Pastor al
Bisericii Creştine Baptiste Golgota din Constanţa
Conducerea colectiv
ă
a Bisericii
Partea I
Un alt nivel de cooperare în cadrul Bisericii
este cel al conducerii. Un rol determinat în abordarea acestui subiect îl au
modelele eclesiologice de conducere, adică episcopal, prezbiterian şi
congregaţional, care pot influenţa modul de definire a acestor raporturi.
În termeni contemporani modul de exprimare a acestei cooperări, în lumea
evanghelică, este prin expresia „conducerea în echipă” sau „lucrul în
echipă”, semnificând activitatea unui grup de oameni care lucrează împreună
în mod armonios, complementar şi eficient pentru împlinirea unui scop comun.
Încă de la enunţarea acestei expresii obiecţia posibilă este pe tărâmul
limbajului, şi anume termenul „echipă” nu este un termen biblic, şi prin
absurd întreg conceptul nu ar fi biblic. Adevărul este că acest termen nu
provine din Biblie, ci este luat din lumea sportului. Aceasta nu ar trebuie
să fie o problemă, deoarece nici alţi termeni utilizaţi astăzi, cum ar fi:
Trinitate, şcoală duminicală, comitet, conducere, adunare generală, şi
alţii, nu sunt întâlniţi pe paginile Scripturii. În prezenta lucrare
expresia propusă este aceea de conducere colectivă.
Odată ce chestiunea limbajului a fost clarificată mai rămâne de abordat
aspectul argumentelor pentru acest fel de conducere. Deşi nu apare în
Biblie, în ce măsură aşteaptă Dumnezeu ca acest concept al conducerii în
echipă să fie pus în practică în Biserică? Este acesta Biblic sau doar o
influenţa din managementul contemporan?
1. Argumente pentru conducerea colectivă
Un fundament pentru conducerea colectivă este absolut necesar, de aceea
considerentele biblice vor fi luate în discuţie, cât şi considerentele
practice. Totodată va fi analizată şi ipoteza că acest fel de conducere
aparţine eclesiologiei prezbiteriene de conducere, fiind imposibil de
aplicat în model congregaţional fără abandonarea acestuia şi adoptarea celui
prezbiterian.
1.1 Conducerea colectivă este Biblică
Apelul foarte rapid la pluralitatea prezbiterilor prin invocarea câtorva
texte biblice este întâmpinat de unii teologi cu întrebări ca: Era oare câte
un singur prezbiter pentru fiecare Biserică care se întâlnea într-o casă?
Este utilizat pluralul pentru prezbiterii dintr-o cetate? Existau mai mulţi
prezbiteri într-o Biserică?
Întrebările de natură hermeneutică continuă prin ridicarea altor obiecţii.
În perioada dinainte de Rusalii vedem naţiunea Israel şi era ei teocratică
în mijlocul unor naţiuni păgâne. Formele de conducere s-au schimbat, dar cei
ce erau consideraţi ca şi lideri spirituali erau văzuţi ca şi reprezentanţi
direcţi ai lui Dumnezeu. Cei care au fost şi lideri politici au avut un stil
de conducere autocratic (patriarhi, împăraţi, guvernatori). Unele istorisiri
aduc o nuanţă de conducere în echipă (Moise numeşte judecători, David alege
conducători militari, Elisei are o şcoală a proorocilor) , dar nu acesta
este regula. Aceste exemple au o putere de exemplu, dar nu au fost scrise cu
titlu de normă. Contextul zilelor lor, cultura lor slujesc ca lecţii pentru
întreg şiragul de lideri. Faptul că Biblia trece în revistă ce s-a
întâmplat, nu înseamnă în mod necesar un exemplu negativ sau un model, nu
înseamnă în mod necesar un normativ. Dar tăcerea, în unele cazuri, nu este
un răspuns la întrebările ridicate.
Astfel că la aceste probleme hermeneutice soluţia constă într-o integrare a
textele biblice în contextul teologiei biblice. O analiză ţinând cont de
întreaga revelaţie Biblică înseamnă de fapt a respecta contextul teologic
general al Scripturii. Încă din capitolele precedente aspectul comunitar al
poporului lui Dumnezeu a fost evidenţiat cu precădere. Sunt multe adevăruri
biblice care ajută în a evalua bazelor biblice pentru conducerea colectivă.
a) Dumnezeul Triunic
Scriptura începe cu prezentarea unui Dumnezeu care există în trei persoane,
o ilustrare perfectă a conducerii colective. O unitate perfectă, dar o
comunitate funcţională. Tatăl a plănuit Mântuirea, Fiul a înfăptuit –o, iar
Dumnezeu Duhul Sfânt o lucrează în fiecare credincios. Aceasta fiind natura
lui Dumnezeu întreaga creaţia a Lui va purta această amprentă comunitară.
Dumnezeul acesta a spus „ Să facem om după chipul şi asemănarea noastră…”.
b) Natura omului şi Familia
Primele pagini din Biblie ne descriu crearea omului. În Gen. 1.26-28, vedem
că omul poartă „chipul lui Dumnezeu”. Relaţia pe care omul o avea cu
Creatorul său era esenţială. Dumnezeu a decis să creeze omul ca o fiinţă
socială: bărbat şi femeie. Când vorbim de dragoste, adevăr, credincioşie,
evlavie, şi alte asemenea calităţi la om , acestea reflectă calităţiile
Creatorul său. Cu alte cuvinte, e normal ca omul, creat după chipul lui
Dumnezeu, să fie ca şi Creatorul său.
Este interesant că Gen. 2 descrie căsătoria ca un set de relaţii
complementare (un ajutor potrivit) şi ca o unitate (un singur trup).
Căsătoria este cea mai intimă dintre relaţiile sociale umane. Cu alte
cuvinte, căsătoria ar putea constitui o paradigmă pentru lucrul în echipă.
Din pedeapsa pe care Dumnezeu a rostit-o asupra Evei, nu reiese doar dorinţa
ei după bărbatul ei, ci şi dependenţa ei de el (Gen.3.16c). Aici se
instituie controlul unei fiinţe asupra alteia. Acesta era parte a
blestemului. Numai în blestem vedem ierarhie în competiţie şi control.
c) Contextul Iudeo - Creştin
Sinagoga a fost condusă de un grup de bătrâni.Ei erau responsabili ai
întregii vieţi civile şi ecleziastice a poporului, ca şi de educarea
tinerilor. Ei erau aleşi pe viaţă de către comunitate. Trebuiau să aibă cel
puţin treizeci de ani, să cunoască Legea şi să se bucure de o bună
reputaţie. Sinagogile Diasporei erau cârmuite de către un grup de şapte sau
nouă bătrâni numiţi arhonţi sau şefi ai Sinagogii. Creştinismul a apărut în
acest context al Sinagogii.
d) Natura Bisericii
Isus a pregătit naşterea Bisericii instruind un grup de ucenici. După
Rusalii, acest grup s-a extins la o comunitate cu relaţii de calitate văzută
chiar prin vinderea proprietăţilor lor. Când au apărut probleme etnice, ei
au selectat nu unul , ci şapte persoane să se ocupe de aceasta. Ei trebuiau
să fie „plini de Duhul Sfânt”. Când Duhul Sfânt îi călăuzeşte, liderii din
Antiohia trimit misionari, din nou ca echipă. Lucrarea Duhului continuă cu
stabilirea de relaţii între biserici (FA 15).
Efeseni 4:11 este interesant în sensul că este evident că cele cinci funcţii
nu reprezintă un singur lider. Toţi cei cinci lideri cu daruri diferite sunt
necesari pentru echiparea sfinţilor pentru slujire. Un singur lider nu poate
îndeplini toate rolurile. Dacă, însă, conducerea este distribuită, în ceea
ce priveşte echiparea sfinţilor, rezultă o complementaritate care duce la
zidire Bisericii în dragoste.
Este important de observat faptul că Noul Testament se referă întotdeauna la
prezbiteri folosind pluralul cu excepţia cazurilor în care se referă la un
prezbiter specific. Următoarele pasaje care se referă la o biserică locală
menţionează o pluralitate de prezbiteri:
o Biserica din Antiohia (Fapte 11:30)
o Fiecare biserică (Listra, Iconia, Antiohia) (Fapte 14:23)
o Biserica din Ierusalim (Fapte 15:2,4)
o Biserica din Efes (Fapte 20:17)
o Biserica din Filipi (Filipeni 1:1)
o Fiecare biserică (fiecare oraş în care a fost formată o biserică în Creta)
(Tit 1:5)
o O biserică locală nespecificată (Iacov 5:14,15)
Distribuţia darurilor spirituale la fiecare credincios necesită o conducere
comună. Fiecărui membru al bisericii i-a fost dat un dar pentru a sluji (1
Corinteni 12:7, 11).Avem nevoie de toate darurile pentru a îndeplini
întreaga lucrare a bisericii. Astfel că slujirea comună depinde de
înţelegerea şi acceptarea lucrării în echipă la toate nivele de lucrare în
Biserică.
1.2. Conducerea colectivă este practică
Nu doar din punct de vedere Biblic conducerea colectivă îşi găseşte
justificarea, dar şi din punct de vedere practic.
1. Responsabilităţile Biblice ale slujitorului sunt imposibil de împlinit în
afara unei echipe.
Descrisă mai sus responsabilităţile liderului de a păstori şi supraveghea,
cu funcţiile lor specifice cer o multitudine de daruri şi abilităţi. Oricât
de experimentat şi talentat ar fi cineva , sarcina conducerii este prea mare
pentru o singură persoană. Limitările umane şi cele de natură spirituală vor
fi echilibrate cel mai bine într-o formă de conducere realizată de o
colectivitate . Efectele muncii de unul singur conduce la frustrare,
epuizare , probleme de sănătate şi chiar relaţii tensionate între lideri şi
membrii, şi posibil chiar în familie.
2. Pastoratul a devenit mult mai complex în prezent
Posibil ca fiecare generaţie de lucrători să susţină această afirmaţie
pentru vremurile pe care le-au trăit, dar schimbările rapide din societate
contemporană şi efectul lor asupra Bisericii sunt de neegalat. În căutarea
unei explicaţii pentru această situaţie ar putea fi invocate o listă de
cauze, dar fie că se acceptă sau nu Biserica se află într-o competiţie cu
societatea în ceea ce priveşte modul de comunicare şi organizare a slujirii.
Mass-media captează atenţia acestei generaţii făcând ca adevăruri relative,
în mare parte, să fie atractive. Îmbunătăţirea modului de a comunica, cât şi
organizarea unor servicii de înaltă calitate, necesită o mare cantitate de
timp.
Mai mult decât atât, decăderea morală din societate, cu efectele ei
resimţite la nivelul Bisericii, ridică probleme de o natură şi o
complexitate care nu au mai fost întâlnite până în prezent. Probleme ca:
avortul, homosexualitatea , însămânţarea în vitro, şi altele asemenea lor,
presupun o pregătire adecvată şi timp necesar pentru soluţionare.
3. Organizarea unei echipe facilitează creşterea lucrării
Christian A. Schwarz în cartea lui Dezvoltarea Naturală a Bisericii prezintă
rezultatele studiului său efectuat asupra 1000 de Biserici de pe diferite
continente cu privire la factorii calitativi care au ca rezultat creşterea
Bisericii. Unul dintre aceştia este conducerea care împuterniceşte, adică o
conducere care nu se centrează pe un om sau un grup, ci care permite
oamenilor să-şi exercite darul şi deleagă unele responsabilităţi pentru
anumite lucrări. Deci, chiar şi o conducere colectivă care doreşte să
controleze lucrarea este la fel de dăunătoare ca şi un lider slujind de unul
singur.
Conducerea şi lucrarea de unul singur este o structură care limitează
dinamica şi creşterea Bisericii. Dacă deciziile finale, organizarea
lucrării, comunicarea, este făcută de unul singur aceasta limitează mult
dezvoltarea Bisericii. Potenţialul uman va fi nefolosit la maxim, astfel
membri vor fi privaţi de bucuria de aş exercita darul în slujire.
Strauch menţionează, într-o altă formă, trei argumente practice pentru
susţinerea pluralităţii prezbiterilor: echilibrează slăbiciunile oamenilor,
uşurează sarcina lucrării, asigură darea de socoteală[1]. Practic vorbind
conducerea şi lucrarea colectivă sunt absolut necesare.
1.3 Conducerea colectivă nu este modelul prezbiterian de conducere
Cu toate că pluralitatea prezbiterilor este strâns legată de modelul
prezbiterian, conducerea colectivă nu este o adoptare a întregului sistem
eclesial prezbiterian deoarece:
1. Sistemul prezbiterian este ierarhic
Prima critică adusă sistemului prezbiterian este legată de ierarhizarea
organelor de conducere, despre care ni se spune prea puţin în Scriptură.
Înlocuirea individului (episcopului) cu grupurile conducatoare, aşezate şi
ele pe o scară ierarhică, deşi nu într-o ierarhie la fel de puternică ca în
episcopat, dar având totuşi putere (în special sesiunea şi prezbiteriu) de a
interveni în deciziile bisericii locale este rezultatul acestui sistem. Cu
toate că se afirmă că “Bisericile prezbiteriene sunt independente una de
alta, dar având în comun faptul că ele acceptă aceleaşi standarde ca Belgic
Confession, catehismul Heidelberg sau Marturisirea Westminster şi faptul că
ele practică o formă prezbiteriană de guvernare a bisericii”[2], totuşi
bisericile nu sunt independente de prezbiteriu.
2. Biserica nu este autonomă în sistemul prezbiterian
Bisericile dintr-o anumită zonă sunt conduse de prezbiteriu. Prezbiteriu are
un moderator şi un prezbiter executiv. Activităţile fiecărei biserici sunt
atent monitorizate de acesta,deciziile sesiunii, în special cele legate de
pastor trebuie să fie confimate de prezbiteriu. Nici un prezbiteriu nu are
autoritate asupra altui prezbiteriu.
3. Exercitarea autorităţii congregaţiei este aproape desfiinţată
Sistemul prezbiterian, conducerea lui, “a fost destinat să reprezinte şi să
exercite autoritatea credincioşilor individuali, dar darea a uzurpat uneori
acea autoritate”[3]. Ideea de reprezentare a fost dusă uneori la extremă,
astfel că unele sesiuni au încetat să mai reprezinte Biserica şi au
înlocuit-o în decizii.
În concluzie există asemănări, dar mai multe diferenţe între sistemul
prezbiterian şi conducerea colectivă. Modul de conducere al bisericii
trebuie să fie unul bazat pe echilibru. S-ar putea afirma că imaginea Noului
Testament pare să includă un amestec de conducere congregaţională şi
prezbiteriană limitată la nivel local .Acest lucru va atenua tendinţele
excesive de democraţie în cadrul bisericii locale şi va conferi o mai mare
autoritate prezbiterilor.
Note de subsol: [1] Alexander Stauch, Biblical Eldership, Lewis And
Roth Publishers, Littleton. Colorado, 1995,109-115
[2] Walter A. Elwell, Evangelical Dictionary of Theology, Baker Book House
Company, Grand Rapids, Michigan, 1987 (ultima editie)
[3] Erickson, Millard, Teologie Creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1998,
p. 259
Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost
actualizată la versiunea 1.0!
Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi!Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare
propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!
Forum - actualizat şi diversificat, securitate
crescută, caracteristici de ultima ora
Pe pagina de
Resurse Baptiste
a site-lui, veţi găsi o serie de
subiecte
de studiu:
Pe pagina de
Teologie
Sistematică puteţi găsi o serie de
articole la subiectele
doctrinare despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre
Duhul Sfânt şi alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre
om, aşa cum a fost creat el)
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)