Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Istorie

 

 

 

 

 


ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

 

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)de J. M. Cramp, D.D.

 

CAPITOLUL II
PERIOADA DE TRANZIŢIE, DE LA ANUL 254 PÂNĂ LA ANUL 604 D. HR.

 

SECŢIUNEA II
Intoleranţa creştină – Legea Iustiniană, impunerea botezului pruncilor – Novaţianii – Donatiştii – Pelagianismul

 

Perioada luată acum în considerare a fost marcată de o „tranziţie” care nu poate fi niciodată regretată suficient. Până acum, creştinii au îndurat dureri pentru Domnul, şi au suferit de bună voie pierderea tuturor lucrurilor mai degrabă decât să renunţe la credinţă. Dar o schimbare a avut lor, implicând o ispită care s-a dovedit prea puternică pentru mulţi dintre ei. Când Constantin cel Mare s-a declarat pentru Creştinism, el se aştepta să stea în aceiaşi poziţie faţă de acea religie pe care a ocupat-o anterior referitor la Păgânism. Împăraţii erau marii preoţi ai Păgânismului, şi guvernarea civilă a direcţionat şi controlat dintr-un timp străvechi religia ţării. Oare nu trebuia să se observe aceiaşi politică? Dacă Constantin ar fi examinat Noul Testament, întrebarea ar fi fost răspunsă imediat. Dar el era foarte imperfect de obişnuit cu acea carte; şi, în plus, autoritatea exclusivă a Cuvântul lui Dumnezeu în materiile de religie fusese de mult abandonată. Profesiunea de creştinism în acele vremuri era un lucru foarte diferit faţă de ceea ce a fost în primele şi cele mai pure ere. Scriptura a fost înăbuşită de tradiţie. Simplicitatea formei apostolice a dat loc la ceremoniile complicate. Utilitatea a înlocuit-o drept. Întrebarea nu era, Ce a poruncit Hristos? – ci mai degrabă, Cum se poate obţine influenţa, şi puterea, şi patronatul, şi bogăţia? Cum ar putea să devină Evanghelia populară? Acestea fiind părerile liderilor, nu este de mirare că poporul s-a târât în deşertăciune lumească, sau că conducătorii au determinat folosirea Creştinismului ca o maşină de Stat, aşa cum au folosit ei şi Păgânismul. Constantin a condus drumul, şi urmaşii săi au călcat în moc natural pe urmele lui. El a început să impună îngăduinţa externă cu instituţiile creştine. Observarea zilei Domnului a fost forţată prin lege imperială. Interferenţa în controversele creştine a urmat. Episcopii erau prea repede să invoce exerciţiul autorităţii imperiale, şi nu exista destulă inteligenţă religioasă printre oameni pentru a face discernământ şi a rezista uzurpării. Statul a ridicat idolul, conformismul, şi ei i se închinau acestuia. Părerile nutrite de majoritate au fost numite „Catolice”, deoarece despre ele se spunea că sunt susţinute de toţi, şi „Ortodoxe”, pentru că ele erau presupuse a fi drepte. Aceia care difereau de majoritatea erau numiţi eretici. Cuvintele „ortodoxie” şi „erezie” nu erau folosite întotdeauna, totuşi, în acelaşi sens. În timp ce fiecare om se considera pe sine drept şi pe oponentul său greşit, fiecare om era ortodox în proprii lui ochi; şi în timp ce împăraţii succesivi patronau una sau cealaltă formă de credinţă, cel care era ortodox într-o domnie era posibil să fie stigmatizat drept eretic în următoarea. Patronajul, puterea, şi persecuţia erau îndeaproape aliate. Când se chema intervenţia imperială, pentru a rezolva disputele creştine sau a se suprima o sectă revoltantă, nu era nici un fel de exercitare a acesteia decât prin intermediul pedepselor, căci legea trebuie să fie din necesitate fără putere dacă ofensele împotriva ei nu sunt pedepsite. De aici a apărut monstruoasa anomalie a persecuţiei creştine. Dacă ortodoxia era în urcare, împăratul Catolic dărâma bisericile Ariane şi îi concedia pe oameni pentru frecventarea închinării Ariane. Aceiaşi măsură era aplicată şi altor secte. Dacă un Arian stătea pe tron, Catolicii erau supuşi aceloraşi insulte. Aceasta era necreştineşte din ambele părţi. Păgânii şi evreii erau încăpăţânaţi în necredinţa lor. Când Creştinismul a fost forţat în alianţa cu Statul, forma (deşi şi aceasta era deghizată) a rămas, dar spiritul s-a depărtat.

 

Scriem o istorie eclesiastică, ar trebui să ne extindem aici. Ar trebui să vorbim pe larg despre păcatul legislaţiei în Biserică, a cărei datorie era de a asculta legile lui Hristos, nu de a face altele – din fastul şi mândria episcopilor – tirania regilor – aroganţa conciliilor – şi în special despre relele care au rezultat din amestecul lumesc legate de introducerea botezului pruncilor. Chiar acum trebuie să ne limităm la influenţa Statului asupra religiei, şi în particular n relaţie faţă de subiectul dinaintea noastră.

 

Împăratul Iustinian (care a domnit din 527 până în 565 d. Hr.) era un despot desăvârşit. El nu ar fi recunoscut nici o voie decât a sa. Drepturile conştiinţei erau împreună ignorate de el. El pretindea perfecţiunea absolută peste supuşii săi, şi le cerea acestora să renunţe la Păgânism şi să îmbrăţişeze Creştinismul, pentru că el a vrut aceasta, fără vreo referire la alte consideraţii. Un edict notabil al său ilustrează aceste remarci. Acesta legifera, „că acei părinţi care nu erau încă botezaţi ar trebui să se prezinte, cu soţiile şi copiii lor, şi tot ceea ce le aparţinea lor, în Biserică; şi ei vor trebui să-i facă pe micuţii lor să fie imediat botezaţi, şi restul de îndată ce erau învăţaţi Scripturile conform canoanelor. Dar dacă vreo persoană, de dragul unui oficiu public sau demnitate, sau pentru a lua o proprietate, primea un botez eronat pentru sine, dar care între timp şi-a lăsat soţia, copiii, sau servitorii, şi oricine altcineva care îi erau însoţitori, sau relaţiile apropiate acestuia, în eroarea lor antică, bunurile sale în acel caz se porunceau să fie confiscare, şi astfel de persoană să fie pedepsită de un judecător competent, şi exclusă din a deţine vreun oficiu în comunitate”8.

 

Astfel fabricarea botezului pruncilor stătea pe doi stâlpi – amăgirea şi forţa: amăgirea, în măsura în care ceremonia se presupunea a fi investită cu putere de regenerare şi de salvare – forţa, aşa cum era întrebuinţată de Stat, în interesul Bisericii. Este adevărat că ei au numit aceasta o „instituţie apostolică”; dar aceasta era un gând tardiv. Exorcismul, ungerea, semnul crucii, apa sfinţită, împărtăşirea pruncilor, şi multe alte practici copilăreşti, era şi ele numite „instituţii apostolice” – nu la început, dar la multă vreme după ce au fost ele inventate, pentru a ascunde originea lor reală şi de a-i preveni pe oameni de la a descoperi înşelătoria.

 

Fără îndoială că progresul religiei în comunitate, care era desemnată în mod autoritar cu „Biserica”, era totodată descendentă în timpul „Perioadei de Tranziţie”. Aceasta este o cercetare interesantă, cât de mult a fost menţinut spiritul Evangheliei, şi adevărurile sale esenţiale, de către cei pe care istoricii eclesiastici i-au denumit „eretici” şi „schismatici”. Vom purcede în această cercetare în capitolele care urmează. Pentru a descoperi adevărata Biserică, trebuie să fim cu băgare de seamă de „Biserica” numită aşa în mod comun.

 

Novaţianii şi Donatiştii au fost două secte principale a perioadei pe care o considerăm acum. Au fost multe alte secte, astfel numite, căci era moda de a desemna ca „eretic” pe orice individ care gândea în mod diferit faţă de majoritatea, şi de a-i considera pe cei care agreau cu el ca constituind o partidă, de obicei purtând numele acestuia. Dacă ar fi să facem aşa, multiplicarea de secte ar fi nedefinită.

 

Novatian a trăit la Roma. El a îmbrăţişat Creştinismul, dar botezul lui a fost suspendat; şi se declarase deja că cei ce sufereau de o boală care ameninţa să fie fatală trebuiau să fie stropiţi sau să se toarne apă peste ei în timp ce stăteau în pat, din moment ce era imposibil imersiunea. Acesta este prima instanţă de botez clinic. Acesta de fapt nu era nici un botez, deşi acesta diferea de stropirea pruncilor. În cel din urmă, atât subiectul cât şi actul sunt greşite. În cazul lui Novatian, era un subiect corespunzător, dar ceremonia îndeplinită nu era botez, deşi acesta era cel mai bun surogat la care s-au putut gândi ei. Aceasta ne arată, apropo, cum se furişa eroarea. Novatian trebuia să-şi aştepte însănătoşirea sa, când ar fi fost într-o stare potrivită să primească ritualul. Dacă Dumnezeu făcea ca boala lui să fie fatală, el ar fi murit fără de botez, şi el ar fi fost în poziţia lui David, care a dorit să zidească templul, dar nu i s-a permis. Dorinţa a fost aprobată, deşi scopul nu a fost realizat. El „a făcut bine că aceasta era în inima sa”. Totuşi, noţiunea periculoasă deja a necesităţii botezului pentru mântuire devenise predominant, şi în consecinţă Novatian a fost stropit sau a primit o vărsare.

 

Novatian deţinea un asemenea talent şi zel încât el a devenit un învăţător popular. La moartea lui Fabian, Episcop de Roma, în anul 250, exista o dorinţă puternică de a fi urmat de Novatian, şi astfel ar fi fost, dacă nu ar fi fost cunoscutele sale sentimente într-un anumit punct. Obiceiurile moi de disciplină, aşa cum credea el, au crescut, şi erau foarte rău intenţionate în tendinţele lor. În persecuţia Deciană numere mari s-au apostat, care, la întoarcerea liniştii, au căutat re-admiterea în biserici. Novatian diferea de fraţii lui în acest subiect. El susţinea că apostazia era un păcat care îl descalifica în totalitate pe un individ pentru restaurarea în părtăşia creştină, şi că ar fi distructiv pentru puritatea Bisericii să-i readmită pe cei care au decăzut aşa de grosolan. Dumnezeu i-ar putea ierta. Ei ar putea găsi un loc în cer. Dar Biserica nu trebuie să fie pângărită, căci aceasta este o congregaţie de sfinţi. Acum, oricare opinie am forma-o referitor la teoria particulară a lui Novatian, este incontestabil faptul că principiul pe care se baza aceasta era derivat din Noul Testament. Cu toate acestea el era prea spiritual pentru acele vremi. O majoritate a declarat în favoarea lui Cornelius, care a fost instalat la timp Episcop de Roma. Cu toate acestea, minoritatea nu ceda. Venise timpul (aşa argumentau ei) pentru o poziţie hotărâtă. Sfinţenia Bisericii era în pericol, şi trebuia să fie menţinută în toate pericolele. Separarea era mai bună decât coruperea. Ei s-au retras, au format o biserică separată şi l-au invitat pe Novatian să devină pastorul lor. Alţii au imitat exemplul lor în diferită părţi ale imperiului, şi bisericile Novaţiane au apărut în mare abundenţă. Ele au continuat în existenţă mai mult de trei secole. În toate localităţile şi oraşele principale, aceste comunităţi deosebite se puteau găsi. Ei erau Puritanii acelor zile, şi aşa au fost denumiţi. Exista o rivalitate bună pentru ceva vreme între ei şi trupul „Ortodox” sau „Catolic”, fiecare operand ca un impuls şi o verificare unul faţă de altul.

 

Ducerea la bun sfârşit a principiului lor de guvernare în toate detaliile sale, ei i-au botezat pe toţi cei care se alăturau bisericilor lor, chiar dacă ei au fost deja botezaţi de lucrători din trupul ortodox, considerând botezul unei biserici corupte invalid. Ei au fost prin urmare primii „Anabaptişti”, în sensul strict şi corespunzător al acelui cuvânt. Ei erau şi reformatori autentici. Dr. Waddington, un istoric Episcopalian, observă, că Novatian „considera Biserica autentică a lui Hristos a fi o societate unde virtutea şi inocenţa domnea în mod universal, şi a refuzat să mai îi recunoască pe aceia dintre membrii ei care au degenerat în nelegiuire. Urmaşii săi au fost numiţi Cathari sau Puritanii, şi ei au cuprins mulţi creştini austeri şi independenţi, în Răsărit cu nu mai puţin decât în Apus. Dar efortul de a revitaliza puritatea morală fără de pată a credinţei primitive s-a găsit a fi inconsistentă cu coruperile chiar şi din acea eră timpurie: aceasta era privită cu suspiciune de prelaţii conducători, ca o schemă zadarnică şi vizionară; şi acele principii rigide care au caracterizat şi au sfinţit Biserica în primul secol, au fost abandonate pentru profesarea sectarilor schismatice din al treilea”9.

 

Nu există nici o evidenţă că în vremea separării lui Novatian de Biserica Romană, botezul pruncilor să-şi fi găsit calea sa înspre Italia. Probabilitatea este toată în cealaltă parte, din moment ce la 160 de ani după acel eveniment îl descoperim pe Boniface, Episcop de Roma, care îi propunea îndoieli şi întrebări lui Augustin care indica faptul că botezul pruncilor era privit de el chiar cu neîncredere. Aceste dificultăţi nu ar fi existat dacă el credea că ritul avea o origine divină. Nepotrivirea dintre ceremonialul întrebuinţat şi realitate l-a lovit cu forţă. Ceremonialul a fost pregătit în original pentru catehumeni, şi era atunci un serviciu rezonabil. Când pruncii au fost înlocuiţi cu catehumenii, aceleaşi forme au fost observate, dar ele erau în mod straniu ieşite din loc. Ca răspuns la întrebarea uzuală, naşul răspundea în locul pruncului, „Eu cred”, pe când Boniface a remarcat, că copilul nu numai că era incapabil să creadă, dar nimeni nu putea să spună dacă el avea să creadă în viaţa sa sau nu. Nu-i de mirare că omul bun era nedumerit10. Aceasta ne aminteşte de un incident care a avut loc în Anglia acum ceva ani în urmă. Un tânăr, copilul unor părinţi Baptişti, a fost trimis la o şcoală unde se preda catehismul Bisericii Angliei. Abraham (acesta era numele său) a fost constrâns să stea în picioare cu alţi băieţi. S-a întâmplat într-o zi să fie rândul lui să răspundă acestei întrebări – „De ce sunt atunci pruncii botezaţi, când prin motivul vârstei lor fragede ei nu o pot îndeplini” [adică, condiţiile, pocăinţa şi credinţa]? Abraham a privit complet la faţa stăpânului său şi a spus, „Chiar aşa sir, de ce?” Lui nu i s-a mai cerut să mai recite11.

 

Novaţianismul şi botezul pruncilor erau în mod diametral opuse una faţă de alta. Era imposibil să păstrezi puritatea pentru care Novaţienii se luptau în fiecare biserică care a admis instituţia nouă. Aceia care au fost botezaţi în pruncie puteau arăta, când ei ajungeau la maturitate, o lipsă a evlaviei vitale, şi în consecinţă nepotrivirea pentru uniunea cu un trup creştin; dar fiind deja membrii prin virtutea botezului lor, ei nu puteau să fie excluşi decât dacă ajungeau în vicii grosolane, şi astfel influenţa şi exemplul lor ar opera cel mai injurios asupra caracterului religios al Bisericii. ei nu puteau să scape de observarea creştinilor Novaţiani. Aceasta ar dovedi o avertizare salutară. Am putea deduce cu siguranţă că ei se abţineau de la conformitatea cu inovaţia, şi că bisericile Novaţiane sunt ceea ce se numesc acum bisericile Baptiste, care aderă la practica apostolică şi primitivă. Dacă s-ar fi păstrat scrierile autorilor Novaţiani, am fi fost mult mai expliciţi în informare; dar era politica antică de a se distruge toate cărţile scrise de presupuşii eretici. Novatian a publicat o lucrare despre Trinitate, care nu a fost implicată într-o distrugere comună. O copie a acesteia este acum înaintea scriitorului. Aceasta este în general lăudată pentru claritatea şi ortodoxia ei, însă nu există nici o aluzie la controversa despre botez.

 

Donatiştii au apărut prima dată în partea timpurie a secolului al 4lea. O dispută despre o alegere a unei eparhii era ocazia separării lor de Biserica Catolică. Caecilian a fost ales Episcop de Cartagina într-o oarecare manieră neregulată, şi ordinat în grabă. Printre cei care au oficiat ordinarea sa a fost Felix, Episcop de Aptunga. Despre acest om se spunea că este un traditor, adică, unul care a emis copii ale Scripturilor la autorităţile civile în timpul persecuţiei Diocleţiene. Potrivirea sa în ordinare a fost crezută de unii a vicia serviciul. Ei au refuzat să-l privească pe Caecilian ca un episcop numit în mod regular. O secesiune a avut loc, care s-a răspândit rapid şi extensiv, aşa că într-un scurt timp bisericile Donatiste din Africa au fost aproape egale în număr cu cele ale partidei dominante de până acum.

 

Ca şi în cazul Novaţianilor, discuţia despre întrebarea generală a purităţii bisericii a ieşit din circumstanţe care au dat naştere la diviziune. Donatiştii pledau pentru puritate. Ei susţineau faptul că bisericile creştine ar trebui să fie compuse din persoane evlavioase, şi nimeni altcineva, şi că, în toate aranjamentele făcute pentru conducerea lor, acel principiu important trebuia ţinut în vedere. Ei au urmat exemplul Novaţianilor în rebotezarea acelora care s-au alăturat lor din alte biserici. Ei au botezat pe noii convertiţi la o profesiune de credinţă, ca lucru de la sine înţeles, căci aceasta era practica tuturor bisericilor. Fie că mergeau mai departe decât acesta este deschis întrebării. Principiile lor i-ar duce fără îndoială la respingerea botezului pruncilor. Unii autori afirmă că ei au respins aceasta. Cât pentru partea noastră, noi suntem dispuşi să ezităm în acest punct. Suntem înclinaţi să credem că ei erau divizaţi în opinie, şi că unii dintre ei au admis botezului pruncilor, deşi admiterea era inconsistentă cu principiile lor recunoscute. Majoritatea, suntem gata să credem, a aderat la practica Noului Testament.

 

La unul dintre Conciliile Africane, ţinute în jurul anului 397, s-a agreat să se consulte „fraţii şi tovarăşii lor preoţi”, Siricius, Episcop de Roma, şi Simplician, Episcop de Milano, referitor la cei care au fost botezaţi în pruncie dintre Donatişti, şi care, când ei au atins vârsta matură, au dorit să se alăture bisericii care asuma titlul de „Catolică”12. S-a decis prin consecinţă ca ei să nu trebuiască să fie rebotezaţi. Aceasta dovedeşte faptul că botezului pruncilor era practicat în acea sectă; fie că universal sau nu, este o altă întrebare. Augustin nu-i acuză niciodată, ca un trup, de erezie în acel punct; şi nici Opatus, un scriitor renumit împotriva Donatiştilor.

Există o altă circumstanţă potrivită spre a fi menţionată. Diferenţa dintre Donatişti şi oponenţii lor a fost supusă de câteva ori deciziei imperiale. În prima instanţă Donatiştii, se pare, au consimţit la referinţă; dar ei au descoperit curând caracterul impropriu. „Ce are de a face Împăratul cu Biserica? Ce au de a face creştinii cu regii, sau episcopii de la curte?” întrebau ei. Nu erau ei corecţi? Nu au fost distinşi Baptiştii în toate erele prin menţinerea lor a acestor păreri? Nu au susţinut ei întotdeauna că guvernarea civilă nu are nimic de a face cu religia, că Creştinismul nu cere nici un sprijin de la Stat, şi că uniunea Bisericii şi a Statului a fost rodnică datorită unor rele cele mai mari care au murdărit profesiunea creştină? Nu au repudiat ei întotdeauna folosirea de arme carnale în apărarea şi propagarea adevărului, şi au cerut, pentru ei înşişi şi pentru toţi oamenii, întreaga libertate de gândire şi acţiune în toate preocupările religioase? Aceasta este slava lor, şi nici un om nu le-o poate lua.

 

Atât Novaţianii cât şi Donatiştii au suferit sever pentru dezacordul lor, în special cei din urmă. Vestitul Augustin a învăţat doctrina necreştină că erezia ar trebui să fie suprimată de magistratul civil, şi a invocat sabia imperială împotriva Donatiştilor. Proprietatea lor a fost confiscată, temniţele au fost umplute de ei, şi un mare număr şi-au pierdut vieţile lor prin mâinile călăului. O lege crudă a fost legiferată, ca re-botezătorul şi re-botezaţii să fie omoraţi. O astfel de legiferare aşa de atroce avea să agite tumulturi într-o tară în care separatiştii constituiau o jumătate din populaţia creştină, nu poate fi considerată surprinzătoare. Alte persoane, care nu erau în legătură cu ei, au profitat de aceasta şi mari dezordini s-au creat. Dar Augustin şi partida sa erau agresorii.

 

Pelagianismul a necăjit Biserica în secolul al 5lea. În timp ce Pelagius a învăţat că pruncii nu derivă nici o infecţie morală din încălcarea lui Adam, s-a dedus că el era din necesitate o oponent al botezului pruncilor, din moment ce aceasta a devenit o noţiune admisă în general că botezul curăţeşte de păcatul original. Pelagius, totuşi, nu a negat proprietatea botezului pruncilor, care obţinea, spunea el, împărăţia cerurilor prin botezul lor, de care „împărăţie a cerurilor” a distins-o de viaţa veşnică, şi a reprezentat-o ca o stare intermediară. Nu trebuie să ne bazăm pe astfel de nebunii, şi prin urmare vom continua să observăm că atâţia cât au negat în mod viguros dreptul pruncilor la botez, refuzând să recunoască puterea Biserici de a adăuga la ritualurile lui Hristos, Conciliul din Milevi, ţinut în anul 416 d. Hr., a enunţat un decret în următoarele termene: „Oricine neagă că pruncii nou-născuţi trebuie să fie botezaţi, sau afirmă că ei sunt într-adevăr botezaţi pentru iertarea păcatelor, dar că ei nu derivă nici un păcat original din Adam, . . . acesta să fie blestemat”13. Astfel sunt suporturile botezului pruncilor – firavele susţineri ale clădirii; mandatul lui Iustinian, şi acest decret anatemizator de la Milevi. Dar ce a spus Salvatorul? „Oricare plantă pe care Tatăl Meu ceresc nu a plantat-o va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13).

 

Multe s-au spus referitor la disputa călugărului Augustin cu creştinii britanici în privinţa botezului. Se presupunea că botezului pruncilor era pe atunci necunoscut în Anglia, şi că Augustin a îndrăznit să îl forţeze asupra poporului, ca o parte integrală a politicii Romane. Nici o afirmaţie nu este corectă. Nu este nici un motiv bun de a presupune că botezului pruncilor, care a câştigat predominare peste tot în Europa, prin trudele zeloase şi influenţa puternică a lui Augustin de Hippo, a fost ţinut departe de Anglia. Tocmai am văzut că Pelagius, care era un galic, nu s-a opus acesteia. Obiectul lui Augustin era acela de a procura uniformitatea ceremoniilor, şi de a induce pe Britoni să adopte ceremoniile grefate de Biserica Romană despre simplul serviciu de botez al Noului Testament. Nimic nu s-a spus despre copii. Botezul lor a fost fără îndoială introdus în Anglia în mod treptat, ca şi în alte părţi, şi în final a înlăturat, aşa cum a fost şi în altă parte, ceremonia primitivă. În oricare măsură, găsim urme ale acestuia în Ţara Galilor în secolul al 6lea14. Fie că a fost refuzată consimţirea aceasta de oricare partide, şi în ce numere, nu se poate stabili acum. Aici, ca şi în multe alte privinţe, este o lipsă de informare. Martorii lui Dumnezeu stau ascunşi pentru ere15.

 

NOTE DE SUBSOL:

8 Bingham, book xi. chap. iv.

9 History of the Church, i, p. 166 (Second Edition).

10 See his letter in Augustin. Opera, xxxix. pp. 235-244 (Ed. Caillau).

11 Tânărul era fiul Rev. Abraham Austin, pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste care se întâlnea în Capela Elim, Fetter Lane, Londra. El a murit în 1816. Vezi Baptist Magazine, vol. viii. pp. 397, 441.

12 Labbe and Cossart, ii. p. 1071. Bingham’s Antiquities, book iv. chap. iii. Sect. 12.

13 Labbe and Cossart, ii. p. 1538.

14 See the Liber Landavensis. Llandovery, 1840.

15 Bede’s Ecclesiastical History [Istoria Eclesiastică a lui Bede, n. tr.] este singura autoritatea care să relateze de interviul lui Augustin cu clerul Britanic. Călugărul le-a cerut, printre alte lucruri, ca ei să trebuiască să „administreze botezul, prin care noi suntem născuţi faţă de Dumnezeu, conform obiceiului sfintei Biserici Apostolice Romane” (traducerea Dr. Giles). Cuvântul folosit de Bede era „compleatis” şi înţelesul său era că ei trebuia să facă administrarea completă sau perfectă, prin adăugarea ceremoniilor Romane. În anumite ediţii ale Cronicii lui Fabian, Augustin este reprezentat ca spunând, „ca voi să daţi Creştinism copiilor”. Fabian, se poate presupune, nu cunoştea nici un botez al pruncilor, şi a tradus, sau mai degrabă parafrazat, prin urmare. El a murit în 1513 d. Hr.

 


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate