Partea I

Un alt nivel de cooperare în cadrul Bisericii este cel al conducerii. Un rol determinat în abordarea acestui subiect îl au modelele eclesiologice de conducere, adică episcopal, prezbiterian şi congregaţional, care pot influenţa modul de definire a acestor raporturi.

În termeni contemporani modul de exprimare a acestei cooperări, în lumea evanghelică, este prin expresia „conducerea în echipă” sau „lucrul în echipă”, semnificând activitatea unui grup de oameni care lucrează împreună în mod armonios, complementar şi eficient pentru împlinirea unui scop comun. Încă de la enunţarea acestei expresii obiecţia posibilă este pe tărâmul limbajului, şi anume termenul „echipă” nu este un termen biblic, şi prin absurd întreg conceptul nu ar fi biblic. Adevărul este că acest termen nu provine din Biblie, ci este luat din lumea sportului. Aceasta nu ar trebuie să fie o problemă, deoarece nici alţi termeni utilizaţi astăzi, cum ar fi: Trinitate, şcoală duminicală, comitet, conducere, adunare generală, şi alţii, nu sunt întâlniţi pe paginile Scripturii. În prezenta lucrare expresia propusă este aceea de conducere colectivă.

Odată ce chestiunea limbajului a fost clarificată mai rămâne de abordat aspectul argumentelor pentru acest fel de conducere. Deşi nu apare în Biblie, în ce măsură aşteaptă Dumnezeu ca acest concept al conducerii în echipă să fie pus în practică în Biserică? Este acesta Biblic sau doar o influenţa din managementul contemporan?

1. Argumente pentru conducerea colectivă
Un fundament pentru conducerea colectivă este absolut necesar, de aceea considerentele biblice vor fi luate în discuţie, cât şi considerentele practice. Totodată va fi analizată şi ipoteza că acest fel de conducere aparţine eclesiologiei prezbiteriene de conducere, fiind imposibil de aplicat în model congregaţional fără abandonarea acestuia şi adoptarea celui prezbiterian.

1.1 Conducerea colectivă este Biblică
Apelul foarte rapid la pluralitatea prezbiterilor prin invocarea câtorva texte biblice este întâmpinat de unii teologi cu întrebări ca: Era oare câte un singur prezbiter pentru fiecare Biserică care se întâlnea într-o casă? Este utilizat pluralul pentru prezbiterii dintr-o cetate? Existau mai mulţi prezbiteri într-o Biserică?

Întrebările de natură hermeneutică continuă prin ridicarea altor obiecţii. În perioada dinainte de Rusalii vedem naţiunea Israel şi era ei teocratică în mijlocul unor naţiuni păgâne. Formele de conducere s-au schimbat, dar cei ce erau consideraţi ca şi lideri spirituali erau văzuţi ca şi reprezentanţi direcţi ai lui Dumnezeu. Cei care au fost şi lideri politici au avut un stil de conducere autocratic (patriarhi, împăraţi, guvernatori). Unele istorisiri aduc o nuanţă de conducere în echipă (Moise numeşte judecători, David alege conducători militari, Elisei are o şcoală a proorocilor) , dar nu acesta este regula. Aceste exemple au o putere de exemplu, dar nu au fost scrise cu titlu de normă. Contextul zilelor lor, cultura lor slujesc ca lecţii pentru întreg şiragul de lideri. Faptul că Biblia trece în revistă ce s-a întâmplat, nu înseamnă în mod necesar un exemplu negativ sau un model, nu înseamnă în mod necesar un normativ. Dar tăcerea, în unele cazuri, nu este un răspuns la întrebările ridicate.

Astfel că  la aceste probleme hermeneutice soluţia constă într-o integrare a textele biblice în contextul teologiei biblice. O analiză ţinând cont de întreaga revelaţie Biblică înseamnă de fapt a respecta contextul teologic general al Scripturii. Încă din capitolele precedente aspectul comunitar al poporului lui Dumnezeu a fost evidenţiat cu precădere. Sunt multe adevăruri biblice care ajută în a evalua bazelor biblice pentru conducerea colectivă.

a) Dumnezeul Triunic
Scriptura începe cu prezentarea unui Dumnezeu care există în trei persoane, o ilustrare perfectă a conducerii colective. O unitate perfectă, dar o comunitate funcţională. Tatăl a plănuit Mântuirea, Fiul a înfăptuit –o, iar Dumnezeu Duhul Sfânt o lucrează în fiecare credincios. Aceasta fiind natura lui Dumnezeu întreaga creaţia a Lui va purta această amprentă comunitară. Dumnezeul acesta a spus „ Să facem om după chipul şi asemănarea noastră…”.

b) Natura omului şi Familia
Primele pagini din Biblie ne descriu crearea omului. În Gen. 1.26-28, vedem că omul poartă „chipul lui Dumnezeu”. Relaţia pe care omul o avea cu Creatorul său era esenţială. Dumnezeu a decis să creeze omul ca o fiinţă socială: bărbat şi femeie. Când vorbim de dragoste, adevăr, credincioşie, evlavie, şi alte asemenea calităţi la om , acestea reflectă calităţiile Creatorul său. Cu alte cuvinte, e normal ca omul, creat după chipul lui Dumnezeu, să fie ca şi Creatorul său.

Este interesant că Gen. 2 descrie căsătoria ca un set de relaţii complementare (un ajutor potrivit) şi ca o unitate (un singur trup). Căsătoria este cea mai intimă dintre relaţiile sociale umane. Cu alte cuvinte, căsătoria ar putea constitui o paradigmă pentru lucrul în echipă.

Din pedeapsa pe care Dumnezeu a rostit-o asupra Evei, nu reiese doar dorinţa ei după bărbatul ei, ci şi dependenţa ei de el (Gen.3.16c). Aici se instituie controlul unei fiinţe asupra alteia. Acesta era parte a blestemului. Numai în blestem vedem ierarhie în competiţie şi control.

c) Contextul Iudeo - Creştin
Sinagoga a fost condusă de un grup de bătrâni.Ei erau responsabili ai întregii vieţi civile şi ecleziastice a poporului, ca şi de educarea tinerilor. Ei erau aleşi pe viaţã de cãtre comunitate. Trebuiau sã aibã cel puţin treizeci de ani, sã cunoascã Legea şi sã se bucure de o bunã reputaţie. Sinagogile Diasporei erau cârmuite de cãtre un grup de şapte sau nouă bãtrâni numiţi arhonţi sau şefi ai Sinagogii. Creştinismul a apărut în acest context al Sinagogii.

d) Natura Bisericii
Isus a pregătit naşterea Bisericii instruind un grup de ucenici. După Rusalii, acest grup s-a extins la o comunitate cu relaţii de calitate văzută chiar prin vinderea proprietăţilor lor. Când au apărut probleme etnice, ei au selectat nu unul , ci şapte persoane să se ocupe de aceasta. Ei trebuiau să fie „plini de Duhul Sfânt”. Când Duhul Sfânt îi călăuzeşte, liderii din Antiohia trimit misionari, din nou ca echipă. Lucrarea Duhului continuă cu stabilirea de relaţii între biserici (FA 15).

Efeseni 4:11 este interesant în sensul că este evident că cele cinci funcţii nu reprezintă un singur lider. Toţi cei cinci lideri cu daruri diferite sunt necesari pentru echiparea sfinţilor pentru slujire. Un singur lider nu poate îndeplini toate rolurile. Dacă, însă, conducerea este distribuită, în ceea ce priveşte echiparea sfinţilor, rezultă o complementaritate care duce la zidire Bisericii în dragoste.

Este important de observat faptul că Noul Testament se referă întotdeauna la prezbiteri folosind pluralul cu excepţia cazurilor în care se referă la un prezbiter specific. Următoarele pasaje care se referă la o biserică locală menţionează o pluralitate de prezbiteri:

o Biserica din Antiohia (Fapte 11:30)
o Fiecare biserică (Listra, Iconia, Antiohia) (Fapte 14:23)
o Biserica din Ierusalim (Fapte 15:2,4)
o Biserica din Efes (Fapte 20:17)
o Biserica din Filipi (Filipeni 1:1)
o Fiecare biserică (fiecare oraş în care a fost formată o biserică în Creta) (Tit 1:5)
o O biserică locală nespecificată (Iacov 5:14,15)
 
Distribuţia darurilor spirituale la fiecare credincios necesită o conducere comună. Fiecărui membru al bisericii i-a fost dat un dar pentru a sluji (1 Corinteni 12:7, 11).Avem nevoie de toate darurile pentru a îndeplini întreaga lucrare a bisericii. Astfel că slujirea comună depinde de înţelegerea şi acceptarea lucrării în echipă la toate nivele de lucrare în Biserică.

1.2.  Conducerea colectivă este practică
Nu doar din punct de vedere Biblic conducerea colectivă îşi găseşte justificarea, dar şi din punct de vedere practic.
 
1. Responsabilităţile Biblice ale slujitorului sunt imposibil de împlinit în afara unei echipe.
Descrisă mai sus responsabilităţile liderului de a păstori şi supraveghea, cu funcţiile lor specifice cer o multitudine de daruri şi abilităţi. Oricât de experimentat şi talentat ar fi cineva , sarcina conducerii este prea mare pentru o singură persoană. Limitările umane şi cele de natură spirituală vor fi echilibrate cel mai bine într-o formă de conducere realizată de o colectivitate . Efectele muncii de unul singur conduce la frustrare, epuizare , probleme de sănătate şi chiar relaţii tensionate între lideri şi membrii, şi posibil chiar în familie.

2. Pastoratul a devenit mult mai complex în prezent
Posibil ca fiecare generaţie de lucrători să susţină această afirmaţie pentru vremurile pe care le-au trăit, dar schimbările rapide din societate contemporană şi efectul lor asupra Bisericii sunt de neegalat. În căutarea unei explicaţii pentru această situaţie ar putea fi invocate o listă de cauze, dar fie că se acceptă sau nu Biserica se află într-o competiţie cu societatea în ceea ce priveşte modul de comunicare şi organizare a slujirii. Mass-media captează atenţia acestei generaţii făcând ca adevăruri relative, în mare parte, să fie atractive. Îmbunătăţirea modului de a comunica, cât şi organizarea unor servicii de înaltă calitate, necesită o mare cantitate de timp.

Mai mult decât atât, decăderea morală din societate, cu efectele ei resimţite la nivelul Bisericii, ridică probleme de o natură şi o complexitate care nu au mai fost întâlnite până în prezent. Probleme ca: avortul, homosexualitatea , însămânţarea în vitro, şi altele asemenea lor, presupun o pregătire adecvată şi timp necesar pentru soluţionare.

3. Organizarea unei echipe facilitează creşterea lucrării
Christian A. Schwarz în cartea lui Dezvoltarea Naturală a Bisericii prezintă rezultatele studiului său efectuat asupra 1000 de Biserici de pe diferite continente cu privire la factorii calitativi care au ca rezultat creşterea Bisericii. Unul dintre aceştia este conducerea care împuterniceşte, adică o conducere care nu se centrează pe un om sau un grup, ci care permite oamenilor să-şi exercite darul şi deleagă unele responsabilităţi pentru anumite lucrări. Deci, chiar şi o conducere colectivă care doreşte să controleze lucrarea este la fel de dăunătoare ca şi un lider slujind de unul singur.

Conducerea şi lucrarea de unul singur este o structură care limitează dinamica şi creşterea Bisericii. Dacă deciziile finale, organizarea lucrării, comunicarea, este făcută de unul singur aceasta limitează mult dezvoltarea Bisericii. Potenţialul uman va fi nefolosit la maxim, astfel membri vor fi privaţi de bucuria de aş exercita darul în slujire.

Strauch menţionează, într-o altă formă, trei argumente practice pentru susţinerea pluralităţii prezbiterilor: echilibrează slăbiciunile oamenilor, uşurează sarcina lucrării, asigură darea de socoteală[1]. Practic vorbind conducerea şi lucrarea colectivă sunt absolut necesare.
 
1.3 Conducerea colectivă nu este modelul prezbiterian de conducere
Cu toate că pluralitatea prezbiterilor este strâns legată de modelul prezbiterian, conducerea colectivă nu este o adoptare a întregului sistem eclesial prezbiterian deoarece:

1. Sistemul prezbiterian este ierarhic
Prima critică adusă sistemului prezbiterian este legată de ierarhizarea organelor de conducere, despre care ni se spune prea puţin în Scriptură. Înlocuirea individului (episcopului) cu grupurile conducatoare, aşezate şi ele pe o scară ierarhică, deşi nu într-o ierarhie la fel de puternică ca în episcopat, dar având totuşi putere (în special sesiunea şi prezbiteriu) de a interveni în deciziile bisericii locale este rezultatul acestui sistem. Cu toate că se afirmă că “Bisericile prezbiteriene sunt independente una de alta, dar având în comun faptul că ele acceptă aceleaşi standarde ca Belgic Confession, catehismul Heidelberg sau Marturisirea Westminster şi faptul că ele practică o formă prezbiteriană de guvernare a bisericii”[2], totuşi bisericile nu sunt independente de prezbiteriu.

2. Biserica nu este autonomă în sistemul prezbiterian
Bisericile dintr-o anumită zonă sunt conduse de prezbiteriu. Prezbiteriu are un moderator şi un prezbiter executiv. Activităţile fiecărei biserici sunt atent monitorizate de acesta,deciziile sesiunii, în special cele legate de pastor trebuie să fie confimate de prezbiteriu. Nici un prezbiteriu nu are autoritate asupra altui prezbiteriu.

3. Exercitarea autorităţii congregaţiei este aproape desfiinţată

Sistemul prezbiterian, conducerea lui, “a fost destinat să reprezinte şi să exercite autoritatea credincioşilor individuali, dar darea a uzurpat uneori acea autoritate”[3]. Ideea de reprezentare a fost dusă uneori la extremă, astfel că unele sesiuni au încetat să mai reprezinte Biserica şi au înlocuit-o în decizii.

În concluzie există asemănări, dar mai multe diferenţe între sistemul prezbiterian şi conducerea colectivă. Modul de conducere al bisericii trebuie să fie unul bazat pe echilibru. S-ar putea afirma cã imaginea Noului Testament pare sã includã un amestec de conducere congregaţionalã şi prezbiterianã limitatã la nivel local .Acest lucru va atenua tendinţele excesive de democraţie în cadrul bisericii locale şi va conferi o mai mare autoritate prezbiterilor.

Note de subsol:
[1] Alexander Stauch, Biblical Eldership, Lewis And Roth Publishers, Littleton. Colorado, 1995,109-115
[2] Walter A. Elwell, Evangelical Dictionary of Theology, Baker Book House Company, Grand Rapids, Michigan, 1987 (ultima editie)
[3] Erickson, Millard, Teologie Creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1998, p. 259