Profesorul Albert Mohler, Jr. și profesorul  Millard Erickson sunt alți doi teologi implicaţi în dialogul cu Postmodernismul, a căror perspectivă merită să fie supusă dezbaterii.

Profesorul Albert Mohler, preşedintele Southern Baptist Theological Seminary în capitolul The Integrity of the Evangelical Tradition and the Challenge of the Postmodern Paradigm, reprezentând contribuţia lui la The Challenge of Postmodernism, caută să surprindă punctul de cotitură în teologia contemporană, după ce mai întâi a analizat Postmodernismul, folosindu-se de analiza făcută de Lyotard şi Jurgen Hebermas, iar Stanley Grenz şi Thomas Oden formulează două răspunsuri teologice postmoderne pe care le supun analizei.
 
Punctul de cotitură în teologia postmodernă îl constituie teologia lui Karl Barth care potrivit lui Küng, unul dintre foştii studenţi ai lui Barth, se poate spune că:

Barth a schimbat viguroasa îmbrăţişare a teologiei liberale cu statutul celui mai aspru critic al paradigmei moderne-iluminate. În final, Barth a devenit iniţiatorul şef al unei paradigme postmoderne în teologie astfel: În mijlocul crizei polivalente a ordinii existente, devenise extrem de clar pentru el că creştinismul nu poate fi redus cu nici un chip la nivelul unui fenomen istoric al trecutului comprehensibil în mod critic şi la nivelul unei experienţe interioare, în mare parte morale, a prezentului.[1]

Perspectiva lui Stanley Grenz cu privire la teologie şi Postmodernism pare să fie interesantă pentru Mohler în vederea cercetării, fără a menţiona adeziunea sau respingerea acesteia, care poate fi descrisă astfel:

Sarcina principală a teologiei trebuie să fie redirecţionată: situaţia contemporană ne cere nouă, ca evanghelici, să nu privim teologia pur şi simplu ca o reafirmare a unei culegeri de adevăruri declarative, la fel de importante ca doctrina însăşi. Ci mai degrabă teologia este o disciplină practică, orientată în primul rând spre comunitatea credincioşilor[2]

Cu privire la răspunsul evanghelicilor în contextul postmodern, potrivit lui Mohler se pot afirma două lucruri:

(1) El este susţinătorul continuităţii modernităţii până în prezent cu efecte asupra mulţimilor, o modernitate târzie mai mult decât Postmodernism, după cum susţine autorul:

Opinia universală modernă prevalează încă în mass-media, în instituţiile educaţionale formative şi în conştiinţa populară occidentală. Presupunerile moderne limitează încă gândirea majorităţii nord-americanilor şi europenilor – şi reprezintă încă o mişcare misionară puternică pe cuprinsul globului.

Filozofia postmodernă este rezervată în mare parte cercurilor de elită academice, specifice ideologiei de stânga şi ale aşa-numitei „Clase Noi” ale intelectualităţii lumii de după cel de-al doilea Război Mondial, din industria cunoaşterii. Ea nu are încă un rol formativ al opiniei universale a majorităţii indivizilor din cultura de masă[3].

(2) Postmodernismul poate reprezenta o oportunitate evanghelistică, chiar dacă Mohler nu este pe deplin convins de expansiunea la scară largă a Postmodernismului, totuşi el afirmă:

Într-un anume fel, Postmodernismul poate reprezenta destul de bine un moment evanghelistic nou, o oportunitate de a transcede elementele corozive ale ideologiei moderne învechite şi de a reafirma adevărul creştin, în termeni loiali Revelaţiei biblice şi tradiţiei creştine, către o nouă conştiinţă.

Cu toate acestea, premisa falsă a Postmodernismului, ca o repudiere a scepticismului radical al modernităţii, este evidentă în alunecarea atât de multor postmodernişti în deconstructivism şi nihilism. Printre evanghelici, Postmodernismul a dat ocazia unei gândiri foarte confuze şi lunecoase. Unii evanghelici s-au grăbit în a îmbrăţişa ceea ce li se prezentase ca fiind alternative postmoderne la opţiunile existente predominante[4].

În concluzie lipsa de percepţie a noii realităţi ca fiind un Postmodernism generalizat a determinat ca profesorul Mohler să nu fie preocupat de un răspuns teologic faţă de Modernism, ci mai degrabă oferit câteva sfaturi preventive în ceea ce priveşte postmodernitatea.

Millard Erickson, teolog, profesor de teologie şi autor a peste 20 de cărţi, cunoscut cu precădere în România pentru Teologia Creştină în trei volume tipărită la editura Cartea Creştină, este unul dintre teologii baptişti angajaţi în dialogul cu Postmodernismul. Cu precădere în cărţile sale Postmodernizing the Faith şi The Postmodern World Erickson intenţionează să confere discernământ cititorului cu privire la perioada contemporană cât şi să prezinte diferite răspunsuri ale teologilor evanghelici în faţa provocării postmoderne.

Erickson este conştient de schimbarea culturală profundă care a avut loc în ultimele decenii, fără a confunda modernitatea cu postmodernitatea, şi nici invers, iar poziţia lui faţă de Postmodernism este diferenţiată de tipul de Postmodernism identificat prin termenii de soft (slab) şi hard (tare), poziţie care a exprimat-o astfel:

Eu aş propune, ca şi creştin şi teolog, că prezenţa Postmodernismului slab este încurajatoare pentru creştini. Acesta deschide uşa pentru credincioşi de a se lupta pentru adevărul credinţei creştine, în contrast cu o lume seculară care altădată a exclus orice credinţă de acest fel. Ceea ce nu poate fi la fel de evident este tratarea Postmodernismului tare care ridică întrebări faţă de cauza creştină.[5]

Această atitudine este justificată atunci când Postmodernismul slab şi Postmodernismul tare sunt definite, Postmodernismul tare fiind „cel mai bine reprezentat de deconstrucţie, mergând dincolo de aceasta să respingă ideea oricărui fel de obiectivitate şi raţionalitate”[6], ceea ce nu este cazul cu Postmodernismul slab care respinge extremele Modernismului tare ca: naturalismul dogmatic, anti-supernaturalismul şi perspectiva reducţionistă a raţiunii.

Cât priveşte răspunsul teologic în Postmodernism Erickson analizează, în cartea Postmodernizing the Faith, şase răspunsuri posibile, trei negative şi trei pozitive, iar apoi oferă o analiză critică printr-o întrebare metaforică: Pot deconstrui caii chiar fiind conduşi la apă? Această întrebare conferă prilejul autorului de a evalua fiecare din cele şase puncte de vedere printr-o abordare plastică, putând fii identificate, în opinia lui Erickson, următoarele abordări: acomodarea reprezentată de Keith Putt, abordarea narativă a lui Richard Middleton, Brian Walsh şi Stanley Grenz, abordarea kerygmatică şi apologetică reprezentată David Wells şi Thomas Oden, abordarea apologetică defensivă sau poate fi numită şi paradoxală, fiind exprimată de Francis Schaeffer[7]. Poziţia lui Erickson este „o combinaţie a formulării răspunsului numărul 2 şi răspunsului numărul 4 sunt cele care promit cel mai mult”[8], adică abordarea narativă şi apologetica defensivă.

El admite că „o înţelegere pe care Postmodernismul a văzut-o în mod corect este că toată cunoaşterea noastră ţine de o perspectivă particulară, sau să o punem în mod diferit, se bazează pe presupoziţiile noastre personale”[9]. Care sunt soluţiile cu privire la presupoziţiile noastre? Erickson este de părere că acceptarea acestui fapt pur şi simplu, a naturii condiţionate a perspectivei personale, conduce la relativism, iar soluţia ar fi corectarea acestei perspective prin eliminarea progresivă a subiectivismului şi întronarea adevărului obiectiv, acesta fiind posibilă prin vizualizarea realităţii din perspectiva altei persoane. În ciuda faptului că Dumnezeu are un adevăr absolut care a fost revelat, acest lucru nu ar trebui sa conducă la greşeala de a comunicare adevărul fără a asculta la perspectivele celorlalţi. Dialogul dintre teologie şi deconstructivism, în aprecierea lui Erickson, ar conduce la următoarea abordare:

În iniţierea conversaţiei cu un deconstructivist, poate este nevoie sa modificăm metoda în care noi conducem sau prezentăm mesajul. Aceasta înseamnă că o prezentare mai narativă, nu în hermeneutică sau euristic, ci în sens de naraţiune conversaţională va fi începutul conversaţiei noastre.[10]

Aceasta constituie o abordare care propune o interacţiune cu Postmodernismul şi a folosit și oportunităţile create de prezenţa lui prin aprecierea aspectelor pozitive şi condamnarea aspectelor negative.

Cealaltă poziţie cu care Erickson fost parţial de acord este cea a lui Schaeffer prin care „noi trebuie să-i împingem pe deconstructivişti spre limita perspectivei lor, să trăiască în mod consistent acea poziţie, crezând că nimeni în realitate nu poate trăi pe baza unei astfel de perspective”[11].

(fragment din cartea Conducerea Bisericii în Postmodernism de Daniel Fodorean)