Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Cartea Pasi

Cultul Creştin Baptist din România in perioada comunista

 

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să consemneze evenimentele principale ale istoriei recente a Cultului Creştin Baptist din România în perioada comunistă (1948-1989). Perioada aceasta a mai fost tratată recent, în câteva lucrări de către autorii Ioan Bunaciu, Alexa Popovici, Otniel- Laurean Vereş şi Daniel Mitrofan,[1] din diferite perspective, fără însă a pune la dispoziţia cititorului prea multe din documentele care au stat la baza acestor publicaţii. Lucrarea de faţă, cu siguranţă suprapusă în unele domenii cu celelalte lucrări existente, contribuie la istoria baptistă scrisă până acum prin aprofundarea unor aspecte neglijate de către ceilalţi autori şi prezentarea unei bogate documentaţii, fie în fotocopie, fie în transcriere, care, pe deoparte să justifice afirmaţiile făcute şi, pe de altă parte, să ilustreze şi să dea cititorului ocazia de a interpreta singur documentele, de a revizui concluziile din cadrul lucrării. Autorul îşi mai propune să elucideze unele aspecte ale colaborării liderilor baptişti cu regimul comunist şi să descrie modul în care conducerea Uniunii Baptiste a fost sedusă de către regimul ateu. Întocmirea acestei lucrări de istorie baptistă urmează modelele trasate în domeniul istoriei creştinismului de către istoricii Hans Hillerbrand şi Jean Comby. Este povestirea istoriei cu ajutorul surselor contemporane evenimentelor. Astfel cititorul va avea ocazia să experimenteze nemijlocit evenimentele prezentate. De asemenea, această lucrare va pune la dispoziţia cititorului o secţiune generoasă cu anexe, în care sunt prezentate pe larg documente necesare pentru o înţelegere cât mai deplină a evenimentelor şi personajelor descrise în corpul tezei. Este recomandat ca atunci când se indică o anexă, să se citească aceasta în întregime, înainte de a se trece cu lectura principală mai departe. Unicitatea acestei lucrări constă în descrierea cronologică a evenimentelor, susţinute apoi cu prezentarea în anexe a documentelor tematice. Avantajul abordării cronologice constă în crearea unei structuri pe care se pot adăuga ulterior alte detalii, iar conştienţa succesiunii evenimentelor asigură o mai bună interpretare a documentelor. O altă contribuţie, mai minoră dar importantă, este ultima secţiune, care descrie succint viaţa pitorească a bisericii baptiste de la ţară, viaţă care suferă transformări drastice acum în vremurile de libertate. Este consemnarea, mai mult în imagini, a ceea ce a fost biserica baptistă, în modestia ei dar şi în frumuseţea aceea de neînlocuit.

 

Desigur că nu este posibilă tratarea exhaustivă a unei perioade de 55 ani într-o lucrare de dimensiunea aceasta. Datorită accesului încă restricţionat la documentele istoriei baptiste, atât din cadrul arhivei Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România cât şi din cadrul arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, este posibilă, necesară şi recomandată aprofundarea continuă a subiectului şi evaluarea viitoare a istoriei baptiste. Tratarea situaţiei istorice generale, va fi doar un fundal pentru punctul central al lucrării: fenomenul colaborării liderilor baptişti cu regimul opresiv comunist.

 

CAPITOLUL 1

CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC

1.1 Situaţia României pe timpul celui de al doilea război mondial

 

Odată cu schimbările geopolitice determinate de contextul celui de Al II-lea Război Mondial şi situaţia Cultului Creştin Baptist s-a schimbat în mod radical. Protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică), din 23 august 1939, a hotărât împărţirea între Uniunea Sovietică şi Germania a teritoriului Poloniei, iar Germania a recunoscut dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în Basarabia şi Statele Baltice, precum şi în sud-estul Europei unde aceasta nu avea un interes deosebit.

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image3.jpeg

Molotov la masă, Ribbentrop în spatele acestuia (Foto Wikipedia)


În septembrie 1939 izbucneşte cel de al II-lea Război Mondial (1 sept.) când trupele Germaniei şi Uniunii Sovietice (17 sept.) invadează vestul şi respectiv estul Poloniei. Ambele puteri au început mişcarea de expansiune, România fiind prinsă la mijloc. În ciuda intervenţiilor şi solicitării ajutorului pe mai multe planuri (în special cel al Marii Britanii) România rămâne izolată, singură în faţa a două opţiuni: ori să fie cotropită de Rusia, ori să se alieze cu Germania - care a oferit oarecare garanţii de integritate teritorială şi independenţă. „La sfârşitul lui Septembrie 1939, poziţia internaţională a României era mai nesigură ca niciodată. Nu numai că îi era frică de un atac al Germaniei şi Ungariei, dar, de asemenea, din 17 Septembrie, de un atac al Rusiei."
[2] În această situaţie, neştiind de protocolul secret dintre Germania şi Rusia, pe data de 29 mai 1940 România alege să se alieze cu Germania[3] pentru a evita dominaţia rusă. Însă această cochetare cu Germania nu era împărtăşită de toată clasa politică din România. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc a militat mult pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României. El este foarte critic cu privire la această relaţie care ne-a costat (precum se va vedea mai jos) o treime din teritoriul ţării şi ar fi preferat mai degrabă o alianţă cu Anglia. Este instructivă consultarea Anexei Iuliu Maniu (p.200) care conţine un fragment dintr-o notă cu privire la discuţiile sale cu principele Karl Anton de Rohan. În vara anului 1940 (26-27 iunie şi zilele ce au urmat), sub ultimatum din partea Rusiei, România, aflându-se într-o situaţie critică (datorită lipsei ajutorului politic sau armat din partea prietenilor săi politici din vest) cedează teritoriile nordului Bucovinei şi Basarabiei Uniunii Sovietice, care şi le anexează. Ce s-a întâmplat cu creştinii români din zona Bucovinei şi Basarabiei, sub cotropirea bolşevică este greu de descris. Poate cuvintele sărace ale fratelui N. Lupu, delegatul baptiştilor, dintr-un memoriu adresat Mareşalului Antonescu, pot să surprindă ceva agonia şi durerea lor. „La răpirea Basarabiei, bisericile atât ale cultului ortodox-creştin, cât şi catolic, protestant şi baptist, au fost transformate de barbarii şi nelegiuiţii în staule de vite, hambare de grâne, cluburi de petrecere, profanându-se astfel credinţa noastră în Cel Atotputernic şi Mântuitorul nostru."[4] În această situaţie, peste 100,000 de etnici români au fost deportaţi de către ruşi în ţinuturile Siberiei.

 

„La sfârşitul lui August, România intra într-o şi mai severă perioadă de criză. Încrederea publică în guvern era spulberată, în special după abandonarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Poporul era şocat că guvernul a cedat fără a trage un foc. Bucureştiul începea de acum să denumească mult lăudata fortificaţie împotriva Ungariei (Linia Carol), Linia Imaginescu - «în majoritatea locurilor... nu mai mult de trei rânduri de sârmă ghimpată ţintuită în copaci», consemna un corespondent american. Într-o încercare de a rezolva finalmente perena dispută teritorială dintre România şi Ungaria, Hitler şi Mussolini forţau guvernul român să semneze Dictatul de la Viena [30 august 1940 n. a.], care dădea 2/3 din Transilvania, Ungariei. O săptămână mai târziu , România pierdea sudul Dobrogei, în favoarea Bulgariei. De la sfârşitul lunii Iunie, 1/3 din teritoriul naţional fusese pierdut fără a trage un foc. Nemulţumirea populară era atât de mare, încât Carol a fost forţat să abdice şi să părăsească ţara. Ca o ironie, dictatura lui Carol a fost înlocuită de un guvern mai pro-german, sub generalul Ion Antonescu."[5]

 

Sub dictatura Generalului Ion Antonescu situaţia „sectelor" se înrăutăţeşte drastic. Prin Legile 927/1942 şi 431/1943, împreună cu alte asociaţii religioase, cultul baptist este desfiinţat. Datorită conflictului intereselor expansioniste dintre Germania şi Rusia şi datorită eşuării negocierilor de la Berlin, din noiembrie 1940, dintre Molotov, Hitler şi Ribbentrop, Germania se hotărăşte să atace Rusia. Aceasta s-a întâmplat în prima perioadă a războiului.

 

În perioada a doua, sesizând posibilitatea de înfrângere a Germaniei, şi luând în considerare soarta românilor din teritoriile anexate Rusiei, România încearcă iarăşi să negocieze cu Statele Unite şi Marea Britanie un armistiţiu care să-i asigure integritatea teritorială şi independenţa. Cele două mari puteri aliate împotriva Germaniei (Axei) cu Uniunea Sovietică nu au dorit să ia decizii fără implicarea Rusiei şi au lăsat mai mult la latitudinea acesteia din urmă condiţiile unui armistiţiu. Luna august 1944 a fost luna în care prin eforturi politice s-a concretizat armistiţiul necondiţionat dintre România şi Aliaţi (Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică) şi a fost semnat după mai multe negocieri la 13 septembrie (cu data de 12 sept.) la Moscova. Situaţia politică pe plan intern era dezastruoasă. Guvernele se succedau cu repeziciune şi România trecea printr-o criză acută internă. Tensiunile dintre partidele politice şi presiunile din partea Moscovei a dus România în prag de război civil. În perioada 4-11 februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Ialta între liderii celor trei mari puteri, Marea Britanie, S.U.A şi Uniunea Sovietică (W. S. Churchill, F.D. Roosvelt şi J.V. Stalin) pentru a hotărî viitorul Europei după înfrângerea Germaniei şi pentru a negocia alianţa cu Rusia în războiul împotriva Japoniei.

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image4.jpeg


 

Ialta: Churchill, Roosvelt şi Stalin, feb.1945 (Foto Wikipedia). Fiind convinşi de sinceritatea lui Stalin, s-a semnat o declaraţie comună prin care cele trei puteri se obligau să construiască sub guvernarea legii o ordine mondială „dedicată păcii, securităţii şi libertăţii şi bunăstării întregii lumi" în care popoarele eliberate de sub dominaţia nazistă să fie libere să îşi creeze instituţii democratice conform preferinţelor lor şi să fie ajutate în acest sens. Însă la numai câteva zile după semnarea acestor declaraţii, pe data 27 februarie 1945, în pofida Declaraţiei de la Ialta cu privire la Europa eliberată, Vîşinski Andrei Ianuarevici (diplomat rus, viceministrul Afacerilor Externe însărcinat de Stalin în problema României, din 1949 până la 1953 Ministru de Externe), emisarul lui Molotov, a sosit la Bucureşti şi i-a impus Regelui Mihai, printr-un ultimatum de două ore, schimbarea generalului Rădescu care era şeful guvernului multipartid. Patru zile mai târziu, tot sub presiunea exercitată de Vîşinski, Regele Mihai este constrâns să accepte numirea lui Petru Groza ca prim-ministru, iar acesta formează guvernul său în 6 martie 1945[6], astfel ministerele strategice aveau să fie deţinute de comunişti, care la rândul lor erau patronaţi de sovietici. Pentru susţinerea rusofilului Dr. Petru Groza şi guvernului său, armata română începe să fie politizată şi sovietizată. Astfel, atât Divizia de voluntari „Horea, Cloşca şi Crişan", înfiinţată după model sovietic în aprilie 1945, cât şi divizia „Tudor Vladimirescu" care a luptat pe frontul antihitlerist primesc „misiunea politică de sprijinire" a guvernului Groza instaurat prin brutalitatea sovietică.[7]

 

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image5.jpeg

 

România a luptat alături de Alianţă până la încheierea războiului. Odată cu înfrângerea Axei se sfârşeşte războiul (14 august 1945 - capitularea Japoniei) şi „[m]ult aşteptata conferinţă de pace cu aliaţii Germaniei a început în iulie 1946. După cum Vestul era deja îngrijorat, majoritatea problemelor importante cu România erau deja aranjate într-un fel sau altul. Tratatul final a urmat, în general în liniile armistiţiului din 1944. Statele Unite şi Marea Britanie sperau ca după tratatele de pace ruşii îşi vor retrage trupele din România, dar clauza finală dădea Moscovei dreptul să păstreze «atâta forţă armată cât este necesară pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona sovietică din Austria». Vestul a reuşit să obţină stipulaţii ce permiteau un tratament nediscriminatoriu în materie de comerţ. Propunerile lor pentru navigaţie liberă pe Dunăre pentru toate statele au fost respinse însă de ruşi, iar în final ei au trebuit să accepte o neînţelegere prevăzând ţinerea unei conferinţe internaţionale în scopul discutării acestei probleme, după terminarea conferinţei prezente. Frontierele României erau cele de la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia Transilvaniei, care era restabilită la acea din Ianuarie 1938. Tratatul a fost semnat la 10 Februarie 1947. "[8] România era obligată să plătească Rusiei daune de război în valoare de 300.000.000 dolari într-o perioadă de opt ani. Cu câteva luni înainte, pe data de 19 noiembrie 1946, s-au ţinut alegeri în România, care au fost fraudate în mod grosolan.[9] Uniunea Sovietică controla cu mână tare economia României din anul 1947. La datoria noastră externă uriaşă, în anii 1946-1947 România a fost lovită de o mare secetă care a adus populaţia într-o stare gravă de foamete. Imediat după alegeri, guvernul comunist a început în primăvara anului 1947 să opereze arestări în masă cu scopul de a elimina complet opoziţia.[10] La 30 decembrie 1947 a fost eliminat ultimul obstacol, din calea controlului complet al comuniştilor în România, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai.[11]

 

© DATĂ ISTORICĂ:

30 DECEMBRIE 1947

Regele Mihai I a abdicat dela tron, la 30. XII. 1947, semnând următorul act de abdicare: „M i h a i I-iu Prin gratia lui Dumnezeu si voinţa naţională Rege al României, la toţi de fată şi viitori, sănătate.

In viata Statului Român s'au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, cari au creiat noui raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiu- nilor stabilite de Pactul fundamental — Constituţia Ţârii — ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

In fata acestei situatiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient şi de răspun­derea ce-mi revine, "consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea desvoltării României.

In consecinţă, pe deplin conştient de importanţa ac­tului ce fac în interesul poporului român, ABDIC

pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând ' pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.

Mihai R."

Dat la Bucureşti, astăzi 30 Decembrie 1947.

Adunarea Deputaţilor, în şedinţa istorică tfin 30. XII. 1947, tuând act de abdicarea Regelui Mihai (, abrogă Constituita din 1886 cu modificările din 29 Martie 1923 Si 1 Sept. 1944, decretând denumirea Statului Român: REPUBLICA POPULARA ROMÂNA si numind mem­brii al prezidiumului pe D«nii i Prof. Dr. C. I. Parhon, M. Sadooeanu, Stefan Voitec, GA. C. Stere si I. Nicutl.

Odată cu abdicarea regelui, România se proclamă „Republica Populară Română". Istoricul Stelian Neagoe sumarizează această perioadă astfel: „În anii 1944-1947, viaţa politică a României a stat de câteva ori în cumpănă; vezi guvernarea Rădescu, «greva generală», alegerile parlamentare, abolirea Monarhiei ş.a. La un pas de război civil, societatea românească a tot balansat în căutarea echilibrului optim, până ce împrejurări şi oameni din ţară şi mai ales de aiurea au făcut ca talerele balanţei sociale să se încline spre imposibila utopie comunistă. Convingerea noastră este că după 23 august 1944 mare lucru nu se mai putea face pentru revenirea României la regimul politic democratic parlamentar multipartidist. Lovitura de Palat dezvoltată în lovitură de Stat a sfârşit prin a fi confiscată de comunişti."[12]

 

Minoritatea aceea comunistă, ilegală, ştiută ca atare şi combătută înainte de 1944, a ieşit la suprafaţă cu ajutorul ruşilor în cele mai neaşteptate locuri. Când comuniştii au venit la putere, profesorul Constantinescu Iaşi, figură proeminentă între profesorii de teologie din România, a devenit Ministrul Culturii, astfel membru al guvernului comunist. Mulţi au fost nedumeriţi de identificarea sa cu comuniştii atei şi l-au întrebat cum se poate acest lucru, ştiind că profesorul Constantinescu Iaşi pregătise pentru chemarea de preot mii de studenţi în teologie. Răspunsul său a fost: "Am fost trimis de Partidul Comunist în seminarul teologic." Pastorul Richard Wurmbrand relatează şi despre alte cazuri cum ar fi Bende, secretarul seminarului protestant din Cluj, pe timpul capitaliştilor, a afirmat apoi că „a fost trimis de partid acolo să pregătească studenţii în sens radical." De asemenea Wurmbrand mai relatează, cu privire la venirea comuniştilor la putere, că preoţii ortodocşi, Roşianu, Pătrăşcoiu şi alţii au apărut deodată îmbrăcaţi în uniforme de securitate cu grade de colonei şi au început să aresteze şi să bată chiar pe enoriaşii lor. Când bieţii credincioşi i-au întrebat şocaţi, îngroziţi şi nedumeriţi cum de este posibil aşa ceva, căci aceştia erau preoţii care le-au dat împărtăşania, cărora le sărutaseră mâna şi de la care primiseră binecuvântarea şi taina spovedaniei, aceştia au răspuns: „Fraierilor, idioţilor, Partidul Comunist ne-a trimis în biserică."

 

1.2 Contextul României comuniste,[13] 1948-1989

Regimul comunist a fost instalat la putere prin intervenţia plină de duritate a sovieticilor în viaţa politică, economică şi socială a României. Dacă Partidul Comunist Român avea în jur de 1000 de membri în august 1944, în scurt timp acesta se dezvoltă vertiginos, aşa încât prin august 1945 avea peste 50.000 de membri. Comuniştii aveau nevoie de cât mai mulţi aderenţi, atât din partea muncitorilor, ţăranilor cât şi din partea intelectualilor, pentru a putea avea o platformă solidă. În perioada guvernării lui Dr. Petru Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) are loc reforma agrară (1945, la iniţiativa partidului comunist) care a câştigat simpatia ţăranilor. Multe familii sărace au fost împroprietărite prin alocarea a 1,6 milioane de hectare de pământ. Pe fundalul distrugerilor, pierderilor şi suferinţelor cauzate de război, ideea construirii unei lumi mai drepte şi mai bune a sedus marea parte a populaţiei României.[14] Richard Wurmbrand relatează felul în care guvernul Groza, nou instaurat, a căutat să obţină susţinerea liderilor religioşi din ţară.

 

„Acum, fiind aşa de slabi, comuniştii au convocat în România, în clădirea Parlamentului, un congres al cultelor. Acolo au fost 4.000 de preoţi, pastori, rabini, muftii de la tot felul de religii. Primul Ministru al guvernului comunist, Petru Groza, a ţinut o cuvântare şi a zis: „ Oh, da, în vremurile mai vechi în Rusia au fost lucruri rele cu privire la religie. Acestea au trecut de mult. Voi trebuie să fiţi de partea noastră. " Aceasta era în '45. „Ar trebui să fiţi de partea noastră. Noi susţinem religia. " Şi Ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, un vechi comunist, îşi făcea cruci mari şi săruta icoane. Noi am văzut lucrul acesta. Şi preoţii i-au crezut; 4.000 de preoţi şi pastori au strigat urale Primului Ministru comunist. Acolo era doar un pastor din 4.000 care a protestat acolo, pe loc. Un pastor din 4.000. Acest unul a mers în închisoare."[15]

 

Dr. Petru Groza a câştigat şi simpatia cultelor minoritare, trecute în ilegalitate de către Mareşalul Ion Antonescu, prin susţinerea acordării egalităţii cultelor religioase, aceasta chiar în pofida împotrivirilor Ministrului Cultelor, preotul Constantin Burducea. „Una dintre ideile bune ale guvernului instaurat la 6 martie 1945 a fost aceea a acordării egalităţii cultelor religioase, iar principalul ei susţinător era însuşi Petru Groza, care dorea să stopeze persecuţiile practicate în special împotriva micilor secte protestante, în principal împotriva baptiştilor şi adventiştilor. Dar preotul Burducea - ne informează Markham - a blocat, prin funcţia avută în guvern, eforturile lui Groza, recurgând la practici ilegale, prin refuzul de a prezenta regelui sau altor miniştri  documentele necesare." De asemenea a început eliminarea opoziţiei din aparatul de stat, din presă, şi înfiinţarea tribunalelor populare, lagărelor pentru deţinuţi şi societăţilor economice mixte sovietico-româneşti care aveau să exploateze în favoarea ruşilor economia naţională.

 

„In cursul procesului complex de cucerire a puterii, abilitatea comuniştilor şi a sovieticilor a constat în luarea unor prime măsuri care, fără a îngrijora opinia publică, puteau fi atribuite unui program social-democrat: colaborarea dintre partidele de stânga, naţionalizarea, politica de dreptate socială, democratizarea culturii etc. Atunci când, la momentul potrivit, vor fi pus mâna pe putere, nu le-ar veni greu să stabilească pe aceste baze un regim colectiv totalitar. Era oarecum un proces cu dublă detentă, care la început nu a fost perceput ca atare. Intr-adevăr, puţine persoane au ghicit că în spatele reformei agrare se ascundea colectivizarea, iar în spatele uniunii partidelor de stînga, hegemonia Partidului Comunist. De aceea, marea parte a opiniei publice a fost puternic surprinsă cînd Moscova a dat ordinul trecerii de la democraţie socială la totalitarism. Cu atât mai mult cu cît, fiind bine pregătită, ea s-a efectuat rapid, ponderea transformărilor având loc între primăvara anului 1947 şi primăvara anului următor.[16]

 

Poziţia de conducere a Partidului Comunist a fost consolidată în perioada anilor 1948­1964. Politica internă cât şi cea externă era impusă de Moscova. România replica experienţele revoluţionare ale comuniştilor din ţara „fraţilor", „prietenilor" lor ruşi. Anii 1948-1953 au fost anii de stalinizare a României. Securitatea nou creată, la 30 august 1948 (Direcţia Generală a Securităţii Poporului - DGSP), era instrumentul prin care Partidul Comunist anihila orice duşman perceput. Au avut loc zeci de mii de arestări atât în rândul clasei politice cât şi în rândul oamenilor simpli, fie aceştia industriaşi, ţărani, muncitori, studenţi, feţe bisericeşti etc. Aceste arestări s-au soldat cu întemniţări, execuţii, torturi, deportări, dislocări, amenzi, domicilii forţate, degradări etc. Din lipsa unei relatări cu privire la cultul baptist, pentru ilustrare, pentru păstrarea memoriei acelor evenimente se va folosi un pasaj mai extins dintr-un manuscris intitulat „Păstorul a murit, dar Biserica trăieşte", nesemnat, nedatat (probabil scris prin 1979­1980), cu privire la persecuţiile crunte la care a fost supusă Biserica Catolică odată cu venirea la putere a comuniştilor.

 

„Era în primăvara lui 1949. Noua conducere a ţării încerca să-i lichideze pe toţi aceia care nu gîndeau ca ea. Marea majoritate a intelectualilor din ţară se aflau în închisori sau în lagăre de muncă. Trebuiau eliminaţi de pe faţa pământului. Biserica era un ghimpe şi ca atare trebuia şi ea distrusă. Nunţii erau supravegheaţi şi ameninţaţi cu închisoarea. Orice motiv era suficient pentru a intra în acţiune maşina poliţiei secrete. Catolicii, fără nici o vină, erau consideraţi duşmani ai regimului. Ateismul trebuia înscăunat peste tot. Trebuia lichidată turma şi păstorul. Era necesar să fie lichidaţi nunţii şi preoţii.

 

Credincioşii s-au pregătit să trăiască fără păstori. Priveau cu teamă spre biserică şi la orice maşină care se apropia, gîndul îi ducea că preotul lor va fi arestat. Pe străzi mergeau tăcuţi şi îngînduraţi. Cine le mai învaţă copiii ce este binele? Cine va mai boteza? Cine va mai celebra liturghia?

 

Biserica era considerată un obstacol în realizarea unei vieţi fericite şi de aceea trebuia eliminată. S-au luat măsuri de precauţie. Credincioşii îşi păzeau noaptea bisericile. Dar nu a ajutat la nimic.

 

Prima tentativă de masacrare a credincioşilor a avut loc Fundu-Răcăciuni. Localitatea are vreo 350 de familii. Oameni paşnici, cu o viaţă liniştită în mijlocul pădurilor. Au fost avertizaţi de preot că vor veni zile grele.

 

Şi calvarul a început. Parohul, CAROL SUZAN, a fost sfătuit de săteni să plece, să se ascundă. Dar cum putea să-şi abandoneze turma, credincioşii? Într-o zi din luna februarie 1949, primarul satului BABA MIHAI, a mers împreună cu cîteva persoane, cu lanţul, ca să-l lege pe preot. N-a putut. Au sărit credincioşii şi l-au apărat. Dar, acest lucru au iritat autorităţile. S-a cerut ajutor de la Bacău şi au venit maşini ale poliţiei secrete. Sătenii au reperat maşina poliţiei şi cu ciomege a fost obligată să se întoarcă. Dar lucrurile n-au luat sfîrşit. La 10 martie 1949 a venit aici armata şi a înconjurat satul. Credincioşii s-au alarmat, ştiau că vine pentru arestarea preotului. Femeile şi copiii au fugit în pădure, dar au fost prinşi şi readuşi în sat, legaţi.

 

Soldaţii au încercuit biserica şi o mare parte de oameni au fost înghesuiţi în biserică. Pe cei mai vinovaţi de nesupunere i-au închis în pivniţa bisericii.

 

Casa parohială este transformată în tribunal provizoriu. Maşinile poliţiei au început să-i ducă la Bacău pe cei închişi în biserică. Poliţia îl căuta de zor pe preot. Acesta nu mai era. Fusese ascuns de un vecin, dar pînă la urmă, după cîteva zile s-a predat şi a fost condamnat la 10 ani temniţă grea.

 

Seara este prins şi cîntăreţul ANTON BENGHEA, om cu 9 copii şi nevastă. În plînsetul copiilor şi al nevestei este legat şi bătut crunt, apoi împuşcat în faţa copiilor lui şi a nevestei. Unul din cei 9 copii ai lui BENGHEA, se numeşte Silvestru, s-a hotărît să se facă preot.

Între timp, toţi cei prinşi în biserică sînt duşi la Bacău. Tinerii sînt adunaţi de prin case şi duşi la interogatorii. Peste sat este numai plînset.

În zilele următoare au început să sosească dintre cei arestaţi. Erau bătuţi, zdrenţuroşi, înfometaţi. Unii nu s-au mai întors. Cei reîntorşi nu mai vorbesc, merg la biserică şi se roagă.

 

Urmează procesul. Au fost pedepsiţi cu închisoare între 6 luni şi 10 ani.

 

Experienţa dobîndită la Fundu-Răcăciuni a fost extrem de utilă pentru regim. Trebuia ca greşelile de tact să nu se mai repete.

 

Se pregătea un nou asediu şi ochii s-au îndreptat spre satul FARAOANI, la o distanţă de 15 km de Bacău, sat cu o atestare documentară de 500 ani. Oamenii din acest sat sunt foarte liniştiţi, familiile au între şase şi doisprezece copii. Avînd familii numeroase oamenii sînt nevoiţi să muncească din greu cu braţele. În schimb sînt foarte credincioşi.

 

La FARAOANI, în acea perioadă erau patru preoţi. Asediul acestui sat a început la 13 martie 1949, într-o zi de duminică. Era pe la orele 03,00. Oamenii dormeau. Tinerii care făceau de gardă la biserică se retrăseseră şi ei, gîndindu-se că nu mai era nici un pericol. Dar, pe nesimţite, au apărut în sat maşini, care au umplut uliţele. Din maşini coborau soldaţi cu baionete la armă. O altă parte a armatei a înconjurat satul.

Dimineaţa la ora 5 trebuia celebrată prima liturghie, dar clopotele n-au mai sunat. Atunci oamenii şi-au dat seama că se întîmplă ceva. Vreo 80 de oameni, pe furiş, prin grădini au ajuns la biserică. A început sfînta Messă. Cîntăreţul IOAN FARCAŞ a început să tragă clopotul pentru a da alarma dar n-a putut. Este aruncat cu capul în jos din clopotniţă.

 

Soldaţii intră în biserică şi-i leagă pe credincioşi de mîini şi de picioare, după care îi tîrăsc în curtea bisericii. Pe un bătrîn nu l-a lega şi i-a dat drumul. Mergînd cu bastonul, pe drum, este somat de un soldat. El nu aude şi soldatul îl curăţă cu o rafală. Era bătrînul CICEU, mort pe stradă.

Don ANTON OLARU, după ce şi-a scos patrafirul cu care a celebrat liturghia, a fost legat cu mîinile la spate şi împins brutal afară, în curte. A început apoi căutarea furioasă a celorlalţi 3 preoţi. La orele 11 au fost găsiţi şi aduşi cu mîinile legate, bătuţi feroce pînă la desfigurare.

Credincioşii care au stat legaţi timp de cinci ore în curtea bisericii, în zăpadă, au fost împinşi să urce în maşini.

 

Nimeni nu mai putea face nimic. Cei rămaşi în case nu puteau ieşi. Pe uliţe patrulau militari.

 

La orele 13 acţiunea era încheiată şi totul a decurs ca un ceasornic. Patru preoţi dintr-o lovitură a fost un mare succes.

 

Armata a staţionat mai mult în comună. Spre seară le-a permis femeilor să ia apă de la fîntîni.

 

După cîteva zile au început să sosească cei arestaţi. Erau bolnavi, răciseră în curtea bisericii. Preoţii au fost reţinuţi mai mult. Don ANTON OLARU a fost condamnat la 10 ani, la fel şi don ANTON DAMOC, don IOAN BUTNARU şi don PETRU DINCĂ. După ce au fost eliberaţi au primit domiciliu forţat în Bărăgan.

 

Crimele au continuat, manifestîndu-se sub diferite forme."[17]

 

S-a creat un climat de teroare în care atât partidele rivale cât şi orice instituţie sau grupare care putea avea o influenţă asupra societăţii au fost eliminate sau complet aservite regimului. Pe data de 11 iunie 1948 a fost adoptată Legea care dispunea naţionalizarea industriei, mineritului, instituţiilor etc. În perioada anilor 1949-1962 s-a desfăşurat campania de colectivizare care a deposedat forţat ţărănimea de pământurile ei şi a înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (GAC). Prin naţionalizare şi colectivizare, implementate tot prin teroare, s-a distrus agricultura, industria şi proprietatea privată. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă de relaxare timidă, nostalgică şi reticientă a economiei şi politicii de teroare, mai ales sub influenţa schimbărilor care au urmat Congresului al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în care Hruşciov denunţă crimele şi cultul personalităţii lui Stalin. Totuşi între anii 1958 şi 1961 arestările şi teroarea a continuat atât în rândurile societăţii civile cât şi în rândurile clerului.

 

„În perioada dintre 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanţele regimului (inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seama „slabei vigilenţe revoluţionare". De la caz la caz, acuzaţiile erau de „sabotaj", „înscrisuri subversive", „discuţii duşmănoase", „ofensă adusă societăţii", „uneltire contra orânduirii de stat" „misticism", „combaterea materialismului dialectic şi istoric" (la preoţi!). S-au reluat în această perioadă şi procesele membrilor partidelor istorice, acuzaţi de „activitate clandestină" sau de încercări de reconstituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la o înmormântare sau la o zi onomastică prilejuia Securităţii rearestarea, anchetarea şi condamnarea unor foşti deţinuţi abia eliberaţi din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosită în filarea lor şi intervenea în justiţie fabricând acuzaţiile cu o fantezie criminală. De altfel, arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) şi chiar documente interne care vorbesc de o „întrecere socialistă" (fireşte, bazată pe aceleaşi criterii!)."[18]

 

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image7.jpeg

În perioada anilor 1958-1964, începând cu părăsirea trupelor sovietice de pe teritoriul României, s-a realizat o distanţare faţă de politica externă a Uniunii Sovietice. Prin distanţarea de Uniunea Sovietică, prin relaxarea internă şi prin adoptarea unor măsuri de dezvoltare a economiei româneşti, popularitatea lui Gheorgiu-Dej a crescut în mijlocul populaţiei române, astfel acesta renunţă la politica violentă şi emite o serie de decrete pentru eliberarea deţinuţilor politici. Până la moartea sa, Gheorghiu-Dej a realizat o „ieşire" din formaţia comunismului internaţional sovietic şi a orientat România pe traiectoria unui comunism cu specific naţional. După moartea sa în 1965, Gheorghiu-Dej este succedat la conducerea partidului de noul secretar general Nicolae Ceauşescu (1918-1989) care pe data de 22 martie 1965 este ales ca prim-secretar al Comitetului Central al PRM (partid devenit la Congresul al IV al PRM, din 19-24 iulie 1965, Partidul Comunist Român). Pe 9 decembrie 1967 Ceauşescu devine Preşedintele Consiliului de Stat iar în martie 1974 marea Adunare Naţională îl alege pe Ceauşescu preşedinte al Republicii Socialiste România.

 

Ceauşescu în scurt timp de la venirea sa la conducerea Consiliului de Stat, prin menţinerea relaţiilor cu Israelul şi prin condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către ruşi în 1968 dobândeşte faima unei politici internaţionale independente de Moscova.[19] În acest context politic, conducerea ţării caută o apropiere de ţările occidentale, în special de Statele Unite şi Anglia. Din 1969 Ceauşescu a creionat direcţia politicii partidului de realiza o societate socialistă multilateral dezvoltată, înaintarea spre comunism şi o economie dezvoltată, iar după Congresul al XII-lea al PCR din 1979 ia amploare cultul persoanei şi influenţa clanului Ceauşescu. În anul 1969 preşedintele SUA, Richard Nixon vizitează România, iar în anul 1970, Ceauşescu îi întoarce vizita, stabilind astfel o relaţie specială între cele două ţări. În anul 1974 este semnat un acord, între cele două ţări, cu privire la cooperarea şi schimbul de experienţă în domeniile cultural, tehnico-ştiinţific şi educaţional. În cadrul acestei noi relaţii şi schimbării pozitive în politica românească cu privire la emigrarea evreilor de naţionalitate română, Statele Unite acordă României, în anul 1975, statutul naţiunii celei mai favorizate.[20] Datorită unor circumstanţe complexe pe plan extern şi intern ca: schimbările aduse de moartea lui Stalin, mişcările de revoltă şi contestare internaţionale, semnarea unor pacte şi convenţii pentru drepturile omului (România ratifică Actul Final al Conferinţei de la Helsinki în 1975), luptele pentru putere din interiorul partidului, clauza naţiunii celei mai favorizate, a fost posibilă, în deceniile 70 şi 80, apariţia unor

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image8.jpeg

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image9.jpeg

mişcări protestatare şi dizidente faţă de regimul lui Ceauşescu. După vizita lui Ceauşescu în SUA în 1978, generalul de securitate Ion Mihai Pacepa a dezertat în (23) iulie 1978 (28 ajunge în America) destabilizând Securitatea printr-o grea lovitură. Ca urmare, în septembrie 1978 are loc cea mai mare epurare din scena politică şi din aparatul Securităţii. Perioada comunistă se încheie prin înlăturarea şi executarea familiei Nicolae şi Elena Ceauşescu în decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

1.3              Constitutiile României

România comunistă a fost „călăuzită" de trei constituţii succesive.

La 13 aprilie 1948 România devine Republica Populară Română adoptând o constituţie după modelul constituţiei sovietice din 1936. (Vezi ANEXA Constituţia Stalinistă, p.202) Partidul Muncitoresc Român devine unicul partid politic. Instituindu-se regimul democraţiei populare, se desfiinţează Parlamentul şi principiul separării puterilor în stat iar Marea Adunare Naţională devine organul principal legislativ. Statul popular român era condus acum de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale împreună cu Consiliul de Miniştri condus de dr. Petru Groza (1884-1958).

La 24 septembrie 1952 se adoptă o nouă constituţie prin care partidul comunist (PMR) devenea puterea conducătoare a ţării. Se înfiinţează Consiliul de Stat ca organ suprem de conducere al cărui preşedinte devine Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965).

 

La 21 august 1965 se adoptă cea de a treia constituţie comunistă prin care este proclamată Republica Socialistă România.

 

1.4              Blocul comunist

Întrucât situaţia internă a României a depins de multe ori de contextul internaţional din anumite perioade se consideră necesară punctarea unor evenimente mai importante din ţările Cortinei de Fier. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a fost prima ţară care a avut un regim comunist.

 

„Ea a constituit inima, motorul sistemului comunist mondial care s-a construit încetul cu încetul, apoi a cunoscut o formidabilă extensie după 1945. URSS-ul leninist şi stalinist a fost matricea comunismului modern. Faptul că, din capul locului, această matrice a dobîndit o dimensiune criminală este cu atît mai surprinzător cu cît el vine în contradicţie cu evoluţia mişcării socialiste."[21] (Accentuările apaţin autorului.)

 

Majoritatea teritoriilor şi ţărilor cucerite de Uniunea Sovietică în perioada celui de al doilea război mondial şi până în 1948, cu excepţia Finlandei, „au fost plasate sub autoritatea absolută a Rusiei sovietice, care a impus în fiecare stat acelaşi model şi a stabilit legături strânse de dependenţă. Toate ţările, fie că au fost denumite «republici-surori» şi integrate Uniunii Sovietice (cum sunt cele trei state baltice), fie «stat-frate» (ca Cehoslovacia sau Polonia), au fost supuse aceluiaşi sistem de dominaţie." Ţările guvernate de democraţia populară, RDG, Albania, Ungaria, Bulgaria şi republicile socialiste, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au adoptat constituţii după modelul sovietic. Toate aspectele vieţii sunt dirijate de partidul de sorginte comunistă. Aceste ţări trebuiau să se alinieze total cu Uniunea Sovietică pe toate planurile, mai ales pe cel economic şi social. „Proprietatea privată fiind suprimată, economia se bazează pe proprietatea socialistă a mijloacelor de producţie, sub forma proprietăţii de stat sau a proprietăţii cooperatiste. Din punct de vedere social, toate regimurile îşi propun crearea unui sistem egalitar, protector şi emancipator." Se trece la distrugerea societăţii civile. Toate aceste ţări şi-au dezvoltat un sistem gigantic represiv al Securităţii. În 1948 se lansează colectivizarea agriculturii tuturor acestor ţări. Este evident că Stalin, urmând linia marxist leninistă de distrugere a religiei, acţionează pe cel puţin două planuri. Mai întâi încearcă să smulgă religia din rădăcini, însă în anul 1943, probabil realizând potenţialul unei exploatări a bisericii, apoi schimbă abordarea, oferind o „destindere" a îngrădirilor şi persecuţiei. Biserica putea acum să coexiste cu Statul însă în totală aservire. Stalin a început să exploateze ortodoxia pentru a crea un liant de „înfrăţire" între ţările ortodoxe, o înfrăţire între bisericile autocefale (înfăptuirea unei ecumenicităţi pan-ortodoxe), pentru ca apoi, aceste biserici, sub oblăduirea ecumenică plină de har a Patriarhului Moscovei şi întregii Rusii, să facă (mai întâi) front comun împotriva Bisericii Catolice oprimatoare şi distrugătoare de pace. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit „un mijloc de aservire a sud-estului Europei ortodox". Pentru realizarea acestui plan, Patriarhul Alexei al Moscovei şi a toată Rusia face o serie de vizite pentru pregătirea unei întruniri ecumenice programată pentru toamna anului 1947 şi pentru invitarea capilor bisericilor ortodoxe la acest sinod. Vizita Patriarhului Alexei în România are loc între 28 mai şi 11 iunie 1947 şi promovează apropierea dintre bisericile ortodoxe, necesitatea orientării sociale a ortodoxiei la cerinţele contemporane, coagularea unui front comun al creştinismului ortodox răsăritean, întronarea unei păci care să dăinuie pe principiile sociale şi religioase şi pentru eradicarea din istorie a plăgii războiului. În ziua de 30 mai 1947 are loc la palatul Mogoşoaia o întâlnire între Patriarhul Alexei şi delegaţia rusă şi Primul Ministru Dr. Petru Groza, Ministrul Cultelor şi Ministrul Subsecretar de stat la Preşedinţie Emil Bodnăraş unde „s-au discutat diferite chestiuni în legătură cu problemele bisericeşti." La consfătuirea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidată de I.P.S.S. Patriarhul Nicodim a luat parte şi Dr. Petru Groza care a militat pentru o „universalizare" a bisericilor ortodoxe, pentru pace şi atitudine contra elementelor străine, adversare în legătură cu Roma.

 

În răspuns, printre altele Patriarhul Alexei a spus următoarele:

„Ceea ce ne-a vorbit dl. Prim ministru ne-a arătat clar că frontul ortodoxiei este o necesitate pe care trebuie să o realizăm. Eu cred că Bisericile ortodoxe autocefale vor învinge toate greutăţile şi îşi vor trimite reprezentanţii la Moscova la congresul ortodox de acolo. Sper că bunul Dumnezeu va binecuvânta lucrările acelui congres şi vom învinge toate pericolele care ne stau în faţă. Dar pentru ca conferinţa de la Moscova să aibă succesul dorit, trebuie să studiem problemele şi să le cercetăm din vreme. Şi dacă vom face acest lucru cu toată seriozitatea, Dumnezeu va binecuvânta lucrarea noastră. Atunci în locul bisericilor răzleţite vom avea o Biserică ortodoxă ecumenică vie. Suntem datori cu toţi ca prin rugăciuni să cerem celui Atotputernic ca lucrul nostru să reuşească."[22]

 

Description: C:\Users\NLN\AppData\Local\Temp\FineReader10\media\image10.jpeg

Cu ocazia acestei vizite, pe lângă multe altele, mai are loc o întâlnire pe data de 3 iunie 1948 la sediul Ambasadei U.R.S.S. unde participă cei doi patriarhi, membrii guvernului român şi toţi ataşaţii români pe lângă Patriarhul Alexei. La această întâlnire se poate observa clar limbajul dublu, seducător dar nespus de viclean al comunismului, în cuvântarea dl-ui ambasador S.I. Kavtaradze.

 

„Noi sovieticii, care am făcut revoluţia socialistă, ştim ce piedici am avut dela o parte din Biserică. Suntem acuzaţi că suntem adversari ai Bisericii şi ai clerului. Minciună. Am fost adversari ai părţii din Biserică care s-a împotrivit poporului. Dar ştim ce a făcut în timpul războiului acea Biserică ce are în fruntea sa Vaticanul. ştim cine a binecuvântat lupta contra poporului, ştim cine a încurajat. Acest lucru e cu totul clar. Hoardele fasciste sub semnul crucii au luptat. V-o spun ca să ştie că crucea, emblema suferinţei omenirii, a fost în mâini rele întrebuinţată pentru robirea popoarelor. Nu este exclus ca evenimentele să
dovedească că o parte a clerului s-a făcut instrumentul războiului. La noi nu e o mândrie să spunem că Biserica sovietică a mers pe acelaşi drum al poporului. La noi putem afirma că Biserica ortodoxă este o biserică a poporului. Cu drept cuvânt putem spune că conducătorii Bisericii au fost şi sunt conducători ai poporului".... „Astăzi vedem aici pe I.P.S. Alexei, patriarh al Moscovei şi a toată Rusia, ca sol de prietenie şi iubire între două Biserici şi între două popoare. Deaceea cred nimerit să ridicăm paharul pentru Patriarhul Alexei şi totdeodată şi pentru Patriarhul Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române, între care nu fac nici o deosebire."
[23]

 

Conform ideologiei ateiste marxist-leniniste bisericile sunt supuse unui plan de dezintegrare. Pentru atingerea acestui scop se încurajează apariţia şi dezvoltarea unor curente progresiste pro-comuniste în interiorul denominaţiilor. Bisericile unite cu Roma sunt forţate să se unească cu Biserica Ortodoxă. Acesta este cazul Bisericii Unite din Ucraina (martie 1946 prin sinodul de la Kiev) şi „[l]a fel s-a întâmplat, câţiva ani mai târziu, cu Biserica Unită din Transcarpaţia. Astfel au fost îngenuncheate, în condiţii de intoleranţă şi de brutalitate excepţionale, populaţiile din teritoriile frontaliere vestice ale Uniunii Sovietice."[24] Biserica Greco-Catolică din România este desfiinţată prin decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948, iar în Slovacia lichidarea ei a început tot în 1948. „În celelalte «democraţii populare», represiunea împotriva catolicilor a avut loc, în principal, între 1948 şi 1952." In majoritatea acestor ţări bisericile evanghelice şi neo-protestante au fost suspectate şi persecutate pe motive de trădare, spionaj în favoarea imperialiştilor americani. Prin presiuni şi îmbieri, conducătorii religioşi din ţările comuniste au fost înrolaţi la înfăptuirea idealurilor comuniste.

 

Consecinţa faptului că Stalin dorea să aibă la îndemână partidele tuturor acestor ţări complet supuse a fost declanşarea epurărilor din cadrul partidului comunist, caracteristică internaţională a anilor '50. Această consecinţă combinată şi cu politica adoptată în aceşti ani de către uniunea Sovietică cu privire la Israel duce de asemenea la un val de procese antisemite în cadrul conducerii partidelor comuniste în perioada 1951-1953. În anul 1948 Stalin a intenţionat să realizeze federalizarea statelor balcanice, însă acesta se loveşte de împotrivirea Iugoslaviei prin Tito, lucru care induce, pe deoparte, la aspiraţii de independenţă faţă de Uniunea Sovietică la celelalte ţări, pe de altă parte, duce la izolarea Iugoslaviei faţă de celelalte membre ale lagărului comunist.

 

Din iunie 1950 până în iulie 1953 are loc războiul Coreean, declanşat din cauza invaziei şi dorinţei de expansiune spre partea sudică a nord-coreenilor comunişti, susţinuţi logistic de către ruşi şi cu trupe de către chinezi. Coreea era împărţită geo-politic în două datorită acceptării capitulării japonezilor, (care invadaseră Coreea în cel de al doilea război mondial) în partea de nord de către ruşi iar în partea de sud de către americani. Pe durata acestui război, în ajutorul Coreii de Sud au intervenit şi luptat trupe americane şi ale ONU. În contextul acestui război, prin folosirea propagandei şi dezinformării premeditate, s-a creat în discursul comunist o mare aversiune faţă de „imperialiştii expansionişti americani".

 

Este demn de remarcat şi faptul că pe la sfârşitul anilor '50 mişcarea comunistă a reuşit să penetreze guvernul american. „Atunci, înainte de sfârşitul decadei anilor 1950, a fost strâns aproape un munte de evidenţe oficiale şi de necontestat cu privire la penetrarea guvernului U.S. de către comunişti - şi a fost publicat." Aceasta explică în parte letargia guvernului american cu privire la evenimentele care s-au întâmplat în blocul comunist în a doua jumătate a deceniului '50.

 

La data de 13 mai 1955 are loc semnarea Pactului de la Warşovia, făcut între URSS, Polonia, Albania, RDG, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria (Albania se retrage în anul 1968), cu scopul de a forma o alianţă de apărare a blocului comunist de posibilele atacuri ale imperialiştilor şi de colaborare economică, respectându-se suveranitatea fiecărei ţări membre.

 

În anul 1956 au avut loc două mari evenimente în blocul comunist. În 24 februarie 1956 Nikita Hruşciov, primul secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietic (PCUS), în cadrul celui de al XX-lea Congres al PCUS denunţă faptul că regimul comunist care se instaurase la putere în 1917 a fost un regim criminal. El condamnă politica dusă de Stalin şi felul în care nenumăraţi oameni nevinovaţi de duşmănie politică au fost închişi şi ucişi.[25] În Polonia, odată cu discursul critic al lui Hruşciov la adresa stalinismului şi moartea conducătorului Partidului Comunist Polonez s-a încercat o reformă şi destalinizare a ţării. S-au creat tensiuni între comuniştii conservatori (stalinişti) şi cei progresişti, însă acestea sunt aplanate de alegerea lui W. Gomulka în poziţia de secretar al partidului iar ţara are o scurtă perioadă de reformă a economiei, decolectivizare şi libertate religioasă. În Ungaria aceeaşi tentativă de destalinizare a creat două facţiuni în cadrul partidului comunist (stalinişti şi reformişti) care au generat manifestaţii publice şi o răsturnare de guvern, lucru pe care ruşii nu l-au putut tolera intervenind cu trupe (6000 de tancuri ruseşti). Programul reformist cuprindea elemente de dezvoltare a agriculturii şi a producţiei bunurilor de consum şi de respectare a libertăţilor individuale. Prin invadarea Ungariei şi deschiderea tirului artileriei asupra Budapestei, revoluţia aceasta este înăbuşită în sânge (peste 2.500 de victime din rândul ungurilor). „Deşi tragic întreruptă, revoluţia maghiară din octombrie 1956 a avut repercursiuni enorme în ţările comuniste. Teama unei «contrarevoluţii după modelul maghiar» va obseda de-acum înainte nopţile conducătorilor."[26]

 

În anul 1968, în Cehoslovacia, prin venirea la conducerea ţării a lui Alexander Dubcek începe o perioadă de libertate politică (din aprilie până în 20 august 1968) care este curmată prin invadarea Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică şi majoritatea membrilor Pactului de la

Varşovia (RDG, Ungaria, Polonia, Bulgaria). Faţă de această invazie România prin Ceauşescu s­a arătat foarte critică, împreună cu alte voci precum cele ale Finladei şi Iugoslaviei, ceea ce a creat o tensionare şi îngrijorare cu privire la o potenţială invazie a ruşilor în ţara noastră. Această invazie a produs adânci deziluzii în simpatizanţii mişcărilor de stânga din Occident, cauzând dizolvarea unor grupări de orientare socialist-comunistă. De asemenea critica invadării Cehoslovaciei de către Ceauşescu i-a conferit României aura tendinţei de independenţă şi distanţare de Moscova.

 

Odată cu apusul terorii staliniste, de pe la mijlocul anilor 60, încep să apară în blocul comunist diferite forme de dizidenţă, ca expresie a dezacordului şi revoltării împotriva sistemului. Astfel se ivesc petiţii şi proteste scrise adresate clasei conducătoare a partidului. A apărut uzanţa trimiterii de scrisori deschise, una din cele mai celebre fiind cea din martie 1965 a polonezilor Jacek Kuron şi Karol Modzelewski adresată membrilor Partidului Comunist, prin care se milita în favoarea unei democraţii reale şi în contra totalitarismului. În România, scrisori deschise celebre au fost cele ale intelectualilor Paul Goma (1977, adresată lui Ceauşescu, Europa Liberă), Victor Frunză (8 septembrie 1978, Reuters) şi Doina Cornea (adresate lui Ceauşescu prin presa internaţională).[27]

 

În anul 1965 Statele Unite ale Americii se angajează în luptă pentru apărarea Vietnamului de Sud (Republica Vietnam) după ce războiul din Vietnam se declanşase prin atacurile armate teroriste ale rebelilor comunişti din Vietnamul de Nord (Republica Democrată Vietnam) asupra guvernului sud-vietnamez în anul 1957. Implicarea trupelor americane în acest război a durat până în anul 1973 când acestea se retrag, iar războiul se sfârşeşte prin cucerirea capitalei sud- vietnameze Saigon de către comunişti în 30 aprilie 1975.[28]

 

Perioada anilor '60-'70 are iarăşi un impact deosebit asupra vieţii religioase. Pe deoparte apare un curent de revitalizare religioasă. Pe de altă parte conducerea bisericilor este mai departe aservită (aservirea devine o cutumă) pentru realizările idealurilor comuniste. Astfel în Uniunea Sovietică, în anul 1961, sub briza unei treziri spirituale, la îndemnurile Grupului de Iniţiativă (grup care dorea ca biserica să fiinţeze după îndemnurile Evangheliei lui Christos şi nu după cele ale statului ateu), se înfiinţează o uniune paralelă a bisericilor baptiste care funcţionează neînregistrate, în ilegalitate.[29] În Lituania, între anii 1968 şi 1974 au circulat zeci de petiţii ce militau în favoarea libertăţii de credinţă. Un grup de 17.054 de catolici din Uniunea Sovietică au semnat o astfel de petiţie şi a trimis-o la sediul ONU semnalând umilinţele şi necazurile pe care le întâmpină. În Polonia vizitele Papei loan Paul al II-lea şi îndemnurile sale pentru curaj fac din Biserica Catolică un factor de coeziune naţională.

 

„În celelalte state în care catolicismul este mai puţin influent, întrucât este controlat strict de regimul comunist, s-au dezvoltat în subterană alte structuri religioase, care au deseori legături cu societatea civilă: baptişti, penticostali, adventişti, comunităţi de bază de tipul Regnum Marianum în Ungaria, sau Biserica Romano-Catolică formată din preoţi şi episcopi unşi clandestin, în Cehoslovacia. Uneori e vorba de o mînă de oameni, precum acei pastori est-germani care practică «un fel de teologie a eliberării, orientată prioritar spre lupta paşnică şi apărarea demnităţii de cetăţean» (M. Najman); sau de indivizi izolaţi, dar foarte charismatici, ca părintele Cristofor în Bulgaria ori pastorul Toekes în România."[30]

În anii '60 încep să apară publicaţii clandestine de tip „samizdat". În Uniunea Sovietică funcţionează clandestin editura Hristianin, apar publicaţiile evanghelice-baptiste Vestitorul mântuirii, Vestitorul adevărului etc., în Lituania, Cronica Bisericii Catolice din Lituania, în Estonia, Democratul estonian etc.[31]

 

În prima jumătate a anilor '60 iese în evidenţă schimbarea de poziţie a Bisericii Catolice faţă de comunism. Dacă în perioada pontificatului Papei Pius XII, acesta a interzis bisericii orice contact cu liderii comunişti, pe timpul Conciliului Vatican II (1962-1965) poziţia oficială se schimbă, noul papă Paul VI, care a prezidat ultimile şedinţe ale Conciliului, a trecut cu vederea propunerile de condamnare a comunismului şi a emis prima lui enciclică, Ecclesiam suam, în care el cheamă biserica la dialog cu comuniştii ateişti. Rădăcinile acestei turnuri se explică printr-un acord făcut în anul 1942 de către Stalin şi Cardinalul Giovanni Batista Montini, cardinal care este ales în 1963 ca Papa Paul VI. Cardinalul Montini a fost unul dintre consilierii Papei Ioan XXIII, consilier care l-a încurajat pe papă să invite observatorii ortodocşi ruşi. În consecinţă, la Conciliul Vatican II sunt invitaţi să participe în calitate de observator o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse, ca rezultat al dezgheţării relaţiilor dintre cele două biserici. Prin această vizită a liderilor ortodocşi aserviţi regimului comunist s-a realizat un al doilea acord în anul 1962 prin care „Biserica a consimţit în numirea tuturor cruzimilor comuniste ca fiind simple chestiuni politice; comuniştii au dobândit asigurarea că cel care odată era duşman militant nu li se va mai opune pe nume; şi emisarilor vehemenţi ai ateismului, îmbrăcaţi în odăjdii, li s-a oferit o legitimitate fără precedent prin aşternerea înaintea lor a covorului oficial de bun venit la Vatican II." Jean Madiran, editorul publicaţiei Itineraires califică acest acord în cele mai dure cuvinte: „În esenţă, acesta a constituit o trădare religioasă şi în faţa barei acuzaţilor a istoriei, va

fi considerat ca dizgraţia secolului 20 a Sfântului Scaun."

 

Începând de la a doua jumătate a anilor 1960 politica internaţională a comunismului a dezvoltat o nouă abordare pentru avansarea şi promovarea sa în lume. S-a trecut la o propagandă activă şi la tehnici conspirative pentru diseminarea informaţiilor false şi derutante cu privire la doctrina comunistă şi practica comunismului cu privire la religie şi grupurile etnice minoritare. Comuniştii au început să folosească un limbaj diferit de cel anterior acestei perioade. Spre exemplu, teoreticianul de frunte al Partidului Comunist Francez, Roger Garaundy, a vizitat Statele Unite şi a ţinut o serie de prelegeri, unele dintre ele chiar în câteva campusuri ce aparţineau unor instituţii de învăţământ afiliate la biserici. Mesajul său central a fost necesitatea dezvoltării unui dialog între creştini şi comunişti, întrucât aceştia pot învăţa unii de la alţii şi pot coopera spre beneficiul lor reciproc. Atât Roger Garaudy din Franţa, Josef Hromadka, din Cehoslovacia, precum şi alţii au devenit propagandiştii noii linii cu privire la religie, linie trasată de Kremlin. Acest nou discurs a fost larg diseminat în lumea non-comunistă din a doua jumătate a anilor '60. Impactul acestui discurs se poate observa chiar din mass media americană, întrucât publicaţia lunară a Partidului Comunist, USA, Political Affairs, a alocat ediţia lunii iulie 1966 în întregime subiectului „Comunismul şi Religia". Au fost semnate opt articole pe acest subiect, cinci dintre ele scrise de lideri cheie ai Partidului Comunist U.S., inclusiv şeful partidului Gus Hall şi Herbert Aptheker care era teoreticianul de frunte al partidului. Mesajul fundamental al acestei ediţii speciale a publicaţiei Political Affairs a fost ideea că „religia şi comunismul nu mai sunt incompatibile, deci comuniştii şi creştinii pot şi ar trebui să lucreze împreună."[32] Această nouă abordare nu era una întemeiată pe o schimbare radicală de atitudine faţă de religie ci doar un discurs demagogic care avea scopul folosirii exploatării religiei în scopul propăşirii comunismului în lume. În spatele acestei duplicităţi funcţiona idealul eradicării complete a religiei. Acest ideal era dezvoltat cu o minuţiozitate ştiinţifică în laboratoarele comuniste, era testat local şi apoi tehnica era exportată în celelalte ţări comuniste. Este marcant şi revelator exemplul documentului „LI WEI HAN" transmis de Departamentul de Coordonare a Partidului Comunist Chinez către Partidul Comunist din Cuba. În el se poate vedea strategia luptei dialectice cu religia şi înlocuirea ei cu ideologia marxistă. Pentru o înţelegerea a unor aspecte din viaţa religioasă din România este imperativă citirea acestui text, ataşat ca ANEXA Documentul „Li Wei Han" (p.203). Lupta neobosită împotriva religiei, mascată viclean şi abil în limbajul oficial diplomatic, se poate distinge din afirmaţiile doctrinare ale comunismului cu privire la religie din Uniunea Sovietică a anului 1967:

 

„Lupta împotriva rămăşiţelor religioase este... o parte inseparabilă a întregii activităţi ideologice ale organizaţiei de partid. Partidul îşi orientează toate instituţiile ideologice şi organizatorice înspre activitatea ateistă agresivă. (Pravda, ianuarie 12, 1967.)" În revista Comunismul Forţelor Armate, februarie 1967 se declară: „Religia şi comunismul ştiinţific nu pot avea nimic în comun nici nu pot fi în legătură unul

 

horizontal rule

[1] Ioan Bunaciu, Bisericile Creştine Baptiste din România între anii 1944-1990, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2002; Istoria bisericilor baptiste din România, Oradea: Făclia şi Editura UEO, 2006 (partea de introducere); Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, Oradea: Editura Făclia, 2007, vol.3, pp.679-936; Otniel-Lurean Vereş, Scurtă monografie a Comunităţii Bisericilor Creştine Baptiste din zona Bihor de la începuturi până în 1961, Oradea: Editura Universităţii Emanuel, 2007; Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi, Oradea: Editura Cristianus, 2007.

[2] Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României - Politica Anglo-Americană faţă de România, 1938-1947, Iaşi: Centrul de Studii Româneşti, 1995, p.52.

[3] Kurt W. Treptow, ed., A History of Romania, Iaşi: The Center for Romanian Studies, 1997, p. 60.

[4] ACNSAS, D6904, f. 235-236.

[5] Treptow, ed., pp. 62, 465-468; 470.

[6] Chester Wilmot, Stalin's greatest victory, The Yalta Conference: Problems în American Civilization, G.R. Taylor, ed., Boston: D.C. Health and Company, 1966, pp. 84-85.

[7] A. Duţu, C. Lăţea, M. Retegan, Politizarea armatei române Divizia "Horia, Cloşca şi Crişan" III, Arhivele totalitarismului, an VI, nr.18, pp. 191-209.

[8] Kurt W. Treptow, ed., A History of Romania, Iaşi: The Center for Romanian Studies, 1997, p.150.

[9] Ibidem, p.151.

[10]    Ibidem, p.152.

[11]    Ibidem, p.153.

[12]    Stelian Neagoe, Istoria politică a României - 1944-1947, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1966, pp.7-8.

[13]    Vladimir Tismăneanu, Raport final, Bucureşti: CADCR, 2006, pp. 12-471.

[14] Jean-Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Bucureşti: Polirom, 2008, pp. 65-58.

[15]  The New Communist Propaganda Line on Religion, Tursday, August 10, 1967, Communist Exploatation of Religion: Hearing Before the Subcommittee to Investigate the Administration of the Internal Security Act and Other Internal Security Laws of the Committee of the Judiciary United States Senate Eighty-Ninth Congress - Testimony of Rev. Richard Wurmbrand, Diane Books Publishing Co., 1982, p.527.

[16] Jean-Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondialpînă în prezent, Bucureşti: Polirom, 2008, p. 60.

[17] ACNSAS, D 69/3, f. 1-24.

[18]    Tismăneanu, p. 204.

[19]    Realitatea din spatele aparenţelor era o strânsă relaţie dintre Ceauşescu şi Moscova, aşa cum o arată I.M. Pacepa în cartea sa Orizonturi Roşii.

[20]    Joseph F. Zacek, „Romania", The Encyclopedia Americana, vol. 23, Danbury: Grolier Incorporated, 1982, p. 674.

[21]    Stephane Courtois, „De ce?", Cartea Neagră a Comunismului, Bucureşti: Humanitas, 1998, p. 697.

[22] Călătoria I.P.S. Patriarh Alexei al Moscovei şi a toată Rusia în România, broşură editată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sub binecuvântarea I.P.S. Nicodim la 26 ianuarie 1948, pp. 42-43.

[23]    Ibidem pp. 48-49.

[24]    Ibid. p. 66.

[25]    Stephane Courtois, et al, Cartea Neagră a Comunismului, Bucureşti: Humanitas, 1998, p. 28.

[26]    Ibidem, p. 102.

[27] Jean-Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondialpînă în prezent, Bucureşti: Polirom, 2008, p. 105.

[28]    „Vietnam War", The Encyclopedia Americana, vol. 28, Conneticut: Grolier Incorporated, 1982, p. 112.

[29] Consiliul Internaţional al Bisericilor CEB, Urmaţi-le credinţa 1961-2001: 40 de ani ai frăţietăţii trezite, 2003.

[30]    Soulet, p.106-107.

[31]    Soulet, p. 105.

[32] Communist Exploatation of Religion: Hearing Before the Subcommittee to Investigate the Administration of the Internal Security Act and Other Internal Security Laws of the Committee of the Judiciary United States Senate Eighty-Ninth Congress - Testimony of Rev. Richard Wurmbrand, Diane Books Publishing Co., 1982, p. 513-514, 527, 548.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate