Domnul, din punct de vedere interior, dar, cu certitudine, ei nu se recunosc unii pe alţii ca mădulare vii ale Lui, în timp ce Biserica, în sensul ei real, este unirea membrilor într-un tot organic şi recunoaşterea pozitivă a lor ca atare.” (Simbolica, pag. 71). Ce încurcătură!

 

Dacă cei sfinţi, cei uniţi cu Domnul în interior, nu sunt numiţi Biserică (mădulare ale Bisericii), atunci care este condiţia de a face parte din Biserică? Numai participarea la viaţa unui cult existent?

 

În primul rând, ce se înţelege prin termenul “Biserică” după Noul Testament? Ce vrea să ne înveţe pe noi Domnul Isus despre Biserică?

 

În al doilea rând, cuvântul Biserică nici nu se află scris în originalul grec, ci Ecclesia, care are o semnificaţie deosebită: “chemată afară din lume”.

 

Luther spune: “Cred că în această comunitate sau creştinătate toate lucrurile sunt comune şi că bunurile fiecăruia aparţin celuilalt şi că, prin urmare, toate rugăciunile şi faptele bune ale comunităţii întregi trebuie să mă ajute, pe mine şi pe fiecare credincios, în viaţă şi în moarte şi că prin urmare fiecare poartă sarcina celuilalt, cum zice sfântul Pavel.” (Citat din Bartmann, Precis de Theologie dogmatique, pag. 217, Paris, 1938).

 

Petru Rezuş: “Întorcându-ne mai aproape de izvor (de ce nu chiar la izvor?) Învăţătura ecleziastică (despre Biserică) iese într-o lumină mai puternică în epoca primară creştină atunci când acest aşezământ era mai apropiat de Întemeietorul Său... Epoca primară a Bisericii este mai apropiată de noua accepţie a Bisericii în planul lui Dumnezeu şi poate constitui, într-un mod relativ, un “corector” pentru stabilirea învăţăturii celei adevărate.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 325, Biserica în Planul lui Dumnezeu).

 

Iată deci, că Biserica în decursul veacurilor, prin depărtarea de izvor s-a depărtat de şi de adevăr. întoarcerea la izvor înseamnă întoarcerea la adevăr deci întoarcerea la unitate.

 

Petru Rezuş: “...Biserica a fost înzestrată de Domnul nostru Isus Hristos cu infailibilitate, adică ea nu poate greşi... Ceea ce învaţă sau săvârşeşte ea este expresia voinţei lui Dumnezeu... Infailibilitatea este prezentă şi însoţeşte Biserica nu numai în sinoade ecumenice, cum greşit se susţine, ci zilnic, permanent...” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 321, Biserica în Planul lui Dumnezeu).

 

Dacă este aşa, atunci cum se explică faptul că în anii din urmă Biserica Ortodoxă a schimbat în cântarea “Preasfântă născătoare...” cuvântul “mântuieşte-ne” cu “miluieşte-ne”, care ani şi ani s-a cântat cu “mântuieşte-ne”? Şi altele, după cum arată istoria şi sinoadele. Ce hotărau unele sinoade, altele desfiinţau s. a. m. d. Cum rămâne deci cu infailibilitatea? Poţi fi de acord cu toate cele adăugate de Biserica Catolică şi cea Ortodoxă?

 

Sf. Irineu, scrie: “într-adevăr, Biserica, deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa... păstrează cu grijă această propovăduire şi credinţă şi, aşa ca şi cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în acelaşi fel, într-un suflet şi într-o inimă, şi le propovăduieşte, le învaţă şi le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură.” (Contra ereziilor, 1, 10. 1 - 2. 47).

 

Cultul ortodox, deşi zice că Biserica este întemeiată de Domnul Isus Hristos, are totuşi o învăţătură care nu se potriveşte cu cele scrise în Noul Testament despre Biserică. Mântuitorul Hristos a spus apostolilor: “Voi zidi Biserica Mea...” (Mat. 16:18), adică la viitor faţă de timpul când spusese aceste cuvinte. în Dogmatica ortodoxă se arată că Biserica cuprinde în sine pe toţi drepţii din toate timpurile, chiar şi îngerii din cer fac parte din ea. Iată câteva citate:

“...O Biserică în înţeles larg a existat şi în Vechiul Testament” (vezi învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, 1952, Edit. Centrului Mitropol. al Craiovei, 134).

 

“Îngerii fac parte din Biserica triumfătoare, pe care o slujesc” (vezi Teologie şi Simbolică, vol. II, pag. 766, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958).

 

“După Sfinţii Părinţi, o Biserică primordială a existat în Paradis...” (Teologie şi Simbolică, vol. II, pag. 773, Edit. Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958).

 

Deci, Domnul Isus, după învăţătura ortodoxă, zideşte Biserica pe ceea ce era început demult. în felul acesta, El nu mai este Piatra de temelie, cum este scris în Matei 21:42 şi în Efes. 2:20 -22, şi despre care sf. ap. Pavel scrie limpede: “După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este ISUS HRISTOS.” (1 Cor. 3:10 - 11).

 

Temelia Bisericii este Hristos, care S-a jertfit pentru ea (Efeseni 5:25), şi care este Trupul Lui (1 Cor. 12:12 - 13).

 

După Dogmatica ortodoxă, Biserica (cea ortodoxă) nu poate greşi. Este infailibilă, (vezi Teologia Dogmatică, Edit. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1991, pag. 304).

 

Dar oare ce înseamnă modificarea cântării despre Maica Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.” Aşa s-a cântat până în zilele noastre şi după cum se întâlneşte în toate cărţile bisericeşti vechi. Astăzi însă, Biserica Ortodoxă a constatat că e o greşeală cuvântul: “mântuieşte-ne pe noi” şi l-a schimbat cu: “miluieşte-ne pe noi”.

 

O altă îndreptare, pe care caută s-o facă Biserica Ortodoxă, este cea arătată de un ierarh, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. El zice: “Ce înseamnă Biserică de stat? Că nu poţi să te desparţi de stat. Statul avea controlul asupra Bisericii... Această legătură cu statul venea din perioada Bizanţului, când statul şi Biserica erau una, când împăratul Bizanţului era şeful Bisericii... În timpul acesta, am avut dispute, am discutat şi am ajuns la concluzia că s-a terminat: ce a fost până la revoluţie, a fost una, acum nu mai putem reînvia nici măcar ce a fost înainte de 1944, nu ne mai putem întoarce la ceea ce a fost...” (Ziarul “România Liberă” nr. 609, din 14 martie 1992, pag. 5, art. “Lumea creştină”, convorbire cu î. P. Nicolae Corneanu).

 

“Bisericile Ortodoxe sunt organizate pe criterii naţionale. O Biserică Ortodoxă se organizează în cadrul unui stat şi structura statului devine şi structura Bisericii... Biserica a menţinut conştiinţa naţională a poporului român.” (Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Despre Bisericile Ortodoxe, ziarul “România Liberă” din 15 iulie 1991, pag. 5).

 

“Săliştenii (enoriaşii) s-au hrănit sufleteşte din biserică. Au căutat în credinţă şi biserică legea românească şi limbă românească. Ei au găsit libertatea sufletului de a trăi în forme româneşti. Biserica Ortodoxă a avut o funcţie primordială naţională..” (Ziarul “Tribuna”, Sibiu, 8 aprilie 1998, pag. V).

 

Despre Biserică, învăţătura Cultului Ortodox spune. “Nu numai drepţii ci şi păcătoşii fac parte din Biserică; dar păcătoşii sunt membri sau mădulare bolnave ale Bisericii... Nu mai fac parte din Biserică ereticii şi schismaticii, pentru că, deşi au fost botezaţi, ei s-au rupt de Biserică (de Biserica Ortodoxă, n. n.) prin credinţele lor rătăcite, prin învăţături deşarte şi prin neascultare de cârmuirea Bisericii (Biserica Ortodoxă, n. n.)...

 

“Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească, adică episcopii, preoţii şi diaconii... Credincioşii nesfinţiţi pentru vreo treaptă bisericească sunt numiţi laici sau mireni... Mirenii se mai numesc: turmă cuvântătoare...”

 

Cu toate cele arătate mai sus, şi altele, pr. asistent Alexandru -. Stan, dă verdictul: “Adevărul revelat deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, care îl şi trăieşte deplin.” (Ortodoxia, nr. 2, 1984, pag. 153, Teză de doctorat: Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine).

 

“Biserica cea adevărată este Biserica Ortodoxă, pentru că ea singură este drept-credincioasă, adică ea a re credinţa cea dreaptă, ea singură păstrează neschimbate şi fără nici o abatere învăţătura şi rânduielile Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, aşa cum le-au predat sfinţii apostoli... Biserica nu poate să greşească...” (vezi îndrumător Bisericesc, 1989, pag. 133 - 135, Sibiu, Tiparul tipografiei eparhiale).

 

Cum se face că susţinătorii şi învăţătorii ortodoxiei nu se pun de acord ca să ajungă la unitate de vederi cu învăţătura? Privitor la cele din: Rom. 15:17 -18; F. Ap. 2:42; Apoc. 22:18 -19, iată ce scrie pr. prof. I. G. Coman: “Unele elemente de doctrină s-au fixat mai târziu, prin controverse, după ce Părinţii îşi scriseseră operele... Doctrina (învăţătura) dă mereu lujeri noi...” (Patrologia, voi. 1, pag. 36, Bucureşti 1984).

 

Împotriva acestei păreri, sf. Grigorie Teologul zice că a “păstrat neschimbată şi fără acomodări la împrejurările vremii învăţătura pe care a primit-o din Sfânta Scriptură şi de-a înaintaşi - Sfinţii Părinţi.” (Cuvântarea 33, 15, Patrologia vol. 1, pag. 36).

 

Să fim serioşi şi sinceri în faţa adevărului, căci numai cine crede adevărul şi-l împlineşte, este mântuit.

 

Biserica Ortodoxă spune că păstrează fără nici o abatere învăţătura şi rânduielile Mântuitorului Hristos.

 

Un prelat ortodox, Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului scrie: “Ortodoxia e de la Hristos şi de la apostoli. Noi n-am apărut nici la 1054 precum catolicii, nici în sec. al XVII lea precum protestanţii, nici în secolele XVII - XVII - precum uniţii, nici în sec. al XIX-lea şi al XX-lea precum cultele neoprotestante şi sectele...”

 

“Suntem un popor care s-a născut creştin.” (Emilian Birdaş, episcop de Alba Iulia, Cuvânt înainte la Noul Testament tipărit la 1648 de către Simion Ştefan, şi retipărit în anul 1988 la Sibiu).

 

Nimeni nu se naşte creştin, dar există o mentalitate (evident greşită), ca cea a lui Dimitrie Cantemir care dă slavă lui Dumnezeu mai întâi pentru faptul că i-a fost dat să se nască creştin, iar în al doilea rând pentru că a fost “nu al altei Biserici, ci al celei a Răsăritului urmaş.” (Opere complete, voi. 1, pag. 109, Bucureşti, 1974).

 

Pentru cunoaşterea şi înţelegerea adevărului istoric, deschideţi Noul Testament şi citiţi. Unde găsiţi în Noul Testament al Domnului nostru Isus Hristos, învăţătura despre cultul icoanelor, despre cultul morţilor (parastase şi pomeni), despre cultul Maicii Domnului, despre liturghie, despre cultul sfinţilor, despre ierarhie şi odăjdiile (veşmintele) ierarhilor etc. etc.? Domnul Isus şi apostolii, au spus ceva despre toate acestea şi altele ca acestea?

 

Tot Antonie Plămădeală zice: “Biserica-locaş e şi partener şi instrument în dialogul credinciosului cu Dumnezeu... O biserică trebuie să fie ziua şi noaptea, când e folosită şi când nu e folosită, o mărturie constantă a slavei lui Dumnezeu şi un cult, o închinare prin ea însăşi...” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1991, pag. 63-66).

 

Ocupându-se de clădirea de piatră, omul a uitat de Biserica cea vie, pe care însuşi Domnul Isus a zidit-o.

 

“Judece oricine: Unde e adevărul? Adevărul nu poate fi decât acolo unde a rămas statornic. Adevărul nu poate fi acolo unde s-a schimbat după mintea oamenilor, mânaţi de mândrie şi, de fapt, aflaţi sub păcat. El nu poate fi acolo unde unii au acomodat Sfânta Scriptură după interesele oamenilor.” (Articol apărut în “Telegraful Român”, Sibiu, 1 mai 1994, nr. 17 -18, pag. 2.)

 

Cu privire la viaţa practică a ortodocşilor, iată un document publicat în ziarul Tribuna din 27 aprilie 1994, pag. 2, intitulat: “La Ocna Sibiului - Balul Sfintelor Paşti. I Duminică 1 mai, ora 20, la Casa de cultură a oraşului Ocna Sibiului, va avea loc tradiţionalul Bal al Sfintelor Paşti. îşi dă concursul una din cele mai populare formaţii din judeţul nostru, HERODOX din care nu vor lipsi Donald şi Neluţa Zugrav. Sunt invitaţi şi tineri din alte localităţi.”

Spre dimineaţă, s-a încins o bătaie, tăindu-se cu cuţitele mai mulţi tineri.

 

Aşa o fi ortodoxia care vine de la Hristos?

 

Vrem să ne înşelăm singuri?

Pr. prof. dr. Ene Branişte: “Esenţa Ortodoxiei se experimentează şi se trăieşte prin participarea la formele, tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult (botezul copiilor, cununiile - taine ale căsătoriei -, spovedania şi împărtăşania, cultul morţilor, marile sărbători creştine: Pastile, Crăciunul, Bobotează, Rusaliile ş. a). ... Ortodoxia se caracterizează înainte de toate şi se defineşte prin cultul ei.” (Liturgica Generală, pag. 99, Bucureşti, 1985).

 

“...Prin Ortodoxie, noi românii înţelegem minunatele colinde care vestesc Naşterea Mântuitorului, datinile şi obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi la botezuri, cununii sau înmormântări, troiţele de la răscrucea de drumuri, crucile de lemn din satele în care ne-am născut şi în care se odihnesc înaintaşii noştri, slujbele noastre bisericeşti, începând cu Sfânta Liturghie, care reactualizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului, dar şi sunetul duios al clopotelor care ne cheamă la biserică, unde împreună să aducem rugăciunile de mulţumire Părintelui Ceresc pentru tot ce a dăruit neamului nostru în curgerea vremii. Deci, pentru noi românii, Ortodoxia nu este altceva decât credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri, este trecutul de lupte şi de jertfe al poporului, (pr. prof. Mircea Păcurariu, în ziarul Tribuna, Sibiu, 4 martie, 1990, pag. 2, art. Duminica Ortodoxiei).

 

“Ortodoxia şi iubirea de neam sunt două noţiuni, care izvorăsc una din alta şi se întregesc într-o armonioasă conlucrare. Un ortodox adevărat trebuie să fie român bun, după cum un român adevărat nu poate fi decât ortodox. (Lazăr Triteanu, Rev. Teologică din Sibiu, 1922, nr. 9, pag. 224).

 

Cum se înţeleg atunci cuvintele sf. ap. Pavel, spuse prin Duhul Sfânt? “Şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob nici slobod, ci Hristos este totul în toţi.” (Colos. 3:10-11).

 

Da, în Hristos, toate zidurile despărţitoare dintre făpturi, cad.

“...Biserica (locaşul de închinare) este “tron al dumnezeieştii slave”, “chip al împărăţiei Cerurilor”, dar, într-un fel, chiar locuirea oamenilor cu Dumnezeu, anticiparea bunătăţilor viitoare.” (arhim. Casian Crăciun, “De ce îmbracă episcopul cămaşă albă”, art. publicat în “Telegraful Român” nr. 35 -38/1989, pag. 4).

 

“Împărţirea imperiului roman în ramura apuseană şi ramura răsăriteană, l-a determinat pe Cezarul de răsărit să-şi smulgă supuşii de sub autoritatea Romei. Aşa s-a ajuns la despărţirea bisericii oficiale: Ramura de apus (catolică) şi Ramura de răsărit (ortodoxă), latină (de limbă latină) cea din apus şi greacă (de limbă greacă) cea de răsărit.

 

Biserica Ortodoxă născută din motive politico-administrative, n-a fost nici odată o mişcare militantă de mase. Ortodoxia a păstrat mai mult un caracter de identitate colectivă, decât unul de spiritualitate biblică sau de convingeri personale. Pe preotul ortodox nu-l interesează viaţa oamenilor din parohia lui decât în vederea împlinirii datoriilor faţă de rânduiala bisericii şi să nu treacă la altă religie. Nu-l interesează viaţa morală a enoriaşilor din parohia lui.”

 

“Împăraţii doreau să aibă un stat puternic şi unitar, indiferent de părerile religioase. Aceasta nu se putea decât atunci când luptele religioase se linişteau. De aceea ei publicau edicte şi legi în care fixau ce trebuie să creadă şi cum trebuie să creadă supuşii, lată câteva exemple:

 

Împăratul Teodosie cel Mare (379 - 395), fixează în numele său personal, şi nu al bisericii, Codexul adevărurilor de credinţă (Codex Theodosianus) obligatoriu pentru supuşii săi, arătând prin aceasta că biserica şi opiniile religioase ale supuşilor le consideră de competenţa sa.

 

Împăratul Zenon (474 - 491), pentru a linişti tulburarea provocată de diferite curente potrivnice ce se născuseră în urma sinodului al V-lea ecumenic, publică în anul 482, Henoticonul (Edict de unire).

 

Împăratul Iustinian (527 - 565) a avut ca formulă a politicii sale: “Un stat, o lege, o biserică”. In tot timpul domniei sale el a fost stăpânul bisericii, considerând ca drept al său să definească dogme pentru supuşii săi. Orice dispută era lămurită printr-un decret imperial, care era apoi trimis patriarhilor spre însuşire, după care devenea obligatoriu. El îşi luase dreptul de a numi şi destitui episcopi, de a convoca şi de a conduce sinoadele.” (Magist. Lucian -. Gafton, Studii teologice, pag. 454).

 

“Biblia «Cornilescu» este tipică pentru fenomenul bibliolatriei, ale cărui consecinţe sunt ruperea credinciosului de Biserica naţională, de tainele şi de predaniile ei... Protestanţii şi neoprotestanţii români abia numără câteva sute de mii de suflete, în vreme ce Biserica Ortodoxă - biserică cu adevărat naţională - întruneşte vreo 16 milioane de enoriaşi...” (Fesenişti şi protestanţi în săptămânalul “Cuvântul”, Bucureşti, 1991, an. II, nr. 17, pag. 6).

 

Mitropolitul Nicolae Bălan scria în rev. “Oastea Domnului” din 7 iulie 1935, pag. 1: “Biserica ne naşte pe noi. Nu noi “facem” Biserica, ci Biserica ne naşte pe noi... De aceea creştinii sunt cu adevărat fiii Bisericii...”

 

Billy Graham: “Fiecare creştin ar trebui să-şi aleagă biserica din care să facă parte, pe baza convingerii că în structura ei particulară va găsi cele mai bune ocazii pentru creşterea spirituală, cele mai mari satisfacţii pentru nevoile lui omeneşti şi cea mai mare şansă de a fi folositor celor din jurul lui.” (“Buletinul Cultului Penticostal, nr. 3, 1989, pag. 9)

Se poate aşa ceva în Trupul lui Hristos? Să privim lucrurile de sus în jos, de la Dumnezeu spre oameni, de la Cuvântul Lui (Noul Testament) spre cultele din creştinism.

 

“Dumnezeu n-are alt locaş, nici altă casă mai dragă decât trupul omului (“decât pe om” în orig.). (Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Ed. V. Grecu, pag. 195).

 

Sf. Vasile cel Mare: “Scopul meu este unul singur: să ajut în toate chipurile la zidirea Bisericii.” (Omilia 7, 6, la Hexaemeron).

 

Unul din marii învăţători creştini din prima jumătate a sec al V-lea, Atanasie cel Mare, scria limpede despre Biserică: “Să vedem însă pe lângă acestea şi predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o apostolii şi au păzit-o părinţii. Pe ea s-a întemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin.” (Scrieri, Epistola întâi către Serapion, 28. Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1988, în colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”).

 

“Una din cauzele profunde ale bolii de care suferă Biserica este clericalismul, adică distincţia între laici şi clerici... negarea însăşi a principiului biblic al preoţiei tuturor credincioşilor.

 

Iată câteva contradicţii între sistemul clerical şi preoţia universală:

1. El (sistemul clerical) aşează un om deasupra celorlalţi din Biserică,

2. el (sistemul clerical) permite unui om şi darurilor sale să domine,

3. el (sistemul clerical) restrânge libera exercitare a darurilor în Biserică,

4. el (sistemul clerical) dă naştere la o castă sacerdotală singură autorizată să oficieze în Biserică,

5. el (sistemul clerical) sugerează creştinilor ideea că profesionalii pot face toată lucrarea lui Dumnezeu şi că o fac mai bine,

6. el (sistemul clerical) face pe creştini dependenţi în mod continuu de conducătorii profesionali,

7. el (sistemul clerical) adună oamenii în jurul unui om, în loc să-i adune în jurul Numelui Domnului Isus,

8. el (sistemul clerical) favorizează o interpretare unilaterală a Scripturii (pastorul difuzând mai ales pe a lui),

9. el (sistemul clerical) limitează libertatea personală a membrului clerului, obligându-l să placă celor ce-l plătesc.

 

Am văzut că sacerdoţiul universal nu constă în negarea slujirilor deosebite, de exemplu a celei de păstor, sau într-o altă înţelegere a locului şi funcţionării tuturor membrilor Bisericii.

 

Însăşi ideea de “laic” opus lui “nelaic” falsifică toată perspectiva biblică. De aceea am face bine să eliminăm cuvântul “laic” din vocabularul nostru, care evocă în mod automat, prin opoziţie, pe acela de cleric, de profesional, de specialist care a primit hirotonisirea. În Noul Testament, păstorul este un laic şi toţi membrii Bisericii sunt, ca şi el, nişte slujitori.

 

Rădăcina răului este structura Bisericii pe două nivele: laici şi clerici.” (A Kuen, Slujiri în Biserică, pag. 236).

 

Sf. Ioan Gură de Aur. “Nimic nu este care să dezbine biserica mai mult, ca iubirea de stăpânire.” (Comentariu la Efeseni, Omilia XI, pag. 115).

 

Biserica lui Hristos a suferit nu numai prin violenţa persecuţiilor şi a amăgirii pentru puterea vremelnică, ci şi prin atacurile învăţăturilor greşite. Din sec. al III-lea şi până în sec. al V-lea, s-au văzut afirmându-se patru forme de erezii, de un caracter atât de fundamental încât roadele lor se mai fac simţite şi astăzi în Biserică şi în lume:

 

1. Maniheismul, doctrină care atribuie lucrurile văzute, materiale, lucrării unei puteri rele şi întunecate, nelăsând adevăratului Dumnezeu decât ce este spiritual. Din aceste vederi rătăcite, izvorăsc pe de o parte excesele ascetismului, care tratează trupul ca fiind cu desăvârşire rău; pe de altă parte multe practici şi învăţături false încurajate de principiul fals că trupul trebuie considerat numai ca având atribuţii pur animalice, au intenţia de a pierde din vedere originea total dumnezeiasca a omului şi prin aceasta de a nu exista posibilitatea de răscumpărare a omului, şi restabilirea după chipul Fiului lui Dumnezeu.

 

2. Arianismul, doctrină care neagă dumnezeirea Domnului Isus Hristos şi pune o distanţă nemărginită între Dumnezeu şi

om. El ne împiedică de a cunoaşte pe acest Dumnezeu ca Mântuitorul nostru.

 

3. Pelagianismul, doctrină care neagă învăţătura Sfintei Scripturi că omenirea ia parte la căderea lui Adam... şi învaţă că orice om născut în această lume este din naştere fără păcat. Această învăţătură slăbeşte în om noţiunea că are nevoie de un Mântuitor.

 

4. Sacerdoţiul (ierarhia preoţească), învaţă că numai singură biserica poate transmite mântuirea prin intermediul tainelor bisericeşti date de către preoţi... Ori, nimic nu este mai lămurit şi mai des învăţat de către Domnul şi apostolii Săi decât că mântuirea păcătosului este dată în mod gratuit prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în moartea Sa ispăşitoare şi în învierea Sa. O biserică sau o grupare care pretinde că deţine monopolul asupra mântuirii, oameni care îşi arogă dreptul de a introduce suflete în împărăţia lui Dumnezeu, sau să excludă pe unii din împărăţie, taine bisericeşti sau ritualuri considerate ca indispensabile pentru mântuire, toate acestea constituie o tiranie, sursă de suferinţă nemaiauzită pentru omenire, care întunecă şi acoperă calea şi astfel sufletul nu poate ajunge la mântuirea dată de Domnul Isus Hristos, pentru toţi cei ce cred în El. (Drumul Bisericii pag. 33-35).

 

Abaterea de la adevărul Noului Testament despre Biserică (Trupul lui Hristos), este atât de mare încât nu mai seamănă deloc cu cele scrise.

 

Iată câteva documente din istorie, redate de Viktor Lazarev în lucrarea lui: Istoria picturii bizantine, vol. I, pag. 48-49, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1980: “Urmaşul Domnului Isus, creştinul adevărat, văzând în lumea creştină toate abaterile de la Cuvântul scris al Noului Legământ, nu poate sta nepăsător. El ştie că datoria lui este să cunoască adevărul şi să-l mărturisească: «Este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea.» (Mica 3:1). Îşi aduce aminte iarăşi că scrie: «încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează de învăţăturile înţelepte.» (Prov. 19:27). Ştiind acestea el vrea să asculte de ce este scris. (1 Cor. 4:6; 2 Petru: 1:19).

 

Octavian Paler. “...în absenţa unor adevăruri întregi, istoria începe să fie devorată de mitologie, iar mitologia e încă şi mai greu de combătut ca o minciună.” (Cine a minţit?, articol publicat în “România Liberă” din 5 sept. 1990, pag. 1).

 

Un istoric scria: “Istoria nu e de vânzare.” Cine vrea să facă târg cu istoria, va fi zdrobit de puterea adevărului.

 

Biserica - Trupul lui Hristos - Adunarea Dumnezeului Celui Viu, este alcătuită din oameni mântuiţi, adică născuţi din nou prin credinţa în Domnul Isus Cel Jertfit, deci lucrare neomenească. Nu Biserica (fie ea şi cea Ortodoxă cu toţi preoţii săi care îşi arogă asemenea har) mântuieşte sau ne naşte din nou, ci Biserica este alcătuită din oameni născuţi din nou, aşa cum am arătat mai sus. Sf. ap. Pavel cu glas de foc, arată că prin har suntem mântuiţi, prin credinţă. (Efes. 2:5 - 9).

 

Marcu Ascetul scrie: “Domnul vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că înfierea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: «După ce veţi face tot ce vi s-a poruncit să ziceţi: “Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”» (Luca 17:10). Deci mântuirea nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului...” (Filocalia, I, 251).

 

Fer. Augustin: “Mântuirea este numai lucrarea harului.” (Studii teologice, nr. 5 - 6, 1956, pag. 345).

 

Mag. Ştefan Alexa, vorbind despre convingerile lui Augustin în legătură cu harul mântuirii, scrie: “Fer. Augustin afirmă cu atâta vigoare necesitatea harului, încât ajunge către sfârşitul vieţii sale să lege mântuirea numai de har şi nu de lucrarea omului.” (Studii teologice, nr. 5-6,1956).

 

Sf. Ioan Gură de Aur n-a înţeles deplin învăţătura despre har: “Harul o singură dată este har... De altminteri dacă ar trebui ca pururea să fim mântuiţi prin har, nici odată n-am mai fi buni.” (Comentariu la Evrei, Omilia IX, pag. 151).

 

Sf. Ioan Gură de Aur. “Ce vom face, deci, ca să ne mântuim? Să începem a face fapte bune, până când avem timp. Să împărţim virtuţile noastre, precum cultivatorii de pământ împart munca câmpului. În luna aceasta să stăpânim bârfi rea, batjocura, mânia nedreaptă şi să ne punem nouă înşine lege, zicând: «Astăzi, vom face cutare faptă bună.» În luna cealaltă să învăţăm a nu fi răzbunători..,” (Coment. la Evrei, Omilia XXIV, pag. 292).

 

Sf. Ioan Gură de Aur: “Ceea ce eu voiesc, este ca prin milostenie voi înşivă să aveţi mângâiere pentru iertarea păcatelor, iar cel ce nu dă cu această intenţie, nu va avea mângâiere.

 

Dânşii (filipenii) prin stăruinţă neclintită în faptele cele bune, au atras asupra lor harul lui Dumnezeu.” (Comentariu la Ep. către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 12-15).

 

Ca şi cum pomul sălbatic ar putea face ceva pentru a determina grădinarul să-l altoiască.

 

Cu privire la Biserică şi la viaţa creştinilor, se pot cerceta şi lucrările următoare:

Dr. prof. Ioan Bunea, “Distracţiile în lumina moralei creştine”, Mitropolia Ardealului, nr. 1- 2 /1957, pag. 67-75.

Pr. mag. Filaret Costea, “Studii Teologice”, 1963, Sensul bucuriei în viaţa creştină, pag. 30- 52.

“Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1957, pag. 326 - 342.

“Îndrumătorul Creştin”, nr. 1-2, pag. 10-13.

“Ortodoxia”, nr. 3 /1982, pag. 336-431.

“Mitropolia Ardealului”, nr. 5 / 1989, pag. 74 -76.

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate