Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Istorie
 

Decembrie 2005
Arhiva editurii
Caută în site

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Pagina de Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri
POŞTA REDACŢIEI

Colaboratorii

 


Pagina de Istorie

 

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

 

 

ISTORIE BAPTISTĂ

 

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

 

CAPITOLUL IV

PERIOADA DE TREZIRE, DIN ANUL 1073 PÂNĂ ÎN ANUL 1517 D. HR.

 

SECŢIUNEA IV

Diferite opinii referitoare la botez – Berengar – Peter de Bruys – Henry de Lausanne – Arnold de Brescia – Cologne – Anglia – Lobers – Papa Lucius III

 

Reformatorii despre care am oferit o scurtă relatare, deşi ei au diferit unul de altul în anumite puncte minore, au fost de acord în aceste trei lucruri – singura autoritatea a Scripturii în materii de religie, în opoziţie faţă de poverile tradiţiei care au fost puse pe umerii oamenilor; natura spirituală a Creştinismului, şi necesitatea consecventă a credinţei personale şi regenerarea prin Duhul Sfânt, în opoziţie faţă de forme moarte şi încrederea în preoţie; şi dreptul oricui de a gândi şi acţiona pentru sine în aceste chestiuni atot-importante, în opoziţie faţă de presupunerile tiranice ale clerului Roman, susţinut de puterea seculară. Ei au căutat adevărul Bibliei, viaţa spirituală, libertatea sufletului. Această coardă întreită ne va călăuzi în labirinturile întunecate ale Evului Mediu. Ori de câte ori putem pune mână pe aceasta găsim harul şi puterea lui Dumnezeu.

 

Ajungem acum din nou la considerarea botezului. În acest subiect erau diferenţe de opinie. Unii au reţinut doctrina şi practica bisericii dominante; alţii au respins atât botezul cât şi Cina Domnului; pentru cei dintâi ei au înlocuit o ceremonie cu ceea ce ei numeau „consolamentum” sau „botezul de foc”, în aluzie faţă de cuvintele lui Ioan Botezătorul. „Ei s-au adunat într-o cameră întunecată şi închisă în toate părţile, dar iluminată de un mare număr de lumini fixate pe pereţi. Atunci noul candidat era pus în centru, unde ofiţerul care prezida secta a pus o carte (probabil Evanghelia după Ioan) pe capul lui, şi i-a dat punerea mâinilor, în acelaşi timp recitând Rugăciunea Domnului”8. În argumentarea împotriva botezării pruncilor ei au adoptat acelaşi curs de raţionament care a fost întrebuinţat de Baptişti în toate erele. Ei au expus în mod uniform absurditatea botezării acelora care nu puteau crede. O a treia partidă propunea adevărul scriptural, dar este nevoie de evidenţă pentru a vedea cât de departe s-au dezvoltat părerile lor. Se poate deduce că ei s-au abţinut de la botezarea pruncilor, după cum erau legaţi să o facă în toată consistenţa. A patra clasă consta din aceia care nu numai învăţau, dar şi practicau deschis, sentimentele Baptiste. Vom oferi aceste informaţii pe care le-am adunat referitoare la ele, derivat din sursele originale. Nu va fi nici o un pericol de presupuneri sau bănuieli.

 

Multe din conciliile acestei perioade se referă în termeni generali la eretici vremurilor, condamnându-i în masă, fără a enumera variatele secte, şi uneori fără specificarea opiniilor lor. În anumite instanţe, totuşi, există o astfel de referinţă. Aceia care au respins „botezarea pruncilor”, au fost condamnaţi de următoarele Concilii, anume, Toulouse, 1119 ; Lateran II., 1139; Lateran III., 1179; Londra, 1391. Nu afirmăm că toate partidele condamnate erau Baptişti, deoarece se poate ca unii dintre ei să fi respins atât botezul cât şi Cina Domnului; dar dorim să acordăm atenţia particulară la faptul că negarea lor a botezului pruncilor a fost în mod uniform justificată de ei pe motivul inexistenţei credinţei în copil. Ei spun în mod clar că, în Noul Testament, credinţa este întotdeauna reprezentată ca condiţia prealabilă faţă de botez, şi de aici ei au spus în mod natural „Aceşti copii nu pot să creadă – de ce-i botezaţi?”

 

Berengar de Tours  era un om excelent. El era Directorul Şcolii Catedrale din acel oraş, şi apoi Arhidiacon de Angers. Faima sa ca învăţător i-a determinat pe mulţi tineri din diferite părţi ale Franţei să se îndrepte spre el pentru instrucţiune. Neander spune, „El devia în mod constant de la terenul bătut – bătându-şi propria sa cale, atât în materii de ştiinţă seculară cât şi eclesiastică – o dovadă a independenţei şi libertăţii de judecată cu care şi-a urmărit toate cercetările lui. Astfel, de exemplu, el a studiat pentru a face îmbunătăţiri în gramatică şi s-a străduit să introducă o nouă pronunţare a latinei”9. această libertatea şi independenţă a caracterizat în mod eminent cercetările sale teologice. Controversa despre transubstanţiere i-a atras atenţia, şi el a fost repede dezgustat de absurdităţile propuse în acest subiect. El a văzut că ritualurile creştine cereau credinţa în aceia care le observau, fără de acre observarea era în totalitate inutilă; şi, referitor la Cina Domnului în particular, el a tăgăduit opinia primită de obicei, şi a învăţat prezenţa spirituală a Salvatorului, în legătură cu priceperea crezută, din partea celui care se împărtăşea, de adevărurile întruchipate în această instituire. Pentru aceasta el a fost sever persecutat, condamnat, şi constrâns, prin frica morţii, de a renunţa la presupusele sale erezii. Dar el le-a reafirmat, şi ele au fost îmbrăţişate de un număr dintre elevii săi, şi de multe alte persoane din Franţa şi Germania. 

 

În următorul extras din scrierile lui Berengar, cititorul poate vedea în ce lumină a văzut el botezul şi Cina Domnului. „Domnul nostru Hristos nu îţi cere mai mult de atât. Tu crezi că din marea Sa compasiune pentru rasa umană, El şi-a vărsat sângele Său pentru ei; şi că, prin virtutea acestei credinţe, vei fi curăţit de sângele Său de tot păcatul. El îţi cere ca, fiind constant atent faţă de aceste sânge al lui Hristos, ca tu să-l foloseşti pentru a susţine viaţa omului tău interior în pelerinajul său pământesc aşa cum tu îţi susţii viaţa omului exterior prin mâncare şi băutură. El îţi mai cere ca în credinţa că Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Său Fiu ca o împăcare pentru păcatele noastre, tu ar trebui să te supui botezului exterior, să reprezinţi cum ar trebui că-l urmezi pe Hristos în moartea şi în învierea Sa. Mâncarea şi băutul trupesc al pâinii şi vinului – spune el – ar trebui să-ţi amintească de mâncarea şi băutul spiritual al trupului şi sângelui lui Hristos, care voieşte ca tu să fi împrospătat în omul din interior prin contemplarea la întruparea şi suferinţa Lui, ca tu să-l poţi urma în umilinţă şi răbdare”10. O persoană care susţinea astfel de sentimente ca acestea nu putea să practice cu decenţă botezul pruncilor. În consecinţă, găsim că el este acuzat de scriitorii acelor vremuri cu acceptarea de a răsturna acel ritual. Deoduin, Episcop de Liege (care a murit în 1075 d. Hr.), spune de Berengar, şi de Bruno, Episcop de Angers, care a fost unul din elevii săi – „Atâta cât le stă în puterea lor ei răstoarnă botezul copiilor mici”. Guitmund, un călugăr Benedictin, şi apoi Arhiepiscop de Aversa (care a murit în 1080 d. Hr.), foloseşte limbaj similar, şi îşi exprimă eroarea sa la „adâncime întregului rău” în care persoanele erau probabil să cadă, pe care i-ar convinge diavolul, prin Berengar, să renunţe la botezul lor în pruncie, din moment ce el presupunea că ei s-ar ţine în libertatea pentru a se afunda în fiecare viciu, în asigurarea că oricând ar fi ei botezaţi toţi ar fi curăţaţi11. Cititorul nu va simpatiza cu Guitmund în această materie. El îi va compătimi ignoranţa sa. Învăţătura lui Berengar nu producea astfel de efecte.

 

Berengar a murit în anul 1088 d. Hr. Scriitorii de mai târziu au declarat că urmaşii lui au fost foarte numeroşi. Se spune chiar că în următorul secol în jur de 800.000 de persoane au profesat sentimentele lui. Este evident, totuşi, că oricare enumerare exactă este imposibilă. Cât despre Berengariani, partida nu era de lungă continuitate. Dar principiile au rămas, deşi numele a fost părăsit, şi au fost răspândite peste o parte mare a Europei.

 

În mai puţin de 20 de ani după moartea lui Berengar, Peter de Bruys predica în Sudul Franţei cu mare putere şi binecuvântare. Am fi dorit să avem materialele istorice pentru această mişcare, şi relatarea proprie a lui Peter despre doctrina sa. Nu cunoaştem prin nici un mijloc de felul în care el a fost condus spre aceste gânduri şi concluziile care au rezultat în asumarea sa a poziţiei îndrăzneţe de reformator. Dacă e să-l credem pe Abbot de Clugny, el a fost un preot, şi pentru un oarecare motiv nemenţionat a fost destituit din parohia lui; dar stareţul se reţine de la vreo afirmaţie a faptelor12. Cu certitudine Peter trebuie să fi fost o convingere profundă a totalei nevrednicii şi tendinţa injurioasă a religiei erei. El a văzut că omenii erau „înnebuniţi după idolii lor”, propunând exteriorul pentru interior, numele pentru realitate. Pentru el se părea că nimic decât o schimbare radicală ar putea îndeplini necesitatea cazului. Văzând că bisericile erau ţinute în reverenţă aşa de mare, ca clădiri consacrate, singurul loc unde să se sărbătorească închinarea, el a învăţat că binecuvântarea lui Dumnezeu nu era limitată de locuri, şi că ruga către El, dacă era sinceră, era la fel de acceptabilă într-un magazin sau la piaţă precum era în biserică, într-un staul ca şi înaintea unui altar. Mustrând fastul şi splendoarea şi apelurile constante la simţuri prin care serviciile publice erau caracterizate, în special psalmodierile şi muzica, el i-a instruit pe oameni că „afecţiunile pioase” erau mult mai satisfăcătoare lui Dumnezeu decât vociferările puternice. În loc să încuviinţeze adorarea crucii, sau permiterea acordării unui respect acesteia, el a spus că ea ar trebui să fie privită doar ca reprezentarea unui instrument de cruzime, şi prin urmare vrednic de toată detestarea şi potrivit pentru a fi distrus. Exista o demonstraţie practică a efectelor instrucţiunilor lui. Oamenii se adunau în numere mari în Vinerea Mare, adunau toate crucile pe care puteau pune mâinile, făceau un foc mare din ele, prăjeau carnea la foc şi mâncau în mod public. Încă o dată, Peter nu i-a povăţuit pe ascultătorii lui de la încercarea de a profita de cei morţi prin rugăciune sau prin plătirea pentru masele preoţilor. Nici un avantaj, le spunea el, nu putea să sporească faţă de cei morţi prin ceva de acest fel.

 

Botezul şi Biserica au fost contemplate de Peter în lumina pură a Scripturii. Biserica ar trebui să fie compusă, afirma el în mod constant, din adevăraţii credincioşi, persoane bune şi drepte: nimeni altcineva nu avea vreo pretenţie la calitatea de membru. Botezul era o nulitate dacă acesta nu era legat cu credinţa personală, dar toţi cei care credeau erau sub obligaţia solemnă de a fi botezaţi, conform poruncii Mântuitorului.

 

Peter nu era doar ceea ce acum se numeşte un „Baptist în principiu”. Când adevărurile pe care le insufla el erau primite, şi bărbaţii şi femeile erau ridicaţi la „noutatea vieţii”, ei erau direcţionaţi pe cărarea datoriei. Botezul urma credinţa. Duşmanii spuneau că aceasta era Ana-baptism, dar Peter şi prietenii lui au respins în mod indignat imputarea. Ritualul îndeplinit în pruncie, susţineau ei, nu era deloc botez, din moment ce acesta avea nevoie de ingredientul necesar, credinţa în Hristos. Atunci, şi numai atunci, când acea credinţă era profesată, convertiţii erau într-adevăr botezaţi13.

 

Mari succese a produs strădaniile lui Peter. La început el a predicat în locuri puţin populate şi sate. Dar, ca şi Stăpânul Divin, „el nu putea să se ascundă”. Mulţimile se adunau să-l audă, şi oraşele şi satele din Narbonne şi Languedoc erau iluminate prin lucrarea sa. Aceasta a continuat pentru 20 de ani. Ce capitol interesant ar forma aceasta în istoria Bisericii, dacă se puteau recupera înregistrările evenimentelor! Ce conversiuni extraordinare! Ce predici penetrante, puternice! Ce întâlniri de trezire! Ce manifestare minunată a părtăşiei creştine! Fără îndoială că astfel de scene erau mărturisite – şi îngerii care slujeau se bucurau – şi vestea a ajuns la sfinţii din ceruri, determinând o izbucnire proaspătă de aclamare bucuroasă. Şi din nou ei cântau, „Tu eşti vrednic – căci tu ai fost înjunghiat, şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Tău din orice neam, şi limbă şi popor şi naţiune; şi ne-ai făcut pentru Dumnezeu nostru regi şi preoţi; şi vom domni pe pământ!”

 

În locul recitalurilor care puteau să fi înveselit inimile noastre, noi avem doar slabele şi melancolicele însemnări ale unui duşman, scrise cu pana prejudiciului. Petru cel Venerabil, Abbot de Clugny, a cărui tratat împotriva Petrobrusianilor este doar o autoritate în acest subiect, rezumă totul în aceste cuvinte – „Oamenii erau rebotezaţi, bisericile profanate, altarele distruse, crucile arse, carnea mâncată în public în însăşi ziua suferinţelor Domnului, preoţii năpăstuiţi, călugării întemniţaţi, şi constrânşi de ameninţări şi torturi de a se căsătorii cu soţii”14. Când păstram în minte faptul că primele revărsări de zel din timpul Reformei din secolul al 16lea, instrumentele de superstiţie, precum şi instigatorii acestora, primeau uneori folosiri mai degrabă grosolane, oamenii arătându-şi astfel indignarea lor faţă de vicleşugul care a fost practicat peste ei, nu-am mira mai puţin la oricare proceduri gălăgioase care aveau loc cu 400 de ani înainte. Totuşi, noi nu suntem sub nici o necesitate de a crede că „cei rebotezaţi” au comis revoltele de care s-a vorbit. În astfel de vremi se găseau şi acei care erau gata să se ataşeze în mod exterior unei aventuri de dragul unui avantaj lumesc, şi când ajungeau în excese vina era pusă pe cauza cu care ei erau legaţi. Cu toate acestea, parţial şi nesatisfăcătoare pe cât este afirmaţia lui Peter cel Venerabil, aceasta indică extinderea şi efectul eforturilor Reformatorului. Labbe, Iezuitul (de asemenea şi unul din editorii de la „Concilia”), în mod evident că-l privea pe Peter de Bruys ca un om prin a cărui strădanii mari injurii au fost produse Romanismului. Acestea sunt cuvintele sale – „Aproape toţi eretici cât au venit după Peter de Bruys au călcat pe urmele ereziei lui; de aici el poate fi de-a dreptul numit părintele ereticilor”15.

 

Martirajul îl aştepta. Predicând cu obişnuita sa fervoare la St. Gilles, în Languedoc, gloata înfuriată l-a apucat şi l-au pus repede pe par. Aceasta era ca şi uciderea lui Ştefan – actul mulţimii nelegiuite. Şi nici nu ne putem îndoi de faptul că Domnul, a cărui prezenţă l-a încurajat pe primul martir, l-a consolat pe Peter de Bruys, şi i-a permis acestuia să întâlnească moartea, chiar şi în forma aceia teribilă, cu calmul credinţei.

 

Astfel a fost sfârşitul unui lucrător Baptist în secolul al 12lea. Martirajul lui Peter este presupus să fi avut loc în jurul anului 1124. Dar mulţimile părăsite nu au fost lăsate aşa. Un alt păstor era gata să ia controlul acestora.

 

Henry de Lausanne era un călugăr, un locuitor al mănăstirii din Clugny, un oraş la circa 46 de mile de Lyons. Izolarea şi inactivitatea acelui mod de viaţă bolnav s-a potrivit cu spiritul său aprins. El a simţit o conştiinţă de putere, şi a dorit să facă ceva pentru cauza lui Dumnezeu. fiind înzestrat în mod eminent ca vorbitor public, el s-a angajat într-un itinerar de predicare. El şi-a început eforturile la Lausanne, în Elveţia, în jurul anului 1116, şi apoi a purces spre Sudul Franţei. Primele sale eforturi au fost direcţionate spre reformarea manierelor şi a moralelor. El a declamat împotriva viciilor clerului şi a libertinajului general care predomina, şi el a predicat aşa de elocvent încât toate clasele se plecau sub mustrările lui, multe mulţimi îşi mărturiseau păcatele lor şi intrau într-un curs de reformă. La Mans, unde în timp ce episcopul era absent la Roma, lui i s-a permis să ocupe catedrala, influenţa sa asupra oamenilor a devenit aşa de puternică ca atunci când episcopul s-a întors ei au refuzat să-l mai primească, şi au declarat în mod protestat că ei ar adera la Henry. Hildebert, totuşi (acesta era numele episcopului), a tratat problema cu discreţie, şi Henry a ales un alt teren. El s-a îndreptat spre districtul unde a predicat Peter de Bruys, şi a intrat în strădaniile lui. Prin acest timp părerile lui erau mult lărgite. De la viciul oponent el a purces să atace eroarea. Un tratat pe care l-a publicat el, şi care din nefericire nu există acum, conţinea o expunere deplină a sentimentelor lui. Se spune că în anumite privinţe el a mers mai departe decât Peter, dar ce erau acestea nu este declarat. Aceasta este sigur, că el a fost în totalitate de acord cu el în privinţa botezului, şi că cei care au primit adevărul au fost formaţi în „societăţi Apostolice”, sau aşa cum am spune noi acum, biserici creştine.

 

Succesul lui Henry a alarmat pe demnitarii Bisericii ţării, care au procurat arestul său. El a fost condamnat de Conciliul de la Pisa, în anul 1134, şi a fost condamnat la reţinerea într-o mănăstire. După ce şi-a obţinut libertatea, după o scurtă recluziune, el şi-a rezumat lucrarea de predicare, şi pentru zece ani oraşele Toulouse şi Alby, şi districtul în care erau situate ele, s-au bucurat de beneficul exercitării sale. Rezultate uimitoare au urmat. Mulţi nobili l-au sancţionat şi l-au protejat. Mulţimile erau adăugate bisericilor, şi, ca şi în vremea apostolilor, „o mare companie de preoţi au ascultat de credinţă”. Renumitul Bernard de Clairvaux spune, într-o scrisoare către un nobil, „Bisericile sunt fără turme, turmele fără preoţi, preoţii nu sunt nicăieri trataţi cu reverenţa cuvenită, bisericile sunt nivelate către sinagogi, sacramentele nu sunt considerate sfinte, şi festivalurile nu mai sunt sărbătorite”; şi el afirmă într-una din predicile sale, că „Femeile îşi părăseau soţii, şi soţii soţiile lor, şi se alăturau acestei secte”, şi că „Clericii şi preoţii îşi părăseau comunităţile şi bisericile lor”16. Dezbrăcând aceste expresii de înţelesul lor Roman, faptele cazului se arată pe ele insele clare. Dacă Henry ar fi fost istoricul el ar fi spus, „Dumnezeu şi-a binecuvântat lucrarea Sa; preoţii şi poporul au primit Evanghelia; bisericile adevărate se formează acum; ritualurile creştine au înlocuit vechile superstiţii; şi poruncile lui Hristos, şi numai ale Lui, sunt ascultate”.

 

Papa Eugenius a auzit despre aceasta, şi l-a trimis pe Cardinal Alberic, însoţit de Bernard, pentru a reprima mişcarea. Bernard era stimat ca un mare sfânt, şi era obişnuit să poarte totul înaintea lui; dar şi Henricienii ştiau Scriptura şi probabil mai bine decât el, şi au citat-o împotriva lui cu mare efect. El s-a întâlnit cu un succes mic. Dar când predicarea a eşuat, forţa a fost întrebuinţată. Henry a fost din nou prins. Un conciliu ţinut la Rheims în anul 1148 l-a condamnat, şi el şi-a sfârşit zilele lui în închisoare. Samson, Arhiepiscop de Rheims, a dezaprobat vărsarea de sânge pentru credinţă, şi astfel temniţa perpetuă a fost înlocuită cu parul. Henry a slăbit în solitudine şi privaţiune (căci ei l-au pus la o dietă săracă) până ce Stăpânul l-a chemat. Timpul morţii lui nu a fost înregistrat17.

 

Hildebert, Episcop de Mans, l-a denumit pe Henry „o mare cursă pentru diavol şi un renumit campion al lui Antihrist”18. Aceste expresii sunt semnificative de influenţă extensivă. Şi, într-adevăr, aceasta apare din sentimentele sale răspândite nu numai în Languedoc, unde el s-a străduit în principal, dar şi în alte părţi din Franţa. Este posibil că ucenicii lui au călătorit în Germania şi au propagat aceiaşi doctrină acolo19.

 

Aceasta este mult de regretat deoarece nu suntem posesori ar anumitor particularităţi referitoare la ordinea de închinare sau modul de guvernare al bisericii adoptat de Peter şi Henry. Nu poate fi nici o îndoială că simplicitatea şi claritatea au caracterizat întregul, şi că exista o rigidă aderenţă la legile Noului Testament. Ei îl numeau pe Isus „Stăpân şi Domn”. Ei au atribuit ascultare faţă de poruncile Lui, aşa cum a fost interpretat şi exemplificat de apostoli, şi ei erau aşa de scrupulos de conştienţi în aceste privinţe încât titlul de „Apostolici” îi distingea pe ei de alţii. Ce mare plăcere ne-ar produce să citim o descriere completă a uneia dintre întâlniri – şi copie a imnurilor pe care le cântau ei – sau o predică ori două predicată de Peter sau Henry – şi câteva extrase din cărţile lor bisericeşti – ca noi să ştim în ce manieră au căutat ei să „umble şi să-i fie pe plac lui Dumnezeu”.

 

Arnold de Brescia ocupă un loc evident în istorie. De unii scriitori el a fost clasat cu titlul „Martir Baptist”. Nu există evidenţă suficientă pentru a garanta o astfel de afirmaţie. Arnold era un reformator, dar nu un separatist. Fiind el însuşi un eclesiastic, el şi-a folosit toate energiile sale în încercarea de a-şi restaura Ordinul său la o claritatea şi puritate primitivă, şi astfel să recâştige influenţa morală care a fost pierdută, şi cu aceasta să promoveze o trezire a pietăţii scripturale. El a declamat puternic împotriva bogăţiei şi luxului clericului. El a învăţat că ei nu ar trebui să fie posesori de proprietate lumească, ci să fie susţinuţi de zeciuielile şi ofertele poporului. Aşa de acceptabile erau învăţăturile sale încât se temeau de tulburări, şi Arnold a fost izgonit din Italia. El a urmat acelaşi curs în Franţa, unde s-a retras el, şi din nou a fost izgonit. Auzim apoi de el în Elveţia, unde încă era neostenit în strădaniile sale. Marele Bernard, acum numit Sfântul Bernard, a fost necontenit în eforturile sale de a opri progresul lui Arnold, şi limbajul folosit în scrisorile sale pare să implice că reformatorul nu se mulţumea cu criticarea violentă împotriva fastului şi mândriei clerului, dar a expus oricare rele pe care le discernea el, şi s-a străduit să elimine toate obstacolele care au stat în cale restaurării religioase. Propria sa viaţă a fost un model de proprietate. „Dacă era doctrina sa”, spune Bernard, „aşa de sănătoasă ca viaţa sa este auster! Dacă ai fi cunoscut omul, el este unul care nici nu mănâncă şi nici nu bea; ca şi diavolul, el însetează şi îi e foame numai după sângele sufletelor”20. Cuvinte dure, Bernard! Foarte nepotrivite unui sfânt!

 

Sentimentele lui Arnold au devenit populare la Roma. El a mers acolo, şi a tunat invective bine meritate împotriva uniunii puterii seculare şi eclesiastice în persoana Papei. Sfinţenia sa, spunea el, trebuie să fie numai un prelat, nu un prinţ. El a îndemnat pe oameni să-şi ceară libertăţile lor antice, şi să se restaureze vechea formă de guvernământ. Ei au adoptat politica sa. Papei i s-a cerut să demisioneze de la puterea sa temporală. Insurecţia a urmat. Roma era într-o stare de tulburare în timpul domniei a patru Papi succesivi din 1143 până în 1153. Arnold fusese acolo tot timpul. Dar Papa Adrian IV a reprimat furtuna. El a pus Roma sub interdicţie. Locuitorii îngroziţi au promis să-l expulzeze pe Arnold dacă Pontiful ar înlătura aceasta. Arnold a fugit. Dar el a fost luat prizonier în Tuscany, şi adus înapoi la Roma, unde a fost spânzurat, sa, aşa cum spun unii, crucificat. Trupul lui a fost ars, şi cenuşa lui a fost aruncată în Tiber. Aceasta era în anul 1155.

 

Singura autoritatea pentru atribuirea sentimentelor Baptiste lui Arnold este Otto de Frisingen, care afirmă în Cronicile sale că Arnold era „spus (dicitur) a fi nesănătos în părerile lui referitoare la sacramentul altarului şi al botezului copiilor”21. Istoriile comune nu oferă nici un suport pentru această afirmaţie. Într-adevăr, doar dacă nu cumva a fost o enormă suprimare a faptelor, atenţia lui Arnold a fost în mare parte limitată la punctele menţionate mai sus. Bernard îl denumeşte „un schismatic flagrant”. Baronius îl desemnează ca „patriarhul ereticilor politici”. Dar Neander observă, „Ideea inspirată a mişcărilor lui a fost acea a unei biserici sfinte şi pure, o renovare a ordinii spirituale, după modelul Bisericii Apostolice. . . Episcopii şi preoţii corupţi nu mai erau episcopi şi preoţi – biserica secularizată nu mai era casa lui Dumnezeu. Nu se pare că opunerea sa faţă de biserica coruptă l-ar fi adus vreodată să avanseze astfel de remarci care puteau fi interpretate în erezie; căci, dacă a făcut aşa, oamenii, de la început, ar fi fost mult mai ascuţiţi împotriva lui, şi oponenţii lui care n-au irosit nici o durere în a vâna orice care-l putea pune într-o lumină nefavorabilă, nu ar fi permis cu siguranţă niciodată astfel de afirmaţii eretice a lui Arnold să treacă fără să fie notate. Dar trebuie să admitem faptul că felul în care Arnold a stat împotriva corupţiilor bisericii, şi în special înclinaţia sa de a face obiectivul în ordinea instituită, şi în tranzacţiile Bisericii, de a depinde de caracterul supus al oamenilor, ar fi dus cu uşurinţă la aberaţii şi mai mari”22.

 

Nu putem face altceva decât să recunoaştem corectitudinea acestor remarci, şi suntem dispuşi să ne gândim că ori opoziţia lui Arnold s-a extins în original către alte particularităţi în afară de cele specificate, sau că urmaşii săi s-au separat din Biserică după moartea sa. „Arnoldiştii”, erau proscrişi, cu alţii, de Papa Lucius, 1183 d. Hr., şi de Împăratul Frederic II, într-un edict sângeros împotriva claselor separate de eretici, emis în 1224.

 

Nu avem mijloacele de cunoaştere a felului cum societăţile stabilite de Peter şi Henry au prosperat după moarte lor. Nici unul din numele succesorilor lor nu au ajuns la noi. Se poate doar afirma, în general, că lucrarea a continuat să avanseze, aşa cum se poate adăuga în mod suficient din procedeele feluritelor Concilii.

 

Ereticii, aşa cum erau ei numiţi, erau foarte numeroşi în Cologne. Evervinus, Provost de Steinfeld, a scris împotriva lor în 1146, şi le-a aplicat lui Bernard pentru ajutor, care le-a expus în mod virulent în punctele de dezbatere, şi făcute în batjocură din lipsa argumentului sănătos.

 

Eckbert, Stareţ de Sf. Florin, a publicat 13 predici în 1163, în care s-a străduit din greu să fixeze acuzaţie de erezie asupra Cathari, care, care de obicei, au fost acuzaţi de Manichaeanism. În timp ce el şi Evervinus afirmă că Cathari au respins în mod general botezul, înlocuindu-l cu „Consolamentum”, ei sunt de acord în a afirma că o porţiune din ei diferea de alţii în acea privinţă. Ei au respins doar botezul pruncilor, pe motiv că pruncii nu puteau crede, şi ei au învăţat că botezul ar trebui să fie administra la nimeni decât la adulţi23.

 

Cei 30 de „Waldenses”, aşa cum erau numiţi ei, care au apărut în Anglia în jurul anului 1159, aparţinea în mod probabil aceleiaşi partide. William de Newbury, cronicarul, îi acuză cu „detestarea sfântului botez”, care poate fi corect înţeles ca implicând respingerea botezului aşa cum era practicat atunci de Roma24

 

În 1164 un Conciliu a fost ţinut la Lombers, pentru scopul preocupării cu anumite persoane care erau cunoscuţi prin apelativul de boni homines sau „oameni buni” (fie că era impus asupra lor de alţii sau asumat de ei, nu apare), şi care au fost în mod manifestat Baptişti. Când au fost întrebaţi ce credeau ei despre botez, ei răspundeau, că nu vor spune, ci că ei ar răspunde „Din Evanghelie şi Epistole”, însemnând că ei ar aduce mărturia Scripturii asupra acestui subiect, şi ar susţine necesitatea stăruirii prin Cuvântul lui Dumnezeu25. Episcopi au eşuat în a-i convinge de eroare.

 

Într-o Bulă emisă de Papa Lucius III, el îi denunţa pe toţi care susţineau sau învăţau vreunul din sentimente care diferea de cele profesate de Biserica din Roma; şi el se referă în particular la botez26. Baptiştii au dat mult necaz Papiştilor în acele zile.

 

Teribila furtună care a căzut peste Sudul Franţei în Cruciada împotriva Albigenşilor, fără îndoială că a măturat multe din bisericile Baptiste, şi a împrăştiat pe membrii săi supravieţuitori. În pofida vigilenţei persecutorilor, mari numere au scăpat. Italia, Germania şi ţările Răsăritene ale Europei i-au primit.

 

NOTE DE SUBSOL:

 

8 Eckbert cont. Catharos, in Biblioth. Maxima, xxiii. p. 615.

 

9 History of the Church, iii. p. 533

 

10 Neander’s History of the Church, iii. p. 525.

 

11 Biblioth. Maxima, xviii. pp. 441, 531.

 

12 Ibid., xxii. p. 1058.

 

13 Magdeburg. Centuriatores, cent xii. p. 331.

 

14 Biblioth. Maxima, xxii. p. 1035.

 

15 Concil. x. p. 1001.

 

16 Epist. 24,0. In Cantic. Sermones, 65. 66. Opera, i. pp. 438-440, iii. pp. 415-432. Ed. Paris. 1667.

 

17 Dr. Allix says that he was burnt at Toulouse, A.D. 1147, but he gives no authority for the statement.—Remarks on the Albigenses, chap. xiv.

 

18 Biblioth. Maxima, xxi. p. 157.

 

19 Wall spune în lucrarea sa „Istoria Botezului Pruncilor” - History of Infant-Baptism, că Peter de Bruys şi Henry erau „primii predicatori Anti-paedobaptişti care au fondat vreodată o biserică sau o societate de oameni care susţineau acea opinie împotriva botezului pruncilor, şi rebotezarea acelora care au fost botezaţi de copii” (Vol. ii. p. 250. ediţia a 3a). Noi nu admitem corectitudinea afirmaţiilor lui Wall, deoarece acele biserici pot fi trasate cu mult timp înapoi. Suntem gata să spunem, că noi putem trasa istoria lor până în anul 31, când prima biserică s-a format la Ierusalim; dar epitetul lui Wall, „Anti-paedobaptişti”, stă în cale. Acea biserică nu era una „Anti-paedobaptistă”, deoarece Paedobaptiştii nu apăruseră atunci în lume. Botezul pruncilor era necunoscut atunci. Wall, totuşi, susţine că existau biserici Baptist (sau aşa cum le denumeşte el, „Anti-paedobaptiste”) în secolul al 12lea. Aceasta este bun până aici. Unele persoane din aceste vremuri doresc să ignore toată această treabă, şi să ne facă să începem din secolul al 16lea. Wall ştia mai bine.

 

20 Epist. p. 195.

 

21 Labbe and Cossart, vi. p. 1012.

 

22 History of the Church, iv. 149. See also the Biographical Dictionary of the Society for the Diffusion of Useful Knowledge, Art. “Arnold of Brescia.”

 

23 Biblioth. Maxima, xxiii. p. 601. Gieseler, iii. p. 397. See Appendix.

 

24 Labbe and Cossart, x. p. 1405.

 

25 Ibid. pp. 1470, 1479.

 

26 Ibid. x. p. 1737. 

horizontal rule

Continuare în numărul viitor...

sus

 


Ce este nou?

Misiunea Vox Dei vă urează Sărbători Fericite alături de cei dragi!

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere! [apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 

Citeşte Biblia online!

Citeşte Biblia Online!

 

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate