Nostra Aetate
În Zilele Noastre
Biserici obosite
de
Caius ben Obeada
Suntem obişnuiţi să ne
plângem de păstori şi de lucrările bisericii, pe când păstorii se
plâng de membrii şi de neînţelegerea planului lui Dumnezeu. Totuşi
sunt multe aspecte pe care ajungem să le criticăm sau să le ignorăm
când vorbim de adunarea sfinţilor şi de responsabilitatea atât a
păstorului cât şi a membrilor. Problema biserici ajungem să o
evaluăm dintr-o poziţie mai puţin neutră, scoţând pe Cristos din
ecuaţie, crezând că biserica şi lucrările biserici ar fi fost lăsate
pe spatele şi responsabilitatea sfinţilor ei.
În primul rând trebuie scoase în evidenţă câteva lucruri necesare
cunoaşteri şi înţelegerii vieţii adunării lui Cristos:
1. Viaţa adunării
constă în prezenţa lui Cristos în vieţile robilor Lui. În alte
cuvinte adunarea sfinţilor nu ar exista dacă Cristos nu ar fi făcut
posibilă această strângere laolaltă a tuturor celor născuţi din nou.
Fără Cristos nu există adunarea, fără adunare nu există unitate,
fără unitate nu există viaţă. Naşterea din Cristos este făcută în
urma planului Său pentru slava Celui care dă şi va da viaţă celor
aleşi din veşnicii.
2. Prezenţa lui Cristos asigură scop şi împlinire a voii Sale.
Biserica este produsul unui plan divin în care un număr de copii ai
lui Dumnezeu fac posibilă o prezenţă vizibilă a divinităţii pe
pământ. Fără Cristos nu este plan sau o împlinire a voii Sale. Ceea
ce noi am crede că este planul Său nu este o certitudine a planului
lui Dumnezeu; Cristos este certitudinea împlinirii planului lui
Dumnezeu pe pământ.
3. Planul şi scopul adunării sfinţilor este plănuit din veşnicii.
Un Dumnezeu al perfecţiunii nu putea să lase planul Dumnezeirii în
mâinile unor muritori care, din răutatea inimilor lor, au reuşit să
omoare pe Cel ce avea să aducă Mântuire. Dumnezeu, din veşnicii, a
pregătit şi aranjat planul fiecărei adunări a sfinţilor, din toate
colţurile lumii, din toate cartierele şi satele, nu numai a României,
dar şi a întregii lumii. Dumnezeu, în atotputernicia Sa, a perfectat
planul veşniciei în scopul laudei Sale.
Adunările sfinţilor, din multe părţi ale lumii, au ajuns la cel puţin
două extreme, şi în această expunere o să mă refer mai mult la
bisericile baptiste. În România şi în mapamondul internaţional am
ajuns să avem cel puţin două tipuri de bisericii:
•
Prea zeloase
•
Fără zel
Indiferent de opinia şi
ceea ce noi am crede referitor la biserică,
la scopul şi responsabilitatea bisericii, ajungem să întâlnim biserici
prea zeloase şi unele prea puturoase. Diferenţa între cele două
biserici nu este prea mare, având în vedere un lucru esenţial la
care trebuie să fim atenţi când facem astfel de analize, şi anume la
prezenţa şi lucrarea Cristosului.
Scripturile ne spun că Cristos este capul Bisericii, un lucru puţin
înţeles de mulţi din cei care se consideră a fi membri a adunării
lui Cristos. Pentru mulţi, Cristos este capul în mod figurativ, sau
simbolic, realitatea cotidiană punând responsabilitatea bisericii pe
spatele şi viziunea comitetului diaconilor sau a presbiterilor,
depinzând de structura organizatorică a bisericii din care faci
parte. Cristos ar fi undeva în veşnicii, pregătindu-ne locuri, pe
când noi, cei lăsaţi pe pământ, împreună cu iluminarea Duhului Sfânt,
am fi rămaşi responsabilii lucrărilor bisericeşti.
În acest context ni s-ar părea că avem obligaţia de a face ceva, de
a împlini cumva poruncile lăsate de Cristos şi apostoli, acum 2000 de
ani, crezând că rolul Duhului Sfânt ar fi de o adaptare a planului
veşniciei la timpurile noastre, în acest concept Dumnezeu ajungând
să corecteze planurile veşniciei de la o zi la alta. Totuşi, ce ne
spun Scripturile? Care este adevărul de baza care să ne dea o
claritate în înţelegerea planului lui Dumnezeu?
1. Dumnezeu ne-a ales din veşnicii:
“4. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să
fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,
5. ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după
buna plăcere a voii Sale,
6. spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul
Lui. (Efeseni 1:4-6)
2. Faptele veşniciei au fost pregătite din veşnicii:
"10. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos
Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai
dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)
Este esenţial înţelegerea acestor două adevăruri în contextul nu
numai a trăirii de zi cu zi dar şi a trăiri şi planului veşniciei
referitor la adunarea sfinţilor. În unitatea sfinţilor am ajuns să
fim chemaţi şi să ne fie date responsabilități de împlinire a voii
Sale. Astfel, ajungem să întâlnim cele două tipuri de adunări
reprezentate a fi mai zeloase şi mai puţin zeloase pentru Cristosul
ei.
BISERICI ZELOASE
Aceste bisericii au caracteristici unice care merită studiate şi
înţelese:
a.
ajung să întreacă planul lui Dumnezeu - cu alte cuvinte planul
şi viaţa bisericii ajunge să fie mult mai sofisticat şi mai
organizat decât ar fi fost în planul lui Cristos. Aceste bisericii
ajung să fie perfecţiunea organizării umane, în care, într-un mod
organizatoric ierarhic, fiecare membru este investit cu o sarcină
specifică, în baza necesităţilor organizatorice, şi nu a darurilor
Duhului Sfânt. Aceste biserici ajung să fie exemple de studiu şi de
copiere a unui plan organizator care ajunge să dea randament şi
roade de creştere numerică, necesară existenţei.
b. Dorinţa creşterii întrece planul lui Dumnezeu – aceste
biserici sunt acaparate de dorinţa de a creşte, încurajând membrii ei
la o dedicare absurdă a evanghelizării, scoţând din ecuaţie
pregătirile Duhului Sfânt la recoltă, astfel că nu numai semănatul,
dar şi recolta, ajungând să fie o responsabilitate bisericească.
Scripturile punând responsabilitatea semănări pe spatele copiilor
lui Dumnezeu, aceste adunări pun responsabilitatea creşterii numerice
a bisericii pe spatele fiecărui membru, cei care ajută mai mult în
creşterea numerică fiind răsplătiţi cu funcţii şi locuri de cinste
în aceste adunări.
c. Lucrarea biserici îşi pierde împuternicirea lui Cristos cu cea
a unui plan bisericesc – aceste bisericii pierzându-şi ţinta
Crucii pe dorinţa împlinirii unui plan a unei perfecţiuni umane.
Aceste biserici ajung să părăsească planul veşniciei, într-un mod
categoric fiind mai interesaţi într-o evanghelizare violentă a lumii
înconjurătoare în numele Cristosului, pe care au ajuns să-l elimine
din ecuaţia împlinirii planului veşniciei care vine prin Cristos,
capul Bisericii Sale.
d. Biserica devine o organizaţie administrativă socială – în
care comitetele şi liderii ajung să dea tonul bisericii, fără implicarea
sfinţilor în urma chemări şi viziuni primite din partea Duhului
Sfânt. Grupuri, grupuleţe, societăţi ajung să dea viaţă biserici în
urma unor planuri bine gândite şi experimentate de alţii. Experienţa
altora ajunge să fie implementarea strategică administrativă a
bisericilor care, pline de zel, doresc să depăşească realizările
precedente. Biserica devine o organizaţie socială şi nu una
duhovnicească.
e. Membrii fac de toate – încercând să acopere necesităţile
organizaţionale. În aceste bisericii nu chemarea Domnului devine
punctul central de implicare în lucrare ci disponibilitatea de a
servi. Servitudinea ocupă locul principal, astfel că fiecare membru
devine responsabil în a servi şi a fi un exemplu de servitudine.
Aceşti membrii sunt implicaţi în lucrările bisericii, 7 zile din 7.
Ziua de odihnă este înlocuită cu responsabilitatea slujirii, unii
dintre ei ajungând să compromită stabilitatea familiei în favoarea
slujirii bisericeşti. Aceştia sunt cei care au ca lozincă: „pot
totul în toate spre slava Sa”.
f. Poziţia unui membru în biserică devine mai importantă decât
chemarea şi învrednicirea Duhului Sfânt. În acest context vedem
tineri fără chemare dorind păstoria, oameni nepregătiţi dorind
amvonul, oameni care tânjesc după diaconie, sau alte poziţii de
frunte a bisericii. Perspectiva chemării sau a învrednicirii este
văzută şi înţeleasă în contextul disponibilității de „slujire”
şi
nu de chemare.
Bisericile zeloase au un viitor întunecos a unei glorii persoanele,
ajungând să piardă acea dragoste dintâi, cum le este scris bisericii
din Efes:
„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta.......Dar ce am
împotriva ta este ca ţi-ai pierdut dragostea dintâi.” (Apoc. 2:2-4)
Implicarea în activităţile bisericii ajunge să-şi obosească membri,
lucrare după lucrare ajungând să se stingă şi să-şi piardă
vivacitatea lucrării - disproporţia dintre planul lui Dumnezeu şi
dorinţa lucrării ajung să separe total Capul de trup, astfel ca
trupul devine o anomalie a unei monstruozității care este găsită în
rândul bisericilor baptiste. Cărţi, programe, studii,
toate încearcă să ne
ajute în înţelegerea şi aplicarea unui plan care ar fi avut succes
într-o biserică sau alta.
În acest context unii se întreabă de ce nu este trezire, de parcă
trezirea ar fi fost produsul unei structuri organizaţionale ci nu
produsul cercetării Duhului Sfânt. Dorinţa şi nu chemarea ajunge să
înlocuiască motivul lucrării, mulţii neştiind locul şi chemarea
Duhului în adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Bisericile zeloase ajung
să se stingă pe parcurs, flacăra lucrării fiind aprinsă pe o
perioada scurtă, amintirile lucrărilor ajungând să fie amintite şi
studiate în vederea repetării a ceea ce s-ar fi crezut a fi lucrarea
Domnului, distrusă de neputinţa unor muritori de rând.
Aceste bisericii ajung să fie recunoscute a fi:
BISERICI FĂRĂ ZEL
În mapamondul bisericilor baptiste ajungem să întâlnim biserici care
cândva au avut o reputaţie şi stimă aparte. În istoria baptiştilor
din România am ajuns să citim lucrările misionare a unor biserici
care în zilele noastre au dispărut. Nu trebuie să mă limitez la
vre-un exemplu specific, însă în multe regiuni geografice a României
am avut centre misionare, a unor biserici pline de zel care pe
parcurs au obosit, în unele cazuri chiar au murit.
Caracteristicile acestor biserici sunt uşor de observat şi
identificat:
a. Membrii bisericii sunt plictisiţi, fără viziune sau o aşteptare
a unei prezenţe divine. Sunt aşa de adormiţi că nu au pretenţie
la mult, nu înţeleg chemarea Domnului, în unele cazuri chiar fiind
greu de identificat un om născut din Dumnezeu. Totul merge monoton,
fără vreo abatere sau un elan la o perspectivă mai bună,
biserica încercând să-şi păstreze ultimele energii pe care le-ar mai
deţine; duminica la biserică iar restul săptămânii în continuitatea vieţii
cotidiene fără Dumnezeu.
b. Dezinteresaţi de împlinirea poruncii Evangheliei lui Cristos.
Aceste biserici sunt dezinteresate în propovăduirea veştii bune,
fără evanghelizări, chemări sau programe speciale, care ar face
invitaţia venirii la Cristos, programul Crăciunului şi a Paştelui
fiind suficiente pentru menţinerea amintirii venirii şi morţii lui
Cristos.
c. Membrii mulţumiţi cu ce au – dezinteresaţi să continue sau
sa introducă ceva nou. Biserici care au avut programe de AWANA, sau
cluburi de copii, datorită oboselii renunţă la orice activitate care
ar obosi sau risipi ultimele energii de supraviețuire. Acestea
sunt biserici care
cândva au avut orchestre, coruri, fanfare, grupuri de tineret, ajung
să rămână cu amintirile trecutului, dezinteresaţi să producă
schimbare.
d. Noii membrii sunt priviţi ca niște intruşi, neinvitaţi în
biserica lui Cristos. Aceste biserici se comportă rece cu noii
veniţi, vizitatorii sunt nişte inconvenienţe, posibilitatea
întreruperii unei monotonii devine o alarmă generală. Aceste biserici
pun obstacole şi programe speciale în vederea catichezei,
dezinteresaţi de posibilitatea creşterii.
e. Orice propunere sau sugestie din partea noilor membrii este
privită ca o ameninţare la păstrarea statutului bisericesc.
Aceste biserici pun deoparte pe cei care ar dovedi acţiuni de
neconformitate. Idei venite din partea noilor membrii, ci nu din
partea comitetului sau a celor mai bătrâni a bisericii, sunt privite
ca idei pripite care nu ar trebui implementate sau încercate.
Bisericile fără zel devin reprezentanţa bisericilor moarte, unde 2-3
familii încă mai deţin monopolul unor ziduri fără Cristos. Istoria
Baptistă este plină de exemple a unor comunităţi care odată pline de
viaţă ajung să rămână scheletul şi putregaiul a
ceea ce odată aducea
cinste şi lauda Cristosului ei.
CONCLUZIE
Din generaţie în generaţie am ajuns să cunoaştem istoria bisericilor
lui Cristos. Unele au lăsat memorii care nu au mai putut fi
repetate, pe când altele au lăsat o memorie sumbră, o reprezentare a
ceea ce se poate întâmpla când capul este separat de restul corpului.
Aşa cum la o găină, când i se taie capul, se zbate şi merge în toate
direcţiile, tot aşa şi bisericile fără Cap ajung să fie o
monstruozitate sumbră a unei realități fără Dumnezeu.

Identificarea acestor biserici este uşoară, însă evitarea repetării
istorice oare va putea fi împlinită? Oare vom putea fi în stare
să-L lăsăm pe Cristos să fie Capul trupului şi noi mădulare? Oare
vom putea fi în stare să înţelegem şi să acceptăm că,
ceea ce s-a
întâmplat la Arad sau Oradea, nu va putea fi repetat dacă nu a fost
şi este în planul Dumnezeirii?
Suntem robi ai lui Cristos, iar faptele bune au fost pregătite din
veşnicii. Ce am putea face să schimbăm planul Dumnezeirii referitor
la faptele pregătite de arhitect din veşnicii? Umblarea în Cristos
dă soluţia şi răspunsul învrednicirii pe care fiecare o primim, nu
numai în umblare dar şi în trăire în contextul adunării robilor lui
Cristos în locul unde El ne-a chemat şi doreşte să ne folosească.
Coram Deo!
sus