Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Din Presa Română
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

 

17. TRADIŢIA

 

“Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.”

(F. Ap. 21:21).

 

Să citim cu atenţie, ca să înţelegem adevărul, căci numai adevărul ne face binele adevărat şi ne deschide poarta vieţii veşnice.

 

Este adevărat că marele apostol propovăduia cu putere şi necurmat pe Domnul Isus Hristos şi mântuirea (justificarea) prin credinţă, nu prin faptele legii, spunând că tăierea împrejur nu e o condiţie a mântuirii (vezi Gal. 2:16, 21; 3:11; 5: 6).

 

Hristos şi harul adus de El, era ţinta propovăduiţii apostolului Pavel, şi nicidecum lupta împotriva legii dată prin Moise. Dacă această lege se topea în faţa Soarelui Hristos, şi a harului Său, era cu totul alt lucru. Nu trebuie să te lupţi împotriva întunericului. Aprinde doar lumina, şi întunericul va dispare.

 

Epoca legii trecuse. Ea era umbra, care dispărea în faţa Soarelui Realităţii: HARUL. Mulţimea păcătoşilor primea harul mântuirii, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, iar legea, cu poruncile ei, cădea neputincioasă. Adevărat spune un înţelept: “Nu ne mai putem întoarce în peşteri. Suntem prea mulţi.” Neamurile nu puteau fi aduse la legea lui Moise, iar creştinii dintre iudei, întrucât făceau parte din Hristos-Realitatea, trebuiau să fie una cu credincioşii dintre neamuri, ca împreună să alcătuiască Trupul lui Hristos, această UNITATE desăvârşită, pentru care Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca jertfă de răscumpărare. (Ioan 11:52).

 

“Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.”

 

“Datini” sau “tradiţie” în loc de “obiceiuri”, spune în original şi în alte traduceri (vezi trad. Sf. Sinod, 1968; trad. catolică, Paris 1976; trad. Iaşi 1874; trad. catolică, Roma, 1967).

 

“Graţie memoriei, omul creează Tradiţia - sinteza originală a faptelor, a persoanelor şi a comportării umane...” (România Liberă, 4 iulie, 1992, nr. 687, pag. 7, Cultura şi Credinţa).

 

Dar cine are încredere în memoria omului? Numai ceea ce este scris merită crezare.

 

Noul Testament este învăţătura Domnului Isus Hristos, scrisă de sfinţii apostoli, este Cuvântul lui Dumnezeu din Noul Legământ, aşa cum era Cuvântul scris al lui Dumnezeu în Vechiul Legământ.

 

Duhul Sfânt, cu privire la Cuvântul scris din Noul Testament, spune: “Să învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris.” (1 Cor. 4:6).

 

În privinţa aceasta, mitropolitul Varlaam, (în perioada anilor 1640 - 1645), trăind în timpul domniei lui Vasile Lupu, susţinând învăţătura ortodoxă cu privire la mântuire, împotriva învăţăturii calviniste, scrie:”

 

1. Sfânta Scriptură nu este singurul izvor al revelaţiei divine;

2. Credinţa singură nu este suficientă pentru mântuire, în acest scop fiind necesare şi faptele bune;

3. Predestinaţia omului spre mântuire sau spre osândă nu depinde numai de voinţa absolută a lui Dumnezeu, ci şi de faptele omului, pe care Dumnezeu le cunoaşte chiar mai înainte de a le face omul;

4. Împăcarea omului cu Dumnezeu nu se face numai prin credinţă, ci sunt necesare şi faptele bune din partea omului.” (îndrumătorul Bisericesc, Alba Iulia, 1985, pag. 75).

 

După concepţia ortodoxă, împărăţia lui Dumnezeu trebuie meritată, (diac. prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, ed. A 11-a, 1980, pag. 398). Deci numai cei care au făcut fapte bune, merită această împărăţie.

 

Tot Emilian Vasilescu mai scrie: “După concepţia ortodoxă, natura omului n-a fost după căderea în păcat atât de distrusă, cum cred protestanţii, încât omul să nu mai poată avea nici un rol activ în actul mântuirii... Păcatul a rănit natura omenească, a slăbit-o în aşa fel încât omul nu poate să-şi făurească mântuirea numai prin propriile sale puteri, dar are totuşi merite în actul mântuirii prin acceptarea colaborării cu harul divin şi prin faptele sale bune.” (Istoria Religiilor, ed. a II-a, 1980, pag. 410).

 

Puterea tradiţiei şi a datinei (obiceiului) este o mare piedică în calea adevărului evanghelic. Să ştim bine lucrul acesta, întoarcerea la Domnul Isus înseamnă ruperea cu trecutul (moştenirea deşartă de la părinţi - vezi 1 Petru 1:18), şi începerea unei vieţi noi. Tradiţia, datinile şi obiceiurile din trecut - chiar dacă ni se par bune - sunt vrăjmaşe lucrării lui Dumnezeu şi a căii adevărului Său din Cuvântul scris în Noul Legământ. Tot ce nu este scris în Noul Testament, şi se impune omului ca să creadă, este tradiţie şi datină.

 

Numai Cuvântul scris al Noului Legământ (învăţătura apostolilor) poartă în sine sămânţa vieţii veşnice (1 Petru 1: 23), tradiţia şi datinile n-au nici o valoare şi putere mântuitoare. Zice un proverb persan: “La ce foloseşte şi ce preţ are scoica, dacă n-are înăuntru perla?”

 

Noul Testament, este un document istoric, scris sub călăuzirea Duhului Sfânt, Cartea de temelie a Bisericii lui Hristos, sămânţa dumnezeiască, prin care omul ajunge la mântuire (naştere din nou). Se poate numi aceasta tradiţie scrisă? Istoria nu este tradiţie. Ceea ce s-a adăugat lângă Noul Testament, este tradiţie şi aceasta nu este un izvor de mântuire.

 

Prof. N. Chiţescu: “Sfinţii Părinţi merg atât de departe din acest punct de vedere, încât nu admit formulări dogmatice decât ale învăţăturilor strict biblice, ei înşişi socotindu-se exclusiv tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi.” (Ortodoxia, dec. 1967, pag. 376, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

Ca să nu ne încurcăm în cuvinte să mai stăruim puţin asupra termenului “tradiţie”.

 

Acest termen poate să însemne, cum s-a mai amintit, datini, obiceiuri, ceremonii, etc.

 

Cuvântul “predanie” (paradosis în greceşte, cuvânt întâlnit în scrierile vechilor scriitori creştini, la Irineu, de exemplu) are înţelesul de “Învăţătură”.

 

Domnul Isus învăţa pe apostoli, adică le preda Cuvântul Tatălui Ceresc, pe care ei l-au fixat în scris. Ei, apostolii, au învăţat pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum li-l comunica Duhul Sfânt. Aceasta s-a numit “Învăţătura (predania) apostolilor”. Dar cine poate să-i spună la această predanie tradiţie? Cum să avem îndrăzneala să numim adevărul dumnezeiesc - Cuvântul lui Hristos - tradiţie?

 

Ceea ce Duhul Sfânt ne-a lăsat scris, este întocmai cu ceea ce nu a fost scris. Nu sunt două adevăruri pentru o problemă, ci numai unul.

 

Tradiţia este amestecul omului în lucrarea lui Dumnezeu, este stricarea Cuvântului lui Dumnezeu. (2 Cor. 2:17). Învăţătura apostolilor (paradosis, “predania”), este Cuvântul lui Dumnezeu (care a fost scris apoi), este adevărul mântuitor şi veşnic.

 

Bellarmin, un teolog catolic, spunea: “Tradiţia este nu numai un complement al Scripturii, ci şi o depăşire a ei prin întinderea şi autoritatea ei.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 413).

 

Deci se vede limpede, că cel care se abate numai puţin de la calea cea una singură a adevărului Sfintei Scripturi, nu se mai opreşte, ci se tot distanţează la infinit. Catolicii dau întâietate tradiţiei faţă de Scriptură. Ba s-a mers aşa de departe încât papa Pius al IX-lea, a spus cuvintele: “Eu sunt Tradiţia!” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 415, după teologul Congar).

 

lată ce spun unii teologi, scriitori bisericeşti şi alte categorii de gânditori, în legătura cu tradiţia, comparativ cu Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu:

 

Se face mult caz de sf. Irineu (+ 202) ca fiind cel dintâi scriitor creştin care apără tradiţia, punând-o pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. Nimeni însă nu ştie ce înţelegea el prin tradiţie.

 

Viorel Ioniţă, un teolog din zilele noastre zice: “Sf. Irineu înţelegea prin paradosis, “predanie”, nu forma scrisă, ci acea formă interioară creată de Duhul Sfânt comunicată tuturor generaţiilor de credincioşi din orice loc şi timp prin succesiunea apostolică.” (Studii Teologice, 1971, pag. 541).

 

Dar cine-şi întemeiază credinţa pe o dispoziţie interioară a cuiva, chiar apostol al lui Hristos fiind? Ne gândim la Petru şi la dispoziţiile lui interioare. Omul, oricine ar fi el, este schimbător. Numai Domnul Isus este Acelaşi: ieri, astăzi şi în veci (Evrei 13:8). Ce deosebire de dispoziţii interioare aveau Petru, Pavel, Iacov! Nu putem pune pe seama Duhului Sfânt părerile lui Iacov, sau clătinările lui Petru (Gal. 2:11 - 14), faţă de descoperirile date lui Pavel de Dumnezeu.

 

Sf. Irineu, scrie foarte frumos, clar şi limpede despre tradiţie, în cartea sa “Contra ereziilor” (Adversus haereses), 3,3,1: “Toţi acei care vor să vadă adevărul pot să privească în orice Biserică predania (învăţătura) apostolilor arătându-se în toată lumea. Dacă apostolii ar fi cunoscut taine ascunse pe care ei le-ar fi descoperit celor desăvârşiţi, separat şi pe ascuns de ceilalţi, le-ar fi transmis cu siguranţă, acelora cărora le-au încredinţat Bisericile... Izvorul şi norma de credinţă sunt redate de Predania învăţăturii continuă, în Biserici venind de la sfinţii apostoli...

 

...Biserica a primit predica (propovăduirea) şi credinţa apostolilor, pe care le păzeşte cu grijă. Ea se întinde în toată lumea în care sălăşluieşte ca într-o singură casă. Ea se încrede în apostoli, predică, învaţă şi transmite credinţa în deplin acord ca şi cum ar avea un singur suflet, aceeaşi inimă şi o singură gură... Fiind una şi aceeaşi credinţă, nici cel ce va putea spune mult despre ea n-o va mări, nici cel ce va vorbi puţin, n-o va micşora.”

 

Pr. prof. dr. Ion Bria: “Sf. Irineu vorbeşte despre Tradiţie ca hypothesis, “ipoteză” a Scripturilor. (Dicţionar de Teologie Ortodoxă, pag. 381, Edit. Inst. Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti, 1981).

 

Pr. prof. dr. Ion Bria: “...La încheierea perioadei clasice a patristicii, cu sf. Ioan Damaschin, marile doctrine ale Ortodoxiei erau stabilite într-un întreg care poartă numele de Tradiţie.” (Ortodoxia, 1988, nr. 1, pag. 147).

 

Arhimandritul Seri ban, citând pe Teodor Popescu, notează: “Pretutindeni este lipsă de viaţă... O astfel de biserică devine o anexă politică, iar de viaţă religioasă nu mai poate fi vorba. Ea duce o existenţă egală cu moartea... Aceasta a fost biserica bizantină, lăcaş decorativ din care spiritul se stinge... Moştenirea aceasta au căpătat-o toate bisericile ortodoxe, toate au caracterele sterilităţii cu un viciu din naştere.” (Teodor Popescu, “Am trăit atâtea minuni”, pag. 59).

 

Arhim. Seri ban, continuă: “Biserica aşa cum la noi practică poruncile lui Hristos, biserica plină de speculanţi şi de şarlatani, de beţivi, de vicioşi şi de senzuali, aceasta nu e Biserica lui Hristos, ci pur şi simplu negaţia creştinismului.”

 

Preotul Dumitru Nanu citând tot pe Teodor Popescu notează şi el: “Tradiţia închinării la sfinţi nu este decât un strigoi al politeismului, un avatar, o meteahnă organică (când n-a fost un calcul de beneficiu preoţesc), de care omul n-a putut scăpa cu una cu două, mai ales că biserica necredincioasă marilor ei apostoli l-a educat în acest sens...” (Teodor Popescu, Am trăit atâtea minuni, pag. 73).

 

Teodor Popescu: “Creştinătatea a trecut demult peste “ce este scris”, n-a mai ţinut seama de Scriptură. Ea a pus alături de Scriptură, tradiţia, a amestecat lucrurile şi a ieşit ce vedem. Şi cine ajunge la încredinţarea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să se ţină ori de Biblie, ori de tradiţie. Dacă se ţine de tradiţie, rămâne cum a fost. Dacă se ţine numai de Biblie, găseşte pe Domnul Isus.” (Am trăit atâtea minuni, pag. 58).

 

Luther, marele reformator, a spus: “Tot ce nu e în Scriptură e pur şi simplu un adaos al lui Satan.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 413, după Holstein).

 

Pompiliu Constantinescu, critic şi istoric literar: “Teologia şi creştinismul practic sunt două noţiuni nu deosebite ci chiar contradictorii (Borgia, Iezuiţii, Inchiziţia): creştinismul e prea moral, viu; se adresează sentimentului (inimii) nu minţii reci... Căutaţi creştini în afară de biserică; Crist tot acolo i-a găsit... Biserica nu e azi decât o raţiune politică, naţională - nu o forţă morală vie în masele populare...” (Caleidoscop, pag. 66 - 67, Edit. Cartea Românească, Bucureşti 1974).

 

Richard Wurmbrand: “Timpul nu poate sfinţi rătăcirea.” Religiile ortodoxă şi catolică sunt religiile formelor şi simbolurilor, mai mult ca în Vechiul Testament. Tot ce se spune şi se face în timpul liturghiei, totul are însemnătate simbolică; şi ceea ce este mai deosebit faţă de Vechiul Testament, este că aici (în liturghie şi în alte rânduieli) nimic nu este socotit simbol, ci realitate (!?).

 

Romulus Vulcănescu: “Creştinismul primitiv (pe teritoriul României de azi) s-a grefat peste credinţe şi tradiţii mitice dacice şi daco-romane, care nu contraveneau în esenţa şi forma lor rituală doctrinei creştine... În sec. al II-lea după Hristos, în mai toate provinciile romane (dintre care unele inaccesibile pentru romani ca Britania, Ga li a) şi cele ale sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor, stăpâneşte Numele lui «Christos care a venit.,.»

 

...În Istoria României începuturile creştinismului primitiv sunt consumate în Dacia Pontică la începutul secolului al IV-lea e. n.

 

...Creştinismul introdus în sec. al IV-lea la daco-romani era de factură populară, propagat nu de misionari oficiali, ci din om în om, prin contact direct cu populaţia creştină din imperiu. Nu avea o organizaţie eclesiastică superioară. Se reducea la însuşirea elementelor de bază ale noii credinţe şi la practica simplă a cultului... În Dacia, ca peste tot, creştinismul s-a altoit la daco-romani pe credinţe mai vechi, păstrate mai departe... În această situaţie s-au menţinut în Dacia, din recuzita vechii mitologii a daco-romanilor, credinţe, datini şi tradiţii: bradul funerar, stâlpii sacri, riturile de înmormântare, pomenile, sărbătorile romanizate: Rusaliile, Floraliile, etc.” (Mitologia Română, pag. 134, Bucureşti, 1985).

 

Despre predicarea Evangheliei în Sciţia minor (Dobrogea) de sf. ap. Andrei, vezi revista Viaţa Creştină, 1993, nr. 9, pag. 3, Cluj).

 

Nu sunt documente ca să susţină istoric această propovăduire.

 

Se spune că sf. ap. Andrei a predicat Evanghelia prin părţile noastre, şi anume prin Dobrogea. Nu se poate deduce de aici că el este cel care ne-a creştinat, pe noi, românii, pentru că activitatea sa misionară s-a desfăşurat cam cu 50 de ani înainte de prefacerea Daciei în provincie romană, de către împăratul Traian.

 

Ceea ce îi datorăm noi, este că el a adus cuvântul Evangheliei pe meleaguri ce astăzi fac parte din ţara noastră.

Cărţile vechi spun că printre daci erau creştini chiar înainte de venirea romanilor.

 

Acest creştinism n-a putut fi predicat de altcineva decât de apostolul Andrei.

 

Dar creştinismul a fost şi mai mult introdus în Dacia prin venirea coloniştilor romani, care erau aproape toţi creştini.

 

Dovada despre aceasta este o piatră de mormânt găsită la Cluj-Napoca, ce datează dinainte de anul 270 şi pe care se află o monogramă creştină formată dintr-o cruce şi patru iniţiale: S, T, T, L. Aceste litere sunt prescurtarea expresiei creştine: Sit tibi terra levis (“Să-ţi fie ţărâna uşoară”).

 

O altă dovadă este mulţimea cuvintelor româneşti în legătură cu religia noastră şi care sunt de origine latină: biserică, duminică, altar, păgân, Dumnezeu, sfânt, înger, creştin, cruce, mormânt, botez, Rusalii, drac, popă, rugăciune etc.

 

R. Vulcănescu: “Începând din sec. al VII-lea, sub influenţa culturii şi civilizaţiei bizantine, exercitate constant, se cristalizează paralel cu structura religiei creştine şi o mitologie creştină, care republică mitologia daco-romană pe plan popular.” (Mitologia Română, pag. 136).

 

Tertulian, zice: “Unele erezii cutează să se răsădească singure în epoca apostolică pentru ca să pară astfel lăsate chiar de apostoli, fiindcă ar fi existat chiar sub apostoli...” (Contra ereticilor, XXXII, 1, Apologeţi de limbă latină, pag. 161).

 

“Din secolul al IV-lea înainte, situaţia se schimbă. Nu mai trăiau cei ce cunoscuseră pe sfinţii apostoli direct sau pe ucenicii lor. Un curent reprezentat de unii Părinţi de seamă face din Tradiţie un al doilea izvor, independent de Sfânta Scriptură. (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 385). De la această dată, şi interpretările biblice ale primelor trei veacuri au fost socotite Tradiţie, la care s-a tot adăugat până în ziua de azi.

 

“Pe măsură ce trecea timpul, Tradiţia, care vrea să rămână tâlcuirea Scripturii, câştigă o consistenţă literară proprie... În această dezvoltare se poate amesteca şi omenescul.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 386).

 

Dacă s-a ajuns la această recunoaştere, atunci care este criteriul obiectiv al adevărului? Unul singur. Scriptura scrisă de sfinţii apostoli. Înapoi la Sfânta Scriptură. “Sfinţii părinţi proclamă şi ei suficienţa Scripturii...” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 386).

 

A se avea în vedere şi cartea Constituţiile apostolice. Şi această carte se pune sub semnul întrebării.

 

Liviu Stan, scrie despre Constituţiile Apostolice că ar fi apărut cam prin sec. al III-lea sau al IV-lea. (Mirenii în Biserică, pag. 276 - 277, Sibiu, 1939).

 

Liviu Stan, mai consemnează în Mirenii în Biserică: Canoanele apostolilor, scriere veche creştină, care conţine 85 de canoane (catolicii recunosc numai 50), care a apărut la începutul sec. al IV-lea (pag. 283),

 

Didascalia, scriere veche creştină, atribuită apostolilor, apărută în veacul al III-lea (pag. 277 - 278),

 

Octateuchos “Testamentul Domnului”, scriere veche creştină, în opt cărţi, apărută prin sec. al III-lea (pag. 279).

 

Pr. Ioan Gh. Roşescu, scrie: “Aşa numitele Aşezăminte sau Constituţiile Apostolice nu au fost acceptate (de Sinodul al VI-lea, 691) deoarece cuprind multe idei neortodoxe.” (Studii Teologice, nr. 1 - 2, 1983, pag. 67, Principii şi dispoziţii ale Sinodului Quinisext).

 

“În Evul Mediu, ortodoxia la români s-a împletit cu vechi tradiţii, obiceiuri, cu trăiri extra-religioase, devenind un mod de manifestare a distincţiei personalităţii etnice, o anumită forma mentis, denumită “legea românească”. (Telegraful Român, 1989, nr. 15- 18, pag. 8).

 

Tertulian: “Dacă Domnul Isus Hristos a trimis pe apostoli să propovăduiască, este de datoria noastră să nu mai primim pe alţii ca propovăduitori, afară de cei pe care i-a rânduit Hristos. Căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, fără numai Fiul, şi acela căruia Fiul i-L va descoperi. Şi mi se pare că Fiul nu L-a descoperit altora, fără numai apostolilor, pe care i-a trimis să propovăduiască ceea ce, bineînţeles, le descoperise El.” (Contra ereticilor, XXI, 1-3, Părinţi şi scriitori bisericeşti, Apologeţi de limbă latină, voi. 3, pag. 152, Bucureşti, 1981).

 

Teologii ortodocşi de astăzi, zic: “Primirea de către Biserică a Sfintei Tradiţii se încheie, deodată cu procesul inspiraţiei divine, la moartea ultimului apostol, (foarte corect până aici, n. n.). Dar prezentarea şi fixarea Sfintei Tradiţii se face în cursul primelor opt veacuri ale istoriei creştinătăţii.” (Mitropolia Ardealului, 1962, nr. 9-12, pag. 679, pr. prof. Isidor Todoran, Sfânta Tradiţie, şi tradiţia bisericească).

 

“Sfânta Tradiţie ne este bine cunoscută din: hotărârile sinoadelor ecumenice, din scrierile sfinţilor părinţi şi din cărţile liturgice (cărţi de sfântă slujbă), în genere din viaţa unitară a vechii Biserici soborniceşti. Sfânta Tradiţie ne apare ca fiind însăşi Evanghelia, adică Vestea cea bună a Fiului lui Dumnezeu întrupat, despre mântuire; ea este Evanghelia propovăduită de Biserică de la sfinţii apostoli până azi şi până la sfârşit; Sfânta Tradiţie este aceea pe care o declară ca atare Biserica... Sfânta Tradiţie are aceeaşi valoare pentru credinţă ca Sfânta Scriptură...” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 97 - 98).

 

Pe ce se întemeiază această hotărâre? A spus aşa ceva Domnul Isus? A vorbit El printr-un prooroc, vreunui Sinod? Oare nu este o abatere flagrantă de la învăţătura apostolilor?

 

“...Ne bazăm pe Tradiţie, dar să ştim cum să o citim astăzi. Tradiţia este conştiinţa comună a Bisericilor.” (Dintr-un interviu cu un călugăr, în suplimentul Alfa şi Omega al ziarului Cotidianul, 22 ian. 1993, pag. 2).

 

Mitropolitul Antonie Plămădeală: “...Ortodoxia s-a controlat şi s-a impus prin sinoade. Patru secole a stat sub semnul a şapte sinoade ecumenice (de la 325 la 787)... Din practicile rămase în viaţa comunităţilor moştenite din om în om şi din comunitate în comunitate, din amintiri bine controlate, coordonate, suprapuse şi armonizate cu documentele, să alcătuiască Tradiţia, sora documentelor, din care au făcut izvor de credinţă de valoare şi cu autoritate egală cu a documentelor scrise... Şi aşa au construit acel cod de învăţături care se va numi Dogmatica şi care va fi peste veacuri şi pentru eternitate constituţia precisă, obligatorie şi aspră a Ortodoxiei... singură cu certitudine mântuitoare.”

 

“...Ortodoxia a sacralizat (sfinţit) cosmosul, natura, familia, jocul, autoritatea civilă, legile. L-a coborât pe Dumnezeu în toate şi n-a condamnat nici lumea, nici bucuria, nici cântecul, nici bunurile materiale... Şi pe toate le-a supus libertăţii... În toate a căutat măsura, iar măsura a orientat-o după cerinţele firescului. Să fie toate cât mai apropiate de firesc...” (fără comentariu, n.n.). (Telegraful Român, nr. 11 -12, pag. 1 - 2, Sibiu, 1984, Ortodoxie şi ecumenism).

 

“Sfinţind bucuriile vieţii, care sunt compatibile cu demnitatea omului şi idealul desăvârşirii, creştinul recunoaşte distracţiile şi le îndreptăţeşte ca fiind mijloace de destindere şi reconfortare... Dansul este îngăduit de morala creştină... La început a fost condamnat de Biserica creştină numai din pricina stării lui decadente de pe vremea aceea... Dansurile noastre naţionale româneşti, atât de frumoase, în care poporul îşi exprimă bucuriile şi sentimentele sale curate, constituie manifestări artistice, cărora nimic nu li s-ar putea reproşa din punct de vedere moral.” (Teologia morală ortodoxă, vol. 2, pag. 123 şi 126, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980).

 

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă.

 

Cuvântul scris al lui Dumnezeu spune cu glas de fulger: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:15 - 16). “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” (1 Petru 1:16). “De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.»“ (2 Cor. 6:17).

 

Sergiu Bulgakoff, vorbind despre tradiţie, spunea: “Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană...” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, pag. 12).

 

Sergiu Bulgakoff: “Tot ceea ce păstrează memoria vie a Bisericii formează tradiţia... Monumentele bisericeşti sunt, înainte de toate literatura bisericească... operele Părinţilor apostolici, ale Părinţilor Bisericii, ale teologilor. Pe urmă vin textele liturgice, arhitectura, iconografia, tradiţia orală.” (Ortodoxia, 1933, pag. 40, Sibiu).

 

Sergiu Bulgakoff: “Sfânta Scriptură depinde de tradiţia bisericească, face parte din tradiţie.” (Ortodoxia, 1933, pag. 14,23).

 

Cum ar putea fi aşa, dacă Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu? “La început a fost Cuvântul...” (Ioan 1:1).

Mai departe, acelaşi autor spune: “Biserica, ea este cea care ne-a dat Biblia, cu ajutorul tradiţiei.” (Ortodoxia, 1933, pag. 15).

 

Dumnezeu însă spune că Biserica s-a născut din sămânţa Cuvântului Său (1 Petru 1: 23; Iacov 1:18), şi este sfinţită şi curăţită prin Cuvânt (Efes. 5:26).

 

Sergiu Bulgakoff: “Cuvântul lui Dumnezeu este pentru tradiţie o instanţă de control negativ... Scriptura este o sămânţă, tradiţia este un seceriş.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 24).

 

Sergiu Bugakoff, se contrazice pe sine când zice: “Cuvântul lui Dumnezeu este deasupra tuturor celorlalte izvoare de credinţă, în special deasupra întregii tradiţii sub toate formele ei... Tradiţia se adaptează la diferite epoci şi la trebuinţele lor; Sfânta Scriptură însă este glasul lui Dumnezeu adresat omului; ea are valoarea absolută. Ea este revelaţia eternă a Divinităţii... Din acest punct de vedere, trebuie să se spună că Sfânta Scriptură şi tradiţia sunt inegale, în ce priveşte valoarea lor; primul loc i se cuvine Cuvântului lui Dumnezeu: criteriul de verificare al Scripturii nu este tradiţia, ci dimpotrivă, tradiţia se verifică cu Scriptura.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 23).

 

“Tradiţia Bisericească se referă direct sau indirect la adevărul apostolic, fiind întotdeauna de acord cu învăţătura Sfintei Scripturi...” (Studii Teologice, 1972, nr. 3 - 4, pag. 179, Descoperirea dumnezeiască).

 

“Sfânta Tradiţie este şi ea izvor şi mod de exprimare a Descoperirii dumnezeieşti, ca şi Sfânta Scriptură. Întrucât şi în măsura în care elementele care formează Sfânta Tradiţie nu au pierdut nimic din caracteristicile «apostolicităţii» lor, ele sunt considerate şi sunt crezute în Biserică alcătuind celălalt Izvor, împreună cu Sfânta Scriptură...

 

Tocmai această Tradiţie o are în vedere sf. Atanasie cel Mare, când spune, că există o «Tradiţie şi învăţătură de credinţă dintru început a Bisericii ecumenice, pe care Domnul a dat-o, apostolii au primit-o şi părinţii au păstrat-o.»“ (Scrisoare către Serapion, 28, P. G. XXVI, 539).

 

Sensul vechi al cuvântului tradiţie este foarte bine redat de sf. Atanasie cel Mare, atunci când se referă la “predania (învăţătura) şi credinţa, pe care, de la începuturile Bisericii, a dat-o Domnul, au vestit-o apostolii şi au păstrat-o părinţii.” (Epistola către Serapion, -, 28).

 

Arhid. prof. dr. C. Voicu: “Tradiţia Bisericii patristice s-a format în primul rând din interpretarea Sfintei Scripturi, fiind un răspuns al Bisericii la Cuvântul lui Dumnezeu...” (Mitropolia Ardealului, 1985, nr. 7-8, pag. 409, Concepţia patristică despre tradiţia biblică).

 

Prof. N. Chitescu: “Scriptura cuprinde tot adevărul mântuitor (Tit 1:1); sfinţii părinţi o tâlcuiesc, aplicând-o la viaţă. Tradiţia e relativă.

 

“Tradiţia nu poate fi numită «Cuvântul lui Dumnezeu.» Numai Sfintele Scripturi sunt denumite «Cuvântul lui Dumnezeu.»“ (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 382 şi 404, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

Prof. N. Chiţescu, mai scrie cele ce urmează: “...Sunt tradiţii şi tradiţii. Noi avem în vedere pe cele de origine dumnezeiască şi apostolică; acestea se bucură în Biserica Ortodoxă, în principiu, de acelaşi respect ca şi Cuvântul scris... Adevărata Tradiţie nu poate contrazice Sfânta Scriptură, dar nu există adevărată Tradiţie apostolică, care să nu-şi aibă germenele în Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 394).

 

Prof. N. Chiţescu: “...Nici un document ai Tradiţiei nu este egal cu Scriptura, primită prin inspiraţie şi pusă deasupra celorlalte părţi ale Tradiţiei prin întocmirea canonului de către Biserică.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 405,Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

Prof. N. Chiţescu: “Tertulian în cartea: Despre proscrierea ereticilor, scrie: «Este limpede, că orice învăţătură, care este în armonie cu aceea a Bisericilor mame şi izvoare ale credinţei, trebuie socotită ca adevărată întrucât ea cuprinde în mod vădit ceea ce Bisericile au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos, Hristos de la Dumnezeu... Suntem în comuniune cu Bisericile apostolice pentru că învăţătura noastră nu se deosebeşte întru nimic de a lor: Aceasta e dovada adevărului.»“ (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 384, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

Prof. N. Chiţescu: “Tradiţia apostolică nedezvoltată, în principiu, caracterizează protestantismul şi cultele neoprotestante.

Tradiţia apostolică amplificată şi transformată cu tradiţii bisericeşti, caracterizează romano-catolicismul.

 

Tradiţia apostolică dezvoltată, păstrând germenul iniţial, caracterizează ortodoxia.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 367, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

“Criteriul pentru judecarea Sfintei Tradiţii este acordul ei deplin cu Sfintele Scripturi.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 403).

 

“Afară de tradiţia adevărată care se armonizează perfect cu Sfânta Scriptură, erau încă din primele veacuri creştine, multe alte tradiţii abătute de la adevărul Scripturii împotriva cărora luptau sfinţii părinţi, ca Tertulian, Irineu şi alţii. (Ortodoxia dec. 1963, pag. 384).

 

Prof. N. Chiţescu: “Biserica Ortodoxă nu este de aceeaşi părere cu adăugirile Bisericii Catolice (după cum nici Biserica Catolică nu este de aceeaşi părere cu cele adăugate de Biserica Ortodoxă n. n.): “Noile formulări dogmatice romano-catolice, culminând cu cele de un veac încoace (nepătata zămislire a Maicii Domnului, înălţarea la cer cu trupul a Maicii Domnului şi infailibitatea papei) nu îndeplinesc această condiţie. (Adică nu se menţine Tradiţia primară). (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 390, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii).

 

Adevărul nu se schimbă după timp, împrejurări sau oameni. Oamenii trebuie să se schimbe după adevăr, nu adevărul după oameni.

 

Să mergem totdeauna la obârşia lucrurilor şi vom înţelege limpede adevărul. “...Au văzut cu ochii lor de la început...” (Luca 1:2).

 

După învăţătura şi credinţa unor culte religioase de astăzi, întoarcerea omului la Dumnezeu şi trăirea exactă a celor scrise în Noul Testament (Cartea de temelie a Bisericii lui Hristos) înseamnă erezie. Din această stare de lucruri, vedem cât de departe a târât diavolul pe om în marea rătăcirii şi a vrăjmăşiei lui faţă de Dumnezeu-Făcătorul său şi faţă de Domnul Isus Hristos-Mântuitorul său! Cât de ascuns a lucrat şi a luptat secole de-a rândul marele vrăjmaş Lucifer-tatăl minciunii, ca să dea adevărul drept minciună şi minciuna drept adevăr.

 

Vrem să fim încredinţaţi de adevărul dumnezeiesc? Să mergem la cei ce l-au văzut de la început, să mergem la sfinţii apostoli, care au trăit cu Domnul Isus - Adevărul lui Dumnezeu întrupat.

 

Adevărat zicea Tertulian: “Acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi, şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la apostoli şi de la Domnul.” (Contra lui Marcion, 4:5). Şi mai spune Tertulian: “Numai acea învăţătură trebuie primită, care vine de la bisericile întemeiate de apostoli şi care se potriveşte cu ce au crezut ele... Adevărul în materie de credinţă se măsoară cu etalonul apostolicităţii, (care este măsura standard)... Suntem în comuniune cu bisericile apostolice numai când învăţătura noastră nu se deosebeşte cu nimic de a lor. Aceasta este dovada adevărului.” (Studii Teologice, nov. - dec. 1967, pag. 622 - 623).

 

Sf. Irineu: “Adevărata cunoaştere este doctrina apostolilor şi vechiul aşezământ al Bisericii pentru toată lumea... Neprimind nici adăugare nici suprimare...” (Studii Teologice, Contra ereziilor, nov. I dec. 1967, pag. 622).

 

“Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi” (Prov. 22:28), spune răspicat Cartea lui Dumnezeu.

 

“Sunt unii care mută hotarele.” (Iov 24:2).

 

“O tradiţie fără adevăr (adevărul Scripturii) e o eroare veche”, spune sf. Ciprian. E un hotar mutat.

 

“Autoritatea supremă în Biserică rămâne Sfânta Scriptură.” pentru sf. Ciprian! “Ea inspiră şi judecă actele în învăţătura Bisericii. Tradiţia, de pildă: De unde vine această Tradiţie? Are oare ea autoritatea Domnului şi a Evangheliei? Vine ea de la apostoli şi de la epistolele lor? Căci ceea ce trebuie făcut este scris.” - răspunde sf. Ciprian. (Apologeţi de limbă latină, pag. 459, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981).

 

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Învăţătura despre tainicele lucrări ale lui Dumnezeu nu trebuie să se predea la întâmplare şi fără dovezi din DUMNEZEIEŞTILE SCRIPTURI, şi nici nu trebuie să fie înfăţişată din presupuneri şi prin cuvinte căutate.” (Catehezele, 4:17).

 

Sf. Chirii al Ierusalimului, mai spune: “Şi pe mine, care îţi spun aceste lucruri, nu trebuie să mă crezi pur şi simplu, dacă nu afli în Scripturi dovada celor afirmate. Sfântul Duh a grăit prin Scripturi. Deci se cade să se grăiască ceea ce a spus El; iar ceea ce n-a spus El să nu ne încumetăm să spunem.” (Ortodoxia, dec. 1963, paf. 400, Cateh. IV, 17).

 

Sf. Ioan Damaschin: “Să nu depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem predaniile aşa cum le-am primit.” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 7, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943).

 

Noi înţelegem prin “părinţii noştri” pe apostolii Domnului Isus, care prin Duhul Sfânt, au pus în scris “hotarele veşnice” ale învăţăturii adevărului, care se află în Noul Testament. Tot ce depăşeşte hotarele acestea, este de la cel rău.

 

Evagrie: “În istorie se scriu multe lucruri din domeniul închipuirii şi al unei tradiţii false, cum ar fi, de pildă icoana trimisă de Mântuitorul, lui Abgar regele Edesei şi că această icoană a ajutat pe locuitorii cetăţii într-un război.” (Cartea a IV-a, cap. XXVII, pag. 143).

 

Sf Ioan Gură de Aur, cu un glas ca de trâmbiţă zice: “Am învăţat să consider numai Sfânta Scriptură negreşelnică. Celelalte cărţi le citesc aşa: oricât de sfinte şi docte ar fi, nu le socotesc învăţături drepte dacă nu-mi dovedesc prin Scriptură şi raţiune că trebuie să fie aşa.”

 

Sf. Atanasie cel Mare, socotit părintele Ortodoxiei, spune clar şi puternic: “Acestea sunt izvoarele mântuirii - cărţile canonice ale Noului Testament - pentru ca cel însetat să se adape cu cuvintele vii pe care le conţin. Numai în acestea se cuprinde doctrina credinţei. Nimeni să nu adauge, nici să scoată ceva din ele.” (vezi Epistola Pascală, 39).

 

Sf. Iustin Martirul: “Evangheliile sunt «memorii» ale apostolilor.” (Apologia, 1, 66).

 

Vicenţiu de Le rin: “Canonul Scripturii este perfect, suficient în el însuşi şi mai mult decât suficient pentru orice lucru.” (Commonitorium 2, 2).

 

Origen:” Pietatea unui popor devine pietatea altor neamuri.” De aceea, Dumnezeu ne-a dat un singur adevăr cu privire la orice lucru, iar acest adevăr ni l-a lăsat scris în Cartea Noului Legământ, pentru ca orice adevărat creştin să-l asculte aşa cum este. Nu tradiţii, nu datini, nu obiceiuri nescrise, care pot fi interpretate de fiecare om cum îi place, ci Cuvântul scris. Aceasta ne-a lăsat Dumnezeu.

 

Am dat aceste citate din vechii scriitori creştini, ca să slujească drept documente pentru apărarea Sfintei Scripturi, pentru limpezirea autorităţii ei faţă de cei care o pun pe picior de egalitate cu aşa-zisa tradiţie.

 

Să nu ne fie frică să rămânem numai cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură). Cine rămâne cu Cartea lui Dumnezeu, rămâne cu Dumnezeu, şi cine rămâne cu Dumnezeu, mai poate avea vreo teamă? în Dumnezeu şi în Cuvântul Său avem totul deplin. Cuvântul Lui sfânt este întreg şi nu trebuie să i se mai adauge ceva: “N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos. “(Prov. 30:6).

 

Să bem din izvorul curat al Sfintei Scripturi. Râul tradiţiei nu prezintă nici o garanţie.

 

Montaigne, un scriitor francez spune: “Trebuie să te mulţumeşti cu lumina pe care binevoieşte soarele să ne-o dăruie prin razele sale; iar cine va ridica ochii să dobândească mai multă, din chiar fiinţa sa, să nu i se pară ciudat dacă pentru temeritatea lui, îşi pierde vederile.”

 

Să ne mulţumim cu lumina pe care ne-o dă Domnul Isus Hristos, prin Cuvântul Său, şi să nu adăugăm nimic la ceea ce ne spune El, ca să nu rămânem în întuneric, ci să avem viaţă veşnică.

 

Şi tot Montaigne mai spune: “E o dovadă de mare prostie ca să îţi întuneci propria lumină pentru una de împrumut.”

 

Dumnezeu n-a lăsat în seama omului ducerea la îndeplinire a planului Său cu privire la mântuirea lumii, ci toată lucrarea făcută şi care se face, a lăsat-o în seama Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Omul nu este decât un vas, de care Se foloseşte Duhul Sfânt, pentru împlinirea acestei lucrări dumnezeieşti pe pământ.

 

Tot ce a fost necesar pentru Biserică, pentru naşterea, creşterea şi desăvârşirea ei, cât şi pentru chemarea ei în lume, se află scris în Sfânta Scriptură - Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Biserica este Trupul lui Hristos şi, aşa cum pentru trupul omului, pentru desăvârşirea lui, civilizaţia n-a contribuit cu nimic, întrucât legile vieţii sunt aceleaşi, tot aşa este şi cu Trupul lui Hristos. Legea Duhului de viaţă este aceeaşi. (Romani 8: 2).

 

Lucian Blaga: “Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu-l poate schimba.”

 

Să privim la primii creştini, la felul cum trăiau ei învăţătura Domnului Isus şi să trăim şi noi ca ei această sfântă şi neschimbată învăţătură.

 

În Sfânta Scriptură avem tot ceea ce priveşte mântuirea şi viaţa de credinţă. Cele adăugate ulterior - indiferent de cine - cultul icoanelor, cultul sfinţilor, cultul morţilor (parastasele), cultul moaştelor, cultul Maicii Domnului, etc. este o forjare a textului biblic. Prin forţarea textului biblic poţi ajunge şi la ateism. Orice poţi să scoţi din Sfânta Scriptură dacă forţezi textul.

 

Aceasta este un păcat mare: “Stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”

 

Fraţii mei, copii ai lui Dumnezeu, să ne fie scump, ca lumina ochilor, Cuvântul scris al Noului Legământ, şi să veghem tot timpul, ca să nu-l înlocuim cu ceea ce vine din tradiţia şi datinile oamenilor. De ce să ne primejduim viaţa?

 

Cine este stăpânit de Duhul Sfânt - Duhul adevărului - înţelege îndemnul acesta şi face deosebire între ce este de la Dumnezeu şi ce este de la om. Slăvit să fie Domnul!

 

Petre Rezuş: “Inovaţia doctrinară este, astfel, un factor negativ care sparge unitatea Bisericii, înstrăinând pe credincioşi între-olaltă.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 321, Biserica în Planul lui Dumnezeu).

 

D. Stăniloaie: “Dacă rămânem închişi în formulele noastre, ele ne devin idoli.” (Studii Teologice, 1970, nr. 5 - 6, pag. 333, Sfânta Treime, structura supremei iubiri).

 

Mii ton: “Adevărul este comparat în Scriptură cu un izvor care ţâşneşte. Dacă apa lui nu curge într-o continuă înaintare, cade într-o mlaştină murdară, formând o băltoacă de uniformitate şi tradiţie.”

 

Cu privire la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi formele adăugate mai târziu credinciosul trebuie să aleagă Cuvântul.

 

Acest cuvânt este întreg, complet, fără nici o lipsă când este vorba de adevărul esenţial. Nu este nevoie ne nici un adaos.

 

Fer. Augustin, zice: “Când Domnul nostru tace, cine mai poate spune: «Este aşa» sau «este alminteri»? Sau dacă am îndrăzni s-o spunem, cum o dovedim?”

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate