Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Hegeomai
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


HEGEOMAI – Conducere Bisericească

 

 

Daniel Fodorean

Pagina Hegeomai este realizată de

 

Daniel Fodorean

Pastor al Bisericii Creştine Baptiste Golgota din Constanţa

 

horizontal rule

Biserica și Evanghelizarea într-o cultură în schimbare

(partea II)

 

III. Ce ne spune Biblia despre raportul din creștin și lume în contextul împlinirii misiunii lui Dumnezeu în lume?[1]

 

Ce fel de raport trebuie să existe între creştin şi lume, între Biserică şi lume? Un răspuns ancorat doar în contemporaneitate ar fi lipsit de credibilitate şi autoritate, dând impresia că Dumnezeu nu are nimic de spus în acest domeniu. Modele teologice trebuie să preceadă modele contemporane, primele constituind temelie pentru cea de-a doua categorie.

În baza planului lui Dumnezeu revelat progresiv în cursul istoriei şi consemnat în Sfintele Scripturi pot fi remarcate trei modele: modelul teistic, modelul christologic şi modelul eclesiologic.

 

a)           Modelul teistic

Teismul este „credinţa că ultima realitate a tuturor lucrurilor este una singură, realitatea supremă, care este sursa tuturor celorlalte, în afară de Sine însuşi, care nu depinde de ele pentru existenţa Lui”[2]. Această perspectivă îl descrie pe Dumnezeu ca fiind personal, Creator, Susţinător şi Stăpânitor al tuturor lucrurilor, care poate interveni în lumea creată de El.

 

Cei doi termeni care descriu mult mai specific relaţia lui Dumnezeu cu lumea creată sunt: transcendenţă şi imanenţă. Imanenţa este „prezenţa şi activitatea lui Dumnezeu în natură, în natura umană şi în istorie”[3]. Transcendenţa înseamnă că „Dumnezeu este separat de natură şi umanitate şi independent de ele”[4]. Acestea două constituie o tensiune necesară realizării echilibrului în însăşi natura lui Dumnezeu. Un Dumnezeu prea imanent ar deveni de fapt un Dumnezeu panteist, un Dumnezeu care nu ar mai fi Dumnezeu, iar un Dumnezeu prea transcendent ar deveni un Dumnezeu în viziune deistă, insensibil şi rece faţă de propria lui creaţie. Lipsa de echilibru între cele două ar conduce la compromiterea existenţei, cât şi a naturii lui Dumnezeu. Umanitatea este prea limitată ca să stabilească ce înseamnă acest echilibru şi cum se realizează el.

 

În vederea articulării unui model al raportului Bisericii cu lumea analiza teismul conduce la următoarele implicaţii:

 

(1)            Raportul acesta nu înseamnă identificare cu lumea

 

În mod eronat imanenţa lui Dumnezeu a fost percepută ca fiind „înlăuntrul naturii, mai degrabă decât dincolo de ea sau în afara ei”[5], „prezent în tot ce este însă El nu trebuie egalat cu tot ceea ce este”[6], o forţă lăuntrică profundă, cât şi faptul că „a renunţat la acest statut separat sau transcendent şi a devenit imanent în natură şi în rasa umană”[7]. Astfel se ajunge la negarea supranaturalului (liberalism), la un anumit fel de sincretism (Paul Tillich) şi izolaţionism (deism; moartea lui Dumnezeu).

 

Imanenţa presupune păstrarea distinctivităţii naturii, existenţei şi prezenţei. Implicit identificarea totală cu lumea conduce la pierderea acestei distinctivităţi. Noua natură a celui credincios este negată sau pusă sub semnul întrebării, iar prezenţa lui se transformă în absenţă din pricina uniformizării cu lumea.

 

(2)            Raportul acesta nu înseamnă izolare de lume

 

Această perspectivă îşi găseşte izvorul în recunoaşterea transcendenţei, dar fără a accepta imanenţa lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt ruperea echilibrului transcendent-imanent care a fost amintit mai sus. Transcendenţa este clar argumentată în Sfintele Scripturi, Dumnezeu fiind prezentat ca o fiinţă independentă de restul universului şi superioară acestuia. Textele Scripturii indică faptul că Dumnezeu poate fi foarte aproape, atât de aproape, şi totuşi foarte departe (Ier.23:23; Efes.4:6)

 

Izolarea lui Dumnezeu în afara universului creat de El este posibil că are la bază teama de a nu compromite independenţa, superioritatea, şi chiar sfinţenia lui Dumnezeu. Aproape pentru aceleaşi motive creştinii resping cu vehemenţă orice relaţie cu lumea, materializată de-a lungul anilor în diferite forme, ca de exemplu fundamentalismul anti-intelectual şi antisocial[8], sau cea a separatismului numit de către Walt Mueller mentalitatea de buncăr[9] şi de către John Stott o doctrină pervertită[10]. Dacă numai pentru o clipă Dumnezeu nu ar fi implicat în universul creat implicaţiile ar fi imense asupra ordinii şi funcţionării acestuia. De asemenea fără imanenţă şi transcendenţă planul de mântuire al omenirii ar fi fost imposibil de realizat.

 

Reflecţia asupra acestei perspective a lui Dumnezeu obligă credincioşii la o implicare în lumea creată de Dumnezeu în aspectele culturale, sociale, economice şi politice, şi cu precădere în prezentarea mesajului răscumpărător a lui Dumnezeu. Această doctrină obligă la sensibilitate şi dragoste faţă de cei păcătoşi la fel cum Dumnezeu a arătat-o faţă de întreaga lume.

 

b)           Modelul Christologic

 

Care a fost relaţia Fiului lui Dumnezeu cu lumea la care El a fost parte în creaţie? Studiul asupra vieţii Domnului Isus cu privire la ceea ce a spus şi ceea ce a făcut conturează răspunsul la această întrebare.

 

În vorbirea metaforică a Domnului Isus din Matei 5:13-14 şi Matei 10:16 se găsesc afirmate responsabilităţile ucenicilor în lume, o chemare triplă[11] pentru toţi credincioşii.

 

Metafora sării, în contextul predicii de pe munte, reprezintă caracterul lăuntric al ucenicului prin care trebuie să influenţează lumea din jur. Lipsa de împlinire a acestei menirii conduce la lipsă de influenţă şi impact în societate. Pe lângă acest aspect fundamental este posibil ca această metaforă să sugereze că ucenicii au rolul de a preveni extinderea răului în societate. The Bible knowledge commentary pune în lumină faptul că „urmaşii lui Isus ar trebui să fie asemenea sării, prin aceea că ei ar trebui să creeze o sete după mai multă informaţie. Când cineva vede o persoană unică care posedă calităţi superioare în domenii specifice el doreşte să descoperă de ce acea persoană este diferită”[12]. Aceasta este o chemare la prezenţă în lume, dar nu oricum, ci având un caracter transformat de Domnul Isus Christos.

 

Metafora luminii reprezintă mărturia exterioară a faptelor bune pentru care Dumnezeu este slăvit. Lumina are menirea „să strălucească şi să dea direcţie”[13]. Faptele sunt o dovadă puternică în faţa lumii a caracterului ucenicilor şi această influenţă este la fel ca o cetate aşezată pe un munte sau ca o lumină pusă în sfeşnic. Lauda nu se va îndrepta către ucenici, ci către Tatăl care este în ceruri. Chemarea ucenicilor este de a propaga valorile Împărăţiei în lume prin practicarea lor în viaţa personală. Astfel „noi trebuie să fim unde lumea ne poate vedea”[14].

 

În Matei 10:16 metafora pentru ucenici este aceea a unor „oi în mijlocul lupilor”. Aceasta este expresia unei misiuni dificile, lumea producând suferinţă pentru ucenici. Recomandarea Mântuitorul privitor la răspunsul lor în această situaţie vine prin alte două metafore: şerpi şi porumbei, adică o evitare înţeleaptă să pericolelor, cât şi fără răutate atunci când se opun duşmanilor. Aceasta este o chemare la prudenţă în mijlocul persecuţiilor din partea societăţii.

 

Un alt pasaj important în reglementarea relaţiilor celor credincioşi în lume este în Ioan 17:13-19. Afirmaţiile cheie în acest pasaj sunt în sau din lume, nu sunt din lume şi să-i păzeşti de cel rău. Sumarizând învăţătura Domnului Isus din aceste versete se poate spune că ucenicul este în lume, dar nu din lume şi trebuie să fie păzit pentru a nu deveni ca lumea. Prezenţa ucenicilor în lume nu ar trebui să conducă la falsa ipoteză că ei şi-ar avea originea în lume, şi nici la identificarea lor cu lumea în ceea ce priveşte valorile, caracterul şi comportamentul. Aceasta generează o tensiune cu care creştinul trebuie să trăiască, tensiunea dintre în lume, dar nu ca lumea. Prezenţa în lume nu are ca scop metamorfozarea celui credincios după valorile lumii, ci prezenţa este cu scopul mărturiei.

 

Pe lângă ceea ce a spus Domnul Isus şi ceea ce a făcut El însuşi constituie un adevărat exemplu de definire a raportului cu lumea, prin întruparea, viaţa, moartea şi învierea Lui.

 

Întruparea este unul dintre argumentele cele mai puternice a modului în care Dumnezeul Trinitar alege să se raporteze la lume. În întrupare, numită κενοσις (kenosis), kenoză , „Christos s-a dezbrăcat pe Sine de păstrarea şi utilizarea statutului Său în cadrul Dumnezeirii şi a luat asupra Sa o natură umană ca să poată muri”[15]. Astfel dumnezeirea nu a fost afectată în sine de umanizarea Fiului şi nici umanitatea lui Christos nu a compromis curăţia lui morală, iar Scripturile afirmă în mod hotărât lipsa de păcat a lui Christos. Prin acest act divin „întruparea slujeşte ca paradigmă cheie pentru contextualizarea misiunii şi teologiei”[16].

 

Întruparea este în sine un act de culturalizare şi expresia unei vieţii de ascultare de voia lui Dumnezeu şi lucrare în mijlocul unei culturi specifice, cultura iudaică. El nu s-a izolat de societate pentru perioada cât a fost pe pământ, ci a fost în mijlocul ei, identificându-se cu lucrurile care nu erau în contradicţie cu valorile Împărăţiei, dar în acelaşi timp condamnând societatea în părţile ei decăzute. Portul lui Christos, limbajul, obiceiurile şi religia erau parte a culturii poporului evreu, ales în mod suveran de Dumnezeu pentru scopurile înalte a mântuirii întregii lumi. Se poate afirma că „Dumnezeu în Isus a devenit aşa de mult parte a unui context uman specific că unii chiar nici nu au recunoscut că el a venit pentru altceva”[17].

 

Studiul modelului Christologic conduce la următoarele concluzii relevante în vederea conturării unui model teologic despre raportul Biserică-societate:

 

(1)            Domnul Isus Christos oferă un model de infiltrare în lume

 

Această atitudine presupune prezenţă activă a creştinilor în lume, nu doar prin nume, publicitate, sau orice alt mijloc de felul acesta, ci printr-o dovadă de netăgăduit a unor caractere integre urmate de fapte de impact. Walter Mueller susţine că această infiltrare în lume aduce cu sine acelaşi riscuri la care s-a expus şi Domnul Isus Christos, şi anume:

 

Când într-adevăr îl urmezi pe Isus vei petrece un timp suficient în lume, la fel cum a făcut-o El, şi ca rezultat mulţi dintre prietenii religioşi vor gândi că eşti prea ireligios. Pe de altă parte, mulţi dintre prietenii ireligioşi vor găsi aceasta excedentar, că eşti aşa de focalizat spiritual. Astfel tu vei sfârşi văzut atât ca şi creştin, cât şi ca păgân[18].

 

(2)            Domnul Isus Christos oferă un model de transformare a culturii

 

Misiunea credincioşilor în lume este să fie „atât formatori, cât şi reformatori ai culturii, identificând progresele culturale contrare principiilor iubirii, adevărului, credincioşiei, dreptăţii şi isprăvniciei”, cât şi să „sprijinim aspectele culturale care afirmă viaţa (...) şi lucrăm să reformăm pe acelea care sunt dezumanizante şi opresive”[19]. Activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu nu se limitează doar la salvarea personală, ci este destinată pentru a beneficia de ea şi alte persoane, cât şi la recuperarea culturii şi a universului contaminat de păcat.

 

(3)            Domnul Isus Christos oferă un model de prudenţă în relaţie cu lumea

 

Credinciosul are libertatea şi obligaţia de-a se implica în lume, dar aceasta se poate realiza cu conştientizarea faptului că:

Totuşi, noi nu intrăm în cultură fără precauţie şi protecţie. Acolo trebuie să ne păstrăm inimile şi minţile centrate pe Revelaţia lui Dumnezeu, astfel păzindu-ne împotriva acomodării la lume şi cultură.[20]

 

Aceasta participare în cadrul culturii necesită un echilibru numit de John Stott o secularizare sfântă prin aceea că:

 

Întreaga Biserică este chemată la fel de mult în „lume” cât şi la „sfinţenie”. Nu la o lume care nu este sfântă, nici la o sfinţenie care nu este „lumească”, ci la „secularizare sfântă”, o adevărată separare spre Dumnezeu care trăieşte în afara lumii – lumea pe care El a făcut-o şi şi-a trimis Fiul să o răscumpere[21].

 

Sfinţenia care nu este „lumească” se referă la acea „sfinţenie” care este totalmente izolată, la acea mentalitate de buncăr care a fost amintită în paragrafele precedente. Cel credincios trăieşte în această situaţie paradoxală aceea a unor valori care îl separă de lume şi a trimiterii de a merge în lume.

 

c)           Modelul eclesiologic

Epistolele conţin referinţe explicite cu privire la prezenţa comunităţii creştine, în întregul ei, în lume (Efes.5:11-14; Fil.4:8; 1 Tes.5; 1 In.2:15). Natura divino-umană a Bisericii, cât şi cea pământească-cerească adaugă la cele două paradoxuri studiate mai sus (transcendent-imanent; în lume dar nu ca lumea) încă unul acela de cetăţenie pământească – cetăţenie cerească.

 

În Epistola către Filipeni Pavel se referă la faptul că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Christos (Fil.3:20). Versetul acesta vine în contrast cu versetul 19 unde oamenii au toată focalizarea lor asupra lucrurilor pământeşti, pierzând din vedere orice dimensiune spirituală şi cerească. Oamenii din Filipi trăiau acolo ca şi colonişti în timp ce cetăţenia lor era la Roma.

 

Un studiu aprofundat al naturii şi menirii Bisericii în planul lui Dumnezeu ar conduce la concluzia că Biserica nu este din lumea aceasta. Ea trăieşte între aici şi acolo, fără o prea mare ancorare aici, dar cu aşteptarea şi speranţa lui acolo.

 

Toate aceste trei modele teologice – teist, christologic şi eclesiologic – sunt purtătoarele unui adevăr fundamental, a unei tensiuni necesare şi sănătoase, definită în cuvintele Mântuitorului în lume, dar nu ca lumea.

 

d)           Principii biblice şi practice de contextualizare

 

Termenul contextualizare nu apare în Noul Testament, dar a fost introdus în limbajul dezbaterilor teologice cu aplicare pentru început doar la domeniul misiunii, iar mai apoi cu aplicare la diferite niveluri ca: predicarea, evanghelizarea, traducerea Bibliei, hermeneutică, şi alte domenii teologice. Cu toate acestea se poate afirma că activitatea de contextualizare este prezentă în Noul Testament.

Contextualizarea poate fi definită ca „procesul dinamic şi comprehensiv prin care Evanghelia este întrupată într-o situaţie istorică şi culturală concretă”[22].

 

Capitolul 15 din cartea Faptele Apostolilor constituie o exemplificare a procesului de contextualizare teologică, primul de acest fel, din istoria Bisericii primare, şi singurul relatat în detaliu din întreg Noul Testament. Acesta „oferă poate cea mai completă şi mai semnificativă naraţiune din Noul Testament a procesului de a face teologie contextuală de către Biserică”[23]. Importanţa lui este imensă atât pentru Biserica primului secol, cât şi pentru Biserica lui Christos de-a lungul secolelor. Progresiv şi cu intensitate crescândă Luca descrie evenimente care au contribuit la extinderea mărturiei Evangheliei dincolo de spaţiul etnic şi religios al iudaismului, culminând cu dezbaterea teologică din capitolul 15. Astfel „tot ceea ce s-a întâmplat în capitolele 1 la 14 conduc la acest punct culminant şi ceea ce urmează indică pur şi simplu implicaţiile acestei decizii”[24]. Lipsa acestui capitol ar putea fi comparată cu „o ceremonie de nuntă fără decisiva pronunţare”[25]. Mărturia lui Ştefan faţă de elenişti (Fapt.7:6-15), ca acea provocare faţă de exclusivismul iudeilor, continuată de lucrarea lui Filip faţă de oameni de la periferia societăţii (Fapt.8 – samariteni, famenul etiopian[26]), cât şi experienţa transformatoare a lui Petru şi a lui Corneliu (Fapt. 10-11) reprezintă eforturi izolate şi poate chiar confuze fără o verbalizare ca cea de la Consiliul de la Ierusalim.

 

În vederea unui transfer corect al principiilor cu privire la Biserică şi teologizare în diferite contexte culturale, atât o abordare exegetică, cât şi una aplicativă sunt absolut necesare.

 

Structura evidentă a acestui capitol face ca interpretarea şi construirea unui sistem teologic pentru comunitatea creştină contemporană să fie mai uşoară. Se poate remarca existenţa unei disensiuni în Biserica din Antiohia (Fapt.15:1-5) care generează o dezbatere la Ierusalim (Fapt.15:6-18), finalizată cu o decizie (Fapt.15:19-29) şi o diseminare a acesteia pentru Biserici (Fapt.15:30-35).

 

Esenţa conflictului apărut în nou înfiinţata Biserică din Antiohia este despre mântuirea neamurilor condiţionată de tăierea împrejur. Verbul περιτέμνω (peritemno) „însemna literar a tăia circular (rotund)”, fiind folosit în greaca seculară „în mod tehnic pentru separarea (incisio) sau îndepărtarea (circumcisio) prepuţului bărbatului”, având ca rădăcină în Septuaginta cuvântul „mul (מוּל )sau alţi termeni folosiţi pentru circumcizie (...) Karaţ[27]. Dumnezeu a încheiat legământul său cu Avraam (Gen.17), un legământ marcat de semnul circumciziei. Mai mult ca orice altă practică, circumcizia separa poporul legământului lui Dumnezeu de vecinii lor păgâni. Aceasta practica cultică devine parte a legii lui Moise. Oricine refuză circumcizia „va fi îndepărtat din poporul lui”[28] (Gen.17:14). Astfel, cu toate că este o practică scrisă în Vechiul Testament, ea este o practică culturală care identifică pe oricine cu naţiunea lui Israel. Cu alte cuvinte „Întrebarea din spate era: Devine cultura iudaică o condiţie a mântuirii sau pot neamurile să fie acceptate”[29] cu diferenţele lor culturale? Convertirea la creştinism înseamnă şi convertire la tradiţia şi cultura iudaică?

 

Surprinzător este faptul „că împotrivirea faţă de doctrina creştină a mântuirii a venit în primii ani din interiorul Bisericii creştine”[30]. Cei veniţi din Iudea, probabil de la Ierusalim (Fapt.15:24), învăţau (διδαχήιν- didaskein) pe fraţi, adică „prin indicarea Scripturii, creştinii dintre neamuri să fie convinşi să accepte tăierea împrejur”, şi prin aceasta „au venit cu pretenţia că vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său”[31]. Pavel şi Barnaba au intrat într-o dezbatere intensă cu iudaizatorii deoarece „o adăugare la Evanghelia adevărată (...) ar însemna să nimicească cu desăvârşire Evanghelia, să implice că Isus Christos a murit pentru nimic, să-i lase pe oameni fără mântuire şi împovăraţi cu un jug de sclavie (Gal.2:21; 5:1-4)[32]“. Trimiterea unei delegaţii împreună cu Pavel la Ierusalim nu s-a datorat faptului că „Pavel nu avea autoritatea apostolică deplină pentru a stabilii termenii şi condiţiile mântuirii, fără să-i consulte pe alţii (Gal.1:11-2:10), ci din cauză că învăţătorii falşi veniseră din Iudea şi, fără îndoială, insinuaseră că apostolii şi bătrânii erau de acord cu ei”[33]. Chiar mai mult subiectul în dezbatere implica nu doar Biserica din Antiohia, ci şi noile Biserici plantate de către Pavel între neamuri. Această suire la Ierusalim nu este un argument pentru structuri ierarhice superioare Bisericii locale, ci un argument pentru cooperarea şi asocierea Bisericilor în probleme de interes major. Respectul pentru Ierusalim rezidă din faptul că naşterea şi încurajarea Bisericii din Antiohia a venit de la Biserica din Ierusalim (Fapt.11:19-30). Cu toate că cele două centre creştine, Ierusalim şi Antiohia, erau diferite în modul de abordare a lucrării misionare, nici încercarea de uniformizare a lucrării şi nici antagonismul nu au caracterizat relaţiile dintre ele.

 

Pretenţia fariseilor era ca „neamurile să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapt.15:5), acest grup era din „şcoala strictă a lui Şhamai care predomina în aceea vreme”[34].

 

Această criză teologică este rezolvată prin trei cuvântări cea a lui Petru (Fapt.15:11), cea a lui Pavel şi Barnaba (Fapt.15:12), cât şi cea a lui Iacov (Fapt.15:13-21), prezbiterul Bisericii din Ierusalim.

 

În baza a ceea ce Dumnezeu a făcut şi evidenţelor Sfintelor Scripturi, în numele Bisericii şi a apostolilor, se formulează şi se  comunică decizia Consiliului, şi anume să nu se pună alte greutăţi acelor dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu, ci să li se scrie să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge (Fapt.15:19-20). Acestea constituie limitele unei contextualizări autentice în ceea ce priveşte aspectele exterioare care nu au o specificare teologică clară. Biserica şi credinciosul nu trebuie să facă nimic care să conducă la idolatrie, la imoralitate, la ofensă culturală şi nimic care să fie împotriva vieţii.

 

De asemenea poate fi identificat procesul contextualizării autentice care constă din patru elemente fundamentale: Sfintele Scripturi, Biserica, Lucrarea Duhului Sfânt şi experienţele transformatoare. Biserica primară a folosit toate aceste elemente şi rezultatul a fost extinderea oficială a lucrării lui Dumnezeu printre neamuri, cât şi creşterea Bisericii.

 

Dacă Biserica doreşte să-şi împlinească menirea primită de la Dumnezeu în perioada contemporană va trebui ca, sub călăuzirea Duhului Sfânt (a nu se uita ni s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă) şi în urma unei analize competente a oricărei situaţii în lumina principiilor teologice fundamentale să se recurgă la decizii de contextualizare, dar în dragoste.

 

Note de subsol:

[1] Materialul a fost extras din cartea Conducerea Bisericii în Postmodernism de Daniel Fodorean tipărită la Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2011

[2] Colin BROWN, Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, MI, vol.1, 1975, p.70.

[3] Millard ERICKSON, op.cit., p.328.

[4] Idem, p.340.

[5] Idem, p.330

[6] Idem, p.334.

[7] Millard ERICKSON, op.cit, p.336.

[8] Fundamentalismul anilor 1925-1945 prezentat de Robert WEBBER în cartea The Younger Evangelicals.

[9] Walt MUELLER, Engaging the Soul of Youth Culture, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 2006, pp.140-145.

[10] John R.W. STOTT, Christ the Controversialist, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1970, p.29.

[11] Walt MUELLER, op.cit., p.151.

[12] John F. WALVOORD, R.B. ZUCK, The Bible knowledge commentary: An exposition of the scriptures, Victor Books, Wheation, IL, 1985, p.29.

[13] Ibidem.

[14] Walt MUELLER, op.cit., p.151.

[15] Charles RYRIE, Teologie Elementară, BEE International, Dallas, TX, 1993, p.280.

[16] Dean FLEMMING, Contextualization in the New Testament, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 2005, p.20.

[17] Ibidem.

[18] Walt MUELLER, op.cit., p.149.

[19] Idem, p.150.

[20] Idem, p.149.

[21] John STOTT, op.cit., p.191.

[22] Dean FLEMMING, op.cit., p.19.

[23] Idem., p.43.

[24] Apud Dean FLEMMING, op.cit., p.43.

[25] Apud Dean FLEMMING, op.cit., p.43.

[26] Conform textelor din Levitic 21:18-20 şi Deuteronom 23:1 un eunuc era marginalizat de evrei.

[27] Colin BROWN, op.cit., pp.307-308.

[28] Ibidem.

[29] Dean FLEMMING, op.cit., p.44.

[30] David GOODING, Credincioşi Adevărului, vol.2, Ed. Logos, Cluj, 1995, p.31.

[31] Heinz Werner NEUDORFER, Faptele Apostolilor, vol.8-9, Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000, p.328.

[32] David GOODING, op.cit., pp.31-32.

[33] Idem., pp.31-32.

[34] Craig S. KENNER, The IVP Bible Backround Commentary, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1993, p.364.

 

Nota: Materialul a fost prezentat la Conferința Pan-europeană a pastorilor baptiști din Diaspora Europeană care a avut loc la Londra în 19-21 Octombrie 2012

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate