Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

8. I COANELE (partea I)

 

În Noul Testament nu întâlnim nici un verset din care s-ar înţelege ca urmaşii lui Hristos să-şi facă icoane sau alte semne pentru a le avea sau a le folosi în vreun fel.

 

“Vechii creştini se fereau chiar în genere de orice fel de reprezentare a lui Hristos. Cei din sec. al III-lea uitaseră deja, dacă El era frumos la chip (cum dovedea Augustin) sau urât (cum spunea Cel sus). Sinodul din Elvira (anii 300 - 306) a interzis orice închipuire a lui Hristos. «S-a hotărât să nu fie picturi în biserică, să nu se cinstească şi să nu se adore ceva care se pictează pe pereţi.»“ (începuturile picturii bizantine, Ed. şi tipografia Institut. Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română, Bucureşti, 1975, pag. 34).

 

Jean Wahl: “Dumnezeul pe care credem că-L putem arăta cu degetul este un idol.” Tot aşa şi icoana care-L înfăţişează ca pe un moş.” (Etudes Kierkegaardiennes, Paris, 1938, pag. 285, citat de Grigore Popa în Existenţă şi adevăr, la Soren Kierkegaard, Sibiu, 1940, pag. 114).

 

Eusebiu de Cezarea (anul 323) privea ca lipsă de pietate (păcat, nesfânt) orice închipuire a lui Hristos şi s-a ferit de a trimite vreuna din ele împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată Constanţei, sora împăratului Constantin, spune că se abţine să-i trimită un tablou cu chipul lui Hristos, lămurind că nu le este îngăduit creştinilor să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană după obiceiul păgânilor. (Migne, P. G. t. 20. col. 1545 - 49. Citat şi în Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 92, Viktor Lazarev, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

 

Epifanie, după 50 de ani, a scos de ia una din bisericile din Palestina o perdea, pe care era ţesut chipul lui Hristos şi a poruncit preotului să o întrebuinţeze ca aşternut pentru săraci.

 

Asterie, episcopul Amasiei, reproşa doamnelor din Constantinopole pentru că brodau scene din Evanghelii pe hainele lor şi le-a interzis să-L reprezinte pe Hristos în chip de rob, ci să poarte veşnic chipul Lui în inimile lor. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 14).

 

Simbolurile pe care au început să le folosească creştinii, în timpul persecuţiilor, ca semne de recunoaştere erau: peştele, porumbelul, ancora, ramura de măslin, oaia, cerbul şi litera “P” care însemna ajutor. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 158; Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 12 -13).

 

Înainte de sec. al IV-lea nu existau icoane. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 410.) începând cu sec. al IV-lea se observă trei feluri de picturi: Daniel în groapa cu lei, Păstorul cel bun şi monograme în care se vedea semnul crucii. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bis. pag. 416; V. Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 489).

 

Chipul Mântuitorului ca Păstorul cel bun era reprezentat ca foarte tânăr şi fără barbă. Locaşurile de cult nu erau împodobite, dar tot din sec. al IV-lea au început a se observa picturi prin biserici. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 158).

 

“Primele icoane înfăţişează minunile lui Hristos: vindecarea slăbănogului, învierea lui Lazăr, ceva mai târziu şi vindecarea femeii cu scurgerea de sânge. Din aceste reprezentări lipseşte Hristos, care săvârşeşte minunea. Pe chipul celui vindecat apare puterea apropierii lui Hristos.” (începuturile picturii bizantine, pag. 28, Editura Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română, Bucureşti).

 

Evagrie Ponticul (sec. al V-lea): “Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte.” (Filocalia, vol. 1, pag. 37). Iar la pag. 90, zice: “Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări.

 

Asterie al Amasei scrie: “Nu-mi picta pe Hristos! îmi este deajuns numai smerenia întrupării, primită de bunăvoie pentru noi. I Poartă în sufletul tău pe Cuvântul fără trup păstrându-l în chip spiritual în tine.”

 

Origen zicea: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Contra lui Celsus II, 34; Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 175, notiţa).

 

Origen: “Nu statuile făcute de mâinile unor bieţi meşteşugari sunt jertfele plăcute lui Dumnezeu, ci cele pe care le plăsmuieşte şi le dă formă în noi Cuvântul lui Dumnezeu.” (Contra lui Celsus, 8, 17).

 

Origen, luând apărarea iudeilor, scrie: “Dintre toate popoarele vechi ei au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, nesuferind printre ei nici pictori, nici sculptori, de teamă ca să nu dea loc la idolatrie.” (pr. O. Musceleanu, Origen, Contra lui Celsus).

 

O. Musceleanu: “Templele creştinilor, altarele şi miresmele lor sunt inima fiecărui creştin; rugăciunile lor, făcute cu cuget curat sunt mult superioare templelor zidite de mâini omeneşti.” (Origen, pag. 87, Contra lui Celsus, n. 17- 24).

 

O. Musceleanu: “Dumnezeu nu poate fi adorat în lucruri neînsufleţite.” (pr. O. Musceleanu, Origen, pag. 76, Contra lui Celsus).

 

Petre Vintilescu, teolog, econom, scrie: “Nu se îngăduia în primele zile ale Bisericii creştine înfăţişarea lui Dumnezeu în vreo imagine, oricât ar fi fost de eterizată şi de ideală...” (Cultul şi ereziile, pag. 18, Piteşti, 1926).

 

“Creştinii, zice Celsus, nu pot suferi nici temple, nici altare...” Origen răspunde: “Creştinii nu fac aceasta din vreun interes omenesc, ci pentru a se supune ordinelor lui Dumnezeu, care opreşte orice cult străin... Creştinii nu voiesc să limiteze prin figuri fiinţa lui Dumnezeu, care este nevăzută şi nematerială.” (O. Musceleanu, Origen, pag. 87, Contra lui Celsus, n. 62 - 80).

 

Clement Alexandrinul, de asemenea spune: “Adevăratele icoane ale lui Dumnezeu, statuile lui vii, sunt oamenii” în a căror viaţă a luat chip Hristos. (Viaţa şi opera Sfinţilor părinţi, vol. 1, pag. 210).

 

Clement Alexandrinul, marele învăţător creştin din sec al II-lea, scrie limpede: “Oare nu este frumos să nu circumscriem (mărginim, încadrăm) într-un loc oarecare pe Cel Care-I fără margini şi nici să cuprindem în “temple făcute de mâini omeneşti” pe Cel Care cuprinde toate? Care lucru ieşit din mâna cioplitorilor în lemn, a cioplitorilor în piatră şi din meseria unui lucrător, poate fi un sfânt? Nu e ridicol, oare, ca omul, care, după cum spun filozofii, este «jucăria lui Dumnezeu» (Platon, Legile, VII, 803 C), să facă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu să ajungă jucăria meseriei lui? Pentru că un lucru făcut este asemenea şi identic cu materialul din care a fost făcut; un obiect de fildeş este fildeşul elefantului, un obiect de aur este aur... Deci nu sunt sfinte şi dumnezeieşti lucrurile pe care le fac meseriile.” (Stromata, VII, 5, 28, 1-4).

 

Eusebiu de Cezarea considera icoanele ca o datină păgână. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 222).

 

Sf. Grigorie de Nazianz, scrie: “Dumnezeirea nu poate fi văzută cu ochii.” (Studii Teologice, 1977, nr. 3 - 4, pag. 301).

 

Calvin, spune că finitul, creatul, pieritorul nu este capabil sub nici o formă să participe la infinit, necreat şi nepieritor (Finitum non capax infiniţi).

 

Calvin a subliniat importanţa auzului ca mijloc prin excelenţă al revelaţiei lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Imaginile, din contra, adresându-se vederii nu pot revela în acelaşi fel natura necorporală şi transcendentă a lui Dumnezeu. Orice derivă de la acest principiu ameninţă să ne atragă într-un cult idolatru al naturii umane a lui Hristos aşezat acum de-a dreapta Tatălui şi, în consecinţă, inaccesibil ochilor noştri.

 

Pentru reformatori, imaginile (icoanele) făcătoare de minuni, moaştele, pelerinajele sunt tot atâtea manifestări de decadenţă a creştinismului.

 

Vechiul Testament este numit iconoclast (împotriva icoanelor), faţă de învăţătura ortodoxă bizantină. (Telegraful Român, nr. 78, pag. 4, 1984).

 

Sf. Teodor Studitul, scrie: “În Biserică totul se reda în zugrăveală şi icoană, chiar şi judecata de apoi. Un singur lucru nu se poate zugrăvi, Divinitatea însăşi.” Studii Teologice, 1977, nr. 3-4, pag. 301).

 

“Icoana pe care o vezi - zice Teodor Studitul - este a lui Hristos; este El însuşi. Cei care îngenunchează în faţa ei cinstesc pe Hristos; cei care îi refuză această cinstire sunt vrăjmaşii Lui. Icoana este un mister, care posedă în ea energia şi graţia divină.” (P. Vintilescu, Cultul şi ereziile, pag. 76).

 

Sf. Grigorie Teologul: “Pictura este pentru cei neînvăţaţi, ceea ce este scrierea pentru învăţaţi.” (Epist. 9, Lib. 9). Cu gândul acesta au fost introduse icoanele la început.

 

Sf. Grigorie cel Mare, vorbind despre pictura creştină, spune că este Biblia laicorum, adică “Biblia laicilor” sau Biblia pauperum, adică “Biblia săracilor”.

 

Sf. Grigorie cel Mare, scria: “În sfintele lăcaşuri se folosesc imaginile pentru ca aceia care nu cunosc scrierea să poată citi măcar pe pereţi ceea ce nu sunt în măsură să citească în cărţi.” (Scrisoare către Serenus din Marsilia, IX, 208).

 

În sec. al V-lea şi al VII lea uzul icoanelor ia o dezvoltare tot mai mare şi pe nesimţite începuse să devină un cult. Îşi câştigase şi prieteni şi duşmani. Ioan Damaschin, un adorator al icoanelor, zicea: “Icoana este un canal al harului lui Dumnezeu.” (T. Bodogae, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 17).

 

Sf. Ioan Damaschin, la întrebarea, care este raţiunea icoanelor, răspunde: “Icoana este cerută în primul rând de insuficienţele firii omeneşti...” (Cultul sfintelor icoane, trad. de pr. D. Fecioru, pag. 31, Bucureşti, 1937).

 

Oare Duhul Sfânt nu a ştiut de insuficienţele firii omeneşti? De ce nu a îndemnat pe sfinţii apostoli să scrie despre icoane, despre închinarea la cruce, despre semnul crucii, despre cultul morţilor, despre cultul sfinţilor, despre cultul Maicii Domnului, despre lumânări, despre tămâie, despre parastase? etc. etc.

 

Sf, Ioan Damaschin: “Pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate aceste icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele.” (Dogmatica, ediţia a II-a, pag. 333).

 

Tot sf Ioan Damaschin spune; “...Cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea.” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 332, trad. pr, D. Fecioru).

 

Iconolatrii (închinătorii la icoane) adoră materia icoanei şi o fac Dumnezeu...

 

Sf. Ioan Damaschin: “îl ador pe Dumnezeu Care m-a mântuit, şi Care s-a făcut materie pentru mine şi nu voi înceta să cinstesc materia prin care am fost mântuit şi care e plină de harul dumnezeiesc.” (arhimandrit. Vasilios: intrarea în împărăţie, pag. 136 - 137, citat din sf Ioan Damaschin, P. G. 94, col. 1353 B, Editura Deisis, Sibiu, 1996).

 

Sf. Ioan Damaschin: “Icoanele trebuie închinate şi sărutate şi cu ochii şi cu buzele şi cu inima.” (Arhim. Vasilios, P. G. 94, col. 1332 B, Intrarea în împărăţie, pag. 138).

 

Sf. Ioan Damaschin scrie: “Dacă un păgân se apropie de tine şi îţi cere să-i arăţi credinţa pe care o ai... du-l în biserică să privească imaginile sfinte.” (adv. Const. Cabal, c, 10, Migne P.G. t. 95, cod. 325).

 

Sf. Ioan Damaschin spune că este posibil să pictezi pe Dumnezeu. (Ortodoxia, 1984, nr. 1, pag. 124).

 

Dar cum poţi să pictezi pe cineva, pe care nu-l poţi vedea cu ochii? Totuşi, în altă scriere a sa, acest scriitor susţine tocmai contrariul. (Dogmatica, IV, 16).

 

Sf. Ioan Damaschin vorbeşte despre închinăciunea absolută adusă numai lui Dumnezeu şi închinăciunea relativă care se aduce icoanelor. (Ortodoxia, 1984, nr. 1, pag. 124). Dar cine poate face această deosebire? în primul rând, afară de Dumnezeu şi de Domnul Isus Hristos, nu mai trebuie adusă închinare altcuiva. E un mare păcat. Cartea Sfântă ne arată limpede lucrul acesta. (Apoc. 19:10; 22:8 - 9).

 

Sf. Ioan Damaschin, teologul icoanelor, ne învaţă: “Negreşit, să nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevăzut.” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 58 -59).

 

Faţă de cele spuse de sf. Ioan Damaschin, arătate mai sus cu privire la icoane, pe drept se naşte întrebarea: Când a fost sincer faţă de adevăr?

 

V. Lazarev: “Calea către cunoaşterea lui Dumnezeu era întredeschisă nu numai de către ascetismul contemplativ, ci şi de cultul ecleziastic, considerat elementul cel mai viu al conştiinţei religioase, întrucât exprima tot complexul bunurilor spirituale îmbrăţişate de ideea de biserică... Biserica centralizată ştia să exploateze magistral toate acestea în avantajul său, determinând în sufletul credincioşilor convingerea că le-ar fi cu neputinţă să se mântuiască dacă nu ar participa la serviciul religios. Istoria mişcării iconoclaste arată cu precizie care erau în imperiul bizantin principalele interese teologice: lăcaşurile, mozaicurile, frescele, icoanele, mobilierul bisericii, podoabele sacerdoţilor, ritualurile de sfinţire, imnurile şi textele liturgice, părţi integrante din cult, grandios complex artistic, care îndeplinea, în acelaşi timp, funcţia de a oferi o plăcere estetică şi de a ridica sufletul credincioşilor la cer... S-a dat cultului o amprentă rafinată de «materialism mistic». Poporul grec a crezut întotdeauna numai în ceea ce se vedea şi se putea atinge cu mâna: aşa se petreceau lucrurile pe timpul lui Fidias şi tot aşa în vremea bizantinilor şi a imperiului lor.” (Istoria picturii bizantine, voi. I, pag. 70).

 

La vechii greci văzul juca cel mai de seamă rol în gnoseologie (cunoaştere). În limba greacă, “idee” provine din verbul “ a vedea”. De aici şi dragostea specială a lor pentru genurile plastice, statice ale artei, ca arhitectura şi sculptura. După limbajul sf. ap. Pavel adică al adevărului lui Hristos, grecii trăiau prin vedere nu prin credinţă, (comp. 2 Cor. 5:7; Evrei 10: 37 - 38; 11:1 -3).

 

Estetica biblică - spunea un cercetător - se baza pe cu totul alte principii. Plastica îi era străină şi inacceptabilă. Aici, rolul import îl are auzul, înaintea văzului. Dumnezeu nu poate fi văzut, dar Cuvântul Lui poate fi auzit. Deci şi faptul că muzica şi poezia constituie genurile principale ale artei proprii culturii V. Testament.

 

Evreul antic proslăvea pe Dumnezeu prin cânt. Grecii înălţau zeilor lor temple şi statui.

 

Când creştinismul a devenit religie de stat (sec. al IV-lea), filozofia, cultura şi arta greacă (păgână) l-au cucerit mai întâi pe dinăuntru şi apoi s-a arătat şi în afară, prin adoptarea ideii de a muta trăirea prin credinţă în trăirea prin vedere. Aşa au apărut icoanele şi clădirile de cult într-o formă care izbeau privirile.

 

V. Lazarevscrie: “Dacă în ceea ce-i priveşte pe creştini, arta bizantină îşi propunea să-i atragă prin învăţământul religios în orbita sistemului statal bizantin, faţă de barbari intenţia sa era aceea de a-i orbi cu fastul cultului şi al ceremonialului de curte, în scopul de a le impune conştiinţa unei absolute nimicnicii faţă de puterea şi de măreţia împăratului roman de Răsărit. Statul deci se servea de artă în scopuri strict politice, cum se deduce din feluritele întâmplări care au avut loc în timpul vizitelor ambasadorilor străini. Când, de exemplu, împăraţii Constantin şi Roman au primit o delegaţie sarazină, au fost scoase din tezaurul imperial tot felul de obiecte preţioase pentru a împodobi sălile palatului, unde au fost puse lampadare, candelabre lanţuri şi coroane anume aduse cu acest prilej de la mai multe biserici...

 

Paul Silenţiarul descria biserica Sf. Sofia ca pe un fel de zeitate a statului bizantin, care privită de departe avea o mare putere de sugestie asupra barbarilor. Descriind iluminarea nocturnă a lăcaşului, afirma: “Această strălucire alungă din suflet toate întunecimile. Atât din Marea Neagră cât şi din Marea Egee marinarii o priveau nu numai ca pe un far, ci ca pe o făgăduială de ajutor divin.”

 

Ciudăţenia devoţiunii orientale constă tocmai în faptul că ea vrea să perceapă cu simţurile omeneşti transcendenţa şi Divinitatea; grecii vor să vadă cu ochii lor propria mântuire. «Fireşte că dorim să-L vedem pe Isus», aceste cuvinte pe care grecii i le-au adresat lui Filip la Ierusalim au devenit, într-un anumit fel, tipice pentru credinţa orientală.

 

Dacă serviciul divin era pentru bizantini principalul inel de legătură între pământ şi lumea de dincolo, arta, în măsura în care era parte integrantă a cultului, trebuie să împlinească aceeaşi funcţie... Numai cu ajutorul icoanelor creştinul putea să se desprindă de toate cele pământeşti... După cuvintele lui Dionisie Areopagul: «La contemplarea lui Dumnezeu cu ajutorul unor imagini sensibile.» Fără ele divinitatea nu era accesibilă; numai cu ajutorul lor, şi mai ales cu cel al icoanelor, se putea ajunge la cunoaşterea lumii transcedentale...” (Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 71 - 72, 79, notiţa 18).

 

Tot V. Lazarev, în cartea amintită mai sus, la pag. 52 - 53, aduce câteva citate din unii scriitori bisericeşti, care arătau că icoanele au fost introduse în biserica creştină cu scop educativ.

 

V. Lazarev: “Primele icoane erau portretele celebrilor stâlpnici din sec. al V-lea, pictate când mai erau în viaţă şi distribuite mulţimii de pelerini veniţi ca să-i venereze.” (Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 75).

 

V. Lazarev: “În sec. al IV-lea, creştinismul victorioc asimilează din plin limbajul artistic al antichităţii.” (C 89).

 

V. Lazarev: “Iconclaştii nutreau intenţii nobile: ei voiau să purifice cultul de fetişismul grosolan, să păstreze pentru Divinitate un elevat caracter spiritual şi, de aceea reprezentarea Divinităţii le apărea ca o profanare a celor mai alese sentimente religioase. Reprezentându-L pe Hristos, întruchipăm numai natura Sa umană, deoarece natura Sa divină este inexprimabilă; şi eliminând natura Sa divină scindăm unitatea Persoanei Sale. Pe această cale, iconoclaştii dezvoltau o serie de argumentări subtile, nu prea uşor de înlăturat de către partea adversă. (Istoria picturii bizantine, vol. 1).

 

Ec. Petre Vintilescu: “Când istoria a modificat împrejurările în veacul al IV-lea, spiritualismul creştin se găsea cu rădăcini mai adânci în sufletul omenesc, aşa că Biserica a putut păşi, fără teamă, la o formă de simbolism mai precisă şi mai amănunţită cu privire la imaginile din cult... Aşa au venit icoanele în cultul creştin.” (Cultul şi Ereziile, pag. 18, Piteşti 1926).

 

Ec. Petre Vintilescu continuă: “Este drept că icoanele n-au avut o intrare triumfală, deschisă şi fără rezerve în cultul Bisericii. Legătura strânsă, pe care a avut-o arta cu cultul idolilor, a făcut-o să fie foarte suspectă la începutul creştinismului. Din această cauză, polemica creştină din primele veacuri nu s-a arătat deloc favorabilă icoanelor. Eusebiu, care este ca un confluent al epocii dinaintea lui, împărtăşeşte aceleaşi sentimente de respingere. Iudeii din creştinismul primar se fereau de chipurile religioase...

horizontal rule

 

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate