Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viata Crestina
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Istorie

O succesiune Galeză a Credinţei şi Practicii Baptiste Străvechi

 Dr. Michael N. Ivey

(continuare din numărul anterior)

 

PARTEA A DOUA: Succesiunea Baptistă în America

 

Capitolul 7

 

Legătura Americană

 

Cea mai timpurie prezență a Anabaptiştilor în America este necunoscută. Totuşi, congregații adunate au început să apară timpuriu în anii 1630. În plus, există dovada că Baptiştii au avut o anumită influenţă asupra unor membri din Biserica Puritană Întemeiată din Colonia Massachusetts.

 

În 1637 Boston avea șapte ani vechime şi se mândrea cu o populaţie mai mare de o mie. Colonia a adoptat Congregaționalismul Puritan ca Ordin Fix. Astfel, Prima Biserică din Boston a fost slujită de Rev. John Wilson şi Rev. John Cotton ca pastor şi respectiv, învățător.

 

Cam la această vreme, anumiți membri au început să chestioneze rigiditatea doctrinei faptelor învățată de Puritani. Mai multe femei membre, conduse de D-na Anne Hutchinson au început să se întâlnească în prima luni din fiecare lună pentru a discuta chestiuni de religie. În cele din urmă bărbații au început să frecventeze întâlnirile. Membri conducători ai comunităţii au devenit participanți regulați ai discuțiilor neoficiale. Participanții au început să chestioneze deosebirea dintre doctrinele Congregaționalismului Puritan şi învăţătura Bibliei referitoare la doctrina regenerării şi dovezile harului. Aceste discuții lunare au condus în curând la o sciziune în biserică. Cei care s-au opus învăţăturilor Congregaționale s-au identificat a fi urmași ai Legământului Harului. Cei care s-au opus viziunilor lor, în timp ce țineau poziția Congregațională au fost descriși ca urmași ai Legământului Faptelor. Partida Legământului Faptelor s-a referit la grupul Legământului Harului ca fiind Antinomiani. În acest climat de controversă religioasă Bătrânul John Clarke a ajuns în Boston în toamna lui 1637.

 

Dr. Clarke s-a născut din Thomas şi Catherine Cook Clarke în 3 octombrie, 1609 în Westhorpe, Comitatul Suffolk, Anglia. El a fost unul din opt copii. Cu excepția unei surori care a murit în copilărie, şi un frate mai tânăr, William, toţi frații săi l-au urmat în America, stabilindu-se în şi în jurul lui Newport, Rhode Island. El a fost crescut într-o familie moderat bogată. Deşi părinții lui au murit în 1627, ei au lăsat destul sprijin financiar pentru a se îngriji de educația lui. El a fost educat ca doctor, primind educație deopotrivă în Anglia cât şi pe Continentul European. El şi-a terminat educația oficială la Universitatea din Leydon, în Olanda în 1635. Înregistrările indică absolvirea lui ”Johannees Clarcq„ în 17 iulie, 1635.

 

Când Bătrânul Clarke a ajuns în Boston, din Anglia, în noiembrie 1637 el era deja Baptist. Data şi circumstanţele exacte ale convertirii sale la sentimentul Baptist sunt necunoscute. Se presupune de mai mulți istorici că el a fost convertit la credinţa Baptistă în timp ce era la universitate în Olanda. Unii cred că el a devenit baptist şi a fost ordinat ca slujitor în Anglia, înainte să călătorească spre Olanda. Totuşi, deşi istoria lui timpurie este în cel mai bun caz, neclară, se știe foarte mult despre puterea lui de convingere teologică de la timpul sosirii lui în America. Chiar de la începutul rezidenței sale în Noua Lume Bătrânul Clarke a demonstrat sentimentul Baptist sănătos şi stabil. Nu există nici o dovadă că el a primit sentimentul Congregaționalist sau cel Anglican după sosirea lui. De asemenea, spre deosebire de Roger Williams, istoria vieții Bătrânului Clarke nu oferă nici un indiciu că el a fost în mijlocul unei ”călătorii teologice„ când a ajuns în America. Biserica pe care el a constituit-o în 1638, a continuat să o păstorească în toată misiunea sa, cu excepția anilor în care a slujit ca Ambasador al Insulei Rhode către Anglia.

 

Dr. Confort Edwin Barrows, în notele de subsol ale jurnalului Bătrânului John Comer a scris următoarele referitoare la teologia Bătrânului Clarke. ”John Clarke a fost un om cu orizonturi largi, echilibrat, puternic; un om al lui Dumnezeu. În viziunile sale doctrinale şi practice el a fost în acord uimitor cu Baptiştii Obişnuiți din vrema actuală din această țară.„ (Dr. Barrows a caracterizat în mod greșit teologia lui John Clarke ca fiind cea a Baptiştilor Obişnuiți. Noi vom demonstra îndată faptul că teologia lui a fost străveche).

 

La sosirea lui în Boston, Bătrânul Clarke a realizat repede faptul că climatul de asuprire religioasă din Colonia Massachusetts nu era favorabilă față de Baptiști. Curând după sosirea lui, Antinomianii (aşa-numiți de duşmanii lor) au fost excomunicați din Biserica Întemeiată. Clarke a fost suspectat ca ținând partea dizidenților Legământului Harului, deşi el nu a luat nici o poziție nici nu a făcut vre-o afirmaţie critică față de Congregaționaliști. Cu toate acestea, el a fost dezarmat de magistratul local. Tratamentul aspru al dizidenților, împreună cu slaba lui primire în Boston l-a convins că ar trebui să îşi găsească rezidența în altă parte.

 

În mod evident, chiar înainte de a părăsi Boston-ul, dizidenții Legământului Harului s-au organizat într-un corp adunat. Acest grup nu poate fi considerat în mod propriu-zis o biserică decât puţin mai târziu. Totuşi, afirmaţia Bătrânului Clarke în broșura lui Vești rele din Noua Anglie indică organizarea lor împreună cu poziția lui Clarke de sfătuitor respectat. Aceasta afirmă, ”În anul 1637 am părăsit țara mea natală, în luna a noua a aceluiași an eu (prin milă) am ajuns în Boston. De îndată ce am fost pe țărm, am observat diferențe între cei atingând legămintele, şi în puncte de evidențiere a stării bune a omului; unii accentuând Legământul Faptelor, şi pentru ca sfinţirea să fie prima dovadă şi cea mai importantă; alții accentuând la fel de mult pentru Legământul Harului care a fost întemeiat pe promisiuni mai bune, şi pentru dovada Duhului, ca fiind dovada cea mai sigură, constantă şi satisfăcătoare. Am gândit că nu este ciudat să văd că diferă în chestiuni despre Cer, pentru că nu mă aștept la mai puţin pe Pământ. Dar să văd că ei nu erau în stare să îi suporte pe ceilalţi în înțelegerile şi conștiințele lor diferite, precum în cele mai îndepărtate părți ale lumii pentru a trăi în pace împreună, drept care am mișcat cea din urmă, pentru că după cum era atât de mult pământ înaintea noastră şi atât de larg destul pentru amândoi cu propunerea lui Avraam față de Lot, şi de dragul păcii, să ne întoarcem la dreapta sau la stânga. Inițiativa a fost acceptată şi mie mi s-a cerut împreună cu câţiva alții să caut un loc.„ Afirmaţia Bătrânului Clarke, că el ”s-a mișcat„ (a făcut o mișcare) şi ”inițiativa a fost acceptată,„ indică faptul că dizidenții din Boston ai Legământului Harului s-au organizat destul pentru a practica procesul democratic.

 

Cuvintele sale de asemenea ne spun despre teologia lui. În mod clar, el a preferat poziția Legământului Harului deasupra poziției Legământului Faptelor. Distincția pe care el o face între cele două este la inima variației între Calvinism şi teologia harului suveran. Congregaționaliștii erau Calviniști de cel mai strict fel. Poziția lor a Legământului Faptelor a accentuat credinţa lor într-o doctrină strictă a sfinţirii progresive, unde se depinde doar pe fapte ca dovezi ale harului. Aceasta contrastează cu poziția Legământului Harului sprijinită de Clarke, care permite faptul că, ascultarea faptelor bune este o dovadă a harului, dar pune o mai mare certitudine în motivul ascultării; care este, iubirea lui Dumnezeu vărsată peste tot în inima oricăruia care este născut din nou. Bătrânul Clarke a crezut că faptele bune urmează harului, dar el s-a bazat pe mărturia ”Duhului care mărturisește cu duhul nostru„ ca o mărturie constantă şi satisfăcătoare a nașterii din nou. Afirmaţia lui indică faptul că el era un Baptist străvechi în privința acestei doctrine a harului. El a crezut într-o religie simțită cu inima. Din cauza acestei credințe, el şi grupul care l-a urmat către Insula Rhode au fost etichetați Antinomiani, invocând o descriere care, începând din vremea lui Pavel (Romani 3:8) până în această vreme, biserica primară a suferit.

 

Bătrânul Clarke şi-a condus mica adunare către Insula lui Aquidneck, pe care ulterior au cumpărat-o de la Americanii nativi locali. Ei au întemeiat un sat pe care l-au numit Newport. Adquidneck a fost mai târziu numită Insula Rhode.

 

Prima Biserică Baptistă pe deplin organizată s-a adunat în Newport, Insula Rhode în lunile timpurii din 1638. Această dată timpurie este dovedită de mai multe surse. Deşi Benedict citează 1644 ca fiind cea mai devreme dată a acestei biserici, el greșește. Piatra funerară a Bătrânului Clarke atestă cea mai timpurie dată a organizaţiei. Aceasta afirmă:

 

În Memoria Doctorului John Clarke, unul din fondatorii Primei Biserici Baptiste din Newport, primul ei păstor, şi binefăcător generos; El a fost nativ din Bedfordshire, Anglia, şi un practician al medicinei în Londra. El, asociații săi, au venit în această Insulă din Mass., în martie 1638, O. S. și în 24 din aceeaşi lună, a obținut un document al acesteia de la Indieni. La scurt timp după aceasta, el a adunat biserica mai înainte menționată şi a devenit păstorul ei; în 1651, el cu Roger Williams, a fost trimis în Anglia, de poporul din colonia Insulei Rhode, pentru a negocia afacerea Coloniei cu Guvernul Britanic. Dl. Clarke a fost esenţial în obținerea cartei din 1663 de la Charles al doilea, care a asigurat poporul de libertatea Statului şi de deplina bucurie cu privire la judecata şi conștiința în chestiuni de religie. El a rămas în Anglia pentru a supraveghea interesele Coloniei până în 1664. Dl. Clark şi Dl. Williams, doi părinți ai coloniei, au susținut riguros şi fără teamă că doar Isus Cristos avea autoritate asupra chestiunilor de conştiinţă. El a murit în 20 aprilie, 1676, în al 66 an al vârstei sale, şi este îngropat aici.

 

William Cathcart, în Enciclopedia Baptistă paginile 240 şi 840 a scris; ”O biserică s-a adunat în 1638, probabil devreme în acel an, iar Dl. Clarke a devenit păstorul sau bătrânul învățător al ei. El este menționat (în 1638) ca ”predicator către cei din insulă„ ca ”slujitor al lor„ ca ”bătrân al bisericii de acolo„ de scrierea D-lui Lechford în 1640, după ce a făcut un tur prin Noua Anglie, că ”la insulă… există o biserică în care Stăpânul Clarke este păstor.„

 

Data constituirii Bisericii Newport este semnificativă. Aceasta a avut loc cu trei ani înainte de serviciul de botez din Londra care a transformat adunarea din Spilsbury din Separatiști în Baptiști. Astfel, trei ani înainte de grupul, care mai târziu a fost identificat ca fiind Baptiști Speciali, de fapt a adoptat credinţa şi practica Baptistă, a existat o Biserică Baptistă ordonată, pe deplin funcțională pe teren American. Biserica Newport nu a fost constituită ca o Biserică Baptistă Specială sau Obişnuită, pentru că identitatea Baptistă Specială nu a existat în 1638. În credinţă şi în practică, Biserica Newport a fost Baptistă străveche, după cum vom arăta pe scurt.

 

În 1650 Obadiah Holmes, după ce a fost excomunicat din Biserica Puritană Congregaționalistă şi a fost alungat din Colonia Plymouth, a ajuns în Insula Rhode la Newport. Excluderea şi izgonirea lui şi-a avut rădăcina din susținerea lui puternică față de botezul credincioşilor şi botezul prin scufundare, amândouă principii Baptiste.

 

Călătoria lui Holmes spre sentimentul Baptist şi rezidența în Newport a început la sosirea lui în America în 1639. Inițial, el şi soţia lui Katherine, s-au alăturat Congregaționaliștilor Puritani în Salem. Observând judecata lor aspră şi tratamentul față de dizidenți, în contrast cu mesajul de iubire al lui Cristos, Holmes a devenit nemulţumit față de practica Bisericii Întemeiate. Mai departe, după studiul Cuvântului lui Dumnezeu el a ajuns să realizeze că botezul reprezintă moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos. Studiul lui al teologiei l-a condus în doctrinele harului; astfel că el a concluzionat, ”că nu este necesară nici o pregătire pentru a-l dobândi pe Cristos… Nimic nu poate fi făcut de om; nu există nimic care el să poată face pentru a aduce mântuirea din cer jos pe pământ. Pentru că ceea ce se poate face, deja s-a făcut şi s-a făcut de Dumnezeu, nu prin om.„

 

În 1643 Holmes s-a mutat din Salem spre Rehoboth, o parte a Coloniei Plymouth. Deşi climatul de acolo era în mod egal aspru față de sentimentul Baptist, el a primit inițial un tratament mai bun şi a fost ridicat la statutul de om liber. În timp ce locuia în Rehoboth, el a auzit doctrinele harului predicate pentru prima dată. În 1649, Biserica Newport şi-a extins un braț către Rehoboth, trimițându-l pe Bătrânul Clarke pentru a sluji micii adunări de Baptişti adunați acolo. Mai târziu, acest grup s-a organizat oficial într-o biserică. Holmes s-a alăturat lor în 1650. Fără îndoială, simțind o povară să predice Evanghelia şi dorind să învețe la piciorul Dr-lui Clarke, Holmes s-a mutat în Newport. În 1651 el şi-a mutat familia şi, cu soţia sa Katherine, s-a unit cu Biserica Newport. În acelaşi an el a fost ordinat pentru lucrarea de misiune.

 

Mai târziu în 1651 Bătrânul Holmes a profitat de ocazia de a-l însoți pe Bătrânul Clarke şi pe John Crandall la Lynn, Massachusetts, pentru a vizita un membru izolat al Bisericii Newport. În timp ce s-au aplecat în rugăciune, în casa Fratelui Witter, șeriful local a dat buzna înăuntru şi i-a arestat pe cei trei pentru că au ținut o slujbă de închinare ilegală. Ei au fost aduși înaintea unui magistrat local unde s-a ținut un proces de batjocură. Toţi trei au fost găsiți vinovați, deşi li s-a negat dreptul de sfat, dreptul de a-i vedea pe acuzatorii lor, şi nici un martor nu s-a prezentat împotriva lor. Bătrânul Clarke a fost amendat cu douăzeci de lire, Bătrânul Holmes cu treizeci şi Crandall cu cinci. Bătrânilor Clarke şi Holmes li s-a dat alegerea de a-și plăti amenzile sau de a fi ”biciuiți bine.„

 

Amenzile şi bătăile au fost blânde în comparație cu ura intensă, a autorităților şi a clericilor locali ai Bisericii Întemeiate, ținută față de Bătrâni şi doctrina lor. Guvernatorul din Massachusetts, John Endicott, în frustrarea față de incapacitatea curții de a cita o singură lege pe care cei trei au călcat-o (incidentul a avut loc în timpul primului Act de Tolerare), în final şi-a exprimat sentimentele sale adevărate şi, fără îndoială, cele ale Bisericii Puritane Întemeiate. Bătrânul Clarke a scris mai târziu despre răbufnirea lui Endicott. ”Nici unul nu a putut să prezinte legea lui Dumnezeu sau a omului prin care noi am fost condamnați. Guvernatorul a pășit, şi ne-a spus că noi am negat botezul copiilor, şi, fiind cumva transportat, mi-a spus că eu meritam moartea, şi a spus că el nu ar fi adus asemenea gunoi în jurisdicția lor.„

 

John Crandall şi-a plătit amenda şi s-a întors în Newport. Declarând nevinovăția lor, Bătrânii Clarke şi Holmes au refuzat să îşi plătească amenzile, ceea ce a prelungit închiderea lor. Cam după trei săptămâni Bătrânul Clarke a fost eliberat. Diverși istorici oferă felurite motive pentru eliberarea lui. Totuşi, într-un punct toţi sunt de acord că Bătrânul Clarke nu şi-a plătit amenda. Unii sugerează că prietenii i-au plătit-o. O relatare noteză un domn necunoscut care nu a putut suporta să vadă un alt domn care este biciuit în mod public.

 

O altă relatare sugerează că Bătrânul Clarke a fost eliberat pentru a evita dezbaterea publică a botezului credinciosului şi botezul prin scufundare. În timpul procesului său, Bătrânul Clarke l-a provocat pe Dl. Howell să dezbată aceste chestiuni. Aparent, a existat o susținere considerabilă a populaţiei pentru ca să aibă loc dezbaterea. Se presupune că Dl. Howell, știind că nu îşi poate apăra cu succes poziția lui de pedo-botez, a aranjat eliberarea Bătrânului Clarke pentru a evita dezbaterea. Bătrânul Clarke s-a oferit să se întoarcă în Massachusetts pentru a dezbate cu Howell, dar Guvernatorul Endicutt a refuzat să garanteze că el nu va fi arestat şi închis din nou.

 

Se știe că Bătrânul Clarke avea toate intențiile să sufere durerea şi umilința unei bătăi publice mai degrabă decât să consimtă la nedreptatea justiției din Massachusetts. O relatare a chestiunii afirmă că el a stat gol până la brâu şi a fost legat de locul biciuirii înainte de a fi eliberat dintr-odată.

 

Probabil că obiectul real al furiei iraționale a magistraților şi a clericilor din Massachusetts a fost Obadiah Holmes. Fiind anterior excomunicat din Biserica Puritană Întemeiată şi alungat din Colonia de Massachusetts, prezența lui a fost privită ca un afront față de autoritatea civilă şi cea religioasă, deopotrivă. El a fost învățat o lecție, ca un exemplu pentru a-i avertiza pe alții de consecinţele severe ale excomunicării şi alungării.

 

În consecinţă, în 5 septembrie el a fost luat din celula sa şi a fost adus la locul de biciuire publică pentru a fi bătut. Locul era situat în spatele Vechii Case de Stat din Boston, la colțul străzilor State şi Devonshire. Odată fiind acolo, Bătrânul Holmes i-a cerut Rev. Nowell, din Biserica Congregaționalistă Puritană, care era evident în controlul bătăii, permisiunea să vorbească. Martorii oculari au raportat următorul schimb.

 

Nowell: Nu este acum timpul să vorbim.

 

Holmes: Te implor. Dă-mi dreptul să vorbesc câteva cuvinte. Văzând că voi sigila ceea ce susțin cu sângele meu, sunt gata să îl apăr prin Cuvânt.

 

Nowell: Nu este timpul pentru o dispută.

 

Holmes: Eu doresc să ofer o relatare a Credinţei şi Ordinului pe care le susțin.

 

H. Flint: Executorule, fă-ți slujba, pentru că acest semen de aici ar spune un discurs lung pentru a-i păcăli pe oameni.

 

Holmes: Ceea ce sunt gata să sufăr este pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Cristos.

 

Nowell: Nu! Este pentru eroarea ta, şi pentru că vrei să amăgești oamenii.

 

Holmes: Nu pentru eroare! În tot timpul închiderii mele, care dintre toţi slujitorii voștri, în tot acest timp a venit la mine să mă convingă de eroare? Şi care a fost motivul pentru care nu s-a aprobat disputa publică?

 

Nowell: A fost vina lui Clarke că el a plecat şi nu a vrut să dispute.

 

Flint: (Către Executor) Fă-ți slujba!

 

Holmes: (în timp ce hainele sale sunt smulse de pe el) Am venit acum să fiu botezat în dureri de mâinile tale, pentru ca să am părtășie mai departe cu Domnul meu. Nu mi-e rușine de suferinţele Sale pentru că prin rănile Lui eu sunt vindecat.

 

Bătrânul Holmes a fost bătut cu treizeci de lovituri de bici. Executorul a scuipat pe mâinile lui, şi cu un bici de trei panglici de piele, l-a bătut pe Bătrânul Holmes până când spatele acestuia s-a deschis până la oase, la carne vie şi sângerând. Bătaia fiind completă, Bătrânul Holmes a fost dezlegat de la locul de biciuire şi a fost condus înapoi la celula sa. În timp ce era condus, el s-a întors spre executorul său şi a spun, ”Domnule, tu m-ai lovit ca şi cu trandafiri.„

 

Treizeci de lovituri de bici era cea mai severă sentință. Pedeapsa normală de biciuire pentru criminalii găsiți vinovați de cele mai rele delicte, cum ar fi violul, tâlhărirea şi falsificarea era de zece bătăi cu biciul. Dintr-un astfel de tratament aspru, după cum a fost cazul şi cu bătăile Apostolului Pavel, se poate presupune că scopul adevărat al persecuţiei Bătrânului Holmes a fost să îl mutileze sau poate să îl ucidă. Ca Pavel, Obadiah Holmes a fost eliberat prin harul lui Dumnezeu; şi, de aici încolo a purtat în trupul lui urmele Domnului Isus Cristos. Bătrânul Holmes a fost primul Baptist în America, care a fost astfel pedepsit de dragul conștiinței. Cu bătaia lui, modelul de persecuţie, de care au fugit ca să scape Baptiştii din Anglia, a continuat în America. El a fost printre primii dintre mulți din America, ce au suferit amenzi, închisoare, ridiculizare publică, alungare şi bătăi de dragul conștiinței.

 

Mai târziu, el şi-a amintit condiția lui de spirit şi a minții, înainte de bătaie. El a scris, ”Eu m-am dus spre camera mea, unde să pot vorbi cu Dumnezeul meu, să mă încredințez Lui, şi să implor tărie de la El. Am fost făcut să mă rog cu seriozitate către Domnul, ca El să fie mulțumit să îmi dea un duh de curaj şi îndrăzneală, o limbă să vorbesc pentru El, şi tăria trupului de a suferi de dragul Lui, şi să nu mă micșorez sau să cedez la lovituri, sau să vărs lacrimi, ca nu cumva adversarii adevărului să blesteme, şi să fiu întărit, şi cei slabi şi cu inima plăpândă să nu fie descurajați; şi pentru aceasta l-am implorat pe Domnul cu seriozitate. În mare măsură El mi-a satisfăcut duhul să îmi predau Lui, sufletul şi trupul meu, şi în tăcere să las Lui întreaga chestiune. Şi când am auzit vocea gardianului venind după mine, şi, luându-mi Testamentul în mână, am mers alături de el la locul de execuție.„ Referitor la durerea sa în timpul bătăii, Bătrânul Holmes a spus, ”într-un fel nu am simțit-o.„

 

Mulți ar presupune că tratamentul aspru pe care Bătrânul Holmes l-a primit în Boston ar fi terminat orice gânduri a avut acesta de a predica în viitor în Massachusetts. Totuşi, ținând seama doar de chemarea lui Dumnezeu, acest vechi slujitor onorabil s-a întors de mai multe ori ca să predice Evanghelia şi să boteze credincioşii. El a fost arestat din nou, dar niciodată nu a mai fost bătut sau amendat.

 

Bătrânul Holmes s-a întors la Newport ca să îşi revină din calvarul său. El a continuat acolo tot restul vieții sale, ajutându-l pe Bătrânul Clarke şi slujind ca păstor în absența lui Clarke.

 

La sfârşitul lui 1651 Bătrânul Clarke a navigat spre Anglia pentru a administra afacerile Insulei Rhode. El a rămas reprezentant al Coloniei față de Coroană timp de doisprezece ani. În acest timp Bătrânul Holmes a slujit ca păstor interimar la Biserica Newport. El a fost ajutat cu pricepere de Bătrânul Mark Lucar, care a fost un membru al cartei bisericii D-lui Spilsbury în Londra, fiind botezat cu alții cincizeci şi doi în 1641, la slujba de botez de inaugurare a Specialilor.

 

Baptiştii străvechi din Newport au menținut o corespondență cordială cu Baptiştii Speciali din Londra. Numeroase exemple ale relaţiilor lor prietenești sunt conținute în scrisorile scrise de Bătrânul Clarke şi de Bătrânul Holmes. O astfel de scrisoare a fost scrisă către doamnele Spilsbury şi Kiffen, de Bătrânul Holmes la scurt timp după bătaia lui. În aceasta el menționează călătoria iminentă a Bătrânului Clarke către Londra, notând că ei vor putea afla în curând relatarea Bătrânului Clarke despre calvar. Introducerea scrisorii Bătrânului Holmes sugerează părtășia apropiată pe care a simțit-o față de frații din Londra. El şi-a început corespondența,

 

”Către prea iubiții frați John Spilsbury and William Kiffen, şi restul care în Londra stau tari în credinţă, şi continuă să meargă cu credincioșie în acea ordine a Evangheliei care a fost dată o dată sfinţilor de Isus Cristos; Obadiah Holmes, un martor nevrednic al faptului că Isus este Domnul, şi de curând un întemnițat de dragul lui Isus la Boston, trimite salutări.„

 

În 1676, după moartea lui Clarke şi a lui Lucar, Bătrânul Holmes a slujit ca singurul păstor al Bisericii Newport. El a continuat în acel post până la moartea lui, în 1682.

 

Nu am putut să obțin o copie a originalelor Articole de Credinţă de la Biserica Newport. De asemenea, deşi istoria lui Dr. Clarke şi afiliațiile pot să ne ofere multe exemple ale credinţei lui în doctrinele alegerii şi predestinării, nu am putut găsi vre-una din scrierile bunului doctor care realmente să exprime sentimentele lui doctrinale. Totuşi, Bătrânul Holmes, care a fost co-pastor la Biserica Newport împreună cu Dr. Clarke, a lăsat o afirmaţie a crezurilor sale în forma unei mărturisiri personale de credinţă. El a scris documentul la cererea fratelui său din Anglia. Acesta este inclus într-o alcătuire de mai multe scrisori şi documente care, însumate, sunt intitulate Ultima Voință şi Testament al lui Obadiah Holmes.

 

Din mărturisirea de credinţă a Bătrânului Holmes se poate concluziona că el a susținut ferm doctrinele harului suveran. Nu doar atât, dar teologia lui este cel mai bine descrisă ca fiind mai degrabă străveche decât reformată. Bătrânul Holmes nu a fost Calvinist.

 

Despre subiectul alegerii el a scris: ”Dumnezeu la vremea Lui a ales un popor pentru Sine şi le-a dat legile şi regulamentele Sale într-o manieră specială, deşi El a avut din totdeauna aleșii Săi în fiecare generație.„ Referitor la mântuirea celor aleși el a scris: ”Eu cred că Dumnezeu a așezat nelegiuirea tuturor aleșilor Săi pe El şi i-a chemat la El (Cristos).„

 

Referitor la perseverență el a scris: ”Eu cred că toţi cei care sunt în acest legământ de har niciodată nu vor cădea sau pieri, ci vor avea viața în Prințul vieții: Domnul Isus Cristos.„

 

Referitor la nașterea din nou el a scris: ”Eu cred că nici un om nu poate veni la Fiul decât cei care sunt atrași de Tatăl la El, şi cei care vin El în nici un caz nu îi va alunga. Cred că nimeni nu are puterea să aleagă mântuirea sau să creadă în Cristos, pentru că viața este doar darul lui Dumnezeu.„

 

Bătrânul Holmes a împărțit funcționalitatea Evangheliei în două categorii. El a scris că aceasta ”naște sufletele spre adevăr„ şi ”hrănește biserica.„ El explică mijlocirea Evangheliei cu două articole separate. În nici unul dintre articole el nu sugerează că Evanghelia este în vre-un fel legată funcțional spre regenerare.

 

Prima afirmaţie pare că seamănă cu crezul străvechi că Dumnezeu trebuie să îi ajute pe predicatori cu libertatea explicării şi pe ascultători cu libertatea de înțelegere pentru ca doctrinele harului să fie înțelese şi acceptate ca adevăr. ”Eu cred că darul prețios al învăţăturii Duhului a fost procurat prin înălțarea lui Cristos şi dat oamenilor, născând sufletele către adevăr şi pentru întemeierea şi mângâierea celor care sunt întorși la Domnul.„

 

A doua afirmaţie a lui explică un principiu al suficienței Scripturilor de a susține credinţa credincioşilor în fiecare circumstanţă. ”Eu cred că aşa cum Dumnezeu a pregătit o misiune a nașterii tot astfel El pregătește o misiune a hrănirii în biserică, care este un popor chemat afară din lume prin cuvânt şi prin Duhul Domnului, adunându-se împreună într-o frăție sfântă, continuând în doctrina şi părtășia apostolilor, frângerea pâinii şi rugăciune.„

 

În mod clar, Bătrânul Holmes a fost un milenist. Referitor la învierea celor drepți el a scris: ”Eu cred promisiunea Tatălui referitoare la întoarcerea lui Israel şi Iuda, şi la venirea Domnului pentru a-i învia pe cei morți în Cristos, şi să îi schimbe pe cei care sunt vii pentru ca ei să poată domni cu el o mie de ani, potrivit Scripturilor.„

 

Excluzând teoria sa a domniei milenare, mărturisirea de credinţă a Bătrânului Holmes este ortodoxă în toate celelalte domeniile. Aceasta demonstrează o clară înțelegere, deopotrivă a mântuirii veşnice, cât şi a eliberării prin Evanghelie. Aceasta distinge clar nașterea din nou ca un precursor pentru acceptare, sau credinţa rațională, în Cristos. Explicarea de către el a regenerării, împreună cu definiţiile lui despre funcționalitatea Evangheliei indică faptul că Bătrânul Holmes nu a fost reformat, în ciuda expunerii sale timpurii la Congregaționalismul Puritan. Cineva trebuie să se mire dacă asprimea Calvinismului Puritan l-a obligat să privească dincolo de teologia reformată până când a găsit în scripturi şi prin predicarea lui Dr. Clarke a doctrinei străvechi, care a ”născut„ sufletul său spre adevărul Evangheliei, care este credința dată o dată pentru totdeauna.

 

O cronologie parțială a pastorilor de la Biserica Baptistă Newport, după moartea Bătrânului Holmes include:

 

Richard Dingley 1690 - 1711

William Peckman 1711 - 1734

John Comer 1726 - 1729 (co-păstor)

 

În 1656 a Doua Biserică Baptistă a fost organizată în Newport. Organizarea ei a fost rezultatul unui dezacord referitor la necesitatea punerii mâinilor pe membrii nou botezați. Biserica primară a permis practica, dar nu a cerut-o. Cel din urmă grup, condus de William Vaughn, a crezut că punerea mâinilor era o cerință a ritualului de botez. Deşi membrii din a Doua Biserică a avut evident un dezacord fundamental cu cei din Prima, în ce privește mijloacele necesare pentru a iniția părtășia bisericii, aceasta se pare că nu a afectat părtășia între bisericii. Se pare că ei au continuat să aibă părtășie unul cu altul, au stat în ordinările unul altuia şi au schimbat datoriile amvonului. Nu este nici o îndoială că această chestiune a avut ca rezultat o despărțire a Primei Biserici; totuşi, se pare că despărțirea a fost prietenoasă.

 

Baptiştii erau încă un grup foarte mic în Noua Anglie târziu în 1700. Evanghelia nu s-a răspândit mult dincolo de Insula Rhode. Totuşi, predicatorii Baptişti s-au aventurat în Connecticut unde au câștigat câțiva convertiți. Un grup de convertiți Baptişti în Groton Connecticut au început să țină întâlniri regulate. Ei au petiționat Curtea Generală din Connecticut pentru tolerarea oficială, dar nu au primit nici un răspuns de la corpul de decizie. În ciuda eșecului de a câștiga tolerarea oficială, ei au interpretat tăcerea Curții Generale ca un consimţământ neoficial. Ei s-au organizat în mod oficial într-o Biserică Baptistă în 1705.

 

Noua biserică a trimis după un predicator tânăr din Kingston de Nord, Insula Rhode pentru a sluji ca păstor al lor. Numele lui a fost Valentine Wightman. El a fost strănepotul Bătrânului Edward Wightman, din Burton, Anglia, care a fost ultima persoană arsă pe rug în Anglia. Biserica lui Burton a fost un membru fondator al Asociației Midland în 1655.

 

Edward Wightman, a fost executat în Lichfield în Staffordshire, aproape de Burton în 1612. Descendenții care l-au urmat ca slujitori ai Evangheliei i-au inclus pe fiul său John (1598-1662), nepotul George (1632-1722), şi strănepotul Valentine (1687-1747). Armitage de asemenea îl identifică pe Timothy, Gano şi Daniel Wightman. Timothy a fost fiul Bătrânului Valentine. Gano este probabil John Gano Wightman, de asemenea fiul Bătrânului Valentine. Se crede că Daniel a fost fratele lui.

 

Bătrânul Valentine a fost numit după unchiul său, care a fost ucenic slujitor al D-lui Richard Smith în Providence, Insula Rhode. După ce a scăpat de datoria lui, seniorul Wightman s-a dovedit a fi un cetățean foarte mult simpatizat al Insulei Rhode deopotrivă ca jurist şi ca interpretor indian. El a fost o cunoştinţă apropiată a lui Roger Williams. Bătrânul Valentine a fost de asemenea un nepot prin căsătoria cu Katherine Williams Wightman, sora lui Roger Williams. Soțul ei a fost Ralph, un frate pentru George Wightman, tatăl Bătrânului Valentine.

 

Se știu puţine lucruri despre misiunea lui Valentine Wightman. Se știe că el a fost un Baptist al celui de-al ”Șaselea Principiu„. Din aceasta, unii au încercat să alcătuiască un caz că Bătrânul Wightman era Arminian în teologia sa. El a fost identificat ca un adept al Principiului Șase pentru că a practicat ”punerea mâinilor„ pe noii botezați. Au existat Baptiști ai Principiului Șase printre Baptiștii Arminiani. Totuşi, după cum am observat, Jonathan Davis a afirmat în a lui Istoria Baptiştilor Galezi că această practică a fost introdusă în 1654 în bisericile din Midlands şi Cambria, care au ținut o credinţă străveche a harului suveran.

 

Bătrânul Wightman a re-instituit cântarea imnurilor ca parte a slujbei de închinare. El a scris o scurtă apărare a practicii care a fost larg răspândită. Lucrarea lui în această zonă este creditată pentru adoptarea cântării în multe biserici Baptiste.

 

Biserica Groton a experimentat o despărțire datorită chestiunilor doctrinale în 1765, în timpul pastorației lui Timothy Wightman. Grupul defect l-a ordinat pe Silas Burris ca predicator al lor. Ei practicau împărtășania deschisă. Conferința Groton, un grup de Biserici Baptiste majoritatea lor fiind Aminiene, este numit după această biserică din urmă. Biserica mamă nu s-a înscris la Conferință.

 

Datorită moștenirii religioase a Bătrânului Wightman, împreună cu cei despre care se știe că el a avut părtășie, şi cei cărora el le-a transmis linia lui teologică, este rezonabil să presupunem că Valentine Wightman a fost un Baptist străvechi al ordinului Asociației Midland şi a Baptiştilor Vechi din Olchon şi din vecinătate. Membralitatea lui originală a fost în a doua Biserică din Newport. Această biserică nu a fost Arminiană în timpul cât a fost el membru, nici cea din Kingston de Nord nu a fost, acolo unde el a fost ulterior membru. De asemenea, Biserica Swanzy, constituită de John Miles, a fost de principiul șase, după cum a fost Rehoboth, constituită de Dr. John Clarke. Nici una dintre aceste biserici nu au fost Arminiene la sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18. De fapt, cam în 1750 practica punerii mâinilor peste cei nou botezați a fost o practică obişnuită printre Baptiştii Speciali şi cei străvechi.

 

Armitage îl descrie pe Bătrânul Wightman ca fiind calm şi distinctiv. Se spune că el a avut respectul clericilor Congregaționaliști Autorizați din Groton. El a avut o învățătură sănătoasă, un mare zel şi o adâncă pietate, potrivit lui Armitage. El a fost un observator strict al autorităţii Scripturale şi un predicator puternic. Binecuvântările acestor trăsături i-au permis să exercite îngrijirea calmă a acestei noi turme, care a crescut foarte mult în timpul celor patruzeci şi doi de ani ai pastorației sale.

 

Descrierea de mai sus a comportării şi îngrijirii pastorale a Bătrânului Valentine nu ar trebui luată ca o dovadă că el a scăpat de persecuţie. El nu a scăpat. În timp ce nu există vre-o înregistrare că el a fost vreodată închis sau bătut public, el nu a scăpat de pedeapsă. La scurt timp după mutarea la Groton, Bătrânul Wightman a fost arestat ca un străin ilegal. La fel ca majoritatea orașelor din Noua Anglie, Groton avea o lege că cetățenii viitori trebuiau mai întâi să primească permisiune de la Selecția oamenilor din oraș înainte ca să îşi întemeieze rezidența în oraș. Scopul afirmat al rânduielii era să împiedice delincvenții din a deveni o povară financiară pentru comunitate. Totuşi, legea era folosită adesea pentru a-i ține afară pe cei nedoriți, inclusiv pe dizidenții religioși.

 

Bătrânul Wightman a apărut în Noua Anglie înaintea lui Richard Christopher, Judecător de Pace. El a fost amendat unsprezece lire, plus costul acuzării. El a făcut apel pentru amendă pentru că suma aceea depășea autoritatea lui Christopher de a percepe amenzi, dar a pierdut apelul. El a refuzat să plătească amenda; şi, nu există nici o înregistrare că aceasta a fost vre-odată plătită. În cele din urmă, Bătrânul Wightman a fost forțat să depună o obligațiune de două sute de lire pentru a sta în Groton. Obligațiunea a fost plătită de William Stark, un membru al Bisericii Groton. Acuzarea şi obligațiunea ar fi putut fi evitată dacă Bătrânul Wightman ar fi putut fi în stare să primească permisiunea de a sta în Groton. Dar permisiunea a fost oferită fie prin decizia Selecției oamenilor din oraș, fie prin votul popular al cetățenilor săi. Este evident din faptul că obligațiunea a fost documentată dar el nu a putut obține permisiunea în nici un fel.

 

Bătrânul Wightman a împărtășit părtășia cu Biserica Rehoboth, care era constituită ca un braț al primei Biserici din Newport. În noiembrie 1726, în timp ce Bătrânul Comer era încă co-păstor al Prima Biserică din Newport, el a scris următoarele în jurnalul său. ”Luni. În această zi am predicat la Noua Londră, predica de Ordinare a D-lui Stephen Gorton, din 2 Corinteni 2:16, şi am ajutat în unitate cu Dl. Jno Moss şi Dl. Valentine Wightman. A fost un public numeros.„ Această înregistrare indică faptul că Bătrânul Wightman era într-o succesiune a părtășiei intra-bisericești care i-a inclus pe Bătrânii John Clarke şi Obadiah Holmes. Bătrânul Wightman a fost în părtășie directă cu acei Baptiști din America care, în primul rând prin data organizației lor, şi în al doilea rând, prin afirmaţia credinţelor lor, erau Baptiști străvechi.

După cum a fost observat, începând cu Bătrânul John Clarke, bisericile şi Bătrânii acestei succesiuni au avut numeroase legături cu Baptiştii Speciali din Anglia, şi mai târziu, cu Baptiştii Obişnuiți din America. Totuşi, relaţiile lor prietenești cu Specialii nu înseamnă că acești frați erau ei înșiși Baptiști Speciali. Succesiunea lor era străveche. Biserica Baptistă Newport a fost constituită, îmbrățișând pe deplin principiile botezului credincioşilor şi a botezului prin scufundare, cu patru ani înainte ca prima slujbă de botez să fie ținută de Baptiştii Speciali în Londra.

 

Cititorul poate urmări această succesiune Americană prin Dr. Clarke înapoi la Baptiştii străvechi din Anglia, sau poate Olanda. (Nu se știe când sau unde a fost botezat Bătrânul Clarke şi unde a fost ordinat. Totuşi, el era deja un Bătrân Baptist ordinat când a ajuns în America în 1637). Succesiunea lui îi include pe Lollardi (aşa numiți) în Anglia prin Anabaptiştii Galezi sau Lollardii din Europa prin Anabaptiştii Olandezi. În orice caz, există o succesiune directă înapoi până la Isus Cristos. Amândouă succesiunile îmbrățișează credinţa şi practica străveche Baptistă înainte de reformă.

 

Bătrânul Valentine Wightman este o legătură în succesiunea Baptiştilor străvechi de la Lollards din Midlands din Anglia spre America. Moştenirea religioasă a familiei sale a fost Baptistă străveche. De asemenea, părtășia lui cu Bisericile Newport, Kingston de Nord şi Rehoboth arată că el a susținut şi a învățat aceleași principii de credință ca John Clarke, Obadiah Holmes şi John Comer, care ei înșiși au fost Baptişti străvechi. Străbunicul său, Edward Wightman, a fost executat în 1612 pentru credințele sale Baptiste străvechi, iar John Clarke, a întemeiat prima biserică Baptistă în America, în timp ce Valentine Wightman este o legătură în lanțul de succesiune a Baptiştilor străvechi.

 

Bătrânul Wightman l-a botezat şi l-a ordinat pe Bătrânul Wait Palmer, care a fost păstorul Bisericii Baptiste din Tolland, Connecticut. În 1751, Bătrânul Palmer l-a botezat şi l-a ordinat pe Bătrânul Shubal Stearns, care a venit la Baptiști de la Separatiști. El a fost un convertit al ”Luminii Noi„ al ”Marii Treziri„ a lui George Whitfield.

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate