Eseuri Creştine

Pagina de Eseuri Creştine este o nouă pagină pe care o introducem din anul 2006, un loc unde veţi putea citi diverse lucrări pe teme teologice sau apologetice. Vă menţionăm că tot ceea ce este conţinut în cadrul acestei pagini reprezintă părerile personale a celor care le scriu şi nu sunt neapărat părerea Misiunii Vox Dei - deci tot ce va apare aici este destinat unui dialog care să producă interes, dorinţă de studiu şi de participare cu diferite eseuri, precum şi adăugare de oricare păreri pro sau contra. Dacă aveţi un subiect care se încadrează specificaţiilor de mai sus, vă rog să vă faceţi de cunoscut intenţia şi să ne trimiteţi materialul dumneavoastră la adresa eseuri@voxdeibaptist.org, care trebuie să fie semnat şi documentat. Nu vom publica nici o lucrare care nu este semnată. Eseurile care sunt cele mai votate, vor fi premiate la sfârşitul anului cu suma de $100 USD (lei la cursul zilei). Aşteptăm mesajele dumneavoastră!

Veselie versus Văicăreală

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.” (Proverbe 17:22)

„O inimă veselă înseninează viaţa.” (Proverbe 15:13a)

De cele mai multe ori, râsul este o manifestare umană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei interioare. El eliberează tensiunile interioare şi lucrează ca un puternic factor antidepresiv. La nivel fiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale diafragmei stimulează secreţia unor endorfine care amplifică buna dispoziţie.

Există însă şi un râs amar, fals, însoţit de o expresie contradictorie a feţei, când colţurile gurii sunt căzute. Aceasta are o reverberaţie disonantă şi tristă. Zâmbetul şi râsul sunt strâmbe atunci când un colţ al gurii este ridicat, iar altul căzut.

Există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios şi încă unul batjocoritor. Sunt falsuri. Râsul fals şi artificial este o imitaţie a râsului curat şi sănătos.

Posomorât fiind sau „cu faţa căzută” cum ni-l descrie Septuaginta, Cain nu mai avea zâmbet, iar absenţa zâmbetului este caracteristica omului foarte concentrat asupra unui lucru sau asupra unui fapt, ori este caracteristica feţei celui care doarme temporar sau pe veci (Genesa 4:7).

În urma cercetării, Vera Birkenbihl, directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, propune o clasificare sumară a expresiilor râsului, identificate după vocala dominantă, articulată involuntar. În acest scop, autoarea invită la nuanţare, făcând o distincţie subtilă între câteva moduri de a râde.

1.     Haha!

Râsul „în A sau Ă,” debordant prin gura larg deschisă şi pornit din inimă, este cel mai sănătos, mai terapeutic şi mai contagios cu putinţă. El exprimă vitalitate, bună dispoziţie şi sinceritate. El oferă o senzaţie de uşurare şi eliberează unele tensiuni psihice.

2.     Hehe!

Râsul „în E” este un fel de a râde behăit, cel mai adesea aruncând o mască veselă pe o atitudine răutăcioasă sau ameninţătoare. Intenţia ascunsă în spatele râsului „în E” e mai curând una de distanţare, înfricoşare sau depreciere a anturajului. Acesta e un fel de a „ râde în nas,” a râde de cineva sau a râde de ceva. Un fel de a râde dispreţuitor, batjocoritor, maliţios. Râsul „în E” nu este contagios. El maschează stări subtile de nesiguranţă şi teamă.

3.     Hihi!

Râsul „în I sau Δ este mai curând un chicotit, un râs naiv, de „gâsculiţă.” Adesea, pare un fel de a râde scăpat fără voie de către cineva care ar fi vrut mai curând să-şi reţină râsul şi să-şi înfrâneze nişte impulsuri şi porniri vinovate. Râsul „în I” pare să exprime adesea o bucurie infantilă, vinovată şi reţinută totodată, de a încălca o regulă, o conduită.

4.     Hoho!

Râsul „în O” este un fel de a râde care exprimă şi indică surpriza de a se fi întâmplat ceva plăcut şi hazliu, în mod cu totul neaşteptat. Totodată, râsul „în O” este uneori ceva uşor forţat, fiind încărcat cu o doză de neîncredere, încă neîmprăştiată. Este şi motivul pentru care, adesea, râsul „în O” nu destinde pe cât tensionează.

5.     Huhu!

Râsul „în U,” mult mai rar întâlnit decât celelalte modalităţi de a râde, poartă o încărcătură morbidă, cu tonuri de sarcastic şi lugubru. Seamănă cu ţipătul cucuvelei şi cu urletul lupilor şi nu mai este vorba în acest caz de un râs propriu-zis, ci mai curând de o parodie de râs, care exprimă spaime şi angoase. Nu are nimic vesel. 

6.     Geamătul şi oftatul

Este vorba de acele persoane marcate de o tristeţe adâncă şi difuză, aproape continuă, care oftează şi gem aproape indiferent de context şi anturaj.

Aceste manifestări exprimă un pesimism profund, depresii, frustrări şi suferinţe interiorizate, refulate, scăpate de sub control. Dacă aceste manifestări nu sunt corijate din timp, atitudinea morbidă şi depresivă a persoanei riscă să declanşeze maladii organice, induse psihosomatic.

Partea proastă este aceea că astfel de persoane ajung repede să fie mai curând evitate sau ocolite de ceilalţi.

La fel li se întâmplă şi persoanelor care nu mai prididesc să se vaiete şi jeluiască. În vorbirea lor se instalează un ton tot mai văcărit şi plângăcios. Există poate şi un gen anume de „jelanie mioritică,” caracteristică românilor, mai ales celor din vechiul regat.

„Neliniştea din inima omului, îl doboară, dar o vorbă bună îl înveseleşte.”

(Proverbe 12:25).

Iosif Belea

Braşov

sus