Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Istorie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Istorie

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

3. CÂNTAREA

 

Domnul Isus a cântat:

“După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor.” (Marcu 14: 26).

 

“Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare...” (1 Corinteni 14: 26).

 

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi... Domnului.”

 

(Efeseni 5:19).

 

Cântarea a fost şi este în Dumnezeu din totdeauna, înainte de veşnicii, şi va fi în veci de veci, aşa ca viaţa, ca lumina, ca dragostea.

 

Sf. ap. Iacov ne spune: “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se da la Tatăl luminilor...” (Iacov 1:17). Deci şi cântarea ce ne vine de sus este de la Dumnezeu, este darul Său, dat nouă oamenilor, care suntem făpturile Sale, ca să-I slujim de laudă slavei Sale. (Efes. 1:12).

 

Cântarea face parte din viaţa creştinului ca şi rugăciunea, ca şi toate celelalte care-i menţin viaţa duhovnicească.

 

Cântarea nu are început şi nu are nici sfârşit, pentru că ea face parte din Dumnezeu.

 

La început - la începutul Bisericii - toţi credincioşii cântau în adunare sau biserică. Chiar şi în secolele IV, V, VI, se obişnuia acest lucru.

 

Iată ce zice sf. Ioan Gură de Aur. “Astfel şi tu ai venit, ai cântat împreună cu toţi imnul dumnezeiesc şi ai mărturisit că eşti dintre cei vrednici, şi nu dintre cei nevrednici care au ieşit la timp; deci, cum ai rămas şi din masa împărătească nu te împărtăşeşti?... Nu pentru darurile care sunt puse înainte se pogoară întotdeauna Duhul Sfânt, ci şi pentru cântările şi rugăciunile credincioşilor.” (Omilia a III-a la Efeseni, pag. 32).

 

Muzica bisericească - felul de a se cânta în Biserica Ortodoxă, de unde vine? - Din sinagoga evreiască.

 

Iată ce scrie Emil Săculeţ: “...Muzica sinagogală îşi are originea în cele mai vechi timpuri; am putea spune chiar că este premergătoare primului Templu... şi trebuie să ne întoarcem cu multe sute de ani în urmă, în unele cazuri chiar cu peste două milenii, pentru a găsi izvoarele textelor şi melodiilor...

 

Un factor principal în cântarea sinagogală este oficiantul (baal tefila)... şi aproape totul în activitatea oficiantului se bazează pe melodie. Până şi cel mai simplu recitativ conţine un nucleu melodic. Am putea spune, fără nici o exagerare, că în sinagogă există un adevărat cult pentru melodie.

 

La serviciului religios din sinagogă, deosebim două tipuri de oficiere:

- oficierea de tip rabinic în care oficiantul citeşte rugăciunile cântându-le într-un registru vocal mediu, evitând sunetele acute sau cele grave, străduindu-se să sublinieze într-o formă sugestivă fiecare verset şi chiar fiecare cuvânt;

- oficierea de tip cantoricesc, unde oficiantul - respectiv, cantorul (hazanul) - trebuie să fie înzestrat cu o vocea aleasă, chiar cultivată. Unii cantori posedă o întindere mare a vocii, ce trece adesea dincolo de două octave, întindere pe care şi-o etalează chiar în cursul aceleiaşi rugăciuni. Se aud intonând când sunete grave, când acute şi chiar falset...

Cantorii mai bătrâni din ţara noastră obişnuiesc să utilizeze unele formule melodice vechi, tradiţionale, pe care le aplică textelor de rugăciuni. În felul acesta, melodia, ce nu depăşeşte mărimea unei fraze muzicale, se repetă ca un laitmotiv pe parcursul oficierii.

 

Aceşti oficianţi (cantori) ai sinagogilor făceau şi turnee cutreierând diferite localităţi, unde oficiau serviciul de vineri seara, apoi sâmbătă dimineaţa oficiau partea a doua a serviciului şi sâmbătă seara susţineau concerte cu un program

alcătuit din cântece populare şi tefilot (rugăciuni).” (Revista Cultului Mozaic, 1 ian. 1989).

 

Deci un amestec între laic şi sfânt. Aceasta se regăseşte şi în viaţa ortodoxă, astfel că din spaţiul laic s-au preluat unele rituri, datini şi obiceiuri (multe cu caracter vădit păgân), au fost cosmetizate dânduli-se o formă “creştină” şi introduse în practica bisericească. Evident că şi din zona bisericească au migrat în zona laicului, multe lucruri.

 

4. IERARHIA

Biserica este Trupul lui Hristos, El fiind Capul. Acest trup este format numai din mădulare vii, urmaşi ai lui Hristos, născuţi din nou, care seamănă cu El şi care-L mărturisesc cu viaţa şi cu vorba.

 

Şi după cum mădularele unui trup au fiecare o slujbă, tot aşa şi mădularele Trupului lui Hristos, toate au slujbă.

 

Mădularele Trupului lui Hristos se numesc între-olaltă fraţi. Nici unul nu este mai mare decât celălalt. “împăraţii neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte.” (Luca 22:25 - 26). Aşa ne învaţă Domnul Isus. Toţi sunt egali, pentru că toţi sunt smeriţi, iar Duhul Sfânt care împarte daruri celor smeriţi, prin această împărţire, face rânduială în adunare: “...întâi apostoli; al doilea prooroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.” (1 Cor. 12:28). Aşa lucrează Duhul Sfânt în Noul Aşezământ.

 

Farrar. “Şi acest Nou Aşezământ s-a început în toată deplinătatea lui în ziua Cincizecimii. Aceasta n-a fost o consacrare exclusivă pentru o preoţie specială, n-a fost o ridicare deosebită la gradul unui apostolat mărginit: aceasta a fost o consacrare a întregii Biserici, a bărbaţilor, femeilor şi copiilor ei, consacrare întru aceea, ca ei toţi să fie “popor ales, preoţie împărătească.” (Viaţa şi opera sf. ap. Pa vel, voi. 1, pag. 106).

 

în cartea Faptele Apostolilor şi în tot Noul Testament, se vorbeşte despre o rânduială în adunări, aşezată de apostoli. Este vorba în primul rând de prezbiteri, ca având rol important. Prezbiter înseamnă “bătrân”, “Înaintat în vârstă”.

 

“În mediul iudaic din Ierusalim, aceşti prezbiteri formau, prin analogia cu bătrânii poporului iudeu, o categorie de creştini respectaţi pentru vârsta, înţelepciunea şi credinţa lor. Celelalte adunări creştine erau organizate asemănător... Conducerea locală o exercitau organele puse de apostoli: prezbiteri, episcopi şi diaconi.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 46).

 

Prezbiter (bătrân), diacon (slujitor) şi episcop (supraveghetor), iată cele trei numiri care le întrebuinţau apostolii atunci când era vorba să facă rânduială în adunare. Atât prezbiterii cât şi diaconii şi episcopii erau aleşi de apostoli sau de alţi credincioşi bătrâni şi întăriţi prin punerea mâinilor.

 

“Cu trecerea timpului, când cu mărirea numărului de credincioşi s-au complicat îndatoririle de slujbă, prin necesitate a trebuit să se facă împărţirea acestor îndatoriri între deosebitele clase de slujitori ai Bisericii (ai adunării) şi astfel s-a alcătuit ierarhia nou testamentală, cu cele trei trepte ale ei. Împărţirea s-a produs treptat după cerinţele împrejurărilor.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 175; Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 101).

 

Ţinem să atragem atenţia, că odată cu împărţirea acestor îndatoriri, prin această mică deschizătură, a intrat vrăjmaşul în cetatea frăţiei. Firea veche şi-a găsit mediul. S-a renunţat la rânduială Duhului Sfânt şi treptat, treptat şi-a făcut loc rânduială omului. Aceeaşi putere a Duhului care ţinea ordine şi disciplină între puţinii credincioşi de la început, putea să ţină ordine şi rânduială şi când numărul credincioşilor a crescut. Fie puţini fie mulţi, cei născuţi din nou sunt uşor de condus, pentru că conducerea vine dinăuntru, Duhul Sfânt este în inima fiecăruia. Rânduială dinafară reflectă rânduială dinăuntru. Inimile puse în rânduială de Duhul Sfânt înăuntru, vor fi în rânduială şi în afară. Aici trebuie căutată cauza tuturor neorânduielilor în adunări.

 

“La început treptele acestea (diaconi, prezbiteri, episcopi) nu se delimitau riguros între ele, aşa că episcopii adesea săvârşeau slujbe care alcătuiau proprietatea prezbiterilor, şi din cauza aceasta însăşi numirea de episcop şi prezbiter nu aveau însemnătatea riguros tehnică, ceea ce avea să se statornicească mai pe urmă.” (A P. Lopuhim, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 176).

 

Sf. Ioan Gură de Aur, susţine la fel această părere în Omilia întâi la ep. către Filipeni. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolilor, pag. 41).

 

Tot sf. Ioan Gură de Aur, zice: “Nu ai dascăl virtuos? Dar ai pe adevăratul Dascăl, pe singurul care trebuie a-L chema Dascăl.” (Omilia a XIII-a la ep. către Filipeni, pag. 135).

 

“Dovadă că nici apostolii nu făceau deosebire între aceste aşa numite “trepte”, citim în Fap. Apostolilor 20:17, “...Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii Bisericii.” Tot despre aceşti prezbiteri citim la versetul 28: “Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi...” Deci episcop şi prezbiter era acelaşi lucru. Alteori se aminteşte numai de episcopi şi diaconi, şi, interesant, nu vorbeşte despre episcopul unei adunări sau prezbiterul unei adunări, ci de episcopi şi prezbiteri (comp. Filipeni 1:1), ceea ce ne arată luminos că o adunare, indiferent de numărul credincioşilor, avea mai mulţi supraveghetori.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 103). Duhul Sfânt în mod special a rânduit aşa, pentru că ştia că unul singur putea să ajungă pe terenul luciferic al mândriei şi al încrederii în sine.

 

Totuşi, la scurt timp după moartea apostolilor, viaţa de comuniune evangelică a adunărilor, a început să se strice.

 

Cei mai vechi scriitori creştini, ucenici ai apostolilor chiar, cum este de pildă Policarp, în Epistola sa către filipeni, aminteşte de prezbiteri şi diaconi, ca cei ce supraveghează adunarea. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 1, pag. 50).

 

Ignatie, în epistolele sale, aminteşte unele lucruri în legătură cu ierarhia, (vezi “Unele persoane mai însemnate în istoria bisericii”)

 

Iustin Martirul, ca toţi ceilalţi de pe vremea lui, recunoştea preoţia generală a tuturor creştinilor sub conducerea Marelui Preot Hristos. (Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 256).

 

Farrar, ca supraveghetori ai adunării, aminteşte pe prezbiteri şi diaconi. (Viaţa şi opera Sf. Părinţi, vol. 1, pag. 87).

 

Dar nu numai bărbaţii aveau datoria să supravegheze. În adunările mici, unde nu erau bărbaţi (aşa cum era cazul cu Lidia, (Faptele Apostolilor 16:13 -14), femeile erau prezbitere şi diaconiţe. Diaconiţe erau şi în adunările mai mari (comp. Romani 16:1). Prezbitere au existat în biserică până în sec. al IV-lea, iar diaconiţe până în sec. al XII lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 260).

 

În sec. al IV-lea, Sinodul din Laodicea prin canonul 11, interzice “a se mai aşeza în biserică prezbitere, adică întâi stătătoare” întrucât deveniseră prea mândre şi iubitoare de agoniseală, (pr. prof. Liviu Stan, Societăţile religioase în biserica veche, Studii Teologice nr. 1- 2 /1956).

 

Dacă acesta este motivul îndepărtării femeilor din slujba de prezbiter, atunci de ce nu se îndepărtează şi bărbaţii?! Lor le este îngăduit să fie mândri şi lacomi?

 

Vorbind despre bătrânii care supravegheau adunarea, Tertulian (De Monog. 12) zice: “Oare mirenii nu sunt preoţi? Este scris: «El ne-a făcut pe noi de asemenea împărăţie şi preoţi lui Dumnezeu.» ...Noi doar toţi suntem preoţi, căci El ne-a făcut pe noi preoţi.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 101).

 

“În ce priveşte învăţătura, nu era numai o persoană care predica, nici chiar ceata bătrânilor nu monopoliza aceasta, ci “unul sau altul din membrii comunităţii, înzestrat cu un anumit dar (cu vreo descoperire), se adresa celor adunaţi cu cuvânt de învăţătură... Mai târziu aceasta a devenit treaba căpeteniilor.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176 - 176).

 

“Căpetenii” sau “Tagmă aleasă” (în greceşte kliros, în româneşte cler) datează din sec. al II-lea, când a început să se facă deosebirea între cei care conduc în adunare şi cei care ascultă. Mai târziu, s-a numit ierarhie, adică “ceata sfinţită” şi “ceata învăţătoare”. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 261).

 

Liviu Stan spune: “Preoţia nu conferă vreo putere specială de a predica.” (Mirenii în Biserică, pag. 91).

 

Teodor Popescu: “Clerul nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii nici cel puţin un privilegiu al ei deosebitor de laici, întrucât funcţia lui principală nu era cea de învăţătură, ci cea liturgică pastorală şi administrativă.” (Dîdascalii, pag. 30, Bucureşti, 1932).

 

Împărţirea poporului în cler şi mireni (laici) este de natură satanică, pentru că în trupul lui Hristos nu există despărţire. Satana a despărţit făpturile, oamenii. Domnul Isus Hristos le-a strâns într-un SINGUR TRUP. (Ioan 11: 52).

 

În chip mai vădit, ierarhia a început să se observe abia în sec. al III-lea. Ciprian, care a trăit în acel timp, este socotit părintele ierarhiei. El era din părinţi păgâni şi a moştenit o avere mare de la ei. “Acestei împrejurări datorează el întru câtva ridicarea sa repede la rangul de episcop de Cartagina.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi). Totuşi el era un om credincios şi a căutat prin aceasta, după părerea lui, să ajute biserica, iar pe om să-l facă doar un slujitor smerit. Pentru a nu se da ocazie ca preotul sau episcopul să se îngâmfe, în cartea sa “Mărturii contra iudeilor”, scrie capitolul intitulat: “Nu trebuie să ne sculăm când vine episcopul sau prezbiterul.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 156).

 

Cuvântul “părinte” nu se întrebuinţa pe vremea aceea. El are o evoluţie interesantă, cu un înţeles din ce în ce mai complicat, care i s-a atribuit cu timpul. Însăşi termenul “patrologie” (patros, înseamnă “părinte” şi logos înseamnă “cuvânt”) a apărut de abia în sec. al XVII-lea. (Ioan G. Coman, Patrologie, pag. 12). Cu cât timpul trecea, autoritatea şi vaza episcopului Romei (şi a ierarhiei în general), sprijinite pe tradiţie... a crescut necontenit.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 203). Nu numai episcopul Romei, ci toţi episcopii şi întreaga ierarhie a devenit tot mai autoritară, tot mai despărţită de masa credincioşilor. De altfel nici credincioşii nu mai erau acei fraţi dezlegaţi de tot ce-i lumesc, aşa cum erau pe vremea apostolilor. Biserica a cucerit lumea pe dinafară, dar şi lumea a cucerit biserica pe dinăuntru.

 

Atribuţiile clerului au crescut, numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 101).

 

Astfel, în sec al IV-lea, organizaţia episcopală s-a declarat ca dogmă (E Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 165), iar episcopii au obţinut drepturi din partea statului asupra preoţilor cât şi a credincioşilor. (E Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 49).

 

Papa şi-a luat titlul de “Pontific” (Pontifex maxi mus şi summus) după modele antice păgâne. (I Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 129).

 

Împăratul Constantin, a făcut multe favoruri clerului între care şi scutirea de justiţia civilă. Episcopii erau judecaţi numai de sinod (E. Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 34) şi li s-a dat dreptul ca ei înşişi să judece ceea ce credeau de cuviinţă, fără să ţină cont de justiţie. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 17). Tot împăratul Constantin, a introdus în armată preoţi care mergeau în mijlocul soldaţilor pe front. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 16).

 

Setea după mărire se făcea tot mai mare şi, pentru potolirea ei, clerul, şi în deosebi episcopii, nu se dădeau în lături de la nimic. Destul de timpuriu s-a ivit şi teoria despre primatul papal (sec. al V-lea) în Biserica apuseană.(E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 254). Se poate spune fără rezervă, că jumătate din istoria bisericii o ocupă cearta episcopilor pentru mărire. Dacă istoricul Sozomen, pentru vremea lui (sec. al V-lea) a observat aceasta, cu atât mai mult se poate vedea din timpul evului mediu până în prezent, culminând cu anul 1870, când s-a proclamat infailibilitatea papei (adică neputinţa de a greşi în chestiuni de dogme). Iată ce scrie Sozomen: “Căci trebuie să se ştie, că episcopii certându-se între ei asupra dogmelor lui Arie şi asupra altora, au scris celor ce erau de credinţa lor, au ţinut sinoade, au hotărât ce le-a plăcut şi adesea au condamnat pe acei ce nu erau de părerea lor, fără să-i fi ascultat. Ei au făcut tot posibilul spre a trage de partea lor pe împăraţi şi pe cei mari ai imperiului... ei au adunat scrierile ce se întocmiseră în favoarea lor şi au înlăturat pe acelea ce le erau potrivnice, lucru ce vatămă negreşit mult descoperirii adevărului.” (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 2).

 

Sf. Ioan Gură de Aur, spune că termenii “diacon”, “preot” sau “episcop” nu existau în primele zile ale Bisericii.

 

Sf. Grigorie Teologul, scrie: “Abaterea de la egalitate înseamnă nedreptate.” în trupul lui Hristos nu este ierarhie. Cum să fie ierarhie între mădularele unui trup?

 

Teodorei al Cirului, spune la fel. (Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 383). Singurul termen amintit în F. Ap. 11: 30 cu sens specific creştin, este cel de prezbiter. (Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 381).

 

Treptele preoţiei (ierarhia) nu sunt amintite în cartea “Învăţătura celor doisprezece apostoli”, cea mai veche carte după Noul Testament. (Scrierile Părinţilor Apostolici pag. 26).

 

Fiindcă s-a amintit de mai multe ori de învăţătura celor doisprezece apostoli numit şi Simbolul Apostolic, redăm mai jos ce scriu câţiva teologi:

 

Simbolul Apostolic este o schemă a învăţăturii creştine, pusă pe seama apostolilor, din pricina vechimii ei (e socotită cea mai veche scriere creştină după Noul Testament. Se presupune a fi scrisă între anii 100-120). Textul păstrat nu prezintă nici o siguranţă.

 

Iată ce scrie un teolog ortodox pr. I. G. Coman, în această privinţă: “Fără îndoială, este destul de greu să reconstituim forma originală, autentică, a Simbolului de credinţă apostolic. Această formă s-a pierdut...” (Patrologie, pag. 31, Bucureşti, 1956, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română).

 

Istoricul latin al bisericii din apus, Rufin, pe la anul 400, spune cel dintâi că apostolii, înainte de a se împrăştia, au stabilit un scurt simbol, un scurt rezumat al învăţăturii lor, după care să cunoască pe adevăraţii lor ucenici. De aici provine simbolul cunoscut în apus cu numele “Simbolul Apostolic” şi răspândit de Rufin. Acest simbol exprimă în 12 articole pe scurt credinţa în Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea, învierea, înălţarea, a doua venire a Lui la judecată, precum şi credinţa în biserică, în iertarea păcatelor şi învierea morţilor.

 

Scriitorii de mai târziu atribuie fiecărui apostol câte unul din cele 12 articole ale acestui simbol.

 

După cercetările unui teolog eristic, Laurenţiu Valla (1465), catolic, canonic din Florenţa, simbolul apostolic nu aparţine apostolilor. Din această pricină Valla a fost declarat eretic.

 

însă, continuând cercetările alţi teologi, au dat dreptate lui Valla. Astăzi e convingerea generală că simbolul zis “apostolic” atât ca formă cât şi ca redactare, nu poate proveni de la apostoli. (Istoria bisericească universală, de Eusebiu Popovici, vol. 1, pag. 173, 370, Bucureşti, 1925). Despre “Simbolul Apostolic” vezi şi îndrumătorul Bisericesc, 1981, Cluj, pag. 77 - 78).

 

Puterea duhovnicească a părăsit încetul cu încetul creştinătatea, rămânând în locul ei puterea omului cu înţelepciunea şi rangul lui. Omul, pentru a-şi linişti simţul religios şi din lipsă de cunoştinţă, înclină tot mai mult şi mai repede spre lucrurile văzute - care izbesc privirea. A umbla prin credinţă nu este lucru uşor. Numai o legătură directă cu Domnul, prin Duhul Sfânt, uşurează mersul prin credinţă. Omul firesc zice: “Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din tara Egiptului nu ştim ce s-a făcut.” (Exod. 32:1). “Să ne alegem o căpetenie...” (Numeri 14: 4).

 

Referitor la ierarhie, teologul ortodox dr. Kamat Farahat scrie: “...în Noul Testament, observăm că termenul prezbiter desemna, la început, pe slujitorii Bisericii, indiferent în ce treaptă se aflau... Termenii prezbiter şi episcop se foloseau amestecat, adică numind preoţi pe episcopi şi episcopi pe preoţi... Întrebuinţarea, un timp a termenilor episcop şi prezbiter, unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau aceeaşi persoană, fiindcă terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada post-apostolică... Faptul că preoţii sunt numiţi în scrierile apostolilor prezbiteri (presbyteroi, în tălmăcire: “bătrâni”) şi nu preoţi (iereis) nu înseamnă că treapta preoţiei era rezervată bătrânilor...” (Arhieria Mântuitorului Hristos, în Studii Teologice nr. 5/1987, pag 67).

 

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, zice: “Să luăm aminte: noi pregătim preoţi pentru lumea de astăzi. Nu pregătim preoţi pentru o lume abstractă, ci pentru societatea noastră, din vremea noastră.” (îndrumătorul Bisericesc, 1983, pag. 25).

 

E limpede: preoţii făcuţi de oameni, sunt pentru lumea de astăzi. Cei făcuţi de Dumnezeu (Apoc. 5:10), sunt pentru Dumnezeu şi sunt veşnici. Ei sunt Trupul lui Hristos, iar Hristos nu are împărăţia în lumea aceasta. (Ioan 18:36).

 

Preotul Grigore Pişculescu cunoscut sub pseudonimul Gala Galaction, scria prin anii 1923 - 1924: “Dacă starea noastră bisericească nu se schimbă şi fabricile oficiale urmează mai departe să ne confecţioneze preoţi, dascăli şi episcopi, toată lumea iubitoare de Hristos se va duce după Teodor Popescu, după Cornilescu şi după alţi revoluţionari care se pregătesc în umbră.”

 

Frangois Louvel, călugăr dominican, notează privitor la termenul laic: “Scrisoarea lui Clement este primul text creştin în care figurează cuvântul laicos. Laicii despre care este vorba aici sunt oamenii care aparţin poporului lui Dumnezeu, dar care nu sunt nici preoţi nici leviţi... Cuvântul laicos este foarte rar întâlnit în Biserica primitivă înainte de sec. al III-lea. (F. V. III, 79, pag. 98-99, citat de A. Kuen în cartea: Slujitori în Biserică, pag. 195 - 196, Bucureşti, 1992, Tip. Societatea Evanghelică Română).

 

Biserica lui Dumnezeu a fost împărţită în două: stăpânitori şi stăpâniţi, ceea ce este contrar celor spuse în Noul Testament: “...Unul singur este învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.” (Matei 23:8).

 

Sf. Ioan Gură de Aur susţine şi el ierarhia: “Noi însă cu toţii şi preoţi şi laici, stăpânitori şi stăpâniţi, îl numim pe Dumnezeu “Tată”. (Comentariu la Romani, omilia XV, pag. 231).

 

Domnul Isus nu S-a gândit nici odată să împartă poporul Său răscumpărat în două: conducători şi conduşi. Duhul Sfânt este cel care conduce, după cum în poporul lui Israel nu Moise conducea poporul prin pustie ci norul şi stâlpul de foc. Rolul bătrânilor-păstori este rolul bătrânilor unei familii, adică pe baza experienţei călăuzesc familia sau o administrează în modul cel mai bun, pentru a nu duce lipsă de nimic. Domnul Isus spune despre Duhul Sfânt: “El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Duhul Adevărului are să vă călăuzească...” (Ioan 16:14 şi 13).

 

O observaţie foarte adevărată: “Cu cât cineva e mai sus pe treptele ierarhiei bisericeşti, cu atât e mai puţin accesibil celor care au lipsă de serviciile, sfaturile şi ajutorul lui. Audienţe, uşi zăvorâte, săli de aşteptare se găsesc în toate părţile.” (Ioan Miclea: Oare aşa a gândit Hristos? sau Evanghelii din Evanghelii, pag. 163, Blaj, 1943).

 

Nu oamenii de pe pământ împart cununi şi ranguri semenilor lor, nici în timpul vieţii, nici după moarte. “Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.” (2 Tim 2:19).

 

Un scriitor - Valentin Silvestru - vorbind despre Ieronim (părinte bisericesc care a trăit între anii 340 - 420), i-a zis “sfântul Ieronim”. Un teolog ortodox, văzând lucrul acesta, a zis: “Domnia sa (vorbea despre V. Silvestru) îi zice “sfântul Ieronim”, făcându-l din colonel, general, sfânt fiind considerat numai de romano-catolici. Distincţia o facem numai noi, ortodocşii, ceva mai exigenţi decât catolicii...” (Telegraful Român, nr. 41 - 42, 1988, dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, rubrica Semnalăm).

 

Sf. Grigorie de Nazianz, unul dintre cei mai mari teologi ai sec. al IV-lea, dacă nu chiar cel mai mare, într-un anumit sens, scrie: “Nu ştiam că trebuie să mă iau la întrecere cu cei mai de seamă ofiţeri ai palatului, cu generalii imperiului, care nu ştiu cum să-şi mai risipească veniturile. Nu ştiam că trebuie să împart cu ei bunurile, care aparţin săracilor. Nu ştiam că trebuie să apar pe străzi într-o trăsură măreaţă, trasă de cai falnici şi înconjurat de o ceată de linguşitori, pentru ca trecătorii, înştiinţaţi mai din vreme de sosirea mea, să aibă timp să se dea la o parte din calea mea, ca la ivirea unui animal sălbatic. Dacă am greşit, iertaţi-mă! Daţi-mă înapoi singurătăţii, lăsaţi-mă în seama lui Dumnezeu, care va ierta felul meu simplu. Înlocuiţi-mă cu un om care să placă mulţimii.”

 

După ce şi-a dat demisia de la conducerea arhiepiscopiei Constantinopolului şi din fruntea sinodului al II-lea ecumenic, sf. Grigorie de Nazianz scrie: “Nici unul din muritori nu se poate slăvi că a plecat de aici nezdrobit de cruntele dureri ale acestei vieţi... Cu fiarele eu să trăiesc, căci ele sunt mai bune ca noi.” (Despre natura omenească, v. 51-52, P. G. 37, pag. 759; Despre deşertăciunea şi nesiguranţa acestei vieţi şi despre sfârşitul obştesc, v. 3 - 4, pag. 1301).

 

Credincioşii trebuie să aibă ochii aţintiţi necurmat la Marele Preot (Evrei 4:15; 7:26; 12:2) şi la Episcopul sufletelor - Domnul Isus (1 Petru 2:25), Singurul care ne ştie starea lăuntrică şi care ne poate ajuta.

 

DIACONUL

Diacon, înseamnă “slujitor” în greceşte diaconos.

 

La început rolul diaconilor era administrativ, adică acela de a sluji la mese. (Fap. Ap. 6:1 - 6). Totuşi diaconii făceau şi cealaltă slujbă de vestire a Evangheliei, în măsura darului care-l primeau din partea Duhului Sfânt (ex. Filip în Fap. Ap. 8:26 - 40; 21:8). Nu toţi diaconii aveau darul de evanghelist, dar toţi îl puteau mărturisi pe Domnul Isus.

 

În înţeles duhovnicesc toţi credincioşii sunt diaconi (slujitori) ai lui Dumnezeu. “Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12:26).

 

Diaconii erau şi slujitorii fraţilor şi ai lui Dumnezeu. Pentru slujba aceasta nu era nevoie numai de bărbaţi, ci şi de femei. (Romani 16:1). Cine era ales ca diacon, în înţelesul de a sluji fraţilor, era întărit prin punerea mâinilor, la început de apostoli, mai târziu de ceata bătrânilor.

 

Sf Ioan Gură de Aur, referitor la diaconi, scrie: “Diaconul în aceste vremuri (sec. al IV-lea) se îndeletnicea cu împărţirea pomenilor la săraci şi cu paza bisericii.” (Predici despre statui, voi. I, pag. 10).

 

PREOTUL

Acest cuvânt nu este amintit în primele două veacuri ale creştinismului, în înţelesul de treaptă ierarhică.

 

Termenul obişnuit pentru exprimarea noţiunii de preot, în limba greacă este “iereus”. Acest cuvânt se întâlneşte deseori, în scrierile Noului Testament, atât ca denumire a preoţilor Vechiului Testament, cât şi ca nume al preoţilor păgâni, iar în Evrei 5: 6; 7:15, etc. Domnul Isus este numit Preot (“Iereus”) şi Mare Preot (Arhiereus). Niciodată însă acest cuvânt nu se întâlneşte la creştini. Ei evitau să dea numele acesta slujitorilor din adunare. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 9 -10). Numele slujitorilor era: diaconi, prezbiteri şi episcopi. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 10). Prezbiter înseamnă “bătrân”, “mai înaintat în vârstă”. De obicei conducătorii (păstorii) adunării erau aleşi dintre cei mai înaintaţi în vârstă. Aceasta nu era o regulă generală, (comp. 1 Tim. 4:12). Apostolii n-au purtat numele de preoţi. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 12).

 

Cuvântul preot începe să intre în uz la creştini spre sfârşitul sec. al II-lea. Despre Irineu se spune că era “preot al bisericii din Lion”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 143).

 

Ghenadie, patriarhul Constantinopolului (sec. al V-lea) a dat un ordin ca nimeni să nu fie hirotonit preot, dacă nu cunoaşte toţi psalmii pe de rost. (Teodor Citeţul, Istoria Bisericească, cartea I, pag. 283 - 284).

 

Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt niciodată să nu-l lase nelocuit.” (trad. pr. Aristide. N. G., Despre preoţie, VI, 2, Craiova, 1941,).

 

Deci Duhul Sfânt nu lucrează cu un vas murdar.

 

Expresia nou-testamentală de prezbiter (“bătrân”) a fost folosită până în sec. al IV-lea, când cuvântul preot i-a luat locul şi când ierarhia şi-a fixat poziţia definitiv. Ciprian (247) a fost hirotonit prezbiter. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 155). Prin canonul 11 al sinodului din Neocezarea (314 - 315) se stabileşte că preoţii pot fi hirotonisiţi începând cu vârsta de 30 de ani.

 

Nicolae Colan, prof. de teologie (mai târziu episcop), criticând o traducere a Bibliei de către Nirvard Schlogl, teolog catolic din Vie na, scrie: “...Presbyteros-ul grecesc îl traduce prin «preot»... Dar de aici nu urmează că presbyteros-ul din textele biblice ar însemna nici mai mult nici mai puţin decât preot în accepţia de astăzi a cuvântului. El înseamnă «(mai) bătrân»... Dacă biserica este chemată să tâlcuiască înţelesul Scripturilor Sfinte, să scoată din text învăţături şi să le formuleze într-un crez, care să sintetizeze principii de orientare religioasă pentru religioşii săi - traducătorul are cu totul altă chemare. El are să traducă cu cât mai multă precizie şi claritate, textul primitiv dintr-o limbă în alta. Atât. Dacă totuşi mai are ceva de spus, o poate face în notele explicative. Însă nu se admit intercalări şi lămuriri în text mai ales, când traducerea are pretenţia caracterului ştiinţific.” (Revista Teologică, nr. 4-6, pag. 106 - 109, Sibiu, 1992).

 

În traducerea Sf. Sinod 1968 şi celelalte ediţii care au urmat, cuvântul prezbitere tradus cu “preot”. În plus sunt adăugate la text cuvinte care nu sunt în original (vezi Ezechiel 9:4, “semnul crucii”), numai pentru a da textului o nuanţă de credinţă ortodoxă. Oare ce înseamnă aceasta? (vezi şi 1 Petru 5:5, şi Ape. 1:6).

 

Cine-l face pe om preot în Biserica Ortodoxă? Răspunsul: Episcopul.

 

Dacă preotul care a primit acest har nu este vrednic, episcopul i-l retrage.

 

Mitropolitul Antonie Plămădeală spune: “Episcopul care-i dă harul (unui preot), tot acela are dreptul să i-l şi ia.” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1988, pag. 20). Deci omul face şi el desface. Aceasta-i situaţia reală într-un cult religios. În Biserica lui Hristos, însă, lucrurile stau cu totul altfel: “El (Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători.” (Efes. 4:11).

 

Mădularele în Trupul lui Hristos sunt date de Hristos, şi darurile fiecărui mădular, pentru slujba Trupului, sunt date tot de Hristos, prin Duhul Sfânt. Un mădular nu poate exclude un alt mădular din Trup şi nici să-i ia darul. Chiar când un mădular se îmbolnăveşte, nu este tăiat şi aruncat, ci, mădularele celelalte îl îngrijesc până se face sănătos.

 

Cine vrea cu adevărat adevărul, să citească şi să creadă în cele scrise în Noul Testament, şi va fi mântuit.

 

Existenţa unei caste sacerdotale în Biserică (Trupul lui Hristos) nu reiese din cele scrise în Noul Testament. Ceea ce se vede astăzi în anumite culte creştine, este o rânduială care poartă pecetea iudaismului Vechiului Testament.

 

Cei care au tradus cuvântul prezbiter cu “preot”, au făcut lucrul acesta fie sub puterea unui interes, ca să dea mai multă importanţă acestui titlu, fie din neştiinţă. Oricum ar fi, ei au stricat Cuvântul lui Dumnezeu, iar stricătorii Cuvântului Sfânt vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu.

 

Pentru cuvântul românesc preot, este în limba greacă cuvântul “iereus”. În Noul Testament, acest cuvânt nu apare

nici odată în legătură cu vreo funcţie în Biserica lui Hristos. El este folosit numai în legătură cu Domnul Isus Hristos - Marele Preot (Evrei 5:5 - 6). Creştinii, cu toţii, sunt preoţi (1 Petru 2:5 şi 9; Apoc. 1:6; 5:10), cuvânt (expresie) folosit şi pentru preoţii iudei şi pentru preoţii păgâni (F. Ap. 14:13).

 

Sf. Ioan Gură de Aur zice: “De unde vin tulburările, necazurile în biserică şi faptul că turma lui Hristos nu găseşte mângâiere? De nicăieri decât din faptul că alegerea şi primirea celor mari se face la întâmplare; oamenii nevrednici se aleg, iar cei buni se resping. (Despre preoţie, pag. 64 - 68).

 

Teologul ortodox, pr. Vasile Mihoc, spune: “Termenul iereus - “preot”, nu este folosit nici odată în Noul Testament, pentru desemnarea membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat preoţilor alte denumiri...” (Mitropolia Ardealului 1983, nr. 1 - 2, pag. 37, Dreapta învăţătură de credinţă a Bisericii).

 

Origen, vorbind despre preoţie, scrie: “Nu ştii, oare, că preoţia este dată tuturor credincioşilor, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: «Voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit.» Ai deci preoţia fiindcă eşti neam preoţesc. De aceea eşti dator să aduci lui Dumnezeu jertfa de laudă, jertfa rugăciunilor, jertfa milei, jertfa curăţeniei, jertfa dreptăţii, jertfa sfinţeniei. Dar ca să le aduci pe acestea cum se cuvine, îţi trebuie să le pui în învelişurile omeneşti, deosebite de hainele comune celorlalţi oameni şi să ai neapărat focul dumnezeiesc care este dat oamenilor de Dumnezeu. (Luca 12:49). Căci dacă nu este aceasta, ci ne folosim de altul şi contrariu acestui foc, adică a celui care se preface în înger de lumină (2 Cor. 11:14), pătimim, fără îndoială, aceleaşi ca Nadab şi Abihu.

 

Altarul inimii - în care se sfinţeşte Hristos (1 Petru 3:15) - şi pe care fiecare creştin, imitându-L, îşi aduce jertfele sale spirituale (1 Petru 2:5). Nu vreau să te miri că acest templu este deschis numai preoţilor. Căci toţi care sunt unşi cu ungerea Sfântului Duh au fost făcuţi preoţi, precum zice Petru către toată Biserica (1 Petru 2:9): Deci toţi sunteţi neam preoţesc şi de aceea vă apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noi are în sine jertfa consumării a arderii de tot şi însuşi aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca să ardă totdeauna. Dacă eu voi renunţa la toate pe care le posed şi voi lua crucea mea, ca să urmez pe Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui Dumnezeu.” (Omilia IX, Selecta in Leviticum).

 

EPISCOPUL

Episcop, înseamnă “priveghetor” sau “supraveghetor” (în greceşte episcopos).

În lumea greacă, acest termen era folosit în toate domeniile, şi profan şi religios. Zeii grecilor, fiind socotiţi ocrotitori ai oamenilor, ai cetăţilor ori ai popoarelor, erau numiţi episcopi. De asemenea bărbaţii de frunte dintr-un stat, sau căpeteniile unei cetăţi, erau numiţi episcopi. Mai marii templelor se numeau tot episcopi.

 

În Noul Testament, întâlnim acest termen la bătrânii care supravegheau o adunare creştină. Niciodată însă nu se întâlneşte cu înţelesul restrâns pe care îl are astăzi. (Iustin Moisescu, Ierarhi Bisericească în epoca apostolică, pag. 51).

 

Într-o adunare puteau fi mai mulţi episcopi şi mai mulţi diaconi. (Filipeni 1:1). Termenii episcop şi prezbiter se confundau. Chiar Ieronim şi Ioan Gură de Aur, vorbesc despre prezbiteri şi episcopi, ca ne fiind nici o deosebire de rang între ei. “Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat, dezvoltându-se şi înmulţindu-se. Era firesc să se dezvolte şi constituţia, adică organizarea dată de ei (cei ce aveau aceste ranguri) bisericii, în sensul episcopatului monarhic” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102).

 

Sfânta Scriptură nu aminteşte numele vreunui episcop, ci numai tradiţia aminteşte mai târziu pe Iacov. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 36).

 

În sec. 2-3, episcopul avea diferite nume: supraveghetor, întâi-stătător, liturghisitor. Fiecare episcop avea competenţe numai în biserica sa (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102), fiindcă avea în supravegherea sa numai o biserică. Eusebiu de Cezarea zice despre Ipolit că era “episcopul unei biserici oarecare.” (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 342), iar Grigore de Neocezarea (numit Taumaturgul) a fost episcop numai peste 17 oameni. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 358). Mai târziu episcopul a devenit supraveghetorul unui oraş. Episcopii de la sate se numeau horepiscopi (episcopi de ţară).

 

În primele trei secole episcopii erau aleşi de popor. Alegerea episcopilor nu se făcea, de regulă, după rânduiala Noului Testament (vezi 1 Tim. 3:2 - 4; Tit 1:7), ci după alte criterii: bogăţie, neam ales, ştiinţă, dacă era pe placul conducerii statului, etc. Despre Ciprian se spune că a fost ales episcop numai pentru faptul că era “om cu suprafaţă”. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, val. 1, pag. 157). E drept, Ciprian a fost şi credincios, dar asta din întâmplare mai mult. Împăratul Iustinian a dispus ca la alegeri să participe din popor personalităţi distinse, care împreună cu clerul cetăţii respective, să desemneze trei candidaţi, dintre care mitropolitul şi episcopii alegeau unul. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 197). Deci poporul a fost înlăturat treptat de la alegeri şi episcopul era ales numai de persoane nobile, de cler şi împărat. Aşa este şi astăzi. La alegerea episcopului poporul nu este invitat. Vrea, nu vrea poporul, episcopul se pune în frunte.

 

Referitor la importanţa dată episcopului, Evagrie scrie: “Atât de departe s-a mers cu înălţarea rangului de episcop, încât un episcop era numit mirele bisericii.” (Istoria Bisericii, cartea a II-a, cap. VII, pag. 46).

 

“În scrierile creştine de la sfârşitul sec. I şi începutul sec. al II-lea, membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţi creştine sunt numiţi când episcopi, când prezbiteri.” (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, pag. 107, Bucureşti 1985).

 

La români, pentru cuvântul grecesc episcop s-a folosit multă vreme cuvântul slavon vlădică care înseamnă “stăpân”.

 

Foarte multe cuvinte din limbajul român ortodox sunt de origine slavonă: utrenie, vecernie, maslu, stareţ, etc.

 

La început, episcopii aveau neveste. (Eusebiu de Crezareea, Istoria Bisericească, pag. 203).

 

Eusebiu de Cezarea, în istoria lui, zice: “Un bătrân, numit Cheremon, episcop de Nil, fugind cu femeia sa pe un munte din Arabia (pe vremea persecuţiilor) n-a venit îndărăt şi fraţii noştri nu l-au putut găsi nici odată.” Iar Socrate Scolasticul spune că episcopul Spiridon al Ciprului (sec al IV-lea), era căsătorit şi avea o fiică cu numele Irina. (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, pag. 38).

 

Obiceiul ca episcopul să se despartă de nevastă datează din sec. al IV-lea. La sinodul din Elvira (Spania), pe la anii 300 - 306, s-a decretat legea celibatului la episcopi, preoţi şi diaconi (canonul 33). În Biserica răsăriteană s-a introdus mai târziu acest obicei, dar numai pentru episcopi. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 2, pag. 10; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universală, vol. 2, pag. 47, 527 şi 565; Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 107).

 

Papa Grigore al VII-lea Hidebrand a introdus celibatul obligatoriu la preoţi, împotriva canoanelor Sinodului - ecumenic şi mai ales împotriva canoanelor Sinodului al VII lea ecumenic, care condamnă chiar celibatul la preoţi şi la diaconi. (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 416).

 

Sf. Grigorie de Nissa a fost căsătorit. (Studii Teologice, 1957, nr. 7-8, pag. 454).

 

în Ep. 1 Tim. 4:14, se spune că prezbiterii şi-au pus mâinile peste Timotei. Despre Timotei se spune că ar fi fost episcop. Cum poate un prezbiter să hirotonisească un episcop? Un lucru este sigur şi adevărat: nici prezbiterii nu erau preoţi şi nici Timotei episcop în felul celor de astăzi.

 

Despre titlurile date episcopilor au fost multe discuţii.

Pr. dr. Ion Bria: “În Noul Testament, titlul de episcop se întâlneşte de cinci ori (F. Ap. 20:28; Filipeni 1:1; 1 Tim. 3:2; Tit 1:7; 1 Petru 2:25). În terminologia din epoca apostolică, aceleiaşi funcţii i se dădeau mai multe denumiri...

 

În două locuri tipice, termenii episcop şi prezbiter se aplică aceleiaşi trepte, F. Ap. 20:17 şi 28; Tit 1:5 şi 7).” (Dicţionar de Teologie Ortodoxă, pag. 148 -152, Bucureşti. 1981, Edit. Institut. Biblic şi de Misiune al Bis. Ortodoxe Române, Bucureşti).

 

În primele zile ale creştinismului, fiecare comunitate era condusă de un grup de prezbiteri, despre existenţa cărora avem mărturii atât în Ierusalim (F. Ap. 15:2), cât şi în afara Ierusalimului (F. Ap. 14:23; 20:17; Tit 1:5).

 

Pr. dr. Ioan Mircea: “Termenul de episcop se confunda cu cel de pezbiter. Lucrul acesta se vede clar din Faptele Apostolilor 20:28 şi mai ales din Filipeni 1:1.” (Dicţionar al Noului Testament, pag. 138, Edit. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă Română, Bucureşti, 1984).

 

Pr. asist. V. Mihoc: “Termenul episcopos nu apare nici odată în Noul Testament cu sensul restrâns de astăzi.” (Mitropolia Ardealului, 1983, nr. 1 - 2, pag. 41).

 

Socrate Scolasticul, în istoria sa, scrie: “Acei care sunt prea zeloşi pentru religia noastră mă vor critica poate, pentru că n-am dat episcopilor titlul de “preasfinţi” sau “preaiubiţi de Dumnezeu”. (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericii, pag. 281 - 282).

 

Sf. Ciprian scrie: “Nici unul din noi n-a fost pus episcop al episcopilor şi nu pretinde a obliga pe colegii săi a i se supune prin o teroare tiranică. (Revista Teologică, nr. 113, Sibiu, 1910).

 

Sf. Ioan Gură de Aur spune: “...în vechime prezbiterii se numeau episcopi şi diaconi ai lui Hristos, precum şi episcopii se numeau prezbiteri. De aici vine că şi astăzi mulţi episcopi scriind zic «împreună cu prezbiterii şi cu diaconii». Dar mai încoace, cu trecerea timpului, s-a dat fiecăruia din aceştia numele său propriu: episcop, prezbiter, diacon.” (Comentarii la Epistola către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 8, Bucureşti 1903).

 

Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Pe atunci nu era vreo deosebire de nume, căci şi episcopul se numea diacon şi prezbiter.” (Comentarii la Epistola către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 8, Bucureşti 1903).

 

MITROPOLITUL

Mitropoliţi se numeau începând cu sec. al IV-lea, episcopii celor trei metropole: Roma, Alexandria şi Antiohia, (numele de mitropolit vine de la cuvântul metropolă). Mitropolitul era căpetenia episcopilor din întreaga provincie. Numele lui trebuia pomenit de toţi episcopii eparhiei la serviciile divine (ca şi astăzi n. n.) (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 107 şi 199).

 

PAROHIA

Numele de parohie, vine de la grecescul paroechiae sau parichie, şi înseamnă “colonie de străini”.

 

Parohie se numeşte adunarea sau biserica de la sat, faţă de biserica centrală din oraşul episcopului (episcopia). Numele l-a primit datorită situaţiei creştinilor (de la început) care trăiau ca “străini” în mijlocul lumii păgâne. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 267).

 

PROTOPOPIA

Protopopia a luat fiinţă în sec. al IV-lea. Tot în sec. al IV-lea au mai luat fiinţă anumite funcţii pe lângă episcopi şi anume: singheli, consilieri, economi, avocaţi, însărcinaţi cu afaceri, etc. Numărul funcţiilor şi funcţionarilor devenise atât de mare într-un timp, încât unii împăraţi (Teodosie al II-lea) au fost siliţi să dea ordin pentru limitarea acestora. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 197- 199).

 

PATRIARHIA

Patriarhia a luat fiinţă în sec. al VII lea la Constantinopole. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 200).

 

Patriarhia este organizaţie bisericească ortodoxă autocefală, condusă de un patriarh; patriarhia este sediul central al acestei organizaţii bisericeşti. Biserica centrală a unei patriarhii este numită patriarhie.

 

Patriarhul este persoana care deţine rangul acesta şi este cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre bisericile ortodoxe autocefale.

 

MONAHISMUL

Monah (singur, singuratic) de la monos cuvânt grecesc şi înseamnă: “solitar”. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 35 - 36). În Dicţionarul explicativ al limbii române, echivalentul este călugăr.

 

Monahismul datează de la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui de al IV-lea. Întemeietorul monahismului este

Antonie cel Mare, născut în anul 251 în Egiptul de Sus împreună cu Pahomie.

 

Sf. Atanasie cel Mare spune despre sf. Antonie cel Mare că ducea o viaţă aspră, “nespălându-şi niciodată trupul de râp, nici picioarele şi nici băgându-le vreodată în apă decât atunci când era nevoit.” (Viaţa sf. Antonie, XLVII, pag. 49).

 

Mircea Eliade, scrie: “Murdăria corpului, viermuiala paraziţilor, zdrenţele, bolile dezgustătoare (lepră, lupus, râie etc.) sunt recomandate de foarte multe tehnici ascetice... Numai după ce a realizat această intuiţie pesimistă a lumii, ascetul dobândeşte indiferenţa şi placiditatea, care îl fac să privească cu aceiaşi ochi o bucată de aur ca şi o bucată de pământ, o bucată de carne de la măcelar, ca şi o pulpă vie de femeie.” (Fragmentarium, Bucureşti, 1990, pag. 37, Edit. Destin).

 

MĂNĂSTIREA

Mănăstire sau Monastire, înseamnă “casă de monahi” (casă de călugări, casa singuraticilor). Referitor la mănăstire, Dicţionarul explicativ al limbii române consemnează: Instituţie religioasă cuprinzând o biserică şi mai multe chilii, unde trăiesc, potrivit unor reguli de viaţă austere şi izolaţi de lume, călugări sau călugăriţe.

 

Cuvântul mănăstire este de origine greacă, compus din cuvintele: monos şi staris, însemnând “loc singuratic” (locuinţă de monahi, izolată). Aşa s-au numit la început colibele anahoreţilor singuratici, iar colonia lor s-a numit lavră, de la laurai, cuvânt tot de origine greacă, însemnând “sat” sau “cătun”. Mai târziu s-au zidit mănăstiri numite chinovii, de la grecescul cenobii, însemnând “staul”.

 

Adevăraţii ucenici ai Domnului Isus Hristos, nu stau izolaţi de oameni, ci merg şi propovăduiesc Evanghelia.

 

Mănăstirile nu sunt arătate în orânduirea Noului Legământ. Sfinţii apostoli n-au lăsat scris despre aşa ceva.

 

CHINOVIA

Chinovie, înseamnă “Casă pentru viaţă de obşte”, adică mănăstire în care călugării sau călugăriţele au viaţa organizată în comun.

 

SCHITUL

Schit este numele dat unei mănăstiri aşezată în pustiu. Acest cuvânt vine de la pustia Schit din Egiptul de Jos, unde Macarie cel Mare a trăit retras din mijlocul lumii.

 

Schit mai înseamnă: “Casă de asceţi”. (Ascetismul este o concepţie religioasă sau morală care preconizează un mod de viaţă extrem de auster, restrângerea la maximum a satisfacerii trebuinţelor materiale etc.).

 

CĂLUGĂRUL

Călugăr, înseamnă “bătrân bun” şi provine de la grecescul kalugheros.

 

Călugări se numeau monahii din pustie. Ei trăiau viaţa în curăţie sufletească, neglijând aproape total curăţenia trupului. (Istoria Bisericească, pag. 21).

 

Avva Filimon, scrie: “...Ţine-ţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, glasul netocmit.” (Filocalia, IV, pag. 165).

 

Evagrie Monahul, scrie: “În sec. al IV-lea viaţa unor călugări era aşa de aspră încât au renunţat la hrană omenească mâncând iarbă ca vitele, iar când vedeau oameni, fugeau, ascunzându-se în crăpăturile stâncilor.” (Istoria Bisericească, cartea - cap. XX, pag. 25, tr. Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Bucureşti, 1899).

 

Câtă deosebire între cuvintele Domnului Isus: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15) şi felul de lucru al acestor oameni.

 

În apus s-au înfiinţat multe ordine călugăreşti.

 

Dominicanii îşi au originea de la Dominic Acest ordin avea misiunea de a aduce pe “eretici” în biserică. Este un ordin călugăresc catolic, întemeiat în Franţa la începutul sec. al XIII-lea.

 

Franciscanii erau urmaşii lui Francisc din Assisi. Este un ordin călugăresc catolic întemeiat ia începutul sec. al XIII-lea.

 

Iezuiţii erau călugării din ordinul Societas Iesu (“Societatea lui Isus”) al cărui întemeietor este călugărul spaniol Ignaţiu de Loyola, născut în anul 1491 şi mort în anul 1551. Membrii acestui ordin călugăresc catolic combăteau reforma şi militau pentru întărirea puterii papale. O caracteristică a acestui ordin călugăresc este că şeful societăţii este generalul, ales pe viaţă, care conduce milităreşte şi căruia membrii trebuie să i se supună.

 

ARHIMANDRITUL

Arhimandrit, înseamnă: “Mai marele staulului”, adică al mănăstirii, comparată cu staulul pentru oi. Cuvântul arhimandrit se trage din egipteanul mandra în tălmăcire: “staul de oi”.

 

Arhimandrit este titlul dat stareţului unei mănăstiri mari sau unor călugări care au o slujbă înaltă pe lângă o episcopie.

 

SIHASTRUL

Sihastru, înseamnă: “Vieţuitor în linişte”. Cuvântul sihastru provine din isihastis, din neogreacă şi numeşte un om care trăieşte retras de lume în post şi rugăciune.

 

EGUMENUL

Igumen (egumen), provine din cuvântul neogrecesc igumenos şi înseamnă: “Conducător”. Persoană (călugăr sau călugăriţă) care conduce o mănăstire (stareţ).

 

TEOLOGUL

Teolog, în greceşte theologus.

Acest cuvânt a devenit un titlu, dat celor care se ocupă cu studierea Sfintei Scripturi şi a chestiunilor religioase, abia în anul 1215 la sinodul al IV-lea din Lateran. Biserica din capitală trebuia să aibă un teolog, ca el să predea preoţilor şi altora înţelesul Sfintei Scripturi. (A. P. Lopuhin, Comentariu ia Ev. după Matei, pag. 509).

 

TUNDEREA PĂRULUI

Tunderea părului din creştetul capului la clericii romani (Biserica catolică) datează cam din sec, al V-lea sau al VII lea. Această tundere se numea “tonsura Petri” căci, după o tradiţie, ap. Petru ar fi fost batjocorit de păgânii din Antiohia, răzându-i barba şi creştetul capului.

 

Alte tunderi sunt “tonsura Pauli” şi “tonsura Ioannis”, adică aceşti apostoli ar fi avut capul pleşuv în faţă.

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate