![]() |
![]() |
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|
![]() |
Adevăr Istoric Documente şi date din Istoria Bisericii de Nicolae Moldoveanu
3. CÂNTAREA
Domnul Isus a cântat:
“După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor.”
(Marcu 14: 26).
“Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare...”
(1 Corinteni 14: 26).
“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti, şi cântaţi... Domnului.”
(Efeseni 5:19).
Cântarea a fost şi este în Dumnezeu din totdeauna, înainte de veşnicii, şi
va fi în veci de veci, aşa ca viaţa, ca lumina, ca dragostea.
Sf. ap. Iacov ne spune:
“Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se da la
Tatăl luminilor...”
(Iacov 1:17). Deci şi cântarea ce ne vine de sus este de la Dumnezeu, este
darul Său, dat nouă oamenilor, care suntem făpturile Sale, ca să-I slujim de
laudă slavei Sale. (Efes. 1:12).
Cântarea face parte din viaţa creştinului ca şi rugăciunea, ca şi toate
celelalte care-i menţin viaţa duhovnicească.
Cântarea nu are început şi nu are nici sfârşit, pentru că ea face parte din
Dumnezeu.
La început - la începutul Bisericii - toţi credincioşii cântau în adunare
sau biserică. Chiar şi în secolele IV, V, VI, se obişnuia acest lucru.
Iată ce zice sf. Ioan
Gură de Aur.
“Astfel şi tu ai venit, ai cântat împreună cu toţi imnul dumnezeiesc şi ai
mărturisit că eşti dintre cei vrednici, şi nu dintre cei nevrednici care au
ieşit la timp; deci, cum ai rămas şi din masa împărătească nu te
împărtăşeşti?... Nu pentru darurile care sunt puse înainte se pogoară
întotdeauna Duhul Sfânt, ci şi pentru cântările şi rugăciunile
credincioşilor.” (Omilia a III-a la Efeseni, pag. 32).
Muzica bisericească - felul de a se cânta în Biserica Ortodoxă, de unde
vine? - Din sinagoga evreiască.
Iată ce scrie
Emil Săculeţ:
“...Muzica sinagogală îşi are originea în cele mai vechi timpuri; am putea
spune chiar că este premergătoare primului Templu... şi trebuie să ne
întoarcem cu multe sute de ani în urmă, în unele cazuri chiar cu peste două
milenii, pentru a găsi izvoarele textelor şi melodiilor...
Un factor principal în cântarea sinagogală este oficiantul (baal tefila)...
şi aproape totul în activitatea oficiantului se bazează pe melodie. Până şi
cel mai simplu recitativ conţine un nucleu melodic. Am putea spune, fără
nici o exagerare, că în sinagogă există un adevărat cult pentru melodie.
La serviciului religios din sinagogă, deosebim două tipuri de oficiere:
- oficierea de tip rabinic
în care oficiantul citeşte rugăciunile cântându-le într-un registru vocal
mediu, evitând sunetele acute sau cele grave, străduindu-se să sublinieze
într-o formă sugestivă fiecare verset şi chiar fiecare cuvânt;
- oficierea de tip cantoricesc,
unde oficiantul - respectiv, cantorul (hazanul) - trebuie să fie înzestrat
cu o vocea aleasă, chiar cultivată. Unii cantori posedă o întindere mare a
vocii, ce trece adesea dincolo de două octave, întindere pe care şi-o
etalează chiar în cursul aceleiaşi rugăciuni. Se aud intonând când sunete
grave, când acute şi chiar falset...
Cantorii mai bătrâni din ţara noastră obişnuiesc să utilizeze unele formule
melodice vechi, tradiţionale, pe care le aplică textelor de rugăciuni. În
felul acesta, melodia, ce nu depăşeşte mărimea unei fraze muzicale, se
repetă ca un laitmotiv pe parcursul oficierii.
Aceşti oficianţi (cantori) ai sinagogilor făceau şi turnee cutreierând
diferite localităţi, unde oficiau serviciul de vineri seara, apoi sâmbătă
dimineaţa oficiau partea a doua a serviciului şi sâmbătă seara susţineau
concerte cu un program
alcătuit din cântece populare şi tefilot (rugăciuni).” (Revista Cultului
Mozaic, 1 ian. 1989).
Deci un amestec între laic şi sfânt. Aceasta se regăseşte şi în viaţa
ortodoxă, astfel că din spaţiul laic s-au preluat unele rituri, datini şi
obiceiuri (multe cu caracter vădit păgân), au fost cosmetizate dânduli-se o
formă “creştină” şi introduse în practica bisericească. Evident că şi din
zona bisericească au migrat în zona laicului, multe lucruri.
4. IERARHIA
Biserica este Trupul lui Hristos, El fiind Capul. Acest trup este format
numai din mădulare vii, urmaşi ai lui Hristos, născuţi din nou, care seamănă
cu El şi care-L mărturisesc cu viaţa şi cu vorba.
Şi după cum mădularele unui trup au fiecare o slujbă, tot aşa şi mădularele
Trupului lui Hristos, toate au slujbă.
Mădularele Trupului lui Hristos se numesc între-olaltă
fraţi.
Nici unul nu este mai mare decât celălalt.
“împăraţii neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă
numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să
fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte.”
(Luca 22:25 - 26). Aşa ne învaţă Domnul Isus. Toţi sunt egali, pentru că
toţi sunt smeriţi, iar Duhul Sfânt care împarte daruri celor smeriţi, prin
această împărţire, face rânduială în adunare:
“...întâi apostoli; al doilea prooroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei
ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor,
cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.”
(1 Cor. 12:28). Aşa lucrează Duhul Sfânt în Noul Aşezământ.
Farrar.
“Şi acest Nou Aşezământ s-a început în toată deplinătatea lui în ziua
Cincizecimii.
Aceasta n-a fost o consacrare exclusivă pentru o
preoţie specială,
n-a fost o ridicare deosebită la gradul unui apostolat mărginit: aceasta a
fost o consacrare a întregii Biserici, a bărbaţilor, femeilor şi copiilor
ei, consacrare întru aceea, ca ei toţi să fie
“popor ales, preoţie împărătească.”
(Viaţa şi opera sf. ap. Pa vel, voi. 1, pag. 106).
în cartea Faptele Apostolilor şi în tot Noul Testament, se vorbeşte despre o
rânduială în adunări, aşezată de apostoli. Este vorba în primul rând de
prezbiteri,
ca având rol important.
Prezbiter
înseamnă “bătrân”, “Înaintat în vârstă”.
“În mediul iudaic din
Ierusalim,
aceşti
prezbiteri
formau, prin analogia cu
bătrânii
poporului iudeu, o categorie de creştini respectaţi pentru vârsta,
înţelepciunea şi credinţa lor. Celelalte adunări creştine erau organizate
asemănător... Conducerea locală o exercitau organele puse de apostoli:
prezbiteri, episcopi şi diaconi.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1,
pag. 46).
Prezbiter
(bătrân),
diacon
(slujitor) şi
episcop
(supraveghetor), iată cele trei numiri care le întrebuinţau apostolii atunci
când era vorba să facă rânduială în adunare. Atât prezbiterii cât şi
diaconii şi episcopii erau aleşi de apostoli sau de alţi credincioşi bătrâni
şi întăriţi prin punerea mâinilor.
“Cu trecerea timpului, când cu mărirea numărului de credincioşi s-au
complicat îndatoririle de slujbă, prin necesitate a trebuit să se facă
împărţirea acestor îndatoriri între deosebitele clase de slujitori ai
Bisericii (ai adunării) şi astfel s-a alcătuit ierarhia nou testamentală, cu
cele trei trepte ale ei. Împărţirea s-a produs treptat după cerinţele
împrejurărilor.” (A.
P. Lopuhin,
Istoria Biblică, voi. 6, pag. 175; Istoria Bisericii Universale, voi. 1,
pag. 101).
Ţinem să atragem atenţia, că odată cu împărţirea acestor îndatoriri, prin
această mică deschizătură, a intrat vrăjmaşul în cetatea frăţiei. Firea
veche şi-a găsit mediul. S-a renunţat la rânduială Duhului Sfânt şi treptat,
treptat şi-a făcut loc rânduială omului. Aceeaşi putere a Duhului care ţinea
ordine şi disciplină între puţinii credincioşi de la început, putea să ţină
ordine şi rânduială şi când numărul credincioşilor a crescut. Fie puţini fie
mulţi, cei născuţi din nou sunt uşor de condus, pentru că conducerea vine
dinăuntru, Duhul Sfânt este în inima fiecăruia. Rânduială dinafară reflectă
rânduială dinăuntru. Inimile puse în rânduială de Duhul Sfânt înăuntru, vor
fi în rânduială şi în afară. Aici trebuie căutată cauza tuturor
neorânduielilor în adunări.
“La început treptele acestea (diaconi, prezbiteri, episcopi) nu se delimitau
riguros între ele, aşa că episcopii adesea săvârşeau slujbe care alcătuiau
proprietatea prezbiterilor, şi din cauza aceasta însăşi numirea de
episcop
şi
prezbiter
nu aveau însemnătatea riguros tehnică, ceea ce avea să se statornicească mai
pe urmă.” (A
P. Lopuhim,
Istoria Biblică, voi. 6, pag. 176).
Sf. Ioan Gură de Aur,
susţine la fel această părere în Omilia întâi la ep. către Filipeni.
(Iustin Moisescu,
Ierarhia
bisericească în epoca apostolilor,
pag.
41).
Tot
sf. Ioan Gură de Aur,
zice: “Nu ai dascăl virtuos? Dar ai pe adevăratul Dascăl, pe singurul care
trebuie a-L chema Dascăl.” (Omilia a XIII-a la ep. către Filipeni, pag.
135).
“Dovadă că nici apostolii nu făceau deosebire între aceste aşa numite
“trepte”, citim în Fap. Apostolilor 20:17,
“...Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii Bisericii.”
Tot despre aceşti prezbiteri citim la versetul 28:
“Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul
Sfânt episcopi...”
Deci
episcop
şi
prezbiter
era acelaşi lucru. Alteori se aminteşte numai de episcopi şi diaconi, şi,
interesant, nu vorbeşte despre episcopul unei adunări sau prezbiterul unei
adunări, ci de episcopi şi prezbiteri (comp. Filipeni 1:1), ceea ce ne arată
luminos că o adunare, indiferent de numărul credincioşilor, avea mai mulţi
supraveghetori.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 103). Duhul
Sfânt în mod special a rânduit aşa, pentru că ştia că unul singur putea să
ajungă pe terenul luciferic al mândriei şi al încrederii în sine.
Totuşi, la scurt timp după moartea apostolilor, viaţa de comuniune
evangelică a adunărilor, a început să se strice.
Cei mai vechi scriitori creştini, ucenici ai apostolilor chiar, cum este de
pildă
Policarp,
în Epistola sa către filipeni, aminteşte de
prezbiteri
şi
diaconi,
ca cei ce supraveghează adunarea.
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 1, pag. 50).
Ignatie,
în epistolele sale, aminteşte unele lucruri în legătură cu ierarhia, (vezi
“Unele persoane mai însemnate în istoria bisericii”)
Iustin Martirul,
ca toţi ceilalţi de pe vremea lui, recunoştea preoţia generală a tuturor
creştinilor sub conducerea Marelui Preot Hristos. (Dialogul cu iudeul Trifon,
pag. 256).
Farrar,
ca supraveghetori ai adunării, aminteşte pe prezbiteri şi diaconi. (Viaţa şi
opera Sf. Părinţi, vol. 1, pag. 87).
Dar nu numai bărbaţii aveau datoria să supravegheze. În adunările mici, unde
nu erau bărbaţi (aşa cum era cazul cu Lidia, (Faptele Apostolilor 16:13
-14), femeile erau prezbitere şi diaconiţe. Diaconiţe erau şi în adunările
mai mari (comp. Romani 16:1). Prezbitere au existat în biserică până în sec.
al IV-lea, iar diaconiţe până în sec. al XII lea.
(Eusebiu Popovici,
Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 260).
În sec. al IV-lea, Sinodul din Laodicea prin canonul 11, interzice “a se mai
aşeza în biserică prezbitere, adică întâi stătătoare” întrucât deveniseră
prea mândre şi iubitoare de agoniseală, (pr. prof.
Liviu Stan,
Societăţile religioase în biserica veche, Studii Teologice nr. 1- 2 /1956).
Dacă acesta este motivul îndepărtării femeilor din slujba de prezbiter,
atunci de ce nu se îndepărtează şi bărbaţii?! Lor le este îngăduit să fie
mândri şi lacomi?
Vorbind despre bătrânii care supravegheau adunarea,
Tertulian
(De Monog. 12) zice: “Oare mirenii nu sunt preoţi? Este scris:
«El ne-a făcut pe noi de asemenea împărăţie şi preoţi lui Dumnezeu.»
...Noi doar toţi suntem preoţi, căci El ne-a făcut pe noi preoţi.”
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 101).
“În ce priveşte învăţătura, nu era numai o persoană care predica, nici chiar
ceata bătrânilor nu monopoliza aceasta, ci “unul sau altul din membrii
comunităţii, înzestrat cu un anumit dar (cu vreo descoperire), se adresa
celor adunaţi cu cuvânt de învăţătură... Mai târziu aceasta a devenit treaba
căpeteniilor.”
(Farrar,
Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176 - 176).
“Căpetenii” sau “Tagmă aleasă” (în greceşte
kliros,
în româneşte
cler)
datează din sec. al II-lea, când a început să se facă deosebirea între cei
care conduc în adunare şi cei care ascultă. Mai târziu, s-a numit
ierarhie,
adică “ceata sfinţită” şi “ceata învăţătoare”.
(Eusebiu Popovici,
Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 261).
Liviu Stan
spune: “Preoţia nu conferă vreo putere specială de a predica.” (Mirenii în
Biserică, pag. 91).
Teodor Popescu:
“Clerul nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii nici cel puţin un
privilegiu al ei deosebitor de laici, întrucât funcţia lui principală nu era
cea de învăţătură, ci cea liturgică pastorală şi administrativă.” (Dîdascalii,
pag. 30, Bucureşti, 1932).
Împărţirea poporului în cler şi mireni (laici) este de natură satanică,
pentru că în trupul lui Hristos nu există despărţire. Satana a despărţit
făpturile, oamenii. Domnul Isus Hristos le-a strâns într-un SINGUR TRUP.
(Ioan 11: 52).
În chip mai vădit, ierarhia a început să se observe abia în sec. al III-lea.
Ciprian,
care a trăit în acel timp, este socotit
părintele ierarhiei.
El era din părinţi păgâni şi a moştenit o avere mare de la ei. “Acestei
împrejurări datorează el întru câtva ridicarea sa repede la rangul de
episcop de
Cartagina.” (Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi). Totuşi el era un om credincios şi a
căutat prin aceasta, după părerea lui, să ajute biserica, iar pe om să-l
facă doar un slujitor smerit. Pentru a nu se da ocazie ca preotul sau
episcopul să se îngâmfe, în cartea sa “Mărturii contra iudeilor”, scrie
capitolul intitulat: “Nu trebuie să ne sculăm când vine episcopul sau
prezbiterul.”
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 156).
Cuvântul “părinte” nu se întrebuinţa pe vremea aceea. El are o evoluţie
interesantă, cu un înţeles din ce în ce mai complicat, care i s-a atribuit
cu timpul. Însăşi termenul “patrologie”
(patros,
înseamnă “părinte” şi
logos
înseamnă “cuvânt”) a apărut de abia în sec. al XVII-lea.
(Ioan G. Coman,
Patrologie, pag. 12). Cu cât timpul trecea, autoritatea şi vaza episcopului
Romei
(şi a ierarhiei în general), sprijinite pe tradiţie... a crescut
necontenit.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 203). Nu numai
episcopul
Romei,
ci toţi episcopii şi întreaga ierarhie a devenit tot mai autoritară, tot mai
despărţită de masa credincioşilor. De altfel nici credincioşii nu mai erau
acei fraţi dezlegaţi de tot ce-i lumesc, aşa cum erau pe vremea apostolilor.
Biserica a cucerit lumea pe dinafară, dar şi lumea a cucerit biserica pe
dinăuntru.
Atribuţiile clerului au crescut, numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au
precizat. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 101).
Astfel, în sec al IV-lea, organizaţia episcopală s-a declarat ca dogmă (E
Popovici,
Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 165), iar episcopii au obţinut
drepturi din partea statului asupra preoţilor cât şi a credincioşilor. (E
Popovici,
Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 49).
Papa şi-a luat titlul de “Pontific”
(Pontifex maxi mus
şi
summus)
după modele antice păgâne.
(I
Georgescu,
Istoria Bisericii Universale, pag. 129).
Împăratul
Constantin,
a făcut multe favoruri clerului între care şi scutirea de justiţia civilă.
Episcopii erau judecaţi numai de sinod (E. Popovici, Istoria Bisericii
Universale, vol. 2, pag. 34) şi li s-a dat dreptul ca ei înşişi să judece
ceea ce credeau de cuviinţă, fără să ţină cont de justiţie.
(Sozomen,
Istoria Bisericească, pag. 17). Tot împăratul
Constantin,
a introdus în armată preoţi care mergeau în mijlocul soldaţilor pe front.
(Sozomen,
Istoria Bisericească, pag. 16).
Setea după mărire se făcea tot mai mare şi, pentru potolirea ei, clerul, şi
în deosebi episcopii, nu se dădeau în lături de la nimic. Destul de timpuriu
s-a ivit şi teoria despre primatul papal (sec. al V-lea) în Biserica
apuseană.(E.
Popovici,
Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 254). Se poate spune fără rezervă, că
jumătate din istoria bisericii o ocupă cearta episcopilor pentru mărire.
Dacă istoricul
Sozomen,
pentru vremea lui (sec. al V-lea) a observat aceasta, cu atât mai mult se
poate vedea din timpul evului mediu până în prezent, culminând cu anul 1870,
când s-a proclamat infailibilitatea papei (adică neputinţa de a greşi în
chestiuni de dogme). Iată ce scrie
Sozomen:
“Căci trebuie să se ştie, că episcopii certându-se între ei asupra dogmelor
lui
Arie
şi asupra altora, au scris celor ce erau de credinţa lor, au ţinut sinoade,
au hotărât ce le-a plăcut şi adesea au condamnat pe acei ce nu erau de
părerea lor, fără să-i fi ascultat. Ei au făcut tot posibilul spre a trage
de partea lor pe împăraţi şi pe cei mari ai imperiului... ei au adunat
scrierile ce se întocmiseră în favoarea lor şi au înlăturat pe acelea ce le
erau potrivnice, lucru ce vatămă negreşit mult descoperirii adevărului.”
(Sozomen,
Istoria Bisericească, pag. 2).
Sf. Ioan Gură de Aur,
spune că termenii “diacon”, “preot” sau “episcop” nu existau în primele zile
ale Bisericii.
Sf.
Grigorie Teologul,
scrie: “Abaterea de la egalitate înseamnă nedreptate.” în trupul lui Hristos
nu este ierarhie. Cum să fie ierarhie între mădularele unui trup?
Teodorei al Cirului,
spune la fel. (Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 383). Singurul termen
amintit în F. Ap. 11: 30 cu sens specific creştin, este cel de
prezbiter.
(Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 381).
Treptele preoţiei (ierarhia) nu sunt amintite în cartea “Învăţătura celor
doisprezece apostoli”, cea mai veche carte după Noul Testament. (Scrierile
Părinţilor Apostolici pag. 26).
Fiindcă s-a amintit de mai multe ori de
învăţătura celor doisprezece apostoli
numit şi
Simbolul Apostolic,
redăm mai jos ce scriu câţiva teologi:
Simbolul Apostolic
este o schemă a învăţăturii creştine, pusă pe seama apostolilor, din pricina
vechimii ei (e socotită cea mai veche scriere creştină după Noul Testament.
Se presupune a fi scrisă între anii 100-120). Textul păstrat nu prezintă
nici o siguranţă.
Iată ce scrie un teolog ortodox
pr. I. G. Coman,
în această privinţă: “Fără îndoială, este destul de greu să reconstituim
forma originală, autentică, a
Simbolului de credinţă apostolic.
Această formă s-a pierdut...” (Patrologie, pag. 31, Bucureşti, 1956, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română).
Istoricul latin al bisericii din apus,
Rufin,
pe la anul 400, spune cel dintâi că apostolii, înainte de a se împrăştia, au
stabilit un scurt simbol, un scurt rezumat al învăţăturii lor, după care să
cunoască pe adevăraţii lor ucenici. De aici provine simbolul cunoscut în
apus cu numele “Simbolul Apostolic” şi răspândit de Rufin. Acest simbol
exprimă în 12 articole pe scurt credinţa în Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea, învierea,
înălţarea, a doua venire a Lui la judecată, precum şi credinţa în biserică,
în iertarea păcatelor şi învierea morţilor.
Scriitorii de mai târziu atribuie fiecărui apostol câte unul din cele 12
articole ale acestui simbol.
După cercetările unui teolog eristic,
Laurenţiu Valla
(1465), catolic, canonic din
Florenţa,
simbolul apostolic nu aparţine apostolilor. Din această pricină
Valla
a fost declarat eretic.
însă, continuând cercetările alţi teologi, au dat dreptate lui
Valla.
Astăzi e convingerea generală că simbolul zis “apostolic” atât ca formă cât
şi ca redactare, nu poate proveni de la apostoli. (Istoria bisericească
universală, de
Eusebiu Popovici,
vol. 1, pag. 173, 370, Bucureşti, 1925). Despre “Simbolul Apostolic” vezi şi
îndrumătorul Bisericesc, 1981, Cluj, pag. 77 - 78).
Puterea duhovnicească a părăsit încetul cu încetul creştinătatea, rămânând
în locul ei puterea omului cu înţelepciunea şi rangul lui. Omul, pentru a-şi
linişti simţul religios şi din lipsă de cunoştinţă, înclină tot mai mult şi
mai repede spre lucrurile văzute - care izbesc privirea. A umbla prin
credinţă nu este lucru uşor. Numai o legătură directă cu Domnul, prin Duhul
Sfânt, uşurează mersul prin credinţă. Omul firesc zice:
“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul
acela care ne-a scos din tara Egiptului nu ştim ce s-a făcut.”
(Exod. 32:1).
“Să ne alegem o căpetenie...”
(Numeri 14: 4).
Referitor la ierarhie, teologul ortodox dr.
Kamat Farahat
scrie: “...în Noul Testament, observăm că termenul
prezbiter
desemna, la început, pe slujitorii Bisericii, indiferent în ce treaptă se
aflau... Termenii
prezbiter
şi
episcop
se foloseau amestecat, adică numind preoţi pe episcopi şi episcopi pe
preoţi... Întrebuinţarea, un timp a termenilor
episcop
şi
prezbiter,
unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau aceeaşi persoană, fiindcă
terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada post-apostolică...
Faptul că preoţii sunt numiţi în scrierile apostolilor prezbiteri
(presbyteroi,
în tălmăcire: “bătrâni”) şi nu preoţi
(iereis)
nu înseamnă că treapta preoţiei era rezervată bătrânilor...” (Arhieria
Mântuitorului Hristos, în Studii Teologice nr. 5/1987, pag 67).
Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului, zice: “Să luăm aminte: noi pregătim preoţi pentru
lumea de astăzi. Nu pregătim preoţi pentru o lume abstractă, ci pentru
societatea noastră, din vremea noastră.” (îndrumătorul Bisericesc, 1983,
pag. 25).
E limpede: preoţii făcuţi de oameni, sunt pentru lumea de astăzi. Cei făcuţi
de Dumnezeu (Apoc. 5:10), sunt pentru Dumnezeu şi sunt veşnici. Ei sunt
Trupul lui Hristos, iar Hristos nu are împărăţia în lumea aceasta. (Ioan
18:36).
Preotul Grigore Pişculescu
cunoscut sub pseudonimul
Gala Galaction,
scria prin anii 1923 - 1924: “Dacă starea noastră bisericească nu se schimbă
şi fabricile oficiale urmează mai departe să ne confecţioneze preoţi,
dascăli şi episcopi, toată lumea iubitoare de Hristos se va duce după
Teodor Popescu,
după
Cornilescu
şi după alţi revoluţionari care se pregătesc în umbră.”
Frangois Louvel,
călugăr dominican, notează privitor la termenul
laic:
“Scrisoarea lui
Clement
este primul text creştin în care figurează cuvântul
laicos.
Laicii despre care este vorba aici sunt oamenii care aparţin poporului lui
Dumnezeu, dar care nu sunt nici preoţi nici leviţi... Cuvântul
laicos
este foarte rar întâlnit în Biserica primitivă înainte de sec. al III-lea.
(F. V. III, 79, pag. 98-99, citat de
A. Kuen
în cartea: Slujitori în Biserică, pag. 195 - 196, Bucureşti, 1992, Tip.
Societatea Evanghelică Română).
Biserica lui Dumnezeu a fost împărţită în două: stăpânitori şi stăpâniţi,
ceea ce este contrar celor spuse în Noul Testament:
“...Unul singur este învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.”
(Matei 23:8).
Sf. Ioan Gură
de Aur susţine şi el ierarhia: “Noi însă cu toţii şi preoţi şi laici,
stăpânitori şi stăpâniţi, îl numim pe Dumnezeu “Tată”. (Comentariu la
Romani, omilia XV, pag. 231).
Domnul Isus nu S-a gândit nici odată să împartă poporul Său răscumpărat în
două: conducători şi conduşi. Duhul Sfânt este cel care conduce, după cum în
poporul lui
Israel
nu
Moise
conducea poporul prin pustie ci norul şi stâlpul de foc. Rolul
bătrânilor-păstori este rolul bătrânilor unei familii, adică pe baza
experienţei călăuzesc familia sau o administrează în modul cel mai bun,
pentru a nu duce lipsă de nimic. Domnul Isus spune despre Duhul Sfânt:
“El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.
Duhul Adevărului are să vă călăuzească...”
(Ioan 16:14 şi 13).
O observaţie foarte adevărată: “Cu cât cineva e mai sus pe treptele
ierarhiei bisericeşti, cu atât e mai puţin accesibil celor care au lipsă de
serviciile, sfaturile şi ajutorul lui. Audienţe, uşi zăvorâte, săli de
aşteptare se găsesc în toate părţile.”
(Ioan Miclea:
Oare aşa a gândit Hristos? sau Evanghelii din Evanghelii, pag. 163, Blaj,
1943).
Nu oamenii de pe pământ împart cununi şi ranguri semenilor lor, nici în
timpul vieţii, nici după moarte.
“Domnul cunoaşte
pe
cei ce sunt ai Lui.”
(2 Tim 2:19).
Un scriitor -
Valentin Silvestru
- vorbind despre Ieronim
(părinte bisericesc care a trăit între anii 340 - 420), i-a zis “sfântul
Ieronim”. Un teolog ortodox, văzând lucrul acesta, a zis: “Domnia sa (vorbea
despre
V. Silvestru)
îi zice “sfântul Ieronim”, făcându-l din colonel, general, sfânt fiind
considerat numai de romano-catolici. Distincţia o facem numai noi,
ortodocşii, ceva mai exigenţi decât catolicii...” (Telegraful Român, nr. 41
- 42, 1988,
dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului, rubrica Semnalăm).
Sf. Grigorie de Nazianz,
unul dintre cei mai mari teologi ai sec. al IV-lea, dacă nu chiar cel mai
mare, într-un anumit sens, scrie: “Nu ştiam că trebuie să mă iau la
întrecere cu cei mai de seamă ofiţeri ai palatului, cu generalii imperiului,
care nu ştiu cum să-şi mai risipească veniturile. Nu ştiam că trebuie să
împart cu ei bunurile, care aparţin săracilor. Nu ştiam că trebuie să apar
pe străzi într-o trăsură măreaţă, trasă de cai falnici şi înconjurat de o
ceată de linguşitori, pentru ca trecătorii, înştiinţaţi mai din vreme de
sosirea mea, să aibă timp să se dea la o parte din calea mea, ca la ivirea
unui animal sălbatic. Dacă am greşit, iertaţi-mă! Daţi-mă înapoi
singurătăţii, lăsaţi-mă în seama lui Dumnezeu, care va ierta felul meu
simplu. Înlocuiţi-mă cu un om care să placă mulţimii.”
După ce şi-a dat demisia de la conducerea arhiepiscopiei Constantinopolului
şi din fruntea sinodului al II-lea ecumenic, sf.
Grigorie de Nazianz
scrie: “Nici unul din muritori nu se poate slăvi că a plecat de aici
nezdrobit de cruntele dureri ale acestei vieţi... Cu fiarele eu să trăiesc,
căci ele sunt mai bune ca noi.” (Despre natura omenească, v. 51-52, P. G.
37, pag. 759; Despre deşertăciunea şi nesiguranţa acestei vieţi şi despre
sfârşitul obştesc, v. 3 - 4, pag. 1301).
Credincioşii trebuie să aibă ochii aţintiţi necurmat la
Marele Preot
(Evrei 4:15; 7:26; 12:2) şi la
Episcopul
sufletelor - Domnul Isus (1 Petru 2:25), Singurul care ne ştie starea
lăuntrică şi care ne poate ajuta.
DIACONUL
Diacon,
înseamnă “slujitor” în greceşte
diaconos.
La început rolul diaconilor era administrativ, adică acela de a sluji la
mese. (Fap. Ap. 6:1 - 6). Totuşi diaconii făceau şi cealaltă slujbă de
vestire a Evangheliei, în măsura darului care-l primeau din partea Duhului
Sfânt (ex. Filip în Fap. Ap. 8:26 - 40; 21:8). Nu toţi diaconii aveau darul
de evanghelist, dar toţi îl puteau mărturisi pe Domnul Isus.
În înţeles duhovnicesc toţi credincioşii sunt diaconi (slujitori) ai lui
Dumnezeu. “Dacă
îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi
slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.”
(Ioan 12:26).
Diaconii erau şi
slujitorii
fraţilor şi ai lui Dumnezeu. Pentru slujba aceasta nu era nevoie numai de
bărbaţi, ci şi de femei. (Romani 16:1). Cine era ales ca diacon, în
înţelesul de a sluji fraţilor, era întărit prin punerea mâinilor, la început
de apostoli, mai târziu de ceata bătrânilor.
Sf Ioan Gură de Aur,
referitor la diaconi, scrie: “Diaconul în aceste vremuri (sec. al IV-lea) se
îndeletnicea cu împărţirea pomenilor la săraci şi cu paza bisericii.”
(Predici despre statui, voi. I, pag. 10).
PREOTUL
Acest cuvânt nu este amintit în primele două veacuri ale creştinismului, în
înţelesul de treaptă ierarhică.
Termenul obişnuit pentru exprimarea noţiunii de
preot,
în limba greacă este “iereus”. Acest cuvânt se întâlneşte deseori, în
scrierile Noului Testament, atât ca denumire a preoţilor Vechiului
Testament, cât şi ca nume al preoţilor păgâni, iar în Evrei 5: 6; 7:15, etc.
Domnul Isus este numit
Preot
(“Iereus”) şi
Mare Preot
(Arhiereus). Niciodată însă acest cuvânt nu se întâlneşte la creştini. Ei
evitau să dea numele acesta slujitorilor din adunare. (Iustin
Moisescu, Ierarhia
bisericească în epoca apostolică, pag. 9 -10). Numele slujitorilor era:
diaconi, prezbiteri şi episcopi.
(Iustin Moisescu, Ierarhia
bisericească în epoca apostolică, pag. 10).
Prezbiter
înseamnă “bătrân”, “mai înaintat în vârstă”. De obicei conducătorii
(păstorii) adunării erau aleşi dintre cei mai înaintaţi în vârstă. Aceasta
nu era o regulă generală, (comp. 1 Tim. 4:12). Apostolii n-au purtat numele
de
preoţi. (Iustin Moisescu,
Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 12).
Cuvântul
preot
începe să intre în uz la creştini spre sfârşitul sec. al II-lea. Despre
Irineu
se spune că era “preot al bisericii din Lion”.
(Eusebiu de Cezareea,
Istoria Bisericească, pag. 143).
Ghenadie,
patriarhul Constantinopolului (sec. al V-lea) a dat un ordin ca nimeni să nu
fie hirotonit preot, dacă nu cunoaşte toţi psalmii pe de rost. (Teodor
Citeţul,
Istoria Bisericească, cartea I, pag. 283 - 284).
Sf. Ioan Gură de Aur
zice: “Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui,
pentru că Duhul Sfânt niciodată să nu-l lase nelocuit.” (trad. pr.
Aristide. N.
G., Despre preoţie, VI, 2, Craiova, 1941,).
Deci Duhul Sfânt nu lucrează cu un vas murdar.
Expresia nou-testamentală de
prezbiter
(“bătrân”) a fost folosită până în sec. al IV-lea, când cuvântul
preot
i-a luat locul şi când ierarhia şi-a fixat poziţia definitiv. Ciprian (247)
a fost hirotonit prezbiter.
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 155). Prin canonul 11 al
sinodului din Neocezarea (314 - 315) se stabileşte că preoţii pot fi
hirotonisiţi începând cu vârsta de 30 de ani.
Nicolae Colan,
prof. de teologie (mai târziu episcop), criticând o traducere a Bibliei de
către
Nirvard Schlogl,
teolog catolic din
Vie na,
scrie:
“...Presbyteros-ul
grecesc îl traduce prin «preot»... Dar de aici nu urmează că
presbyteros-ul
din textele biblice ar însemna nici mai mult nici mai puţin decât
preot
în accepţia de astăzi a cuvântului. El înseamnă «(mai) bătrân»... Dacă
biserica este chemată să tâlcuiască înţelesul Scripturilor Sfinte, să scoată
din text învăţături şi să le formuleze într-un crez, care să sintetizeze
principii de orientare religioasă pentru religioşii săi -
traducătorul are cu totul altă chemare.
El are să traducă cu cât mai multă precizie şi claritate, textul primitiv
dintr-o limbă în alta.
Atât.
Dacă totuşi mai are ceva de spus, o poate face în notele explicative. Însă
nu se admit intercalări şi lămuriri în text mai ales, când traducerea are
pretenţia caracterului ştiinţific.” (Revista Teologică, nr.
4-6, pag. 106 - 109, Sibiu, 1992).
În traducerea Sf. Sinod 1968 şi celelalte ediţii care au urmat, cuvântul
prezbitere
tradus cu “preot”. În plus sunt adăugate la text cuvinte care nu sunt în
original (vezi Ezechiel 9:4, “semnul crucii”), numai pentru a da textului o
nuanţă de credinţă ortodoxă. Oare ce înseamnă aceasta? (vezi şi 1 Petru 5:5,
şi Ape. 1:6).
Cine-l face pe om preot în Biserica Ortodoxă? Răspunsul: Episcopul.
Dacă preotul care a primit acest har nu este vrednic, episcopul i-l retrage.
Mitropolitul Antonie Plămădeală
spune: “Episcopul care-i dă harul (unui preot), tot acela are dreptul să i-l
şi ia.” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1988, pag. 20). Deci omul face şi
el desface. Aceasta-i situaţia reală într-un cult religios. În Biserica lui
Hristos, însă, lucrurile stau cu totul altfel:
“El
(Hristos)
a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii
păstori şi învăţători.”
(Efes. 4:11).
Mădularele în Trupul lui Hristos sunt date de Hristos, şi darurile fiecărui
mădular, pentru slujba Trupului, sunt date tot de Hristos, prin Duhul Sfânt.
Un mădular nu poate exclude un alt mădular din Trup şi nici să-i ia darul.
Chiar când un mădular se îmbolnăveşte, nu este tăiat şi aruncat, ci,
mădularele celelalte îl îngrijesc până se face sănătos.
Cine vrea cu adevărat adevărul, să citească şi să creadă în cele scrise în
Noul Testament, şi va fi mântuit.
Existenţa unei caste sacerdotale în Biserică (Trupul lui Hristos) nu reiese
din cele scrise în Noul Testament. Ceea ce se vede astăzi în anumite culte
creştine, este o rânduială care poartă pecetea iudaismului Vechiului
Testament.
Cei care au tradus cuvântul
prezbiter
cu “preot”, au făcut lucrul acesta fie sub puterea unui interes, ca să dea
mai multă importanţă acestui titlu, fie din neştiinţă. Oricum ar fi, ei au
stricat Cuvântul lui Dumnezeu, iar stricătorii Cuvântului Sfânt vor da
socoteală în faţa lui Dumnezeu.
Pentru cuvântul românesc
preot,
este în limba greacă cuvântul “iereus”. În Noul Testament, acest cuvânt nu
apare
nici odată în legătură cu vreo funcţie în Biserica lui Hristos. El este
folosit numai în legătură cu Domnul Isus Hristos - Marele Preot (Evrei 5:5 -
6). Creştinii, cu toţii, sunt preoţi (1 Petru 2:5 şi 9; Apoc. 1:6; 5:10),
cuvânt (expresie) folosit şi pentru preoţii iudei şi pentru preoţii păgâni
(F. Ap. 14:13).
Sf. Ioan Gură de Aur
zice: “De unde vin tulburările, necazurile în biserică şi faptul că turma
lui Hristos nu găseşte mângâiere? De nicăieri decât din faptul că alegerea
şi primirea celor mari se face la întâmplare; oamenii nevrednici se aleg,
iar cei buni se resping. (Despre preoţie, pag. 64 - 68).
Teologul ortodox, pr.
Vasile Mihoc,
spune: “Termenul
iereus
- “preot”, nu este folosit nici odată în Noul Testament, pentru desemnarea
membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat preoţilor alte
denumiri...” (Mitropolia Ardealului 1983, nr. 1 - 2, pag. 37, Dreapta
învăţătură de credinţă a Bisericii).
Origen,
vorbind despre preoţie, scrie: “Nu ştii, oare, că preoţia este dată tuturor
credincioşilor, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu? Ascultă ce spune
Petru: «Voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor
agonisit.» Ai deci preoţia fiindcă eşti neam preoţesc. De aceea eşti dator
să aduci lui Dumnezeu jertfa de laudă, jertfa rugăciunilor, jertfa milei,
jertfa curăţeniei, jertfa dreptăţii, jertfa sfinţeniei. Dar ca să le aduci
pe acestea cum se cuvine, îţi trebuie să le pui în învelişurile omeneşti,
deosebite de hainele comune celorlalţi oameni şi să ai neapărat focul
dumnezeiesc care este dat oamenilor de Dumnezeu. (Luca 12:49). Căci dacă nu
este aceasta, ci ne folosim de altul şi contrariu acestui foc, adică a celui
care se preface în înger de lumină (2 Cor. 11:14), pătimim, fără îndoială,
aceleaşi ca Nadab şi Abihu.
Altarul inimii - în care se sfinţeşte Hristos (1 Petru 3:15) - şi pe care
fiecare creştin, imitându-L, îşi aduce jertfele sale spirituale (1 Petru
2:5). Nu vreau să te miri că acest templu este deschis numai preoţilor. Căci
toţi care sunt unşi cu ungerea Sfântului Duh au fost făcuţi preoţi, precum
zice Petru către toată Biserica (1 Petru 2:9): Deci toţi sunteţi neam
preoţesc şi de aceea vă apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noi are
în sine jertfa consumării a arderii de tot şi însuşi aprinde jertfa sa pe
altarul inimii, ca să ardă totdeauna. Dacă eu voi renunţa la toate pe care
le posed şi voi lua crucea mea, ca să urmez pe Hristos, am adus jertfa
arderii de tot la altarul lui Dumnezeu.” (Omilia IX, Selecta in Leviticum).
EPISCOPUL
Episcop,
înseamnă “priveghetor” sau “supraveghetor” (în greceşte
episcopos).
În lumea greacă, acest termen era folosit în toate domeniile, şi profan şi
religios. Zeii grecilor, fiind socotiţi ocrotitori ai oamenilor, ai
cetăţilor ori ai popoarelor, erau numiţi
episcopi.
De asemenea bărbaţii de frunte dintr-un stat, sau căpeteniile unei cetăţi,
erau numiţi
episcopi.
Mai marii templelor se numeau tot
episcopi.
În Noul Testament, întâlnim acest termen la bătrânii care supravegheau o
adunare creştină. Niciodată însă nu se întâlneşte cu înţelesul restrâns pe
care îl are astăzi.
(Iustin Moisescu,
Ierarhi Bisericească în epoca apostolică, pag. 51).
Într-o adunare puteau fi mai mulţi
episcopi
şi mai mulţi
diaconi.
(Filipeni 1:1). Termenii
episcop
şi
prezbiter se
confundau. Chiar Ieronim
şi
Ioan Gură de Aur,
vorbesc despre
prezbiteri
şi
episcopi, ca
ne fiind nici o deosebire de rang între ei. “Toate formele şi organele
vieţii bisericeşti au evoluat, dezvoltându-se şi înmulţindu-se. Era firesc
să se dezvolte şi constituţia, adică organizarea dată de ei (cei ce aveau
aceste ranguri) bisericii, în sensul
episcopatului monarhic”
(Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102).
Sfânta Scriptură nu aminteşte numele vreunui episcop, ci numai tradiţia
aminteşte mai târziu pe Iacov. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag.
36).
În sec. 2-3, episcopul avea diferite nume: supraveghetor, întâi-stătător,
liturghisitor. Fiecare episcop avea competenţe numai în biserica sa (Istoria
Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102), fiindcă avea în supravegherea sa
numai o biserică.
Eusebiu de Cezarea
zice despre
Ipolit
că era “episcopul unei biserici oarecare.”
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 342), iar
Grigore de Neocezarea
(numit
Taumaturgul)
a fost episcop numai peste 17 oameni.
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 358). Mai târziu episcopul a
devenit supraveghetorul unui oraş. Episcopii de la sate se numeau
horepiscopi
(episcopi de ţară).
În primele trei secole
episcopii
erau aleşi de popor. Alegerea
episcopilor
nu se făcea, de regulă, după rânduiala Noului Testament (vezi 1 Tim. 3:2 -
4; Tit 1:7), ci după alte criterii: bogăţie, neam ales, ştiinţă, dacă era pe
placul conducerii statului, etc. Despre
Ciprian
se spune că a fost ales
episcop
numai pentru faptul că era “om cu suprafaţă”.
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, val. 1, pag. 157). E drept,
Ciprian
a fost şi credincios, dar asta din întâmplare mai mult. Împăratul
Iustinian
a dispus ca la alegeri să participe din popor personalităţi distinse, care
împreună cu clerul cetăţii respective, să desemneze trei candidaţi, dintre
care mitropolitul şi episcopii alegeau unul. (Istoria Bisericii Universale,
vol. 1, pag. 197). Deci poporul a fost înlăturat treptat de la alegeri şi
episcopul era ales numai de persoane nobile, de cler şi împărat. Aşa este şi
astăzi. La alegerea episcopului poporul nu este invitat. Vrea, nu vrea
poporul, episcopul se pune în frunte.
Referitor la importanţa dată episcopului,
Evagrie
scrie: “Atât de departe s-a mers cu înălţarea rangului de episcop, încât un
episcop era numit
mirele
bisericii.” (Istoria Bisericii, cartea a II-a, cap. VII, pag. 46).
“În scrierile creştine de la sfârşitul sec. I şi începutul sec. al II-lea,
membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţi creştine sunt
numiţi când
episcopi,
când
prezbiteri.”
(pr. prof. dr.
Ene Branişte,
Liturgica generală, pag. 107, Bucureşti 1985).
La români, pentru cuvântul grecesc
episcop
s-a folosit multă vreme cuvântul slavon
vlădică
care înseamnă “stăpân”.
Foarte multe cuvinte din limbajul român ortodox sunt de origine slavonă:
utrenie, vecernie, maslu, stareţ, etc.
La început, episcopii aveau neveste.
(Eusebiu de Crezareea,
Istoria Bisericească, pag. 203).
Eusebiu de Cezarea,
în istoria lui, zice: “Un bătrân, numit
Cheremon,
episcop de
Nil,
fugind cu femeia sa pe un munte din
Arabia
(pe vremea persecuţiilor) n-a venit îndărăt şi fraţii noştri nu l-au putut
găsi nici odată.” Iar
Socrate Scolasticul
spune că episcopul
Spiridon al Ciprului
(sec al IV-lea), era căsătorit şi avea o fiică cu numele Irina.
(Socrate Scolasticul,
Istoria Bisericească, pag. 38).
Obiceiul ca episcopul să se despartă de nevastă datează din sec. al IV-lea.
La sinodul din
Elvira (Spania),
pe la anii 300 - 306, s-a decretat legea celibatului la episcopi, preoţi şi
diaconi (canonul 33). În Biserica răsăriteană s-a introdus mai târziu acest
obicei, dar numai pentru episcopi.
(Farrar,
Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 2, pag. 10;
Eusebiu Popovici,
Istoria Bisericii Universală, vol. 2, pag. 47, 527 şi 565; Istoria Bisericii
Universale, vol. 1, pag. 107).
Papa Grigore al VII-lea Hidebrand
a introdus celibatul obligatoriu la preoţi, împotriva canoanelor Sinodului -
ecumenic şi mai ales împotriva canoanelor Sinodului al VII lea ecumenic,
care condamnă chiar celibatul la preoţi şi la diaconi. (Ortodoxia, dec.
1963, pag. 416).
Sf.
Grigorie de Nissa
a fost căsătorit. (Studii Teologice, 1957, nr.
7-8, pag. 454).
în Ep. 1 Tim. 4:14, se spune că prezbiterii şi-au pus mâinile peste Timotei.
Despre Timotei se spune că ar fi fost episcop. Cum poate un prezbiter să
hirotonisească un episcop? Un lucru este sigur şi adevărat: nici prezbiterii
nu erau preoţi şi nici Timotei episcop în felul celor de astăzi.
Despre titlurile date episcopilor au fost multe discuţii.
Pr. dr. Ion Bria:
“În Noul Testament, titlul de episcop se întâlneşte de cinci ori (F. Ap.
20:28; Filipeni 1:1; 1 Tim. 3:2; Tit 1:7; 1 Petru 2:25). În terminologia din
epoca apostolică, aceleiaşi funcţii i se dădeau mai multe denumiri...
În două locuri tipice, termenii episcop şi prezbiter se aplică aceleiaşi
trepte, F. Ap. 20:17 şi 28; Tit 1:5 şi 7).” (Dicţionar de Teologie Ortodoxă,
pag. 148 -152, Bucureşti. 1981, Edit. Institut. Biblic şi de Misiune al Bis.
Ortodoxe Române, Bucureşti).
În primele zile ale creştinismului, fiecare comunitate era condusă de un
grup de prezbiteri, despre existenţa cărora avem mărturii atât în Ierusalim
(F. Ap. 15:2), cât şi în afara Ierusalimului (F. Ap. 14:23; 20:17; Tit 1:5).
Pr.
dr. Ioan Mircea:
“Termenul de
episcop
se confunda cu cel de
pezbiter.
Lucrul acesta se vede clar din Faptele Apostolilor 20:28 şi mai ales din
Filipeni 1:1.” (Dicţionar al Noului Testament, pag. 138, Edit. Inst. Biblic
şi de Misiune Ortodoxă Română, Bucureşti, 1984).
Pr. asist.
V. Mihoc:
“Termenul
episcopos
nu apare nici odată în Noul Testament cu sensul restrâns de astăzi.”
(Mitropolia Ardealului, 1983, nr. 1 - 2, pag. 41).
Socrate Scolasticul,
în istoria sa, scrie: “Acei care sunt prea zeloşi pentru religia noastră mă
vor critica poate, pentru că n-am dat episcopilor titlul de “preasfinţi” sau
“preaiubiţi de Dumnezeu”.
(Socrate Scolasticul,
Istoria Bisericii, pag. 281 - 282).
Sf. Ciprian
scrie: “Nici unul din noi n-a fost pus episcop al episcopilor şi nu pretinde
a obliga pe colegii săi a i se supune prin o teroare tiranică. (Revista
Teologică, nr. 113, Sibiu, 1910).
Sf. Ioan Gură de Aur
spune: “...în vechime prezbiterii se numeau episcopi şi diaconi ai lui
Hristos, precum şi episcopii se numeau prezbiteri. De aici vine că şi astăzi
mulţi episcopi scriind zic «împreună cu prezbiterii şi cu diaconii». Dar mai
încoace, cu trecerea timpului, s-a dat fiecăruia din aceştia numele său
propriu: episcop, prezbiter, diacon.” (Comentarii la Epistola către
Filipeni, Omilia a II-a, pag. 8, Bucureşti 1903).
Sf. Ioan Gură de Aur
zice: “Pe atunci nu era vreo deosebire de nume, căci şi episcopul se numea
diacon şi prezbiter.” (Comentarii la Epistola către Filipeni, Omilia a II-a,
pag. 8, Bucureşti 1903).
MITROPOLITUL
Mitropoliţi
se numeau începând cu sec. al IV-lea,
episcopii
celor trei metropole:
Roma, Alexandria
şi
Antiohia,
(numele de
mitropolit
vine de la cuvântul
metropolă). Mitropolitul
era căpetenia
episcopilor
din
întreaga provincie. Numele lui trebuia pomenit de toţi episcopii eparhiei la
serviciile divine (ca şi astăzi n. n.) (Istoria Bisericii Universale, vol.
1, pag. 107 şi 199).
PAROHIA
Numele de
parohie,
vine de la grecescul
paroechiae
sau
parichie,
şi înseamnă “colonie de străini”.
Parohie
se numeşte adunarea sau biserica de la sat, faţă de biserica centrală din
oraşul
episcopului
(episcopia). Numele l-a primit datorită situaţiei creştinilor (de la
început) care trăiau ca “străini” în mijlocul lumii păgâne.
(Eusebiu Popovici,
Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 267).
PROTOPOPIA
Protopopia
a luat fiinţă în sec. al IV-lea. Tot în sec. al IV-lea au mai luat fiinţă
anumite funcţii pe lângă episcopi şi anume: singheli, consilieri, economi,
avocaţi, însărcinaţi cu afaceri, etc. Numărul funcţiilor şi funcţionarilor
devenise atât de mare într-un timp, încât unii împăraţi
(Teodosie al II-lea)
au fost siliţi să dea ordin pentru limitarea acestora. (Istoria Bisericii
Universale, vol. 1, pag. 197- 199).
PATRIARHIA
Patriarhia
a luat fiinţă în sec. al VII lea la Constantinopole. (Istoria Bisericii
Universale, vol. 1, pag. 200).
Patriarhia
este organizaţie bisericească ortodoxă autocefală, condusă de un
patriarh; patriarhia
este sediul central al acestei organizaţii bisericeşti. Biserica centrală a
unei patriarhii este numită
patriarhie.
Patriarhul este
persoana care deţine rangul acesta şi este cel mai înalt rang în ierarhia
unora dintre bisericile ortodoxe autocefale.
MONAHISMUL
Monah
(singur, singuratic) de la
monos
cuvânt grecesc şi înseamnă: “solitar”.
(Eusebiu Popovici,
Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 35 - 36). În Dicţionarul
explicativ al limbii române, echivalentul este
călugăr.
Monahismul
datează de la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui de al IV-lea.
Întemeietorul monahismului este
Antonie cel Mare,
născut în anul 251 în
Egiptul de Sus
împreună cu
Pahomie.
Sf. Atanasie cel Mare
spune despre
sf. Antonie cel Mare
că ducea o viaţă aspră, “nespălându-şi niciodată trupul de râp, nici
picioarele şi nici băgându-le vreodată în apă decât atunci când era nevoit.”
(Viaţa sf. Antonie, XLVII, pag. 49).
Mircea Eliade,
scrie: “Murdăria corpului, viermuiala paraziţilor, zdrenţele, bolile
dezgustătoare (lepră, lupus, râie etc.) sunt recomandate de foarte multe
tehnici ascetice... Numai după ce a realizat această intuiţie pesimistă a
lumii, ascetul dobândeşte indiferenţa şi placiditatea, care îl fac să
privească cu aceiaşi ochi o bucată de aur ca şi o bucată de pământ, o bucată
de carne de la măcelar, ca şi o pulpă vie de femeie.” (Fragmentarium,
Bucureşti, 1990, pag. 37, Edit. Destin).
MĂNĂSTIREA
Mănăstire
sau
Monastire,
înseamnă “casă de monahi” (casă de călugări, casa singuraticilor). Referitor
la mănăstire, Dicţionarul explicativ al limbii române consemnează:
Instituţie religioasă cuprinzând o biserică şi mai multe chilii, unde
trăiesc, potrivit unor reguli de viaţă austere şi izolaţi de lume, călugări
sau călugăriţe.
Cuvântul
mănăstire
este de origine greacă, compus din cuvintele:
monos
şi
staris,
însemnând “loc singuratic” (locuinţă de monahi, izolată). Aşa s-au numit la
început colibele anahoreţilor singuratici, iar colonia lor s-a numit
lavră,
de la
laurai,
cuvânt tot de origine greacă, însemnând “sat” sau “cătun”. Mai târziu s-au
zidit mănăstiri numite
chinovii,
de la grecescul
cenobii,
însemnând “staul”.
Adevăraţii ucenici ai Domnului Isus Hristos, nu stau izolaţi de oameni, ci
merg şi propovăduiesc Evanghelia.
Mănăstirile nu sunt arătate în orânduirea Noului Legământ. Sfinţii apostoli
n-au lăsat scris despre aşa ceva.
CHINOVIA
Chinovie,
înseamnă “Casă pentru viaţă de obşte”, adică mănăstire în care călugării sau
călugăriţele au viaţa organizată în comun.
SCHITUL
Schit
este numele dat unei mănăstiri aşezată în pustiu. Acest cuvânt vine de la
pustia
Schit
din
Egiptul de Jos,
unde
Macarie cel Mare
a trăit retras din mijlocul lumii.
Schit
mai înseamnă: “Casă de asceţi”. (Ascetismul este o concepţie religioasă sau
morală care preconizează un mod de viaţă extrem de auster, restrângerea la
maximum a satisfacerii trebuinţelor materiale etc.).
CĂLUGĂRUL
Călugăr,
înseamnă “bătrân bun” şi provine de la grecescul
kalugheros.
Călugări se numeau monahii din pustie. Ei trăiau viaţa în curăţie
sufletească, neglijând aproape total curăţenia trupului. (Istoria
Bisericească, pag. 21).
Avva Filimon, scrie:
“...Ţine-ţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, glasul
netocmit.” (Filocalia, IV, pag. 165).
Evagrie Monahul,
scrie: “În sec. al IV-lea viaţa unor călugări era aşa de aspră încât au
renunţat la hrană omenească mâncând iarbă ca vitele, iar când vedeau oameni,
fugeau, ascunzându-se în crăpăturile stâncilor.” (Istoria Bisericească,
cartea - cap. XX, pag. 25, tr. Iosif
Gheorghian,
mitropolit primat, Bucureşti, 1899).
Câtă deosebire între cuvintele Domnului Isus:
“Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.”
(Marcu 16:15) şi felul de lucru al acestor oameni.
În apus s-au înfiinţat multe ordine călugăreşti.
Dominicanii
îşi au originea de la
Dominic
Acest ordin avea misiunea de a aduce pe “eretici” în biserică. Este un ordin
călugăresc catolic, întemeiat în
Franţa
la începutul sec. al XIII-lea.
Franciscanii
erau urmaşii lui
Francisc din Assisi.
Este un ordin călugăresc catolic întemeiat ia începutul sec. al XIII-lea.
Iezuiţii erau
călugării din ordinul
Societas Iesu
(“Societatea lui Isus”) al cărui întemeietor este călugărul spaniol
Ignaţiu de Loyola,
născut în anul 1491 şi mort în anul 1551. Membrii acestui ordin călugăresc
catolic combăteau reforma şi militau pentru întărirea puterii papale. O
caracteristică a acestui ordin călugăresc este că şeful societăţii este
generalul, ales pe viaţă, care conduce milităreşte şi căruia membrii trebuie
să i se supună.
ARHIMANDRITUL
Arhimandrit,
înseamnă: “Mai marele staulului”, adică al mănăstirii, comparată cu staulul
pentru oi. Cuvântul
arhimandrit
se trage din egipteanul
mandra
în tălmăcire: “staul de oi”.
Arhimandrit
este titlul dat stareţului unei mănăstiri mari sau unor călugări care au o
slujbă înaltă pe lângă o episcopie.
SIHASTRUL
Sihastru,
înseamnă: “Vieţuitor în linişte”. Cuvântul
sihastru
provine din
isihastis,
din neogreacă şi numeşte un om care trăieşte retras de lume în post şi
rugăciune.
EGUMENUL
Igumen
(egumen), provine din cuvântul neogrecesc
igumenos
şi înseamnă: “Conducător”. Persoană (călugăr sau călugăriţă) care conduce o
mănăstire (stareţ).
TEOLOGUL
Teolog,
în greceşte
theologus.
Acest cuvânt a devenit un titlu, dat celor care se ocupă cu studierea
Sfintei Scripturi şi a chestiunilor religioase, abia în anul 1215 la sinodul
al IV-lea din
Lateran.
Biserica din capitală trebuia să aibă un teolog, ca el să predea preoţilor
şi altora înţelesul Sfintei Scripturi.
(A. P. Lopuhin,
Comentariu ia Ev. după Matei, pag. 509).
TUNDEREA PĂRULUI
Tunderea părului
din creştetul capului la clericii romani (Biserica catolică) datează cam din
sec, al V-lea sau al VII lea. Această tundere se numea “tonsura Petri” căci,
după o tradiţie, ap. Petru ar fi fost batjocorit de păgânii din
Antiohia,
răzându-i barba şi creştetul capului.
Alte tunderi sunt “tonsura Pauli” şi “tonsura Ioannis”, adică aceşti apostoli ar fi avut capul pleşuv în faţă.
|
![]() |
![]()
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() ![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate |
![]() |