ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL III
PERIOADA OBSCURĂ, DIN ANUL 604 PÂNĂ ÎN ANUL 1073 D. HR.

SECŢIUNEA I
Manichaeanii – Precauţii pentru student – Toţi oponenţii botezării pruncilor nu erau Baptişti – Relatare despre Paulicieni – Părerea lor despre botez

Unii s-ar putea mira că până acum nu am spus nimic despre Manichaeani, o sectă care a apărut prima dată în observare în ultima parte a secolului al 3lea, şi a continuat în existenţă, dacă e să-i credem pe istorici, 1000 de ani sau mai mult. Ei au fost acuzaţi de negarea botezului pruncilor. Dar dorim să se înţeleagă că noi îi considerăm numai pe aceia Baptişti, în sensul Noului Testament al acelui termen, care păstrează botezul ca un ritual care este obligatoriu pentru toţi credincioşii, şi îl refuză la toate celelalte persoane. Acum, Manichaeanismul era un compus de filozofie Orientală şi Creştinism. Entuziastele şi sălbaticele speculaţii în care Manes s-a consolat erau rău fondate în motiv precum şi în Scriptură, şi în mod drept intitulate autorul lor de apelativul „fanatic”. El a integrat porţiuni felurite din Creştinism în sistemul său incompatibil, şi prin urmare partida a fost pusă în rândul ereticilor, deşi, aşa cum gândim noi, cu mică proprietate. Ereticii, aşa cum sunt numiţi ei, erau despărţitori din stabilita sau Catolica Biserică. Manes a dat naştere la un trup independent, pe principii total originale, şi ar trebui să fie pus în aceiaşi listă ca Mahomed şi alţi fondatori de sisteme. Se spune că el a admis botezul şi Cina Domnului printre serviciile impuse asupra urmaşilor săi; dar Cina era celebrată cu apă în loc de vin, botezul era opţional; doar cei care vroiau erau botezaţi; aceia care nu îl doreau nu erau refuzaţi de la calitatea de membru din cauza aceasta, şi pruncii erau excluşi de la participarea în ritual. După aceste explicaţii nu ar fi considerat străin faptul că noi ne-am abţinut de la a clasifica Manichaeanii cu cei care revitalizau religia primitivă1.

Intrăm acum în perioade pe care am denumit-o „obscură”. Aceasta este numită astfel deoarece informaţia este în general limitată, şi uneori de un caracter foarte îndoielnic. Am putea începe prin a remarca faptul că studentul de istorie eclesiastică trebuie să se păzească ca nu cumva să fie rătăcit de interpretările greşite ale istoricilor bigoţi. Manichaeanismul a fost curând privit ca o concentrare a tot ceea ce era ofensator şi rău în opinia religioasă, şi aceasta a devenit moda de a numi pe toţi ereticii „Manichaeani”. De aici mulţi oamenii excelenţi au fost astfel stigmatizaţi, a căror păreri şi practici erau în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Este necesar să reparăm sursele originale de istorie, şi chiar atunci să parcurgem foarte îndeaproape afirmaţiile transmise către noi, ca ele să poată fi descurcate, pe cât este posibil, de greşeală şi prezentare greşită.

Mai departe: nu este sigur sau adecvat să raportăm pe toţi oponenţii botezului pruncilor ca Baptişti, în sensul nostru al cuvântului. În decursul evului mediu au fost mulţi sectanţi din credinţa Catolică, aşa cum era numită aceasta, care au respins botezul întru-totul, având sentimente referitoare la acel ritual care se aseamănă mult cu cel al Qakerilor în aceste vremuri. Posibil ca ei să fi fost atraşi spre aceste păreri extreme prin contemplarea ceremoniilor absurde legate de botez, şi a noţiunilor superstiţioase nutrite de majoritatea. Se părea pentru ei mai bine să nu fie nici un botez decât să facă faţă unor astfel de prostii. Fără îndoială că ei erau greşiţi, deşi multe pot fi oferite ca scuză pentru ei. Dar când aceste partide sunt aduse ca martore pentru botezul pruncilor, se comite o oarecare injusteţe. Opoziţia lor era împotriva întregului botez, şi nu doar împotriva botezului pruncilor. Nu suntem dispuşi să privim vreo persoană ca Baptişti Primitivi decât dacă ei au practicat botezul credincioşilor; respingerea lor a botezului pruncilor nu va garanta impunerea acelui nume vrednic asupra lor. Cartea lui Orchard „Istoria Baptiştilor Străini” [History of Foreign Baptists], şi alte lucrări de acest fel, au căzut acum şi atunci în această eroare2.

În acelaşi timp trebuie mărturisit că există adesea cea mai mare dificultate în formarea unei judecăţi satisfăcătoare referitor la opiniile susţinute de reformatorii Evului Mediu. Nu cunoaştem nimic despre ei din rapoartele adversarilor lor, care au fost predispuşi împotriva lor, şi care, pentru dorinţa de simpatie religioasă, au fost incapabili să aprecieze sau chiar să înţeleagă părerile lor specifice. Aceleaşi cuvinte au fost uneori folosite de partidele opuse în sensuri diferite, şi adevărurile au fost văzute în diferite aspecte. De aici confuzia şi contradictoriul care sunt prea adesea aparente.

Aceste observaţii se aplică cazului Paulicienilor. Ei au apărut prima dată la mijlocul secolului al 7lea, în Armenia, şi s-au răspândit în mod uimitor, până ce au ajuns să fie număraţi prin sute de mii. Duşmanii lor i-au acuzat de Manichaeism, acuzaţii pe care ei l-au respins în mod indignat. Singurele autorităţi antice de unde putem deriva o cunoaştere a sentimentelor lor sunt Photius şi Petrus Siculus, care au scris împotriva lor cu mare amărăciune, şi în această relatare pot fi abia consideraţi ca vrednici de întreaga credinţă. Photius era Arhiepiscop de Constantinopole şi a murit în 890 d. Hr.; Petrus Siculus, un nobil învăţat, a murit la câţiva ani mai târziu. El a fost trimis de Împăratul Basil către Tibrica, un oraş Paulician, în anul 870, pentru a negocia o schimbare de prizonieri. El a rămas acolo şapte luni, şi s-a folosit de oportunitatea de a învăţa opiniile şi practicile Paulicianilor, atât prin disputarea cu ei cât şi prin instituirea de investigaţii printre Catolicii din vecinătate. Este regretabil că nu este o altă autoritate mai bună de consultat, căci Petrus Siculus era aşa de amar prejudiciat împotriva oamenilor încât afirmaţiile sale nu pot fi primite fără îndoială şi neîncredere. Singurul curs sigur este de a ne strădui să descurcăm faptele din opinii, insinuări, şi invective, şi astfel să afirmăm adevărul. Cu toate acestea este imposibil şi atunci să oferim o imagine completă. Petrus Siculus se ocupă în principal cu negative. El ne spune ce negau Paulicieni, şi proferă injurii acestora pentru presupunerea de a diferi de partida Catolică, dar ne lasă să ghicim ceea ce credeau ei de fapt, în multe particularităţi importante. Noi menţionăm aceste lucruri ca cititorul să poată percepe dificultatea care stă în calea unui narator imparţial.

În jurul anului 653, în timpul domniei Împăratului Constans II, un tânăr pe nume Constantine, rezident la Mananalis, în Armenia, a oferit atenţii ospitaliere unui străin pe care l-a adus din nefericire sub acoperişul său. Străinul s-a dovedit a fi un diacon al Biserici Creştine, şi el avea în posesia sa o comoară preţioasă, pe care el a dat-o lui Constantine la plecarea sa, ca răspuns la bunătatea arătată lui. Aceasta era o copie a Evangheliilor şi a Epistolelor lui Pavel. Constantine a citit, a crezut şi a ascultat. Manichaeanismul, prin care el fusese păcălit, a fost imediat renunţat. Cărţile sale Manichaeane au fost înlăturate, şi scrierile sacre au fost studiate în mod exclusiv. La scurt timp după acea el s-a mutat la Cibossa, unde a trăit şi a muncit pentru 27 de ani. El era un predicator sârguincios şi plin de succes. Numere mari de oameni au primit adevărul. În ce manieră a purces el să le formeze în societăţi sau biserici, şi de felul cum erau ele guvernate, nu avem nici un mijloc de cunoaştere. Putem presupune şi deduce, dar deducerea nu este istorie. Dacă raportul lui Petrus Siculus ar fi corect, ele stau sub dezavantajul considerabil în a nu avea Cartea Faptelor în mâinile lor, de unde ei ar fi adunat practicile bisericilor Apostolice, şi probabil că această circumstanţă a exercitat o influenţă nefavorabilă la aranjamentul lor. Dar nu trebuie să afirmăm în mod pozitiv în acest subiect.

Constantine a murit de moartea unui martir. Împăratul Constantin Pogonatus a trimis pe Simeon, unul din ofiţerii săi, la Cibossa, cu un detaşament militar. El l-a apucat pe Constantine, a constrâns congregaţia să se prezinte înaintea lui, şi le-a ordonat să-l ucidă cu pietre pe predicatorul lor. Ei au stat în tăcere pentru ceva vreme, nimeni nu şi-a ridicat capul în a asculta de o poruncă aşa de crudă. În cele din urmă un om numit Justus a păşit în faţă şi fapta criminală a fost făcută. Simeon a preluat lucrarea de conversie. El a disputat cu urmaşii lui Constantine, şi s-a luptat din greu să-i restaureze către Biserica Catolică. Dar el s-a luptat în zadar. Nu numai atât, argumentele folosite pe de altă parte erau prea puternice pentru el. El a cedat forţei adevărului, şi s-a întors în Constantinopole un Paulician în inimă. La început el nu a mărturisit schimbarea care a avut lor, dar în cele din urmă el a descoperit ca imposibil să ascundă aceasta, şi în consecinţă a părăsit serviciul Imperial, s-a retras în Cibossa, s-a alăturat sectei persecutate, şi a devenit însăşi succesorul omului pe care l-a ucis prin mâna lui Justus. După câţiva ani de utilitate, Justus, care a profesat pocăinţa şi a fost restaurat către Biserică, s-a certat cu el şi l-a trădat unui episcop vecin, prin a cărui mijloace toţi membrii Bisericii atunci rezidenţi în Cibossa au fost cuprinşi şi arşi de vii pe un morman mare. Doar Paulus a scăpat. El a fugit la Episparis. Cei doi fii ai lui, Genesius şi Theodotus, au devenit lucrători Paulicieni. Genesius a fost într-o ocazie presimţit ca un eretic şi dus la Constantinopole, unde a îndurat o examinare înaintea Patriarhului. Astfel este raportat de Petrus Siculus:

Patriarh – „De ce ai ridiculizat credinţa ortodoxă?”

Genesius – „Anatema să fie cel care neagă credinţă ortodoxă” (însemnând în consecinţă propria sa erezie, cu care s-a lăudat ca adevărata „credinţă ortodoxă”).

Patriarh – „De ce nu crezi în şi adori crucea venerabilă?”

Genesius – „Anatema să fie cel care nu adoră şi nu se închină venerabilei şi dătătoarei de viaţă cruce” (însemnând Hristos Însuşi, a cărui braţe întinse prezintă figura crucii).

Patriarh – „De ce nu te închini şi o adori pe sfânta mamă a lui Dumnezeu?”

Genesius – „Anatema să fie cel care nu adoră cea mai sfântă mamă a lui Dumnezeu, mama comună a tuturor, în care a intrat Domnul nostru Isus Hristos” (însemnând Ierusalimul ceresc, în care a intrat Hristos, ca Premergător al nostru).

Patriarh – „De ce nu te împărtăşeşti din trupul imaculat şi sângele preţios al Domnului nostru Isus Hristos, ci mai degrabă le desconsideri?”

Genesius – „Anatema să fie cel care desconsideră trupul şi sângele lui Hristos” (însemnând în consecinţă cuvintele „trup şi sânge”, şi nimic mai mult).

„În aceiaşi manieră”, spune Petrus Siculus, „el a vorbit despre botez, spunând că Isus Hristos este El Însuşi botez, şi că nu este un altul, pentru că El a spus, ‚Eu sunt apa vie’. Şi astfel, pervertind toate prin falsele sale interpretări, el a fost achitat şi eliberat în mod onorabil”.

După aceasta, lui Mananalis i s-a dat sediul Paulicianilor. Genesius a trăit acolo 30 de ani, şi a murit în pace. Diferite necazuri şi dezastre au urmat. Joseph, care se pare că l-a urmat pe Genesius, s-a retras în Episparis, şi apoi în Antiohia, în Pisidia, unde a lucrat 30 de ani. El a fost succedat de Bahanes. Dar poate să fi fost mai mulţi alţii care au fost angajaţi în lucrare alături de aceştia, căci notele imperfecte care sunt lăsate indică o serie extensivă de operaţiuni, îmbrăţişând un număr larg de biserici, şi un trup puternic de aderenţi.

În jurul anului 810 Paulicienii au fost uniţi de Sergius, care a devenit unul dintre cei mai eminenţi oameni din comunitatea lor. Relatarea acestei conversii este extrem de interesantă. El era un tânăr inteligent, bine educat, şi mult stimat pentru multele sale calităţi excelente; dar el era profund ignorant faţă de religie. Într-o zi o femeie creştină (evident o Pauliciană) s-a întâlnit cu el şi a intrat în conversaţie. „De ce”, spunea ea, „nu citeşti Sfintele Evanghelii?” „Pentru că”, a răspuns el, „nu e legal pentru noi laici, ci doar pentru preoţi”. „Cu toţii sunteţi greşiţi”, a reunit ea, „căci nu există respect de persoane cu Dumnezeu; El vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. Ea a purces apoi să expună tirania preoţească a erei, şi grosolanele superstiţii prin care oamenii erau înşelaţi, îndemnându-l pe tânăr să examineze materia pentru sine. El a făcut-o. El a citit, şi s-a gândit, şi s-a rugat, şi a devenit un creştin „în faptă şi adevăr”. Autenticitatea convertirii lui a fost dovedită de eminenta sa viaţă sfântă şi zel continuu. El a călătorit o mare parte din Asia Apuseană, predicând pretutindeni, şi chemându-i pe oameni să abandoneze prostiile unui Creştinism corupt, şi „să se închine lui Dumnezeu în duh”. 34 de ani au fost astfel petrecuţi, şi rezultate uimitoare au însoţit eforturile sale. Mulţimi de oameni au fost convertiţi. Aşa de generală era defecţiunea din partea Biserici stabilite, încât împăratul grec a fost tare alarmat, şi a adoptat cele mai severe măsuri pentru suprimarea Reformei. Paulicieni au îndurat persecuţie de la început, şi s-au „multiplicat şi au crescut” sub aceasta. Dar furtuna răgea cu o aprindere aşa de teribilă din timpul primei jumătăţii a secolului al 9lea, încât examinarea totală părea inevitabilă. Se afirmă că sub auspiciile Împărătesei Theodora, care a deţinut regenta în timpul minorităţii fiului ei Michael, din 832 până în 846 d. Hr., nu mai puţin de o sută de mii de Paulicieni au fost ucişi, „prin sabie, spânzurătoare, sau flăcări”. Sergius a fost una dintre victime. El şi fraţii lui s-au dus să se unească cu cei de care se spune că strigă în mod constant, „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apocalipsa 6:10).

„Opresiunea face pe un înţelept nebun”.

Există un punct la care rezistenţa devine de scuzabilă, dacă nu obligatorie. Cruzimea imperială a provocat represaliile şi răzbunarea. Paulicieni au luat arme în apărarea familiilor şi căminelor lor. Tranziţia de la auto-apărare la rebeliune activă este uşoară, şi provinciile Răsăritului erau zguduite cu război civil, pentru toate mizeriile de care erau responsabili persecutorii. Aceasta a continuat mulţi ani. Cooperarea Saracenilor a fost căutată, şi multe provincii ale Imperiului au fost părăsite. Dar noi nu vom urma istoria mai departe. Este dificil să trasăm progresul religiei atunci când armele carnale au fost luate. Noi vom observa doar că trezirea Pauliciană s-a extins devreme în Thrace, acum provincia turcească din Roumelia încât în secolul al 10lea un mare număr de Paulicieni au fost mutaţi la Philippolis în acel secol, precum şi în Bulgaria, provincia vecină; şi că în era următoare ei au început să migreze în Italia, Franţa, şi alte părţi din Europa3.

Când Petrus Siculus a stat să-şi scrie istoria sa, el a fost predeterminat să-i ponegrească pe Paulicieni până la extremă. În consecinţă, el a susţinut că ei erau Manichaeani, în pofida tăgăduirii lui Constantine, fondatorul lor; luând astfel această poziţie, el a fost hotărât să o susţină. Nu o vom considera vrednică în timp ce vom discuta întrebarea. Se poate să fi fost unii dintre ei care au reţinut o stimă faţă de speculaţiile filozofice cu care ei erau familiari înainte de convertire, şi care s-au dovedit pentru mulţi ani a fi dăunătoare către creştinismul spiritual; şi că persoanele nevrednice uneori se târau printre ei ca să poată fi admişi repede. Aceasta este soarta tuturor partidelor. Dar aici era distincţia lor – ei s-au retras din Biserica Greacă deoarece acea Biserica a abandonat temelia înaltă a adevărului Evangheliei şi închinării spirituale. Ei declarau dreptul şi datoria de cercetare a Scripturilor, şi n-ar fi admis nici o altă regulă. Ei au urât închinarea la sfinţi. Ei nu adorau crucea, şi nici nu se plecau înaintea imaginilor. Ei au lepădat ierarhia eclesiastică. Într-un cuvânt, se pare că ei au fost Protestanţi înaintea Reformei, şi chiar înaintea acestora care au fost în mod comun socotiţi ca precursori ai lor. Slabele relatări ale acelora care rămân, nuanţate aşa cum sunt ele cu prejudiciu îndărătnic, au eşuat să ne dea satisfacţie. Dacă aveam scrisorile lui Sergius, de care Petrus Siculus ne spune că urmaşii lui le-au preţuit mult, am fi putut să obţinem o informaţie deplină şi clară. Aceasta, totuşi, este sigur, că o mişcare religioasă, izvorând din cuvântul lui Dumnezeu, şi aşa de ferm menţinut împotriva opoziţiei, încât la două sute de ani după apariţia sa numărul uluitor de o sută de mii de aderenţi ai săi au fost tăiaţi fără să li se distrugă trupul, dacă ar fi deţinut o influenţă măreaţă. Suntem de acord cu Joseph Milner, istoricul eclesiastic, care observă că în acest caz noi avem „una dintre acele extraordinare revărsări a Duhului Divin prin care cunoştinţa despre Hristos şi practica evlaviei este ţinută vie în lume”4. Dar nu putem fi de acord cu acel scriitor în afirmaţia că Paulicieni „erau pur şi simplu scripturali în folosirea Sacramentelor”. Neander spune, mult mai adevărat, că „ei au combătut înclinaţia de a se baza pe efectele magice de forme externe, în particular Sacramentele: într-adevăr, ei au mers aşa de departe în această parte până să respingă în întregime sărbătorirea exterioară a Sacramentelor”5.

Referitor la întrebarea de botez, Photius scrie în aceste efect că deşi Paulicieni dispreţuiau „botezul salvator”, ei pretindeau că l-au primit, în măsura în care ei au primit Evanghelia, în care Hristos declară că El este „apa vie”6; şi el adaugă, că ei erau gata ca preoţii să le boteze copiii lor, în pofida necredinţei lor în vreun beneficiu salvator care însoţea ritualul. Admiţând corectitudinea acestei relatări, Paulicieni au respins botezul în apă, învăţând că cunoştinţa de Hristos, care este botezul spiritual, este suficientă. Dacă ei permiteau preoţilor să le boteze copiii lor, aşa cum declară Photius, aceasta era probabil ca să-i salveze de la iritare, probabil de persecuţie; şi după cum, în opiniile lor, botezul nu făcea copiilor nici bine şi nici rău, acesta era privit ca o chestiune de indiferenţă. Noi nu-i justificăm sau să-i condamnăm. Oricare ar fi fost părerile lor, preoţii judecau că ei şi-au salvat copiii lor prin botezarea lor, şi nu trebuia să se dea nici o oportunitate pentru nutrirea acelei noţiuni anti-creştine. Mai trebuie însă de amintit că noi nu suntem siguri în nici un fel de adevărul declaraţiei, în timp ce scriitorul era un oponent virulent al Paulicienilor, şi ţintea să stârnească ură împotriva lor. Aceiaşi remarcă se aplică lui Petrus Siculus, care, aşa cum spune Gibbon foarte corespunzător, a scris „cu mult prejudiciu şi pasiune”.

Unii susţin că Paulicieni nu au respins nici botezul şi nici Cina Domnului (de care ei spun că le-au ţinut doar într-un sens spiritual), dar adăugirile neautorizate care au fost făcute la ritualuri, şi a opiniilor curente referitoare la studiu şi eficacitate. Cu alte cuvinte, ei au respins regenerarea de botez şi transubstanţierea. Progresul de pervertire, este într-adevăr afirmat, i-a dus pe oameni la acest punct, că botezul nu mai era privit ca o profesie despre Hristos, şi nici Cina Domnului ca un memorial al dragostei Lui; prima era susţinută a fi un instrument de regenerare, şi ultima o primire actuală a trupului şi sângelui Domnului. Oricine refuza să încuviinţeze în aceste reprezentaţii era reproşat a fi un negator al ritualurilor, în timp ce opoziţia lui era limitată la coruperi şi abuzuri. Aceasta nu este o presupunere improbabilă, dar nu avem mijloacele de verificare a acesteia, din lipsa materialelor istorice.

Totuşi, trebuie considerat faptul că Paulicianii nu erau complet încuviinţaţi între ei înşişi. Existau diviziuni şi partide. Se prea poate ca Photius şi Petrus Siculus s-a referit în mod desemnat la aceia dintre ei a căror opinii erau, în judecata lor, cele mai departe îndepărtate faţă de realitatea Catolică, şi că în timp ce unii se rătăceau în erori şi excese, restul urmau un curs scriptural. Photius afirmă că unii dintre ei observau Cina Domnului, deşi, aşa cum pretinde să creadă el, ei o făceau „pentru a-i înşela pe cei simplii”. Aceasta indică existenţa a două partide. Aceia care observau un ritual nu erau probabili să o neglijeze pe cealaltă. Prin urmare nu suntem indispuşi să credem că existau printre Paulicieni mulţi care au păstrat adevărurile şi închinarea Creştinismului, aşa cum derivă din Noul Testament.

NOTE DE SUBSOL:

1 Manes era un persan. El a fost omorât prin ordinul lui Varanes I, Rege de Persia, în anul 278. Vezi Beausobre’s Histoire Cyitique de Manichee et du Manicheisme, and Mosheim’s De Rebus Christianis, &c., p. 728-903.

2 Nu este plăcut să fi constrâns să faci anumite afirmaţii calculate pentru a arunca discreditare asupra altor scriitori: dar interesele de adevăr sunt extreme faţă de toate celelalte consideraţii, şi Baptiştii ar trebui să fie în special de atenţi în această manieră în care Gibbon scrie astfel: „În practică, sau cel puţin în teorie, a sacramentelor, Paulicieni erau înclinaţi să abolească toate obiectele vizibile de închinare, şi cuvintele Evangheliei erau, în judecata lor, botezul şi comuniunea credincioşilor”. – Decline and Fall [Declin şi cădere], chap. 54.

Rev. W. Jones, referindu-se la Gibbon ca autoritate a sa, spune: „Sacramentele de Botez şi Cina Domnului ei le susţin a fi specifice ‚comuniunii credincioşilor’, adică, ar trebuie să fie limitate la credincioşi”. – Lectures on Ecclesiastical History, ii. P. 181 [Discursuri de Istorie Eclesiastică]. Se va observa că aceasta nu este în nici un caz o reprezentaţie corectă a lui Gibbon. Aceasta este citată de Orchard ca o mărturie independentă.

Orchard (History of the Baptists, p. 130) oferă următoarele ca un citat din Mosheim: „E evident că ei [Paulicieni] au respins botezul pruncilor. Ei nu au fost acuzaţi de nici o eroare referitoare la botez”. Ne pare rău să spunem că prima parte a acestei presupuse citări nu se găseşte la Mosheim. A doua parte a ei este o mutilare. Cuvintele istoricului, care apar într-o notă, sunt copiate aici: „Grecii nu-i acuză pe Paulicieni cu nici o eroare referitor la doctrina Botezului. Cu toate acestea nu este nici o îndoială că ei au construit în alegorie ceea ce afirmă Noul Testament referitor la acest ritual. Şi Photius (Contra Manich. lib. i. p. 29) spune în mod expres, că ei susţineau doar un botez fictiv, şi înţelegeau prin botez, adică, prin apa botezului – Evanghelia”. – Ecclesiastical History, cent. ix. part 2. chap. v. sect. 6.

Orchard oferă următoarele ca un citat din Dr. Allix: „Ei, cu Manichaeanii, erau Anabaptişti, şi erau în consecinţă reproşaţi adesea cu acel termen”. Am căutat în zadar acest citat. Dr. Allix, vorbind de Manichaeani, spune: „În acele ere barbare şi crude, o mică conformitate de opinie cu Manichaeanii era o bază suficientă de a-i acuza de Manicheism pe cei care se opuneau vreunei doctrine primite de la Biserica Romei. Astfel ei i-au luat pe Anabaptişti ca direcţii Manichei, deoarece ei condamnau botezul pruncilor” – Remarks upon the Ancient Church of Piedmont, chap. xv.

Orchard spune (p. 300), Ecbertus Schonaugiensis, care a scris împotriva acestui popor declară, „Ei spun că botezul nu face nici un bine pruncilor, prin urmare, cei care au venit în secta lor ei îi botează într-un fel privat, adică, fără fastul şi parada publică a Catolicilor” – Wall’s History, part 2, p. 228.

Aceasta pare a fi mărturie clară şi explicită. Conform afirmaţiei, aşa cum este aici prezentată, Cathari nu au respins botezul pruncilor, dar au botezat şi adulţii, „într-un fel privat”. Cititorul va fi uimit să înveţe că opusul era însăşi faptul în sine. Aceşti oamenii, confirm cu Eckbert, aşa cum este citat foarte corect de Wall, au respins total botezul. Aici este întregul pasaj, copiat de la Wall. El vorbeşte de Eckbert, sau, aşa cum îl denumeşte, Ecbertus Schonaugiensis: El spune, Predica I „Ei sunt şi divizaţi între ei; căci câteva lucruri care sunt susţinute de unii din ei, sunt negate de alţii”. Şi despre botez în particular, el spune, „De botez ei discută în mod variat; că acesta nu face nici un bine pruncilor, deoarece ei nu pot să-l dorească de la sine, şi pentru că ei nu pot profesa credinţa. Dar mai este un lucru pe care ei îl susţin mult mai în general, referitor la acel punct, deşi mult mai secret, anume, că nici un botez de apă nu face cuiva vreun mine pentru mântuire. Şi prin urmare cei care vin la secta lor, ei îi rebotează într-un fel privat, pe care ei îl numesc botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Aceasta era „consolamentum”. Aceasta este descris în următorul capitol.

Benedict îl copiază pe Orchard, şi astfel în mod involuntar propagă greşeala – History of the Baptists, p. 67, edit. 1848. The original passage, translated by Wall, is in Biblioth. Maxim. Lugdun. xxiii. p. 601.

3 „Historia” a lui Petrus Siculus este tipărită în volumul al 16lea din Biblioth. Maxim. Lugdunens. Gieseler a oferit un rezumat al declaraţiilor lui Photius în lucrarea sa Ecclesiastical History, ii. pp. 209-212.

4 History of the Church, cent. ix. chap. ii.

5 History of the Church, iii. p. 263.

6 Ibid, i. p. 9.

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]