ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL IV
PERIOADA DE TREZIRE, DIN ANUL 1073 PÂNĂ ÎN ANUL 1517 D. HR.

SECŢIUNEA I
Starea de lucruri din Europa din timpul acestei Perioade – Cruciadele – Alte evenimente importante – Preoţii scolastici şi filozofii – Universităţile – Tipăritul

Am denumit perioada în care intrăm acum „Perioada de Trezire”, nu doar din motive religioase, dar şi pentru că în decursul întregii perioade un nou impuls puternic acţiona asupra minţii umane. Într-un anumit sens se poate spune că întunericul a trecut. Acea expresie, totuşi, trebuie luată într-o acceptare foarte modificată. Ceea ce se înţelege este aceasta: înaintea zilelor lui Hildebrand întunericul a devenit din ce în ce mai dens; dar după zilele lui lumina a început să între forţat, şi amestecul a dus la conflicte aprinse. Biserica Romei a continuat aşa de întunecată ca întotdeauna; în anumite privinţe, şi în anumite districte, exista o negreală infernală. Cu toate acestea, existau licăriri ici şi acolo, crescând din ce în ce mai strălucit, şi tinzând spre permanenţă; aşa că mulţi oameni au început să se vadă unde erau, care erau un mare punct câştigat. Aceasta era ca în Egiptul din vechime. În timp ce masele dormeau în mijlocul întunericului, „care se putea simţii”, exista un număr bun de oameni ai lui Dumnezeu în ţară, adevăraţii „copii ai lui Israel”, şi ei „aveau lumină în locuinţele lor”.

Evenimentele semnificative şi importante au caracterizat această perioadă. Toată Europa era într-o fermentare. Mai întâi au venit luptele dintre Papi şi Împăraţi, în care mulţi luptători galanţi au muşcat ţărâna, şi împărăţiile înflorite erau lăsate irosite. Apoi Cruciadele – cele mai variate triumfuri de ignoranţă, prostie, superstiţie, şi sălbăticie, pe care le-a văzut lumea vreodată – care mai mult decât orice a dijmuit nobilimea Europei, a înălţat coroanele pe cheltuiala coroanelor, şi a umplut burta Bisericii Romei, deja bine ghiftuită cu bogăţie câştigată în mod bolnav. Şi totuşi ceva bun a ieşit din rău. Tiranii lumii, fie despoţi sau republicani (Franţa a furnizat ambele tipuri), „nu cred aşa, sau înţeleg în inimile lor”; dar „Regele regilor” este pe tronul Său, „judecând drept”, şi ei înfăptuiesc voia Sa, involuntar cum ar fi, totuşi sigur. Aşa a fost cu Cruciadele. La început Papii au crezut că o fac în felul lor. Ei au lovit pe un mare avantaj de a liniştii populaţia Europeană de a adormii în braţele Bisericii. Cei care au fost în sfintele războaie au călătorit legaţi la ochi în timp ce preoţii îi călăuzeau: şi cei care au rămas acasă dădeau aur, şi argint şi lucruri preţioase la porunca sfântului părinte. Roma a condus un comerţ profitabil în acele zile! Dar pierderea era la îndemână. Cruciadele s-au stârnit şi au extins minţile oamenilor. Comerţul şi-a găsit cărări adiţionale. Instituţiile adiţionale erau stabilite. Învăţatul şi artele Răsăritului au devenit cunoscute. Asocierea cu naţiunile străine s-a extins. Curiozitatea a fost trezită şi cercetarea stimulată. Comorile literare care au fost de mult ascunse în mănăstirile Răsăritene au fost aduse la lumină şi circulate, şi „limbile uitate” au fost învăţate din nou. Toate acestea erau adverse faţă de interesele anti-creştine, şi a arătat faptul cum înţelepţii erau încă o dată „luaţi în vicleşugul lor”. Amintim cititorului de marile evenimente ale perioadei de acum înaintea noastră. O simplă enumerare trebuie să fie suficientă. Gândiţi-vă la Magna Charta, şi la stabilirea Casei Engleze de Comuni – inventarea compasului de marinar, sau a prafului de puşcă, sa a pânzei de hârtie, şi a presei de tipărit – bătăliile de la Crecy, Poictiers, şi Agincourt, cu consecinţele lor – Marea schismă Apuseană – Conciliul de la Constance – Războaiele Rozelor – descoperirea Americii, şi pasajul Indiilor din Est din jurul Capului Bunei Speranţe. Nu erau acestea vremuri de activitate şi progres?

Cititorul nu trebuie să presupună că aceasta nu are legătură cu „Istoria Baptistă”. Are. Descoperim înregistrările ultimei perioade insuficiente şi fragmentare. De ce? Lumea era adormită, adormită intelectual şi moral. Roma a administrat un opiu, şi Europa stătea adormită în poala sa. Nu este surprinzător faptul că sub astfel de circumstanţe este dificil să enunţăm analele de gândire şi libertate. Sentimentele baptiste pot fi din greu înţelese, cu mult mai puţin apreciate, în astfel de zile adormite ca acestea. Ele cer pentru dezvoltarea lor deplină un timp de agitaţie mintală. Ei se bucură în aceste ciocniri care produc scântei şi flăcări, şi astfel să ilumineze naţiunile. Ele au tendinţa să le producă.

Să purcedem, dar, să arătăm cum iluminarea a izvorât şi a adus roada din „Perioada de Trezire”.

Aceasta a început cu Filozofii şi Preoţii Scolastici. „Teologia scolastică”, spune Hallam, „era, în principiul general, o alianţă între credinţă şi raţiune, un efort de a aranja sistemul ortodox al Bisericii, aşa cum autoritatea a făcut-o, conform regulilor şi metodelor dialecticii Aristoteliane, şi uneori pe premisele oferite de raţionamentul metafizic”. Filozofia scolastică, conform aceluiaşi autor, „se pare a fi în principal distinsă de teologia unei infuzii mai largi de raţionament metafizic, sau ce cercetările sale ocazionale în subiecte care nu sunt imediat relatate faţă de articolele revelate de credinţă”1. aceşti filozofi şi preoţi sunt adesea descrişi ca mofturoşi învăţaţi care şi-au irosit timpul lor şi energiile în speculaţii, cercetări şi dispute, care ar fi fost mai bine să fie lăsate în pace; şi formatele lor greoaie, abia citite vreodată, dar care putrezeau în bibliotecile publice, sunt indicate ca monumente de prostia laborioasă. Dar acesta este un verdict parţial, probabil unul prejudiciat. Este adevărat că aceşti oameni şi-au nedumerit creierele lor cu întrebări pe care ei nu le puteau răspunde, şi uneori, aşa cum vorbesc şi îngerii Milton, „nu au găsit nici un sfârşit, în căutarea încurcăturilor pierdute”. Este de asemenea adevărat că investigaţiile lor teologice erau conduse într-o manieră absurdă, din moment ce ei se luptau să motiveze teologia lor prin ajutorul filozofiei Aristoteliene, în loc să o derive din fântâna pură a Scrierilor Sfinte. Şi trebuie admis că în disertaţiile lor filozofice ei generalizau şi distingeau foarte mult în întuneric, şi că studentul lucrărilor lor este aruncat în mod constant în îndoială încâlcită şi dificultate prin raţiunile lor sucite, limbuţia neclară a stilului lor, şi epitetele barbare ininteligibile cu care erau în obiceiul de a le utiliza. Totuşi, cu toate aceste deducţii, nu se poate nega să şcoala de bărbaţi a oferit un mare serviciu în zilele lor. Există nestemate strălucite în scrierile lor, deşi ascunse în spatele a multe fleacuri. Dacă te întâlneşti vreodată cu ciudatul, ridicolul, sau disperatul obscur, mai sunt şi vestigii ale profunzilor şi licăriri ale sublimului. Puternicele lor intelecte (căci unii dintre ei erau giganţi literari) erau devotaţi, pentru cea mai mare parte, spre înălţarea Papalităţii, şi în această relatare putem să nu ne pară rău de uitarea în care au căzut ei. Dar ei i-au învăţat pe oameni să gândească, deşi metodele lor erau atât de rudimentare după cum erau uneltele mecanice ale vremii în care au trăit ei, şi procesul de învăţare era în consecinţă încet. Influenţa lor s-a extins în mod gradat, până ce în lungime a atins pe aceia care erau mult mai doritori de aplicarea practicii cunoaşterii deja dobândită decât lovirea unor cărări noi, care ar putea duce într-o sălbăticie. Exista o ascuţire imperceptibilă şi generală a minţii umane. Numărul de cercetări independente au crescut în mod continuu, şi cercul de informaţie a fost lărgit. Apoi, metodele îmbunătăţite de pregătire mintală au fost născocite. Stabilirea a numeroase şcoli şi universităţi a fost rezultatul.

Mai jos este lista principalilor oameni de şcoală, cu curioasele şi bizarele titluri date lor:

NUMELE, titlul                                                             Anul morţii
Peter Lombard, Stăpân de Propoziţii                               1164
Alexander of Hales, Doctor Incontestabil                          1245
Thomas Aquinas, Doctor Angelic                                      1274
Bonaventura, Doctor Serafic                                              1274
Alan of Lille, Doctor Universal                                             1294
Roger Bacon, Doctor Minunat                                             1294
Richard Middleton, Doctor Solid şi Copios                       1304
Duns Scotus, Doctor Subtil                                                  1308
William Occam, Doctor Singular and Invincibil                  1347
Archbishop Bradwardine, Doctor Profund                         1349
John Tauler, Doctor Sublim şi Iluminat                                1361
Durand of St. Pourcain, Cel Mai Ferm Doctor                   1383
Peter de Alliaco, Vulturul Franţei, şi Ciocanul Eronaţilor  1425
John Gerson, Cel Mai Creştin Doctor                                 1429

Universităţile au fost menţionate. Universitatea din Paris a fost fondată în 1206 d. Hr. Opt altele în diferite părţi din Europa, incluzând Oxford şi Cambridge, care au fost fondate în acel secol. Următorul secol a fost era lui Dante, Petrarch, Boccaccio, şi ai noştri Wycliffe şi Chaucer; 16 universităţi s-au fondat în acel secol. Între începerea secolului al 15lea şi încheierea „Perioadei de Trezire”, altele 29 s-au adăugat la listă. Mari numere de studenţi au frecventat aceste instituţii. Mulţi dintre ei nu au învăţat multe, şi în toate cazurile cursul de studiu era foarte limitat. Dar în mod sigur afirmaţia poetului – „Puţin învăţat este un lucru periculos” – nu trebuie privit ca un oracular. Studenţii secolelor al 14lea şi al 15lea erau fără îndoială inferiori faţă de cei din prezent: dar nu era mai bine să capeţi „puţină învăţătură” decât să rămâi în ignoranţă? Şi nu s-ar deduce în mod clar că universităţile şi şcolile vremurilor luate acum în considerare (căci şi şcolile au crescut şi s-au extins în fiecare direcţie), au exercitat o influenţă înalt de benefică asupra societăţii în mare?

Tipăritul a fost inventat prin mijlocul secolului al 15lea; şi studiul literaturii clasice, care a fost trezit cu mai multe de o sută de ani înainte, a primit un impuls puternic după căderea Constantinopolului, când grecii educaţi au imigrat în Italia şi Franţa, şi dragostea de învăţat era difuzată pretutindeni.

NOTE DE SUBSOL:

[1] State of Europe during the Middle Ages, chap. ix, part ii. See also Bishop Hampden’s Bampton Lectures on “The Scholastic Philosophy.”

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]