Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

Hirotonia

Hirotonia (preoţia), Punerea mâinilor sau Întărirea în slujbă.

Ea s-a dezvoltat odată cu cultul şi creşterea importanţei clerului. (Istoria Bisericii Universale). Din această cauză a şi fost înlocuită cu ungerea cu mir de la botez sau alte ocazii, pentru a fi păstrată să se facă numai de către preoţi. La început punerea mâinilor (hirotonia) se făcea la toţi cei ce intrau în creştinism, la toţi cei botezaţi. De asemenea ea se mai obişnuia şi atunci când cineva pleca în misiune sau alte slujbe. (Fap. Ap. 13:2 - 3). De aici reiese că punerea mâinilor (hirotonia) se făcea de mai multe ori la aceeaşi persoană.

 

Biblia nu o aminteşte nici odată ca “taină”.

 

Prof. N. Mladin scrie: “Toate Bisericile mărturisesc preoţia universală... Aceasta înseamnă că toţi credincioşii sunt chemaţi să păstreze şi să propovăduiască adevărata credinţă, să aducă jertfe duhovniceşti bine plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos... Dar, în cadrul acestei preoţii universale, poate exista o preoţie specială, un oficiu deosebit. Biserica e un trup, dar mai multe mădulare (Efes. 4:11 - 12).” (Ortodoxia, dec. 193, pag. 461, Pe calea unităţii Bisericii lui Hristos).

 

în rânduială Noului Legământ nu se vorbeşte decât de: un singur Dumnezeu, un singur Domn, un singur botez, o singură credinţă, o singură biserică, o singură preoţie. Cum am putea vorbi de două preoţii: una universală şi una specială? Nici în Vechiul Legământ nu se vorbea de două preoţii. Iată cum se strică rânduială Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Nicăieri nu se vorbeşte în Noul Testament despre preoţie specială. Prezbiterii nu sunt preoţi (iereus).

 

Teognost scrie: “Cutremurându-te de patimile Domnului şi de umilirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru noi... umileşte-te pe tine ca o oaie de junghiere, socotind pe toţi ca fiind într-adevăr mai presus de tine şi sileşte-te să nu răneşti conştiinţa cuiva, cu nesocotinţă. Iar fără sfinţenie, să nu cutezi a te atinge cele sfinte, ca să nu fi ars ca iarba de focul dumnezeiesc, sau să te topeşti ca ceara şi să fii pierdut.” (Filocalia, vol. IV).

 

Căsătoria

Căsătoria nu este amintită în Biblie ca taină. În singurul loc unde se aminteşte mai clar despre ea (Efes. 5:31-32), când apare cuvântul “taină” se vorbeşte despre Hristos şi Biserică.

 

Maslul

Maslu înseamnă “ungere” şi provine de la cuvântul slavon maslo, care înseamnă “ulei”.

 

Ungerea cu untdelemn a celor bolnavi, este amintită de două ori în Noul Testament (Marcu 6:13; Iacov 5:14), dar nu ca taină. Iacov scrie epistola sa către cele douăsprezece seminţii ale lui Israel care sunt împrăştiate (Iacov 1:1), cărora le era familiară ungerea cu untdelemn sub Vechiul Legământ.

 

Pavel, ca apostol al neamurilor, nu aminteşte nici odată acest lucru. Cu toate că unii tovarăşi iubiţi de slujbă erau bolnavi, el nu a făcut această ungere, (vezi 2 Tim. 4:20; 1 Tim. 5:23; Filip. 2:25 - 27). Domnul Isus nu pomeneşte acest lucru, ci spune că peste bolnavi să se pună mâinile. (Marcu 16:18).

 

Maslul a început să se practice în forma de astăzi abia pe la anul 600. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 219).)

 

Ca ungere obligatorie pentru bolnavii pe patul de moarte, a fost întărit în veacul al IX-lea, (anul 850) la sinodul de la Pavia şi a fost introdus în numărul celor şapte taine în sec. al XIII-lea.

 

7.CRUCEA

 

Noul Testament nu ne arată niciunde că apostolii ar fi folosit acest semn şi nici urmaşii direcţi ai apostolilor nu l-au folosit. Totuşi în prima perioadă (sec. al III-lea) se obişnuia a se face pe frunte, cu un deget, semnul crucii. Acest lucru se făcea ca semn de recunoaştere, fiindcă creştinii erau urmăriţi şi prigoniţi.

 

“Pe la sfârşitul sec. al III-lea se întâlnea semnul crucii prin monograme. În sec. al IV-lea creştinii îşi făceau cruce la ieşirea şi intrarea în casă, înainte şi după masă...”

 

“Binecuvântarea ortodoxă datează din sec. al VIII-lea, mâna fiind astfel ţinută încât să alcătuiască, cu toate cele cinci degete, literele ICXC - Isus Hristos.” (România Liberă, 22 feb. 1992, pag. 5, art. “Cum trebuie să ne facem cruce” semnează Anagnost).

 

În perioada a doua a creştinismului, după persecuţii, începând cu sec. al IV-lea înainte, semnul crucii a primit o oarecare importanţă şi a început să se facă mai vizibil, mai larg, cu întreaga mână, de la frunte la piept şi la umeri. În unele părţi nu se făcea deloc. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 429; vol. 2, pag. 207).

 

“Crucea (semnul crucii) ca reprezentare a ceea ce s-a petrecut pe Golgota, a pătruns în viaţa liturgică a Bisericii în sec. al IV-lea.” (Ortodoxia, 1982, nr. 2, pag. 309).

 

“Viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene nu se poate concepe fără cruce şi icoană... Orice rugăciune ortodoxă este însoţită de semnul Sfintei Cruci.” (Rev. Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 318).

 

“...Crucea trebuie cinstită de către noi, ca un semn al lui Hristos... Când ne însemnăm cu semnul cinstitei cruci, atunci diavolul nu poate să rămână de faţă, nici să sufere puterea ei. Ci se îndepărtează de noi şi nu ne mai ispiteşte... De aceea trebuie să ne facem foarte des cruce...” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, partea întâi, pag. 61, răspuns la întrebarea nr. 50, Bucureşti, 1981).

 

Casian Crăciun, teolog ortodox scrie: “...în practica romană crucea era instrument de pedeapsă cruntă cu moartea. Pentru creştinism însă crucea devine semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de lume... Crucea este temelie a Bisericii ca Pomul vieţii, Pomul raiului, Copacul sub care ne adăpostim şi ne hrănim spre viaţă... Ca semn al iubirii lui Dumnezeu, crucea este purtătoare de putere, este armă a credincioşilor asupra diavolului... Semnul Sfintei Cruci, atingerea şi sărutarea ei, implică prezenţa lui Hristos...” (Crucea - semnul iubirii lui Dumnezeu, Mitropolia Ardealului, 1986, nr. 5, pag. 83 - 87).

 

Iată ce spune un prelat şi teolog ortodox despre crucea pe care a fost răstignit Domnul Isus Hristos: “După învierea şi

înălţarea la ceruri a Mântuitorului, sfinţii apostoli şi cei împreună cu ei, au îngropat cu mare cinste în dealul Golgotei, crucea pe care S-a jertfit Mântuitorul, iar împăratul Adrian (117 -138) a poruncit să fie îngropate tot acolo, şi cele două cruci pe care fuseseră răstigniţi cei doi tâlhari, spre a zădărnici evlavia primilor creştini care urcau înălţimea Golgotei pentru a se închina lemnului de viaţă dătător.”

 

Mai departe, acelaşi autor vorbeşte despre împăratul Constantin (306 - 331), care a dat libertate creştinilor (313) şi care, în anul 320, a trimis pe mama sa Elena la Ierusalim, ca să caute şi să găsească crucea Mântuitorului. Ea a pus oameni să facă săpături în dealul Golgotei, unde, după tradiţie, au fost îngropate cele trei cruci, precum şi piroanele cu care au fost străpunse mâinile şi picioarele Mântuitorului. După ce, printr-o minune - spune autorul -, a fost dovedită crucea pe care a pătimit Domnul, a fost înălţată la 14 septembrie, într-o biserică din Ierusalim, unde venea mulţimea credincioşilor să se închine ei. De la această împrejurare s-a luat praznicul “Înălţarea Sfintei Cruci”.

 

Crucea ar fi rămas - după spusele autorului - în biserica din Ierusalim vreo trei sute de ani, când perşii au învins pe romani şi au luat crucea din locul unde a fost aşezată şi dusă în Persia. Dar pronia divină a făcut ca împăratul Heraclie să învingă pe perşi şi să readucă crucea în Cetatea Sfântă în anul 629 şi tot în ziua de 14 septembrie. Apoi, după un timp, a fost strămutată la Constantinopol, spre a fi ferită de desele invazii arabe, iar în anul 1453, când Constantinopolul a căzut sub ocupaţie turcească, Crucea a fost dusă în muntele Athos, de unde - spune autorul - în mici fărâme, a făcut înconjurul lumii creştine. Bucăţi din sfinţitul şi de viaţă dătătorul lemn al crucii se păstrează în sfintele altare, învăluite în purpură şi aur. (Cât de mare a fost crucea, ca să poată fi împărţită în zeci de mii de biserici ortodoxe, în afară de cele catolice? Să cugetăm bine! vezi 2 Tim. 4:3 - 4; 2 Tes. 2:10 -12. n.n.).

 

Emilian Birdaş, episcop: “Ce este Sfânta Cruce? Ea este lemnul sfinţit de Trupul şi Sângele lui Hristos pe Golgota. Din instrument de ocară şi osândă pe care se executa cea mai crudă pedeapsă, Crucea devine lemn al vieţii... Prin rostul acesta al ei, Crucea a devenit mai cinstită decât sfinţii şi relicvele lor şi chiar decât icoanele... În cultul Bisericii, Sfânta Cruce ocupă un loc

 

central: sub puterea ei de viaţă făcătoare respiră duhul creştinătăţii... Bisericile s-au zidit din cele mai vechi timpuri, în formă de cruce... Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, ne însemnăm cu darul lui Dumnezeu... Creştinii ortodocşi urmează acestui îndemn şi se însemnează cu semnul Sfintei Cruci în toate împrejurările vieţii... Sfintele noastre biserici poartă pe cupolele lor, străjuind înaltul cerului, Sfânta Cruce, iar înăuntrul lor, semnul sfânt al mântuirii noastre împodobeşte lăcaşul şi îndeamnă pe credincioşi la rugăciune.” (Telegraful Român, nr. 37 - 38, pag. 2 - 3, 1983, Sibiu, Sfânta Cruce - darul şi puterea lui Dumnezeu).

 

Emilian Birdaş, episcop: “Sfânta cruce a fost darul şi puterea lui Hristos cu care înaintaşii noştri au învins vitregiile vremurilor şi au păstrat neştirbite credinţa, datinile, limba care i-au unit în pofida atâtor silnicii. Sfânta Cruce a străjuit destinele neamului nostru şi aşa se face că marile momente din istoria poporului român stau sub umbra ei: o cruce ce străjuieşte şi astăzi la Şelimbăr, victoria lui Mihai Viteazul (asupra catolicului Andrei Bathory, care şi el credea în cruce, n. n.), o cruce veghează Câmpia Turzii, unde acelaşi mare voievod, Mihai Viteazul, a fost ucis mişeleşte, cruci nenumărate veghează mormintele eroilor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară. Încrezători în darul şi puterea lui Dumnezeu, după chipul înaintaşilor noştri, să rugăm pe Mântuitorul ca taina Sfintei Sale Cruci să fie pururea lucrătoare în sufletele noastre.” (La înălţarea Sfintei Cruci, Telegraful Român, nr. 33-34, pag. 1 - 2, Sibiu, 1988).

 

Atragem atenţia cititorilor asupra unui adevăr istoric: crucile, pe care autorităţile romane răstigneau pe făcătorii de rele, erau confecţionate dintr-un lemn obişnuit (nu de esenţă tare) şi, după moartea răstigniţilor, erau strânse şi depozitate într-un loc anumit, sub pază, ca să poată fi folosite la alţi răufăcători, condamnaţi la moarte prin crucificare. Lemnul era, ca şi astăzi, rar în Orientul Mijlociu.

 

Atragem iarăşi atenţia asupra unui adevăr fizic: cum s-a putut păstra lemnul celor trei cruci timp de aproape o sută de ani, fără să putrezească, adică până la urcarea pe tron a lui Adrian? Să fim serioşi! Vrem să ne înşelăm singuri?

 

Alt teolog ortodox scrie: “...Credinciosul Bisericii noastre Ortodoxe îşi duce crucea sa în unire cu întreaga comunitate naţională. Cât de sugestiv este, spre exemplu, faptul că Mausoleul de la Mărăşeşti ce cuprinde osemintele a 20.000 de ostaşi eroi, are în vârf crucea! în faţa ei cântăm, odată cu întreaga Biserică: «Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău a dat.”»“

 

...Biserica Ortodoxă preamăreşte crucea zicând: «Bucură-te cruce vistierul vieţii!»“ (pr, G. Răţulea, “Înţelesuri ale Sfintei Cruci”, Telegraful Român, 1987, nr. 33-34, pag. 4).

 

Există şi o carte numită Acatistul sfintei şi de viaţă făcătoare cruci, din care spicuim câte ceva, ca să înţelegem mai bine cum stau lucrurile cu privire la închinarea la cruce.

 

Acatistul sfintei şi de viaţă făcătoare cruci.

 

Condacul I

“O, de trei ori fericită şi preacinstită Cruce, ţie ne închinăm noi credincioşii şi te mărim, bucurându-ne de dumnezeiasca ta înălţare. Şi ca o pavăză şi armă neînvinsă, apără şi acoperă cu darul tău pe cei ce strigă: “Bucură-te lemn fericit.”

 

Din Icosul I

“Bucură-te Cruce, păzitoarea lumii; bucură-te mărirea bisericii... Bucură-te lemn de viaţă mirositor... Bucură-te că eşti pusă spre închinarea tuturor... Bucură-te lemn fericit.”

 

Din Icosul II

“...Bucură-te semnul adevăratei bucurii... Bucură-te rana diavolilor... Bucură-te lemn fericit!”

 

Din Icosul IV

“...Bucură-te izvorul mirului celui nesecat... Bucură-te omorârea căpeteniilor iadului... Bucură-te, prin care a răsărit darul; bucură-te lemn fericit!”

 

Consdacul V

“Lemn cel de Dumnezeu dăruit, privindu-l toţi, la acoperământul lui acum să alergăm. Şi ca pe o armă ţinându-l printr-însul să învingem taberele duşmane...”

 

Din Icosul V

“...Bucură-te cel ce arzi ca flacără pe diavol; bucură-te sceptrul ceresc al împăratului credincios... bucură-te lemn fericit!”

 

Condacul VI

“Scară la ceruri s-a făcut Crucea Domnului, pe toţi suindu-i de la pământ către înălţimea cerurilor, ca totdeauna să locuiască cu cetele îngereşti...”

 

Din Icosul VI

“...Bucură-te lemn însufleţit... Bucură-te hrana celor ce flămânzesc cu duhul... Bucură-te Cruce, uşa tainelor... Bucură-te lemn fericit!”

 

Din Icosul IX

“Bucură-te Cruce, doctorul bolnavilor. Bucură-te lemn fericit!” Din Icosul X

 

“...Bucură-te că cinstindu-te, ţie ne închinăm... Bucură-te lemn fericit!” Din Icosul XII

 

“Cântând lauda ta, te lăudăm cu dor pe tine, lemnul Domnului, ca pe un însufleţit... Bucură-te purtătoare de lumină, luptătoare a lui Hristos... Bucură-te lemn fericit!” (Acatistul sfintei cruci, Cu aprobarea sf. Mitropolii a Ungaro-Vlahiei, nr. 9283/1940 şi potrivit adreselor sf. Sinod nr. 1713/1938 şi 614/1940, Bucureşti, Tip. Fântâna Darurilor).

 

În Mineul lunii septembrie, la Stihovana de la 14 septembrie, zice: “Cinstitei Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule, astăzi noi păcătoşii ne închinăm.”

 

Triodul, Irmosul 3, zice: “Sărutând acum crucea Ta, care a închipuit-o oarecând Moise cu palmele, biruind, Stăpâne Hristoase, pe Amalec cel netrupesc şi ne şi mântuim prin ea.”

 

Triodul, Irmos la cântarea a IX-a în săptămâna a IV-a din Postul Mare: “Să ne închinăm toţi astăzi la locul unde au stat picioarele Stăpânului şi Dumnezeu, adică preacinstitei cruci.”

 

Faţă de toate acestea, iată ce zice Cartea lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură: “Vai de cel ce zice lemnului: «Scoală-te!» şi unei pietre mute: «Trezeşte-te!» Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este duh care s-o însufleţească.” (Hab. 2:19).

 

Sf. Chirii al Ierusalimului (313-386), învaţă pe credincioşi să-şi facă cruce şi când mănâncă şi când beau, şi la culcare şi la sculare. (Cateheza IV, 4; XIII, vol. 2, pag 336, 352).

 

Teofilact: “Pentru ca să nu socoteşti tu, cel care citeşti, cum că crucea avea oarecare putere de sine şi spre a ne împrieteni (cu Dumnezeu), fiindcă nu ne-a împrietenit nici nu ne-a mântuit crucea, ci crucea lui Hristos însuşi (Coloseni 1: 20), adică pentru că crucea a fost a lui Hristos, şi că pe cruce a murit (S-a jertfit) Hristos. Pentru aceasta (pentru moarte) ne-a împrietenit şi ne-a mântuit pe noi.” (Cele patrusprezece trimiteri ale sf. Pa vel. vol. 2, pag. 536, Bucureşti 1904).

 

E bine să ştim, că aproape în toate locurile din scrierile apostolilor unde se vorbeşte despre cruce, nu se are în vedere unealta de tortură, ci jertfa Mântuitorului, prin care ne-a răscumpărat, sau suferinţele Lui, ori ale credincioşilor Săi.

 

Despre semnul crucii nu se vorbeşte nici odată în Sfânta Scriptură. Acest semn a apărut în creştinism mai târziu.

 

Pr. prof. Nicolae D. Necula, susţinând învăţătura despre cruce scrie: “În viaţa creştinilor, semnul crucii joacă un rol cu totul aparte. Crucea este simbolul creştinismului, emblema sau semnul lui de recunoaştere. Până la Mântuitorul Hristos, crucea a fost obiect de tortură, pe ea fiind răstigniţi cei mai mari răufăcători, în general tâlharii. De al Hristos, crucea devine obiect sfânt pentru că ea a fost sfinţită prin sângele Său vărsat pentru împăcarea omului păcătos cu Dumnezeu. Crucea este simbol al iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, faţă de lume şi al jertfei răscumpărătoare, adusă de Isus Hristos. O însemnătate deosebită a căpătat crucea după ce împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare a descoperit lemnul crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi după ce însuşi împăratul Constantin a luat-o drept emblemă pentru steagurile şi monedele care circulau pe atunci.

 

Învăţătura despre modul de cinstire a crucii a fost fixată definitiv de sinodul al VII-lea ecumenic, de la Niceea, din anul 787, la care se precizează că ea se cinsteşte ca şi icoanele, nu închipuind-o ca pe un idol, ci purtându-ne cu gândul la Cel care a fost răstignit pe ea. Cu acest sens o găsim prezentă pretutindeni, în viaţa creştină. Regula canonică prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da destinaţia respectivă. Acest act al sfinţirii dă şi materialului din care este confecţionată crucea un caracter de sfinţenie, pentru că prin ea, ca şi în cazul icoanelor, materia este scoasă de sub întrebuinţarea obişnuită.

 

În istoria creştinismului se cunosc mai multe forme ale crucii. Astfel există o cruce în forma literei X, numită şi “crucea Sfântului Andrei”, (folosită astăzi ca semn de circulaţie) pentru că pe o astfel de cruce a fost răstignit apostolul Andrei; există apoi o cruce cu braţele egale, cunoscută şi sub numele de “crucea greacă”. Cea care are braţul vertical mai lung decât cel orizontal, aşa cum este întrebuinţată şi în practica Bisericii Ortodoxe, se numeşte “crucea latină”. La acestea se adaugă crucea de tradiţie slavă, cu şase sau opt braţe. În cest caz la cele patru braţe care alcătuiesc crucea clasică, se adaugă unul scurt, la braţul de deasupra, însemnând tăbliţa pe care era scris la răstignire, în evreieşte greceşte şi latineşte: Isus Nazarineanul Regele Iudeilor (I. N. R. I.). În tradiţia ortodoxă, aceste cuvinte sunt reprezentate pe cele patru părţi ale crucii sub forma IS. HR. NI. KA, adică Isus Hristos învinge (prin cruce). De asemenea, la crucea slavă se adaugă un braţ scurt în partea de jos, puţin înclinat, amintind de suportul pe care s-ar fi sprijinit trupul lui Hristos.” (De ce facem semnul crucii?, Expres Magazin, anul III, nr. 41, 14.10. 1992, pag. 12).

 

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, zice: “Când ne gândim la închinarea la cruce, facerea semnului crucii, că erau atât de prezente încă din sec. al IV-lea, ne vine firesc să ne întrebăm, cum refuză unii creştini, astăzi, semnul crucii, fără să simtă că sunt tocmai prin aceasta sub puterea celui rău. Fac voia celui ce se teme de semnul crucii. Sunt milostivi cu diavolul!” (întâlnire cu Avva Antonie, Telegraful Român, nr. 1 - 2, pag. 2. Sibiu, 1989).

 

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, un renumit teolog ortodox, vorbind despre crucea ca obiect şi despre semnul crucii, pe care trebuie să-l facă creştinul ortodox pe fruntea şi pieptul său zice: “Făcându-ne semnul crucii ne silim să întipărim în noi pe Hristos care ne spală cu sângele Lui, cu durerea Lui pentru noi... Făcându-ne semnul crucii pomenim nu numai pe Fiul - Cel ce S-a răstignit pentru noi, aducându-L în noi ci şi pe Sfânta Treime, din a cărei iubire pentru noi se explică iubirea Fiului Cel întrupat şi răstignit pentru noi. Atât prin jertfa lui Hristos cât şi din pomenirea Sfintei Treimi învăţăm că din iubirea lor vine mântuirea noastră şi această iubire trebuie s-o imităm şi noi din partea lor ca să ne mântuim cu adevărat. Toate acestea le neagă cei ce refuză crucea. Refuzând semnul crucii, aceştia nu numai că nu dau nici o importanţă sângelui lui Hristos pentru curăţirea păcatelor noastre, ci se feresc şi să recunoască pe Domnul Hristos, ca Hristos deci ca Fiul lui Dumnezeu şi deci pe Dumnezeu ca Treime...” (Art. “De ce şi cum ne facem semnul crucii?” publicat în ziarul România Liberă, din 2 sept. 1990, pag. 4). (vezi şi Semnul crucii, în Simbolica Biblică şi Creştină, Timişoara, 1935, de pr. V. Aga).

 

Citind rândurile de mai sus, îţi pui sincer o întrebare: dacă crucea ca obiect de închinare şi semnul crucii au o aşa mare însemnătate pentru mântuirea omului, cum de I-a scăpat Duhului Sfânt acest adevăr, de nu l-a descoperit sfinţilor apostoli, ca ei să-l lase scris în Noul Testament, periclitând astfel propria lor mântuire şi a tuturor oamenilor care au crezut în Domnul Isus în primele trei secole, când nu se făcea semnul crucii? Crucea ca obiect şi ca semn, aşa cum s-a amintit mai sus, a început să intre în credinţa oamenilor abia în sec. al IV-lea. (vezi Ortodoxia nr. 2/1982, pag. 309).

 

Ori teologii amintiţi mai sus au dreptate, ori Cuvântul scris al Noului Testament are dreptate. Adevărul nu poate fi în două feluri. Dacă aceşti teologi au dreptate, să ne supunem întru totul învăţăturilor lor şi să aruncăm Noul Testament. Dar dacă n-au dreptate, ce să facem?

 

Cât despre mine, spun cu toată puterea credinţei: rămân cu Noul Testament, cu Domnul Isus Hristos şi cu apostolii. În Faptele Apostolilor 5:30, găsim scris. “...L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn.” De ce n-o fi spus: “sfânta cruce?” Să fie oare o scăpare? Şi sf. ap. Petru zice: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn.” 1 Petru 2:24; sau: “Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn.” Fap. Ap. 10: 39. Şi sf. ap. Pavel a spus vorba aceasta: “Şi după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn şi L-au pus într-un mormânt.” (Fap. Ap. 13:29); apoi: “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii... fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.»“ (Galat. 3:13).

 

Să lăsăm Sfânta Scriptură aşa cum este ea. Să n-o stricăm printr-o tălmăcire străină de Duhul ei. Cine strică ce este dumnezeiesc, va fi stricat şi el de Dumnezeu. (1 Cor. 3:17).

 

Crucea, ca semn distinct nu se întâlneşte în catacombe decât în forme mascate de monograme ale lui Hristos. Cea mai timpurie cruce latină este cea de pe mormântul împărătesei Galla Placidia din anul 451. O închipuire evidentă a răstignirii n-a existat înainte de sec. al IV-lea. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 13).

 

Iustin Martirul este primul scriitor creştin (sec. al II-lea) care vorbeşte de semnul crucii. În cartea sa “Dialogul cu iudeul Trifon” (LXXXIX, XCI până la XCII), el aduce dovezi din Sfânta Scriptură că Domnul Isus trebuia să moară pe cruce, că crucea este instrumentul pe care trebuia să pătimească El. În felul acesta vorbeşte el despre “semnul crucii”. Iar când zice “taina crucii”, arată taina mântuirii ascunsă în patimile şi moartea Domnului Isus. (Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 206 - 207.) Nici o singură dată nu face vreo aluzie că acestui semn i se cuvine închinare sau că creştinii trebuie să-l facă.

 

“Primul crucifix pe care Isus apare aşa cum fusese răstignit, fără haine pe El, îşi are originea în Siria, în sec. al III-lea, dar pe mici obiecte de pietate, individuale... O adevărată sculptură a răstignirii apare abia la începutul sec. al V-lea. Era o modestă placă de fildeş ce făcea parte dintr-o cutie.” (Rev. grego-cat. “Viaţa Creştină” nr. 17/1993, pag. 1).

“Prima evidenţă despre reprezentarea trupului lui Isus Hristos pe cruce provine din sec. ai V-lea. Până în sec. al VII lea, simpla cruce a apărut rar în public.” (Rev. Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 308- 309).

 

“Prin veacurile al VII-lea şi al VIII-lea, ceremonia liturgică a expunerii şi venerării publice şi solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată şi în Apus.

 

Cât priveşte întrebuinţarea generală a semnului Sfintei Cruci şi veneraţia obştească de care se bucură el în toată lumea creştină din sec. al III-lea şi al IV-lea înainte este amintită de numeroşi sf. părinţi.” (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, pag. 264, Edit. Ins. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1985). Din sec. al VI-lea înainte, Crucifixul (crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe ea) devine frecvent, (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, pag. 265, Edit. Ins. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1985).

 

Mitropolitul Varlaam povăţuia pe credincioşii săi să cinstească Crucea, pentru că lemnul ei a devenit, în Sfânta Biserică, “lemnul vieţii, carele au învins pe Adam pentru moartea lui Hristos. Din această cauză se cade ca Sfânta Cruce să o cinstim, să ne închinăm, să o sărutăm, cu frică şi cu bucurie să o proslăvim... Noi ortodocşii ne închinăm şi venerăm lemnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci... Anatemizăm pe cei care nu cinstesc crucea după tradiţia Bisericii.” (Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 326 şi 328).

 

Cu trecerea timpului, semnul crucii a început să fie venerat (vezi: Eusebiu Popovici, Ist. Bis. Universale, vol. 1, pag. 294, şi 424; vol. 2, pag. 207 şi 250; Iustin Martitul, Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 206-207; Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia I, pag. 254 -258; Dogmatica, ediţia a II-a, pag 302).

 

Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) spunea că crucea este însăşi obiectul (Dogmatica, ed. I, pag. 254 - 258) şi că trebuie să venerăm nu numai crucea, dar şi cuiele, lancea, îmbrăcămintea, ieslea, peştera, mormântul, etc. (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 302), adică toate obiectele de care S-a atins Domnul Isus.

 

“Închinu-mă lemnului cinstitei cruci, pentru că fu legat trupul lui Dumnezeu pe dânsul şi a tot chipul de viaţă crucea.” (Din Pravila bisericească numită cea mică, pag. 126, tipărită în anul 1640, la Mănăstirea Govora).

 

Tertulian: “Dacă s-ar cere o motivare biblică pentru facerea semnului crucii, ea nu s-ar putea găsi. Începutul îl are în tradiţie...” (Despre coroana ostaşului, XI, 3, Migne, P. L. 2, 99).

 

Nikon, patriarhul Rusiei la scurt timp după anul 1650, a căutat să reformeze ritualul bisericesc prin practici cum este semnul crucii cu trei degete în loc de două, cum se practica până atunci în Rusia (vezi Erale E. Cairns: Creştinismul de-a lungul secolelor, 1992, pag. 380, Tipografia centrală, Chişinău, Florilor nr. 1).

 

Această reformă a lui Nikon s-a întins repede în lumea religiei ortodoxe, care, de altfel, era sub guvernarea Rusiei (Moscova era socotită “Roma” creştinismului ortodox, după căderea Constantinopolului.

 

Am adunat aici aceste documente din învăţătura Cultului Ortodox despre cruce ca obiect de închinare, pentru ca omul sincer în credinţă, care le citeşte, să le compare cu Noul Testament, şi să ajungă la cunoaşterea adevărului.

 

Numai prin cunoaşterea adevărului, omul ajunge la mântuire: “Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi,” (Ioan 8:32).

 

Slăvit să fie Domnul, pentru slobozenia adusă prin Cuvânt!

 

Cât de străină pare Evanghelia şi toate cărţile Noului Testament, privite cu ochelarii concepţiei omeneşti, începând din sec. al IV-lea până în sec al XXII-lea! Ce a vrut Duhul Sfânt să ne înveţe prin cruce şi ce înţelege omul! Totdeauna a fost omul aşa. (vezi 2 Regi 18:4). Numai lui Dumnezeu se cade a ne închina. Omul zice: “Crucii Tale ne închinăm!...”

 

Despre cruce, vezi şi Buletinul Cultului Penticostal, 1984, iulie - august, pag. 7.

horizontal rule

 

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate