Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Eseuri Creştine
 

 

 

Aprilie 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei

 


Eseuri Creştine

 

 

Pagina de Eseuri Creştine este o nouă pagină pe care o introducem din anul 2006, un loc unde veţi putea citi diverse lucrări pe teme teologice sau apologetice. Vă menţionăm că tot ceea ce este conţinut în cadrul acestei pagini reprezintă părerile personale a celor care le scriu şi nu sunt neapărat părerea Misiunii Vox Dei - deci tot ce va apare aici este destinat unui dialog care să producă interes, dorinţă de studiu şi de participare cu diferite eseuri, precum şi adăugare de oricare păreri pro sau contra. Dacă aveţi un subiect care se încadrează specificaţiilor de mai sus, vă rog să vă faceţi de cunoscut intenţia şi să ne trimiteţi materialul dumneavoastră la adresa eseuri@voxdeibaptist.org, care trebuie să fie semnat şi documentat. Nu vom publica nici o lucrare care nu este semnată. Eseurile care sunt cele mai votate, vor fi premiate la sfârşitul anului cu suma de $100 USD (lei la cursul zilei). Aşteptăm mesajele dumneavoastră!

horizontal rule

Tentaţia inocenţei

 

Ileana JeanS-au scris nenumărate cărţi în ultimele două decenii cu privire la  postmodernism şi rădăcinile acestuia în modernitatea târzie a ultimului secol, începând cu o suită de negaţii, mai întâi, prin negarea valorilor morale în gândirea lui Nietszche şi apoi prin desfiinţarea subiectului moral la Sigmund Freud. Una din cărţile, care nu dezvoltă teoretic propunerile postmoderne, dar le analizează cu acuitate, adâncime, întindere în multiplele lor manifestări contemporane, este cartea cunoscutului eseist francez, Pascal Bruckner, „Tentaţia inocenţei” , apărută în 1995, în Franţa şi tradusă imediat la noi, editată la Nemira în 1998.

 

Amplul eseu de 280 de pagini se impune cu autoritate cititorului, prin atitudinea de dezaprobare îngrijorată, în apărarea moralei Europei creştine, odinioară, printr-o informaţie uluitoare despre manifestările cele mai stranii şi felurite ale lumii în care trăim, merite de observaţie polivalentă şi nuanţată, la care se adaugă stilul sagace, expresiv, pe toată gama sa, de la fermecător, nostalgic la grotesc şi sarcastic în funcţie de obiectul relatării tendinţelor denunţate.

 

O primă constatare care se generalizează este că „planeta s-a micşorat” şi în acest sat global, şi această unificare (împlinită prin tehnologie, mijloace de comunicare, dar şi a armelor de distrugere nucleară), ne dă sentimentul că suntem deposedaţi de noi înşine de către forţe înlănţuite, care ne robesc şi asupra cărora suntem neputincioşi. Comerţul, comunicarea apropierea  culturilor sunt copleşitoare şi sufocante: „explozii demografice, migraţii în masă, catastrofe ecologice toate rostogolesc mase de oameni, iar sfârşitul comunismului a făcut să irumpă  pe scena lumii nenumăratul, dezordinea. Rugile oamenilor sună fie „Scăpaţi-mă de ceilalţi, fie, scăpaţi-mă de mine”.

 

Astăzi devine  acută inocenţa  ca boală a individualismului, care constă în a vrea să scapi de consecinţele faptelor tale, dar cu tentativa de a te bucura de beneficiile libertăţii, respingând inconvenientele sale. Ea se dezvoltă în două direcţii: infantilismul şi victimizarea, două moduri de de a fugi de dificultatea de a fi, două strategii ale iresponsabilităţii răsfăţate. În primul rând, inocenţa trebuie înţeleasă ca o parodie a lipsei de griji şi a ignoranţei anilor tinereţii; ea culminează cu figura imaturului perpetuu. Copilul a devenit, de un secol încoace, în Occident, scrie P. Bruckner, noul nostru idol, căruia i se îngăduie totul, fără să i se ceară nimic. Infantilismul combină o nevoie de securitate cu o aviditate fără margini, dorinţa de  a fi ocrotit, fără a avea, în schimb, nici cea mai mică obligaţie. Societatea occidentală are doi factori, aliaţi obiectivi, care întreţin acest huzur: consumismul (sau consumerismul) şi divertismentul.

 

Cât despre victimizare este tendinţa cetăţeanului din paradisul capitalist de  a se crede persecutat, mai ales în momente de criză. Conştiinţa vinovată occidentală izvora din faptul de a pune pe seama vechilor metropole coloniale toate relele tinerelor naţiuni din Sud. Fiecare se crede un nenorocit, chiar dacă nu este, atât persoane particulare cât şi minorităţi. Secole întregi oamenii au luptat pentru lărgirea ideii de demnitate umană, ca să se includă în ea toate categoriile, fără discriminări de rasă, sex, religie etc., proces dublat de o uriaşă lucrare de civilizare, constituirea speciei într-un singur tot. Dar ciudat, acest fenomen e însoţit de un proces de divizare, fragmentare: grupuri întregi de naţiuni revendică acum, în numele vitregiei suferite în trecut, un tratament special. Să observăm că alături de strategia ucigaşă a unor grupuri din Serbia sau islamice şi-sau din fostele ţări comuniste din Est, (printre care România n.b.) înalţă flamura martiriului.

 

Infantilismul nu se confundă cu victimizarea, chiar dacă ele se intersectează uneori, ci sunt deosebite precum uşurătatea de gravitate; ele se consacră aceluiaşi paradox al individului contemporan grijuliu în exces  cu independenţa sa, dar care  cere atenţie şi asistenţă, care este nonconformist şi insaţiabil totodată.

 

Cele  două patologii ale modernităţii, infantilismul şi victimizara nu sunt fatalităţi, ci tendinţe evidente şi modernitatea le combină cu abilitate în realizarea unei caricaturi la dictonul fericitului Augustin: „Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei” pentru că iubindu-L, nu vei mai putea să doreşti a face ce vrei, precum aceşti copii bătrâni care trăiesc după sloganul: „să nu renunţi la nimic!”. Trist este că aceste figuri afectate patologic sunt imaturul perpetuu şi martirul autoproclamat, care-şi dispută binefacerile societăţii capitaliste contemporane, uzurpând suferinţa adevăraţilor martiri şi victime. Ceea ce-l intrigă pe autor, şi, prin efect de empatie şi pe cititor, este tipul de morală pervertită a acestor categorii de oameni, care în numele ideii de dreptate socială, cer mult societăţii, fără să-i întoarcă preţul susţinerii. Este o lume hedonistă şi inconştientă, care a răsturnat sistemul de valori de aproape 40 de ani încoace, odată cu revoluţia culturală, prin  care toate tabuurile sociale au fost legitimate, oferind o nouă imagine a barbariei umanităţii.

 

Aceste observaţii sunt în acord cu cele ale lui Erich Hobsbawn, care în ampla lucrare de analiză a istoriei secolului al XX-lea, numit de el „al extremelor”, conţine similare observaţii asupra societăţii de consum, şi divertisment, de azi, în opoziţie cu marile retardări istorice ale unor zone şi ţări foste coloniale în care fac ravagii  bolile şi foametea, endemice, ambele. Cartea aceasta „Secolul extremelor” apărută în 1994, la Londra şi New-York, (la noi în acelaşi an la „Editura Lider”) apreciată de marile personalităţi ale epocii, observă, explică, comentează şi trage semnalul de alarmă pentru grave atitudini politice, economice, morale şi culturale ale lumii în curs de globalizare. Iată cum este privit de Hobsbawn, citat şi de P. Bruckner în alt context: „Distrugerea trecutului sau, mai degrabă cea a mecanismelor sociale, care leagă experienţa contemporană de  cea a generaţiilor mai   vechi este unul din cele mai caracteristici fenomene de la sfârşitul secolului al XX-lea. Cea mai mare parte a tinerilor şi tinerelor de la acest sfârşit de secol, trăiesc într-un fel de prezent perpetuu, lipsit de orice relaţie cu trecutul istoric al epocii prezente”.

 

De aici rezultă hedonismul, viziunea vieţii ca un party perpetuu şi inventarea mijloacelor de distracţie, cu o tendinţă apăsată că totul li se cuvine, de unde narcisismul, egocentrismul, răsfăţul şi rebeliunea ascunsă sau făţişă faţă de cei care observă şi „marchează”, aceste ostentaţii atitudinale. Tineretul trăieşte în plan mimetic, gusturile şi reacţiile se află sub presiunea mediului „jemanfişist” ei copiază pe cei de vârsta lor mai „emancipaţi”, cărora le acordă toată atenţia, timpul şi cu care comunică, mult mai mult decât cu cei apropiaţi, cu părinţii, alte rude etc. Ei se amuză într-o subcultură, şi din lipsa educaţiei şi îndrumării, confundă ce vor cu ce se poate, şi fac orice ca să obţină ce vor, chiar delicte.

 

Memoria istorică nu mai funcţionează, se erodează sau este eliminată din start sub asaltul derizoriului şi al bombardamentului nformaţional. Totul îşi pierde sensul, absurdul se extindem  principiul cauzalităţii sub aspect fizic şi psihic se estompează până la anulare, uneori.

 

 Dar aceste segregări şi tăieri ale punţilor, ale rădăcinilor, modifică mult comportamentul acestor înşelaţi că tinereţea ca o forţă nepieritoare, nu are nici o datorie sau răspundere faţă de trecut şi viitor, atitudine care se explică prin excesiva temporalizare, a ideii că fiecare vârstă are un unghi total diferit de al celei precedente, evident mai avansat, în numele căruia acţionează ca şi cum ar fi singurii protagonişti pe scenă şi mai ales, orbiţi şi ferm convinşi că nu vor juca niciodată rolurile celor de dinaintea lor. Ei ignoră că peste puţin timp, la scara istoriei, chiar umane, vor cădea inevitabil, în categoria pe care o resping acum, dar până la schimbarea opticii lor, această mentalitate şi conduită  are efecte incalificabile, deocamdată, dar previzibile.

 

Din fericire, autorul cărţii de care ne ocupăm, crede  că societatea capitalistă are anticorpii necesari sub forma unor  discursuri critice, urgente (aidoma acestei lucrări, încoronate cu premiul „Medicis” în 1995) Reiese citind-o, că  Pascal Bruckner are în vedere teoriile lui Rene Girard, filozof francez, un gânditor asupra raportului dintre religii, tema sacrificiului, a violenţei şi a victimizării. Autorul reliefează o sumă de tare grave ale lumii moderne, precum îmbuibarea (alimentară dar şi mediatică), ascensiunea minorităţilor, care pretind drepturi de discriminare pozitivă în dauna majorităţii, apoi ascensiunea feminismului ca ideologie intolerantă, dăunătoare asupra familiei şi moralităţii,  se opreşte la ravagiile  războiului din fosta Yugoslavie, în care călăii s-au desemnat adesea ca victime, comentează amplu urmările industriilor mediatice, de divertisment cât şi sarabanda comerţului cu lucruri inutile, este oripilat  de alte  prezenţe şi tendinţe groteşti ale lumii moderne, toate  acestea în opoziţie  cu sărăcia şi barbaria unor ţări, şi grupuri care trăiesc ca acum 2000 de ani.

 

Cartea lui P. Bruckner are trei mari părţi, alcătuite la rându-le din mici eseuri, gen articole, cu titluri extrem de sugestive din care vom cita. Partea I „Copilul este oare viitorul omului?” o aserţiune care e contestată azi; această parte are trei capitole precum: Individul învingător sau alegerea regelui Praf şi Pulbere”, „Revrăjirea lumii” şi cap.3 „Adulţii mici, micuţi”.  Partea a II-a, „O sete de persecuţie”, compusă din capitolele cu titluri precum: cap. 4 „Elecţiunea prin suferinţă” şi cap. 5, „Noul război de secesiune (între bărbaţi şi femei). Partea a III-a    „Concurenţa victimară” mult mai amplă şi originală prin comentariul faptelor, alcătuită din cap. 6, „Inocenţa călăului” (o analiză a identităţii victimare în propaganda sârbă), cap.7, „Arbitrariul inimilor, avatarurile milei”  cu temele „legea fraternităţii versatile, „dragostea de sărăcie” şi popoarele de prisos”. Am consemnat capitolele pentru că scriitorul are darul formulărilor expresive, şi al titlurilor sugestive.  Partea a IV-a „Concluzie”, are titlul „Poarta îngustă a revoltei”.

 

Eseul lui Bruckner îşi sprijină demonstraţia  prin comentarea unor atitudini moderne , individualiste şi iresponsabile, care au pregătit starea de fapt, fenomenele secolului ultim şi anume opera lui Jean Jacques Rousseau, ale lui B. Constant, apoi  se opreşte la Stendhal, la  E. Zola, deci scriitori francezi iluştri a căror operă o cunoaşte în nuanţe fine şi semnificaţii generale, se referă la romancierul non-conformist, F. Celine, colaboraţionistul cu germanii, temperament insurgent, care-şi justifica trădarea prin: „Toţi ceilalţi sunt vinovaţi, numai eu nu”, aşa de arogant, încât învinuia pe toţi că nu l-au propus pentru premiul Nobel.

 

Individualismul este o atitudine şi mentalitate a timpurilor moderne, care pune accentul pe persoana privată, biruind organizarea colectivă a Evului Mediu, începe în jurul lui 1400 şi se dezvoltă mai ales în timpul revoluţiilor din secolele al XVII-la şi al XVIII-lea, fiind generat de:

a) ideea creştină a mântuirii personale, care e o descoperire spirituală biblică, protestantă;

b) întemeierea cunoaşterii şi reflecţiei întemeiată pe cognito, raţiune, Descartes;

c) tendinţa dublei eliberări: de tradiţie şi de autoritate (Tocqueville: omul contestă tradiţia în numele libertăţii şi respectă libertatea în numele condiţiei egalitare, democratice);

d) individul iese de sub autoritatea trascendenţei sub formele de Dumnezeu, Biserică şi Regalitate şi refuză să se supună unor legi exterioare;

e) ieşirea omului din starea de „minorat” în care-l menţinea „propria vină” (după definirea iluministă a lui Kant) cucerirea propriei autonomii pentru a ajunge la „majorat”.

 

Din păcate speranţa acestei eliberări nu s-a confirmat pentru că individul este o natură problematică, individualismul răsare între exaltare şi descumpănire, e însoţit de pesimism. Se crede că acest gen de individualism a început cu Rousseau, în „Confesiunile” lui, care sărac şi fără rang fiind, a nutrit ambiţiile de a deţine adevărul, considerându-se unic şi diferit, apărându-şi condiţia de om fără Dumnezeu, care descoperă  dialogul cu „celălalt” semenul, omenirea care te judecă, fără să te înţeleagă şi să te accepte aşa cum eşti. Câtă deosebire faţă de Sf. Augustin care mărturisea în „Confesiuni”, datoria absolută faţă de Dumnezeu, „căruia nimeni nu-I va plăti, ceea ce El, fără să datoreze,  a plătit pentru noi”. Omenirea individualistă a început să simtă că va fi chemată pe banca acuzaţilor, de legile omeneşti şi a înlocuit autoritatea şi judecata divină cu cea laică, profană. Acesta este infernul laic al acestui om, Rousseau, zbuciumat, ridicol, dezarmat, simţindu-se persecutat, pradă tuturor şi mizantrop, din pricina acestui individualism exacerbat, aşa cum se va vedea la marii despoţi ai lumii.

 

Ne vom opri la partea a II-a, capitolul 4, „Elecţiunea prin suferinţă”; S. Freud a analizat prin analogie psihologia unor indivizi în funcţie de evenimentele copilăriei şi a extins-o asupra „unor popoare întregi împovărate de un trecut greu de nenorociri”. Oameni sau grupuri poartă o nevindecată ranchiună destinului, naturii, pentru umiliri precoce aduse narcisismului şi amorului nostru propriu. Socialismul era o versiune temporală a creştinismului, făgăduiala  egalităţii şi dreptăţii sociale,  urii faţă de opresiune, o mântuire exclusiv materialistă, asigurarea belşugului acestei vieţi.

 

Occidentul a fost liber să se dezvolte 50 de ani dintre care 30 numiţi glorioşi, din 1970, pentru că s-au conjugat avantaje ca prosperitatea materială, redistribuirea socială mai echitabilă, progresele în medicină şi confort, pacea asigurată în timpul războiului rece) timp în care majoritatea a putut să spună „eu” fără grijă. Dar după 1990, stâlpii siguranţei s-au clătinat şi în Apus. Fosta clasă mesianică, cea muncitoare, înşelată şi roasă de resentimente, a devenit ea însăşi o victimă, odată cu pierderea prestigiului dogmei comuniste, devalorizate. În America victimologia face ravagii: ca de pildă ucigaşi, care învinovăţesc televiziunile pentru violenţa arătată, sau bolnavii de cancer pulmonar acuzând industria de ţigări şi publicitatea.

 

Societatea modernă îi determină pe oameni să constate cu durere că: „suntem cu toţii blestemaţi”. O comparaţie: Franţa este o democraţie politică în jurul statului , iar SUA este o democraţie juridică, în care dreptul limitează şi încadrează statul În Europa statul providenţial are o agendă socială plină, dar în America de peste 30 de ani, explozia juridică poate compensa statul providenţă. În schimb în America, sistemul de responsabilitate este axat pe vină, dar în Europa sistemul este axat pe despăgubirea victimelor unor catastrofe, şi nu pe vinovaţii înşişi, în privinţa prevenirii, precum la noi, în România, referitor la gravele consecinţe ale inundaţiilor, şi astfel se creează disfuncţii.

 

Categoriile profesionale  se solidarizează, chiar pentru situaţii grave, cum a fost de pildă, acuzarea medicilor vinovaţi de contaminarea sângelui, în Franţa. Nimeni nu-şi mai recunoaşte greşeala, se crede victimizat, nedreptăţit de sistemul social. Este o gravă carenţă a mentalităţii şi discernământului, a cărui figură tipică  a fost scriitorul Ferdinand Celine, antisemit, colaboraţionist cu nemţii, paranoic, militant excesiv de dreapta, crezându-se nedreptăţit toată viaţa. În închisorile europene sau americane, procentul deţinuţilor incapabili de recunoaşterea vinovăţiei şi de căinţă este zdrobitor de mare. Conştiinţa vinovăţiei este în declin în omenirea aceasta hedonistă.

 

Strigătul celor cu adevărat vinovaţi este: „Nu mă judecaţi”, amintind de J.J. Rousseau, care nu recunoştea decât tribunalul conştiinţei sale, aptă să aleagă singură vinovăţia şi răspunderea şi să se apere după bunul plac: de pildă el nu şi-a recunoscut abandonarea celor 5 copii, predaţi spre creştere instituţiilor de caritate, nici imoralitatea etc. De aceea, s-a spus că el a inaugurat relativismul lumii moderne, potrivit ideii că durerea purifică şi redă candoarea. Ateismul acestei poziţii este evident ca şi aberaţia susţinerii: „Legea să se aplice altora, dar nu mie”, şi astfel se  explică multele erori judiciare, oriunde.

 

Prof. Ileana Jean

Constanţa

sus

horizontal rule

Ce este nou?

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate