HEGEOMAI – Conducere Bisericească

Conducerea în asemănarea lor ... Politicianismul

În această vreme poate se merită să ne aducem aminte de câteva devieri de la învățătura Domnului Isus cu privire la conducere. Anul trecut am scris câteva articole despre conducerea în asemănarea lor, o reflectare asupra avertismentul dat de Domnul Isus ucenicilor în seminarul intitulat ”Cel mai mare”(Luca 22:24-27;Matei 20:25), cât și asupra uneia dintre tipologiile de lumificare a conducerii Bisericii intitulată ”simdromul BIG BOSS”, o tipologie aflată aproape la termenul de expirare la noi în țară,atât în societate, cât și în Biserică. Domnul Isus în textele din Evanghelii cu privire la acest subiect oferă două alternative în conducere: o conducere în asemănarea LUI și o conducere în asemănarea lor.Conducerea în asemănarea Lui este Christocentrică și Biblică, nu doar în afirmații, dar și în întregimea actului slujirii. În esență este o conducere ”răsturnată” valoric. După cum este scris:”Cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic”.

Conducerea în asemănarea lor constituie un pericol permanent care pândește conducerea Bisericii, și acesta poate fi exprimată în mult vehiculatul termen al ”lumificării”. În general slujitorii Bisericii sunt preocupați și alerți la pericolul ”lumificării” membrilor Bisericii, de cele mai multe ori acest lucru însemnând în principal aspectul exterior, dar nu sunt tot timpul veghetori tocmai la ”lumificarea” modului în care conduc.

Ispita ”lumificării” este atractivă și puternică. Ea răspunde felului în care credincioșii sunt obișnuiți să fie conduși în societate, și cu toate că disprețuiesc acest mod, paradoxal din lipsa unui alt model, promovează instinctiv așteptări identice cu cele seculare, iar prin aceasta exercită o presiune asupra lucrătorilor de a acționa în baza acestor așteptări. Pe de altă parte lucrătorul creștin se simte atras de tiparele existente în societate, motivat probabil tocmai de dorința personală de semnificație, cât și de paradigma seculară a succesului.

Astfel, dioptriile culturii pot distorsiona duhovnicescul conducerii. A abandona tiparul comunist de conducere, dar a alunca în tiparul politicianist postdecembrist nu este o schimbare de esență, ci îmbrăcarea conducerii într-o nouă haină seculară. Proecuparea excesivă după identificarea ”turnătorilor” vechi poate fi tocmai o cursă de-a ne refugia în trecut în lipsa unor răspunsuri concludente în prezent. Și poate nici nu vedeam că flagelul trădării nu a fost stârpit de-a lungul istoriei, ci doar înlocuit. Trădătorilor de tip vechi le-a luat locul trădătorii de tip nou, chiar dacă preocuparea față de a aceștia fiind mult mai redusă în mișcarea evanghelică, dar există o trădare modernă a celor care și-au vândut frații abandonând spiritul slujirii de dragul stăpânirii, abandonând dragostea de dragul dogmei.

Dar ce fac eu acum??! Vorbesc cu mine însumi în prezența altora. Să aud eu mai întâi, și dacă vor să audă și alții. De aceea Doamne păzește-mă de judecata condamnatoare, dar lasă-mă să am discernământul duhovnicesc al cercetării Tale, aceea judecată care vine din Cuvânt de evaluare și veghere asupra mea și a altora.

O posibilă formă a „lumificării„ prezente a conducerii poate fi descrisă prin politicianismul evanghelic. Fără a aborda dogmatic acest subiect, ci mai mult pragmatic, cât și fără a emite o poziție fermă față de absența sau prezența creștinului în politică, avem nevoie de anumite repere teoretice. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul politic ca:

Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune¹.

Astfel expresia ”a face politică” înseamnă de fapt a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului, a cetății. Politicianismul este o ”activitate politică orientată spre realizarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid; atitudine, conduită, comportare specifică politicianului”². Sub aspect teoretic aceste definiții ne conduc spre o atitudine pozitivă față de ceea ce reprezintă politicul, și anume o preocupare față de treburile comunității, o administrate a acestora, dar și spre o atitudine negativă izvorâtă din ceea ce reprezintă politicianismul, o grefare a interesului personal și de grup în activitatea politică.

Cu toate că analiza politică și politicianismul nu constituie scopul acestui articol, acest fapt presupunând competențe specifice în domeniu, dar din perspectiva studiului influenței conducerii politice asupra conducerii eclesiale vom examina câteva opinii cu privire la politicianul român. Care este portretul robot al politicianului român? La această întrebarea au încercat să răspundă cititorii și jurnaliștii în ultimii ani.

Aurora Liiceanu în Dilema Veche în dorința de a analiza Carismă, Mesaj, Comportament/Acțiuni³ pune sub lupă politicul și susține că proasta imagine a politicienilor, rezultată din percepţie, are o lungă istorie. Nikita Hruşciov spunea că "politicienii sunt la fel peste tot. Ei promit că fac un pod chiar şi acolo unde nu există nici un fluviu". Chiar dacă aceste vorbe se referă la moralitate, la caracter, cu mult înainte au fost criticate şi alte trăsături ale politicianului, ca persoană. Aristofan i se adresa unui personaj politic cu următoarele vorbe: "Ai toate defectele unui politician popular, o voce oribilă, proastă creştere şi maniere vulgare." În fond, politicianul este om şi el, iar natura umană nu este niciunde perfectă. Dar, tot adevărat este că politicianul nu este un om de rînd, un om ca oricare altul. El are putere şi vizibilitate publică. Ambele îl fac vulnerabil, expus, dar şi supus criticii. Şi, mai presus de toate, este vorba despre aşteptări. Distanţa între aşteptările oamenilor şi comportamentul politicienilor dă măsura reputaţiei, a legitimităţii lor în poziţia în care se află. Cea mai dificilă sarcină a politicienilor oriunde, dar mai ales în democraţie, este consistenţa între discursuri, promisiunile făcute înainte de alegeri şi acţiunile lor concrete, odată ce au fost aleşi. La fel de bine cum Henry Kissinger spunea că "90% dintre politicieni dau restului de 10% o proastă reputaţie" trebuie să credem că mai sunt politicieni care au o reputație bună.

Un blogăr scria, în căutarea portretului politicianului român⁴, că instinctele individuale cele mai avare si mai ariviste, combinate cu un interes pur obiectiv determina configurația omului politic (o caracteristică care ocolește omul politic din Romania). Realitatea crudă este ca politicul românesc este portretizat de cei care n-au decât instincte tari și sunt dominați de interese subiective, și anume, tiranii, dictatorii sau, in cel mai bun caz, aventurierii politici.

Astfel blogărul intitulat ”Cel Mare” continuuă incursiunea personală în cele ale politicienilor și crede că există anumiți oameni de pe scena politică care sunt caracterizați doar de un primitiv impuls politic, care se dezvoltă și actionează independent, având o singura finalitate: el însuși. Nevoile cetățeanului se transformă într-un cadru al actului politic. Răspândirea acestei trăsături este mult mai mare decât se crede și este confirmată de realitatea politică din Romania. Toată ploaia de oameni politici lansați odată cu nașterea democrației în țara noastră, aparțin acestui gen de egoiști minori, care aspiră la celebritate mediatică și socială pentru că într-un final inevitabilul anonimat să-i înghită și mai mult.

Care este “virtutea” politică prin excelență, generatoare de dinamism și mobilul activ al ascensiunii? Ne putem oare închipui un personaj politic caracterizat de blândețe, căldură și modestie? Ar fi un portret absurd și fantasmagoric! Cioran spunea că “Cine nu sție urâ cu pasiune, n-are instinct politic” – Cioran. Daca nu ăi refuza cu frenezie pe toți cei care îi stau împotrivă, atunci politicianul riscă să-i piardă și pe cei pe care îi are aproape.

Pentru adevăratul om politic, dovada de moralitate este un lux primejdios, orice politică fiind, în fond, machiavelică . Un om care luptă are dorința arzătoare de a triumfa, prin orice mijloace, iar odată ajuns dorește să se mențină. Cine se sustrage unei asemenea strategii se prăbușeste. Finalitatea evidentă a omului politic, Sfântul Graal pentru care este dispus și capabil să renunțe la orice formă de umanitate, este PUTEREA.
Cele două descrieri menționate mai sus sunt o parte din opiniile formulate cu privire la politicianul român, autorii, fără perspectivă biblică, se lasă angrenați într-o analiză care pune în lumină până la urmă aceleași concluzie ca a Mântuitorului: ,,Împãrații Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpînesc, li se dă numele de binefãcãtori”⁵. Aspectul excesiv critic cu privire la politicianul român nu sunt altceva decât o revărsare de furie și frustrare datorită suferinței provocate de unii politicieni celor pe care îi conduc.

Tipologia politicianistă a conducerii pare a fi actuală și preferabilă astăzi tuturor altor forme de conducere având un impact până și la nivelul conducerii eclesiale. Cu toate că nu există o asemănare perfectă între lideri religioși și politicieni, cel puțin se poate vorbi de o influență semnificativă de către acest model secular. Cum poate marca și modela politicul conducerea Bisericii?

1) Interes personal și de grup. Liderii bisericilor se pot grupa în ”partide” care exprimă mai bine convingerilor teologice, și chiar dacă aceste convingeri nu sunt totalmente împărtășite există cel puțin o legătură cu ”partidul” motivată de interesul personal al promovării. Abaterea de la convingerile generale ale grupului înseamnă marginalizare și îndepărtare. Astfel apare nevoie unei opoziții active, chiar dacă din perspectiva teologică deciziile și acțiunile intreprinse de un grup sau altul sunt corecte. Este opoziție de dragul opoziției. Ideea de unitate în diversitate este transformată în uniformitate.

2) Manipulare și ”lovituri pe la spate”. Relațiile dintre lucrători și lucrători, cât și între lucrători și credincioși, tind să devină formale, iar rezolvarea situațiilor conflictuale se realizează la ”televizor” abandonând astfel calea biblică. Astfel lucrătorii sunt mai degrabă ruinați decât ridicați. Cât privește tehnicile de manipulare ele variază de la inducerea sentimentului de vinovăție până la folosirea textelor Scripturii ”potrivite” pentru noi în situația respectivă.

3) Focalizarea pe proceduri mai mult decât pe oameni și priorități. Sub influența politicianulul parlamentar s-a dezvoltat o atitudine și acțiuni ”legiutoare”, adică vegherea mereu asupra respectării procedurilor, dacă situația este în avantajul nostru, sau dacă situația nu ne este favorabilă, depunerea unui efort asiduu pentru descoperirea excepțiilor sau combinațiile din norme. Nu sunt trecute cu vederea nici modalitățile de contestare a unor decizii. Normele sunt importante în societate pentru realizarea coeziunii sociale, iar în Biserică trebuie să consituie un îndrumător care să faciliteze implementarea teologiei și dezvoltarea comunității. Abordarea ”legiuitoare” conduce la legalism și la pierderea conceptului de comunitate printr-o atitudine rigidă. Chiar mai mult învârtirea în acest cerc al regulilor este consumatoare de timp și energie, defocalizând lucrătorul și Biserica de la misiunea pe care Domnul Isus ne-a încredințat-o.

4) Lipsă de integritate. În general, specific acțiunii omului politic român este faptul că regulile sunt pentru alții nu pentru noi. Acest fapt nici pe departe nu apare în mesajul unui politician, ci mesajele sunt bine construite pentru a comercializa produsul pe care consumatorii îl doresc, mai precis să li se spună ceea ce doresc să audă, chiar dacă convingerile și acțiunile politicianului pot fi în contradicție cu acesta. Populismul poate să cuprindă în sfera lui nu doar lumea politică, dar și liderii Bisericilor.

Nu este greu de remarcat că politicianismul în conducere este într-o totală contradiție cu ceea ce Domnul Isus le-a spus ucenicilor ”între voi să nu fie așa”. Trebuie să ne aducem din nou aminte ce înseamnă această diferență esențială:

1) Conducerea creștină nu înseamnă să ai putere peste alții.
2) Conducerea creștină nu este un mod subtil de îmbogățire.
3) Conducerea creștină nu este un mod subtil de a manipula sau controla pe alții
4) Conducerea creștină nu este un mod de a-i folosi pe alții pentru scopurile proprii ale conducătorului.⁶

Paradigma politicianistă se poate foarte ușor strecura în acestă vreme în slujirea Bisericii Domnului Isus Christos, este cancerul care poate să macine slujitorii și Bisericile în această vreme. Reflectarea mai mult asupra modelor liderilor din Sfânta Scriptură și asupra exemplului Domnului Isus ne echipează pentru a ține piept acestei ispite.

Note de subsol:

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
2. Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
3. http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/charisma-mesaj-comportamentactiuni, Dilema Veche, nr. 125, 15 Iunie 2006
4. http://blogu.lu/celmare/index.php/2010/02/01/portretul-politicianului-din-romania/ 1 Februarie 2010
5. Luca 22:25
6. Andrew Seidel, Conducerea, BEE International, 1996, p.7-8