Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Arta Crestina
Stiri
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

horizontal rule

ISTORIE BAPTISTĂ

 

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

 

Capitolul VI - Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 

Secţiunea V

Caracterul lui Charles II şi James II – Începutul acuzărilor – Rebeliunea lui Venner – Tăgăduire din partea Baptiştilor – Suferinţe severe – John James – Actul de uniformitate – Baptiştii din Aylesbury – Benjamin Keach la stâlpul infamiei – Actul Casei de Rugăciune – Actul Cinci Mile – Efectele lor

 

 

Intrăm într-o perioadă întunecată acum. Domnia lui Charles II şi a lui James II au fost ruşinoase în toate privinţele. Aceşti regi au fost mizerabili ca oameni, despotici în calitate de conducători. În religie, primul era un ipocrit, al doilea un fanatic. Primul era trădător al intereselor britanice, de dragul plăcerii şi al mândriei sale; al doilea a fost gata să ofere libertatea britanică pe altarul Papalităţii. Martirajul, în variate forme, dobândea lauri proaspeţi în timp ce aceştia ocupau tronul de care erau total nevrednici.

 

Charles II a pledat cuvântul său regal la Breda, înainte de restaurarea sa, „ca nici un om să nu fie tulburat sau chemat la chestionare pentru diferenţe de opinie în privinţa religiei, care nu au tulburat pacea împărăţiei”. Ca fiu adevărat al tatălui său, el şi-a încălcat promisiunea. Aceasta a fost fără nici o îndoială oferită cu o rezervă mintală pe care un Iezuit ar aplauda-o.

 

Conferinţa Savoy, precum Conferinţa Curţii Hampton din cadrul domniei lui James I, a fost o simplă prefăcătorie. Planul era următorul, mai întâi să insele apoi să insulte. Episcopalienii şi Prezbiterienii care au luat parte la Conferinţă, şi-au ţinut întâlnirile lor, şi au discutat parţial punctele susţinute, însă fără nici un rezultat bun. Nici un Baptist nu a fost acolo. Conferinţa s-a deschis pe 15 aprilie 1661, şi s-a încheiat pe 25 iulie, în acelaşi an.

 

Condiţia religioasă a împărăţiei era foarte specifică. Predicatorii „ignoranţi şi scandaloşi” au fost izgoniţi în masă în timpul Republicii şi sub Protectorat. Succesorii lor au fost un grup variat. Majoritatea erau Episcopalienii, însă erau şi mulţi Prezbiterieni, unii Independenţi, şi câţiva Baptişti. Un număr mare dintre Prezbiterieni s-ar fi supus stabilirii restaurate, dacă li se permitea să retină puterea discreţionară cu referinţe la porţiuni ale ritualului. Ei s-au opus în mod particular faţă de purtarea stiharului, la facerea de cruce în botez, îngenuncherea la Cina Domnului, administrarea la întâmplare a Cinei Domnului către persoanele sărace, faţă de forma de scutirea, faţă de limbajul de la serviciul de înmormântare, şi faţă de declaraţia cerută de la toţi clericii că nu exista nimic în Cartea de Rugăciuni Comune, Cartea Ordinării, sau cele Treizeci şi Nouă de Articole, contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Însă furia vremii era rigidă şi aprinsă. Partida ierarhică, înroşită cu victorie, şi confidentă de succesul complet, a refuzat orice consideraţie. Ei nu aveau să se abată nici măcar o notă, decât în materiile de importanţă cea mai banală. Câteva alteraţii verbale au fost făcute în cadrul Liturghiei; o nouă ediţie a Cărţii de Rugăciune a fost tipărită, care conţinea forme de rugăciune pentru 30 ianuarie şi 29 mai, cu alte adăugiri; şi Parlamentul, de folos pentru dorinţele Regelui şi a preoţimii, au emis „Actul de Uniformitate”, care a intrat în operare pe 24 august 1662.

 

Cititorul este pregătit acum pentru o povestire de durere. Istoria denominaţiei noastre din 1660 şi până în 1688 nu este aşa de mult o istoria de progres pe cât este de rezistenţă. Persecuţia a început imediat după revenirea Regelui. Clerul fiind izgonit în timpul Republicii Engleze şi a Protectoratului, cu excepţia celor care „au mărturisit uciderea de mai târziu a Regelui, sau se declarau împotriva botezului pruncilor”, au fost restauraţi în gospodăriile lor prin Actul Parlamentului. Deşi Curtea Înaltă de Comisie nu a fost re-stabilită, s-a presupus că vechile legi ale lui Elizabeth erau din nou în vigoare, şi magistraţii din fiecare parte a împărăţiei au fost gata să le execute.

 

Baptiştii au văzut că venea furtuna, şi au luat măsuri prin urmare. Ei au cerut să nu fie nici o indulgenţă, nici un onorariu. Ei nu au căutat nici un oficiu. Tot ceea ce doreau ei era libertatea închinării. Ei au recunoscut doar un singur curs de acţiune în toate lucrurile civile: ei au fost pregătiţi să fie supuşi ascultători. Cu aceste păreri ei au abordat tronul. Mai întâi, o petiţie a fost prezentată Regelui, pe 26 iulie 1660, care expunea suferinţele pricinuite asupra bisericilor din Loncolnshire. „Am fost mult abuzaţi”, spuneau ei, „în timp ce treceam pe străzi, şi în timp ce stăteam în casele noastre; fiind ameninţaţi că vom fi spânzuraţi dacă se auzea că ne rugăm Domnul nostru în propriile noastre familii, şi am fost tulburaţi în aşteptarea noastră după El; prin bătăile necivilizate la uşile noastre şi prin sunarea din claxoane, da, chiar s-au aruncat cu pietre asupra noastră când mergeam la întâlnirile noastre, ferestrele locului unde ne întâlneam au fost sparte cu pietre: da [am fost] luaţi precum făcătorii de rele, şi întemniţaţi, când ne întâlneam în pace împreună să ne închinăm Celui Prea Înalt în folosirea celor mai preţioase orânduiri ale Lui. . . Şi de parcă toate acestea erau prea mici, ei trebuiau să umple măsurile lor, ne-au acuzat foarte târziu pe mulţi dintre noi la sesiuni, şi intenţionează, după cum suntem informaţi, să impună asupra noastră pedeapsa de douăzeci de lire [de fiecare], că nu am venit să ascultăm la cei care ne poartă de grijă”1. Ceea ce a însoţit aceasta a fost o Mărturisire de Credinţă, întocmită de Thomas Grantham, care se spunea a fi „deţinută şi aprobată de mai mult de douăzeci de mii”. O altă petiţie, intitulată, „Umila petiţie şi reprezentare a suferinţelor a câţiva supuşi paşnici şi inocenţi, denumiţi Anabaptişti, locuitori ai zonei Kent, şi de acum prizonieri în temniţa din Maidstone, pentru mărturia unei bune conştiinţe”, datat 25 ianuarie 1661, nu numai că a reprezentat cazul întemniţaţilor, dar şi al fraţilor lor din zona Kent, care sufereau deja în mod sever2. Aceste petiţii nu au produs nici un rezultat favorabil. Regele, într-adevăr, a răspuns la prima, „Că nu a fost intenţia sa ca vreunul din supuşii săi buni care trăiau paşnic să trebuiască să sufere vreun necaz datorită opiniei lor din punctul de vedere al religiei”, şi a făcut promisiuni corecte. Însă lucrarea de violenţă tot a mai continuat. Câţiva dintre lucrătorii Baptişti principali au fost puşi în temniţă în timpul lui 1660. În noiembrie al acelui an John Bunyan a intrat în temniţa Bedford, care a fost destinată a fi locaşul său pentru douăzeci de ani. În fiecare parte a Angliei puterea era aliată cu cruzimea şi nelegiuirea pentru exterminarea libertăţii.

 

Afacerea ridiculă numită „Rebeliunea lui Venner” a avut loc pe 7 ianuarie 1661. Thomas Venner predica într-o casă de întâlnire mică din Strada Coleman, Londra. El „şi-a avertizat admiratorii cu aşteptări pasionate a unei a cincia monarhii universale sub domnia personală a Regelui Isus pe pământ, şi că sfinţii aveau să preia chiar ei împărăţia”. În ziua menţionată anterior, circa cincizeci dintre ei au mărşăluit din casa lor de întâlnire, bine înarmaţi, „cu o rezoluţie de a submina guvernarea prezentă sau să moară în a încerca”. În tumultul care a urmat, ei au pierdut cam jumătate din numărul lor. Restul s-a predat. „Venner şi unul din ofiţerii săi au fost spânzuraţi înaintea casei lor de întâlnire, 19 ianuarie, şi după câteva zile nouă alţii au fost executaţi în diverse părţi ale oraşului”. O proclamaţie a fost emisă în ziua de după insurecţia care interzicea toate întâlnirile Baptiştilor, Quakerilor, şi a celor din a Cincia Monarhie, pentru închinare religioasă, decât în bisericile de parohie, sau în case private, şi apoi limitaţi la „persoanele care locuiesc acolo”. Motivul desemnat a fost, ca partidele mai sus menţionate s-au întâlnit sub pretexte religioase, dar în realitate era pentru scopuri de trădare; şi insurecţia a oferit o culoare plauzibilă pentru procedură. Dar proclamarea, deşi nu a fost emisă decât după rebeliune, a fost poruncită cu cinci zile înainte; şi rebeliunea a fost ţinută sub stăpânire în justificarea actului, care era în mod clar o întindere neautorizată de putere. Aceasta, totuşi, a oferit puţină preocupare pentru Charles II sau sfătuitorilor lui lipsiţi de scrupule. Documentul era un specimen caracteristic al ticăloşiei şi tupeului lui Stuart3.

 

Baptiştii s-au grăbit să repudieze toată simpatia faţă de Venner. O „Umilă Apologie a celor numiţi de rând Anabaptişti, în dreptul lor, şi a altora cu aceiaşi judecata ca a lor, cu protestul lor contra relei şi celei mai îngrozitoare insurecţii de trădare şi a rebeliunii de mai apoi”, semnată de treizeci de predicatori şi alţii, în fruntea cărora era William Kiffin şi Henry Denne, care s-a prezentat Regelui în ziua de după izbucnire. Însă nici unul din numărul lor nu a fost compromis, şi Venner însăşi a fost declarat că dacă el avea să urmeze la tron „Baptiştii ar trebui să ştie că botezul pruncilor era o ordonanţă a lui Isus Hristos”4.

 

Două publicaţii au fost emise în 1661. Obiectele ambelor a fost acelaşi, anume, de a stabili nedreptatea persecuţiei, de a pretinde pentru Baptişti drepturile de libertate religioasă, şi de a declara bunăvoinţa lor, ca supuşi regali, să asculte de Rege şi de ofiţerii săi în lucrurile legitime.

 

Prima a fost intitulată „O Pledare pentru Tolerarea Opiniilor şi Convingerilor în Materii de Religie, diferite de Biserica Angliei”. Aceasta a fost scrisă de „John Sturgion, un membru al poporului botezat”. Motivele împotriva persecuţiei sunt oferite concis, şi sunt exprimate într-un stil îndrăzneţ, nervos.

 

Al doilea pamflet a fost intitulat „Gemetele Sionului pentru nenorociţii săi; sau, strădanii sobre dea prevenii sângele inocent” etc. Numele a şapte predicatori Baptişti sunt adăugate la „Epistola către Cititor”. Ei au fost cu toţi persoane care au suferit precum şi muncitori de rând. Unul dintre ei, Joseph Wright, a petrecut nu mai puţin de douăzeci de ani în temniţă din pricina adevărului. Ceilalţi au fost Thomas Monck, care a lucrat în Buckinghamshire; George Hammon şi William Jeffrey, care au lucrat în Kent; Francis Stanley, care a lucrat în Northamptonshire; William Reynolds, care a lucrat în Lincolnshire, şi Francis Smith.

 

Nu este probabil că Regele a văzut acestea sau alte publicaţii în care principiile Baptiştilor erau explicate şi apărate. Nici nu este probabil că, dacă le-ar fi văzut, ele l-ar fi determinat să-şi schimbe politica. Imediat după insurecţia lui Venner, Hanserd Knollys şi mulţi alţii au fost arestaţi şi puşi în Newgate şi alte temniţe mari. „Mai mult de patru sute”, spune Crosby, „au fost adunate în Newgate, pe lângă mulţi alţii din alte temniţe care aparţineau oraşului şi părţilor adiacente”. Vavasor Powell, care predica pe atunci în Ţara Galilor, a fost tratat în aceiaşi manieră, şi mulţi din fraţii lui în principatul care a împărtăşit soarta sa. În cadrul împărăţiei Baptiştii au fost expuşi la crimă. „Ei au fost luaţi din locaţiile paşnice”, spune John Sturgion, „şi aruncaţi în temniţe, în aproape toate districtele din Anglia, şi mulţi sunt încă deţinuţi, spre nimicirea totală a lor şi a familiilor, şi majoritatea dintre ei sunt săraci, a căror trăire, înaintea lui Dumnezeu, depinde de munca mâinilor lor. Aşa că şederea lor într-o calamitate mai mult decât ordinară, acolo fiind aşa de mulţi aruncaţi laolaltă în camere mici, ca să fie o supărare unul pentru celălalt, mai ales în Oraşul Londrei, unde Domnul Primar îi adună foarte laolaltă, încât s-a observat, administratorii s-au plâns că au avut prea mulţi vizitatori. Şi în timp ce ei suferă acolo, unele din soţiile lor şi micii lor prunci vor pâine acasă”5.

 

Executarea lui John James a fost o ilustrare oribilă a răutăţii regale. John James era un Baptist Sabatarian. Casa lui de întâlnire era în Bulstrake Alley, Whitechapel, Londra. Pe 19 octombrie 1661, el a fost tras de la amvonul său şi încredinţat în Newgate, cu acuzaţia că rostea cuvinte de trădare împotriva Regelui. Martorul principal împotriva lui a fost un Tipler, un jurnalist care făcea ţevi, un om a cărui caracter aşa de bine cunoscut, încât magistratul înaintea căruia a fost dus James a refuzat să primească destituirea lui, decât dacă alţi martori ar întării aceasta. S-au găsit şi alţii, care au confirmat mărturia lui Tipler, însă unul dintre ei a mărturisit mai apoi că „a jurat contra lui James că nu ştia despre ce e vorba”. De fapt, poate fi puţină îndoială că martorii au fost mituiţi, probabil corupţi, ca să comită sperjur. Există un motiv de a crede mai mult acest motiv, pentru că atunci când Locotenentul Turnului a citit informaţiile aduse împotriva lui James în prezenţa congregaţiei sale, şi i-a întrebat cum de pot să asculte la astfel de doctrine, ei au răspuns cu toţi, „că ei n-au auziţi niciodată astfel de cuvinte, şi că vor răspunde înaintea Domnului, şi că ei nu îndrăznesc să mintă”. Însă moartea victimei a fost predeterminată. Nu era o chestiune dificilă să se procure un verdict împotriva lui. El a fost judecat şi condamnat pe 19 noiembrie, şi sentinţa a fost următoarea zi de a fi spânzurat, înecat şi tăiat în patru.

 

Aşa de flagrantă a fost nedreptatea, încât soţia sa a fost sfătuită de prietenii ei să prezinte o petiţie înaintea Regelui pentru viaţa sa, expunând faptele care au fost menţionate, şi să implore interpunerea Maiestăţii sale. Dar ei au greşit socotelile. Charles a tratat pe femeia cu inimă frântă cu brutalitate grosolană. „Cu o oarecare dificultate ea l-a întâlnit pe Rege şi i-a prezentat hârtia, făcându-i de cunoscut cine era ea. La care el şi-a îndreptat degetul şi a spus, ‚O! Domnul James – el este un domn drag’; însă după ce l-a urmat ca să-i ceară un alt răspuns, uşa a fost închisă împotriva ei. În dimineaţa următoare ea a venit din nou, şi oferindu-se o oportunitate din nou, ea a implorat ca Maiestatea sa să răspundă cererii ei. Apoi acesta a răspuns, ‚Că a fost un pungaş, şi ar trebui spânzurat’. Unul din lorzii care erau acolo l-a întrebat de cine a vorbit ea. Regele a răspuns, ‚Despre John James, pungaşul; el va fi spânzurat; da, el va trebui să fie spânzurat”6.

 

Pe 26 noiembrie, James a fost târât, după maniera trădătorilor, din Newgate către Tyburn, locul execuţiei. Comportamentul său sub aceste circumstanţe groaznice a fost evidenţiat şi creştin. În adresarea sa către mulţime, referindu-se la sentimentele sale denominaţionale, a spus, „Eu deţin titlul unui credincios botezat. Deţin ordonanţele şi numirile lui Isus Hristos. Deţin toate principiile din Evrei 6:1, 2”. El i-a îndemnat pe prietenii săi să continue adunările lor religioase, cu orice risc. Îndemnurile sale de final au fost remarcabil de solemne şi impresionanta, amintind oamenilor de zilele vechilor martiraje. „Aceasta este o zi fericită”, a spus unul din prietenii săi. „Îl binecuvintez pe Domnul”, a răspuns el, „aşa este”. Când totul a fost gata, el şi-a ridicat mâinile, şi a exclamat cu o voce tare, „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Aşa a murit el. Sferturile lui au fost puse la porţile oraşului, şi capul său a fost pus pe un stâlp, opus faţă de casa de întâlniri în care el a predicat Evanghelia7.

 

Am menţionat Actul de Uniformitate. Acesta a primit consimţământul regal pe 19 mai 1662, şi a intrat în vigoare pe 24 august care a urmat. Prin acest Act, se cerea cinci lucruri din partea tuturor predicatorilor care erau în posesia celor vii, ca fiind esenţial pentru continuarea lor în înfiinţare. 1. Re-ordinarea, dacă aceştia nu au fost ordinaţi în mod episcopal înainte. 2. O declaraţie de „acord neprefăcut şi consimţământ faţă de tot ceea ce era conţinut în Cartea Rugăciunii Comune, şi administrarea sacramentelor, şi alte ritualuri şi ceremonii ale Bisericii” (o ediţie nouă şi corectată care a fost publicată, însă pe care un mare număr al clerului nu a putut-o vedea înaintea vremii specificate), afirmând că nu este nimic în aceasta contrar Cuvântului lui Dumnezeu; cu o promisiune de a folosi forma prescrisă şi nici una alta. 3. Un jurământ de ascultare canonică şi supunere faţă de episcop. 4. Abjurare a Ligii şi Legământului Solemn. 5. O declaraţie a nelegiuirii dacă s-ar ridica arme contra Regelui şi Guvernului sub orice pretenţie de oricare fel.

 

Intervalul care a trecut între vreme când Actul a fost emis, şi ziua când acesta a intrat în vigoare, a fost o perioadă de suspans îngrijorător, atât pentru popor cât şi pentru predicatorii lor. Acesta era un proces de caracter. Unii au ajuns la o decizie imediată, şi şi-au părăsit gospodăriile înaintea zilei numite; alţii au aşteptat până a expirat vremea; şi când în cele din urmă a sosit şi 24 august, s-au găsit mai mult de două mii de predicatori vrednici, învăţaţi, pioşi, gata să spună, „Ar trebui să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Şi ei au acţionat în acest principiu. Indiferent de consecinţe, ei au sacrificat totul faţă de adevăr şi Dumnezeu, şi s-au aruncat pe sine Providenţei pentru a purta de grijă şi a apăra, arătând lumii şi vremii viitoare un exemplu nobil de virtute dezinteresată şi integritate conştientă. Pierderea pe care au susţinut-o e nu a fost deloc banală. Lor nu numai că li s-a interzis să-şi exercite lucrarea sub pedepse severe, dar au şi fost lăsaţi fără nici un mijloc de subzistenţă. Nu s-a oferit nici o prevedere pentru ei, nu li s-a arătat deloc milă: din contra, un decret de persecutare a urmat pe altul, şi puterile de guvernare păreau doar să fie angajate în a-şi chinuii creierii pentru a inventa o metodă nouă de iritare şi chinuire pe tovarăşii lor mai vrednici din ţară.

 

Pe lista predicatorilor respinşi stă numele lui Richard Baxter, John Howe, Joseph Alleine, John Owen, Stephen Charnock, John Flavel şi mult mai mulţi, a căror scrieri încă mai oferă serviciu pentru cauza lui Dumnezeu. Circa treizeci dintre cei respinşi aparţineau denominaţiei Baptiste. Biserica Angliei a susţinut o lovitură din acea respingere din care ea era de abia de recuperat. Cei mai buni bărbaţi ai ei au fost daţi afară. Uniformitatea era idolul stabilit, şi toţi cei ce nu se plecau înaintea lui erau sacrificaţi fără milă.

 

Mâna puterii era grea asupra Nonconformiştilor din fiecare parte a Angliei. În Buckinghamshire persecuţia s-a înfuriat cu o aprindere intolerabilă. Aşa de numeroşi erau prizonierii încât magistraţii au fost obligaţi să angajeze două case mari pentru acomodarea lor, temniţa districtului devenind prea mică. Într-o ocazie, în 1664, predicatorul Baptist din Aylesbury şi unsprezece din congregaţia sa au fost prinşi, printre care se aflau şi două femei. Ei au fost aduşi înaintea judecătorilor de la Sesiunile Quarter, şi s-a profitat de numărul 35 al Reginei Elizabeth de a le cere acestora ori să se conformeze Bisericii Angliei şi să facă jurăminte de alianţă şi supremaţie, ori să se lepede de pământ; li s-a spus că dacă nu vor face nici una, ei vor fi declaraţi vinovaţi de crimă, şi condamnarea la moarte va fi rostită asupra lor. Neînfricaţi de acest prospect, ei au răspuns, că pentru că nu se puteau supune acestor cerinţe, ei s-au aruncat în mila curţii; au fost condamnaţi să fie spânzuraţi, şi trimişi înapoi în temniţă până în ziua execuţiei. Sentinţa avea să fie executată, dacă nu s-ar fi luat măsuri prompte pentru a se aduce cazul înaintea Regelui, şi de a se obţine opoziţia acestuia. Fiul unuia din cei condamnaţi s-a grăbit la Londra, şi prin asistenţa lui William Kiffin a procurat un interviu cu Lordul Cancelar, care a purces imediat la Rege. Implacabil pe cât s-a dovedit a fi Charles în cazul lui John James, el a văzut că uciderea în masă care a fost plănuită la Aylesbury avea să aducă guvernarea sa într-o faimă proastă, şi ar putea stârni resentiment care să nu fie uşor de liniştit. El a fost destul de voitor să îi îngrijoreze pe supuşii săi, sau măcar să încerce astfel, prin confiscare şi temniţă; însă gândul de a sacrifica doisprezece vieţi deodată în faţa demonului intoleranţei era prea şocant, chiar şi pentru Charles II. O amânare a fost pusă în mâna aplicantului, şi la următoarea sesiune a tribunalului s-a produs pardonul Maiestăţii sale prin judecătorul care prezida atunci, şi prizonierii au fost eliberaţi.

 

Să oferim acum o instanţă de opoziţie cu libertatea presei. Benjamin Keach, un predicator Baptist, a scris o carte mică pentru copii, intitulată, „Instructorul Copilului, sau, Un nou şi uşor abecedar”. În porţiunea catehetică a cărţii sentimentele Baptiste au fost insuflate. Se afirma că „credincioşii, sau numai oamenii evlavioşi, care pot să facă mărturisire a credinţei şi pocăinţei lor” ar trebui să fie botezaţi. Domnia personală a Salvatorului pe pământ pentru o mie de ani, susţinută în acea vreme de anumiţi Baptişti, era învăţată. Şi, ceea ce era în particular ofensiv, Keach spunea că „adevăraţii lucrători ai lui Hristos nu au învăţătura şi înţelepciunea lor de la oameni, sau de la universităţi, sau şcoli umane; căci învăţarea umană, artele şi ştiinţele nu sunt esenţiale în a-l face pe cineva un adevărat lucrător; ci doar darul lui Dumnezeu, care nu poate fi cumpărat nici cu argint sau cu aur. Şi totodată, după cum aceştia au primit în mod liber darul lui Dumnezeu, tot aşa şi liber îl administrează; ei nu predică pentru un salar, pentru câştig sau plată mârşavă; ei nu sunt precum falşii învăţători, care caută câştig din partea elevilor lor, care mănâncă ceea ce e gras, se îmbracă cu lână, şi îi ucid pe cei ce sunt hrăniţi: cei ce nu pun în gura lor ceva spre care să pregătească războiul. De asemenea, ei nu sunt domni peste moştenirea lui Dumnezeu; ei nu domnesc nici prin forţă sau cruzime, şi nici nu au putere de a forţa sau constrânge pe oameni să creadă şi să asculte doctrina lor, ci sunt doar ca să convingă şi să implore; aceasta este calea Evangheliei, aşa cum i-a învăţat Hristos”.

 

Pentru aceasta el a fost acuzat la sesiunile tribunalului. Limbajul acuzării ar putea amuza pe cititor. „Eşti acuzat aici pe numele de Benjamin Keach, din Winslow, din zona Bucks, deoarece, fiind înclinat spre răzvrătire, eretici şi o persoană schismatică, dispusă înspre rău şi răutăcioasă, şi neafectat de guvernarea Maiestăţii sale a Bisericii Angliei, în mod răutăcios, în prima zi din mai, în anul al 16a al domniei Domnului nostru suveran Regele, scrii, tipăreşti şi publici, sau determini să fie scris, tipărit şi publicat, o carte răzvrătită şi otrăvitoare, intitulată, ‚ Instructorul Copilului, sau, Un nou şi uşor abecedar’; unde este conţinut, fără întrebare şi răspuns, aceste poziţii condamnabile, contrare Cărţii de Rugăciune Comună, şi Liturghia Bisericii Angliei”.

 

Procesul a avut loc pe 9 octombrie 1664. Judecătorul şef Hyde, după Lordul Clarendon, a prezidat, şi a condus duşmănie întreagă ceea ce era nepotrivit oficiului său. Sub directiva sa, un verdict de „Vinovat” a fost înregistrat, şi apoi judecătorul a purces înspre a emite sentinţa, în următorii termeni: „Benjamin Keach, eşti condamnat aici pentru scrierea, tipărirea şi publicarea unei cărţii eretice şi schismatice, pentru care curtea judecă aceasta, şi curtea acordă: Ca tu să mergi în temniţă pentru două săptămâni, fără cauţiune; şi în următoarea duminică să stai pe stâlpul infamiei în Aylesbury, în piaţa deschisă, pentru timp de două ore, de la unsprezece la unu, cu o hârtie sub capul tău cu această inscripţie: ‚Pentru scrierea, tipărirea şi publicarea unei cărţi schismatice, intitulate „Instructorul Copilului, sau, Un nou şi uşor abecedar”’. Şi în următoarea joi să stai în aceiaşi manieră, şi pentru acelaşi timp, în piaţa din Winslow; şi acolo cartea ta se va arde în mod public, înaintea ochilor tăi, de către călău, în dispreţuire faţă de tine şi doctrina ta. Şi vei pierde ca ipotecă faţă de Maiestatea sa Regele suma de 20 de lire, şi vei rămâne în temniţă până ce vei găsi asigurări pentru bunul tău comportament, şi apariţie la următoarea sesiune de tribunal, acolo să renunţi la doctrinele tale, şi să faci o supunere publică care îţi va fi încredinţată”.

 

Pedeapsa cu stâlpul infamiei a fost abolită de Actul Parlamentului în anul 1837. Instrumentul numit astfel era o ramă care era pusă pe o spânzurătoare, pe care stătea ofensatorul, capul lui apărând prin gaura ramei, şi mâinile lui fixate în altele două. După cum această pedeapsă era rezervată persoanelor vinovate de sperjur şi alte crime ruşinoase, mulţimea era obişnuită să arunce asupra lor cu ouă stricate sau diferite feluri de murdării, chiar şi cu pietre şi bucăţi de cărămidă, aşa că moartea putea să aibă loc uneori. La aşa ceva a expus Lordul Şef de justiţie al Angliei pe un predicator vrednic al Evangheliei. Sentinţa a fost îndeplinită, şi şeriful, care era el însuşi un oponent aprins al adevărului, a avut grijă ca directivele judecătorului să fie ascultate literă cu literă.

 

Era zi de piaţă la Aylesbury. Oraşul era aglomerat. Oamenii intrau din toate părţile ţării să vadă noul şi straniul spectacol. Deşi mulţi dintre ei erau pregătiţi să îşi bată joc, expresiile uzuale ale indignării populare erau de dorit. Aşa că stâlpul infamiei a fost rezervat pentru cei mai răi criminali. Dar Keach era un om bun, şi un predicator al Evangheliei. Ei nu au putut găsii în inimile lor motiv ca să-l bombardeze8.

 

Precis la ora 11 el a fost pus la stâlpul infamiei. Mulţi prieteni au fost acolo alături de el şi au stat în jurul instrumentului de tortură cu scopul de simpatie şi încurajare. Şi acolo se afla şi soţia sa, şi „vorbea în mod frecvent în apărarea soţului ei, şi despre principiile pentru care a suferit el. „Un adevărat „tovarăş de viaţă”!

 

„Oameni buni”, a spus el, „nu îmi e ruşine să stau aici astăzi, cu această hârtie pe capul meu; Domnul meu Isus nu s-a ruşinat să sufere pe cruce pentru mine; şi pentru cauza Lui sunt făcut şi eu un butuc la care să te holbezi. Nu stau aici pentru nici o nelegiuire, ci pentru că am scris şi publicat adevărul Său” „Nu!” a exclamat un cleric Episcopalian, care stătea alături de el; „e pentru că ai scris şi publicat erori”. „Domnule”, a răspuns Keach, „le poţi dovedi că sunt erori?” El ar fi răspuns, însă era prea bine cunoscut de mulţime. „Unul a spus de el că a fost scos beat dintr-un şanţ. Un altul l-a ocărât că a fost găsit beat târziu sub o căpiţă de fân. La acestea toţi oamenii au început să râdă şi şi-au întors diversiunea lor de la cel ce suferea către preotul beat, în aşa măsură încât el s-a grăbit să fugă de acolo cu cea mai mare ruşine şi dizgraţie”.

 

Când tumultul scădea, vocea de la stâlpul infamiei se auzea din nou. Scăpându-şi una din mâinile sale din gaură, şi-a scos Biblia din buzunar şi a spus, „Luaţi aminte, că lucrurile care au fost scrise şi publicate, şi pentru care stau aici astăzi ca un spectacol pentru oameni şi îngeri, sunt toate conţinute în această carte”. Temnicerul a smuls cartea de la om, şi i-a pus din nou mâna în gaură.

 

Vocea încă se mai auzea din acel loc. „O mare grijă pentru suflete a fost cea care m-a mişcat să scriu şi să public aceste lucruri pentru care sufăr acum şi pentru care aş putea suferi mai mari lucruri decât acestea. Vă preocupă pe voi aşa că fiţi foarte atenţi, altfel o să fie trist de voi, la revelaţia Domnului Isus din ceruri; căci noi trebuie să apărem cu toţi înaintea tribunalului Său”.

 

Ofiţerii s-au interpus, şi a fost silit să tacă o vreme. Însă din nou el a îndrăznit. „Oh! Dacă aţi experimenta marea dragoste a lui Dumnezeu şi lucrurile excelente care sunt în El, te-ar face doritor să mergi prin orice suferinţe de dragul Său. Şi eu socotesc acestea ca marea onoare pe care Domnul a făcut pe plac să mi le confere asupra mea”.

 

Şeriful era furios şi a declarat că acesta va fi primi un căluş dacă nu îşi va ţine limba. Aşa că s-a reţinut din vorbit. Totuşi nu s-a putut abţine să rostească aceste câteva cuvinte: „Acest ‚jug’ al lui Hristos, pe care îl pot experimenta, este ‚uşor’ pentru mine, şi o ‚povară’ pe care El o face uşoară’”.

 

Când s-au scurs cele două ore, el a fost eliberat, şi „l-a binecuvântat pe Dumnezeu cu o voce tare pentru marea Lui bunătate faţă de el”.

 

În ziua cealaltă din săptămână a fost expus în aceiaşi insultă la Winslow, unde a locuit el, şi a suportat cu răbdare şi bărbăţie egală. Acolo cartea lui a fost arsă public, conform sentinţei9.

 

În 1664, Actul Caselor de Rugăciune a fost emis. Clauza principală a avut următorul efect: „Că dacă vreo persoană mai mare de 16 ani va fi prezentă la vreuna din întâlniri, sub coloratura sau pretenţia vreunui exerciţiu de religie, în oricare altă manieră decât cea permisă de liturghia sau practica Bisericii Angliei, unde sunt 5 sau mai mulţi decât cei din casă, pentru prima sa ofensă va suferii trei luni de întemniţare după ce se va înregistra jurământul, cu mâna pe sigiliul unei justiţii de pace, sau să plătească o sumă care nu depăşeşte 5 lire: pentru a doua ofensă, şase luni, sau 10 lire, şi pentru a treia ofensă, ofensatorul să fie surghiunit într-una din coloniile americane pentru şapte ani, sau să plătească o sută de lire, cu excepţia lui New England sau Virginia; şi în cazul revenirii lor, sau dacă scapă cumva, astfel de persoane să fie declarate drept criminali, şi să sufere moartea fără beneficiul clerului”10.

 

Procedeele din acest Act au fost sumare. Nu era nici un proces din partea unui juriu. O singură justiţie a păcii era împuternicită să perceapă amenzile, sau să încredinţeze pe ofensatori temniţei, sau să-i expulzeze pentru şapte ani; şi nu era nici un apel de la decizia sa. Sub operarea acestei legi, numere mari au suferit în fiecare parte a împărăţiei. Cei care au fost expulzaţi au fost trimişi în West Indies, unde au îndurat un tratament foarte dur.

 

În anul care a urmat s-a emis Actul Celor Cinci Mile. Acesta era intitulat, „Un Act care să-i restrângă pe Nonconformişti de a locuii în Corporaţii”. Toţi predicatorii Nonconformişti au fost solicitaţi să facă următorul jurământ: „ Eu, …, jur că nu este legitim sub nici o pretenţie să ridic arma împotriva Regelui; şi că urăsc acea poziţie trădătoare de a ridica arme prin autoritatea sa împotriva persoanei sale, sau împotriva celora care sunt numiţi de el, în îndeplinirea unor astfel de comisii; şi că nu voi îndrăznii vreodată vreo alterare de guvern, în Biserică sau Stat”. Contele de Southampton a observat drept, că acesta era un jurământ pe care „nici un om cinstit nu l-ar putea face”. Însă acei predicatori care refuzau să-l facă li se interzicea să meargă în cadrul a cinci mile dintr-un oraş care îşi trimitea membrii în Parlament, sau din orice loc unde aceştia şi-au exercitat anterior lucrarea lor, înainte de darea lor afară din funcţie. Amenda pentru ofensă era 40 de lire. Ei erau totodată declaraţi „incapabili de a învăţa în şcolile publice sau private”, amenda 40 de lire. Şi în plus faţă de amenzi, oricare două justiţii de pace ar putea „încredinţa ofensatorul temniţei pentru şase luni”.

 

Obiectul acestui Act inuman a fost de a pune sub tăcere pe predicatori, sau să-i constrângă pentru teama de foamete. „Însă trupul de lucrători Nonconformişti a refuzat jurământul, alegând mai degrabă să-şi lase locuinţele lor, rudele şi prietenii, şi tot suportul vizibil, decât să distrugă pacea conştiinţelor lor. Acei lucrători care aveau mici proprietăţi s-au retras în sate mai depărtate, sau în acele oraşe de piaţă care nu erau corporaţii, şi la mai mult de cinci mile de locurile unde au predicat ei; însă în multe districte era dificilă găsirea unor astfel de locuri de retragere, căci ori nu erau case libere, sau erau anexate unor ferme pe care predicatorii nu puteau să le folosească, sau oamenii se temeau să îi primească pe predicatori în casele lor, ca nu cumva să fie suspectaţi drept favorizatori ai nonconformiştilor. Unii au profitat de avantajul necesităţilor predicatorilor şi şi-au crescut chiriile dincolo de ceea ce puteau aceştia să dea. Multe numere au fost astfel îngropate în obscuritate; dar alţii, care n-au avut nici bani şi nici prieteni, au continuat să predice cum au putut, până ce au fost trimişi în temniţă, gândind că era mai eligibil să pieri într-o temniţă decât să mori de foame acolo, mai ales că aveau ajutorări ocazionale din partea auditorilor lor, şi speranţa că soţiile şi copiii lor să poată fi susţinuţi după moartea lor. Mulţi dintre cei care s-au ascuns în locuri distante de turmele lor în timpul zilei, călătoreau între 30 sau 40 de mile ca să predice în timpul nopţii, şi să se retragă apoi înainte de venirea zilei. Această duritate i-a ispitiţi pe unii să se conformeze” (spune Baxter), „contrar fostelor lor judecăţi; însă trupul de Neconformişti a rămas stabil pe principiile sale, şi Biserica nu a dobândit nici reputaţie şi nici numere”11.

 

Actul Caselor de Rugăciune a eşuat în a-şi realiza scopul, şi timpul specificat pentru operarea sa ajungând să expire, o lege mai severă s-a emis în primăvara lui 1670. Toate persoanele care luau parte la casele de rugăciune aveau să fie amendate pentru prima ofensă 5 şilingi, 10 pentru a doua, predicatorii aveau să fie amendaţi cu 20 de lire pentru prima ofensă, 40 pentru a doua; proprietarii caselor, depozitelor, clădirilor sau curţilor, în care se ţineau întâlnirile, aveau să fie amendaţi cu 20 de lire de fiecare dată; şi amenzile aveau să fie „percepute prin necazul şi vinderea bunurilor şi lucrurilor ofensatorului”; banii aveau să fie împărţiţi în trei părţi – o treime pentru Rege, o treime pentru cei săraci, şi „cealaltă treime pentru informator sau asistenţii lui, mai ales dacă au fost atenţi şi deştepţi în descoperirea, împrăştierea şi pedepsirea ziselor case de rugăciune”; şi în cazul de povară a predicatorilor, amenzile impuse asupra lor aveau să fie percepute din „bunurile şi lucrurile celorlalţi prezenţi”. Orice justiţie de pace care refuza să îndeplinească Actul avea să fie amendată cu cinci lire; şi se declara în mod expres, „Că toate clauzele Actului să fie interpretate cel mai larg şi beneficiar pentru suprimarea caselor de rugăciune, şi pentru justificarea şi încurajarea tuturor persoanelor care sunt implicate în executarea acestuia”12.

 

Dacă primul Act i-a chinuit pe Neconformişti cu bice, al doilea era o plagă de scorpioni. Ei erau prădaţi şi întemniţaţi fără remuşcare. Spre dizgraţia lor ca să fie spus, Arhiepiscopul Sheldon şi mulţi din episcopii s-au străduit în orice fel posibil să aplice Actul. Ei au trimis circulare clerului, dând directive de a stimula şi ajuta autorităţile civile: şi unii dintre episcopi au mers în persoană în locurile unde se presupunea că se ţin întâlnirile, ca să încurajeze pe ajutorii de şerif, sau ca să asigure riguroasa descărcare a datoriei lor.

 

Activitatea informatorilor a fost stârnită de partea promisă a pedepselor. Ticălosul lor comerţ a devenit lucrativ; şi mulţi dintre ai au strâns sume meri, şterpelind fără milă de la servitorii lui Dumnezeu. O ocupaţie şi mai degradantă şi detestabilă nu poate fi mai de imaginat. Ei şi-au petrecut timpul în a sta la pândă pe străzile retrase şi oraşele secundare, sau în cercetarea cotloanelor din păduri, şi sălbăticie, locurile pustii, dacă poate ar auzi vocea de cântare sau rugăciune, sau să vadă mişcările vreunui rătăcit care să se grăbească să fie cu fraţii săi. Cu o veselie sălbatică ei ţineau asupra adunărilor secrete, privind lacome la confuzia şi necazului lor, mai ales bucurându-se când ei prindeau pe predicator, datorită amenzii mai mari. Ei însoţeau pe ajutorii de şerif când se executau mandatele de luare a proprietăţii; şi luau parte la vânzările bunurilor luate, având grijă să obţină preţ bun pentru ei înşişi. Ei nu aveau nici un scrupul de a lua patul de sub bolnav. Ei îi prădau pe copii de pâinea lor, a căror taţi lâncezeau în temniţe. Legea a creat chemarea lor, şi i-a încurajat în îndeplinirea sârguincioasă a acesteia. Magistraţii i-au îndemnat la aceasta. Clericii şi cavalerii de ţară au aplaudat isteţimea lor, şi judecătorii i-au lăudat pentru zelul lor. Era o alianţă nesfântă împotriva adevărului şi a neprihănirii, în care cei cu titlu şi cei învăţaţi erau voitori să se asocieze cu cei mai răi, cei mai ticăloşi, şi cei mai brutali dintre oameni.

 

Închisorile erau aglomerate. Familiile erau ruinate. Casele erau părăsite. Proprietăţile erau sărăcite şi abandonate. Mulţi au fugit în părţile lor natale, şi au căutat în Olanda sau în sălbăticia Americană „libertatea de a se închina lui Dumnezeu”.

 

Vom oferii detaliile unui caz. În ziua Domnului, 29 mai 1670, Baptiştii din Lewes, din Sussex, s-au întâlnit pentru închinare într-o casă la circa o milă din oraş. Două persoane i-au urmărit şi au devenit informatori. Predicatorul a primit amenda de 20 de lire, şi patruzeci dintre cei prezenţi câte cinci şilingi fiecare; dar pentru că predicatorul era sărac, amenda a fost impusă asupra a cinci membrii din congregaţie. Toate amenzile au fost recuperate prin perceperea necazurilor asupra proprietăţii, care a fost făcută imediat.

 

Walter Brett era un măcelar; amenda sa, şase lire cinci şilingi. Ajutorii de şerif au luat de la el două butoaie de zahăr, care l-au costa mai mult de 15 lire.

 

Thomas Barnard a fost amendat cu şase lire şi cinci şilingi, şi fratele său cinci lire şi cinci şilingi. Şase vaci au fost luate de la ei, în valoare de 27 de lire.

 

Richard White, alămar, a fost amendat cu trei lire 15 şilingi; pentru care ceainice de alamă şi alte articole au fost luate, valoarea lor era peste 10 lire.

 

Amenda lui John Tabret a fost de 2 lire şi 15 şilingi, de la el s-a luat o vacă.

 

John Price şi soţia sa au fost amendaţi cu 10 şilingi, pentru a plăti pentru aceasta patru brânze au fost luate. Price a spus ajutorilor de şerif că „el nu a vândut niciodată ceva cu un aşa mare avantaj, căci aceasta îi va aduce înapoi însutit” (vezi Matei 19:29).

 

Acelaşi sistem de sechestru excesiv lipsit de inimă a fost îndeplinit în perceperea amenzilor de cinci şilingi de la ceilalţi ascultători. Cinci perechi de papuci au fost luate de la un cizmar; trei perechi de la altul; trei pălării de la un negustor de mărunţişuri; un cal de la un măcelar; cearceafurile de la casa unui sărac, şi dedesubturile soţiei sale – şi aşa mai departe.

 

La scut timp după aceasta o întâlnire a fost ţinută într-o casă la circa trei mile de Lewes. Proprietarul a primit 20 lire amenda, şi ca să o poată incasa au luat de la el turma lui, care avea şase vaci, doi boi tineri şi un cal13.

 

Note de subsol

 

1 Ivimey, i. p. 276.

 

2 Tracts on Liberty of Conscience, pp. 297-308.

 

3 Documentary Annals, ii. p. 302. Tracts, pp. 313-316. Neal’s Puritans, iv. p. 310.

 

4 Crosby, ii. p. 65. Confessions of Faith, &e., pp. 343-348.

 

5 Tracts, p. 328.

 

6 Crosby, ii. p. 17.

 

7 Ivimey, i. pp. 325-327.

 

8 See Frontispiece.

 

9 Crosby, ii. pp. 186-208.

 

10 Neal, iv. p. 394.

 

11 Neal, iv. p. 402.

 

12 Ibid. p. 426.

 

13 Ivimey, i. pp. 366-377.

horizontal rule

sus

Ce este nou?

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate