Nostra Aetate

În Zilele Noastre

Biserici obosite

 de Caius ben Obeada

Suntem obişnuiţi să ne plângem de păstori şi de lucrările bisericii, pe când păstorii se plâng de membrii şi de neînţelegerea planului lui Dumnezeu. Totuşi sunt multe aspecte pe care ajungem să le criticăm sau să le ignorăm când vorbim de adunarea sfinţilor şi de responsabilitatea atât a păstorului cât şi a membrilor. Problema biserici ajungem să o evaluăm dintr-o poziţie mai puţin neutră, scoţând pe Cristos din ecuaţie, crezând că biserica şi lucrările biserici ar fi fost lăsate pe spatele şi responsabilitatea sfinţilor ei.

În primul rând trebuie scoase în evidenţă câteva lucruri necesare cunoaşteri şi înţelegerii vieţii adunării lui Cristos:
 

1. Viaţa adunării constă în prezenţa lui Cristos în vieţile robilor Lui. În alte cuvinte adunarea sfinţilor nu ar exista dacă Cristos nu ar fi făcut posibilă această strângere laolaltă a tuturor celor născuţi din nou. Fără Cristos nu există adunarea, fără adunare nu există unitate, fără unitate nu există viaţă. Naşterea din Cristos este făcută în urma planului Său pentru slava Celui care dă şi va da viaţă celor aleşi din veşnicii.

2. Prezenţa lui Cristos asigură scop şi împlinire a voii Sale. Biserica este produsul unui plan divin în care un număr de copii ai lui Dumnezeu fac posibilă o prezenţă vizibilă a divinităţii pe pământ. Fără Cristos nu este plan sau o împlinire a voii Sale. Ceea ce noi am crede că este planul Său nu este o certitudine a planului lui Dumnezeu; Cristos este certitudinea împlinirii planului lui Dumnezeu pe pământ.

3. Planul şi scopul adunării sfinţilor este plănuit din veşnicii. Un Dumnezeu al perfecţiunii nu putea să lase planul Dumnezeirii în mâinile unor muritori care, din răutatea inimilor lor, au reuşit să omoare pe Cel ce avea să aducă Mântuire. Dumnezeu, din veşnicii, a pregătit şi aranjat planul fiecărei adunări a sfinţilor, din toate colţurile lumii, din toate cartierele şi satele, nu numai a României, dar şi a întregii lumii. Dumnezeu, în atotputernicia Sa, a perfectat planul veşniciei în scopul laudei Sale.

Adunările sfinţilor, din multe părţi ale lumii, au ajuns la cel puţin două extreme, şi în această expunere o să mă refer mai mult la bisericile baptiste. În România şi în mapamondul internaţional am ajuns să avem cel puţin două tipuri de bisericii:

  • Prea zeloase
 

  • Fără zel

Indiferent de opinia şi ceea ce noi am crede referitor la biserică, la scopul şi responsabilitatea bisericii, ajungem să întâlnim biserici prea zeloase şi unele prea puturoase. Diferenţa între cele două biserici nu este prea mare, având în vedere un lucru esenţial la care trebuie să fim atenţi când facem astfel de analize, şi anume la prezenţa şi lucrarea Cristosului.

Scripturile ne spun că Cristos este capul Bisericii, un lucru puţin înţeles de mulţi din cei care se consideră a fi membri a adunării lui Cristos. Pentru mulţi, Cristos este capul în mod figurativ, sau simbolic, realitatea cotidiană punând responsabilitatea bisericii pe spatele şi viziunea comitetului diaconilor sau a presbiterilor, depinzând de structura organizatorică a bisericii din care faci parte. Cristos ar fi undeva în veşnicii, pregătindu-ne locuri, pe când noi, cei lăsaţi pe pământ, împreună cu iluminarea Duhului Sfânt, am fi rămaşi responsabilii lucrărilor bisericeşti.

În acest context ni s-ar părea că avem obligaţia de a face ceva, de a împlini cumva poruncile lăsate de Cristos şi apostoli, acum 2000 de ani, crezând că rolul Duhului Sfânt ar fi de o adaptare a planului veşniciei la timpurile noastre, în acest concept Dumnezeu ajungând să corecteze planurile veşniciei de la o zi la alta. Totuşi, ce ne spun Scripturile? Care este adevărul de baza care să ne dea o claritate în înţelegerea planului lui Dumnezeu?

1. Dumnezeu ne-a ales din veşnicii:

“4. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,
5. ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,
6. spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. (Efeseni 1:4-6)

2. Faptele veşniciei au fost pregătite din veşnicii:

"10. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)

Este esenţial înţelegerea acestor două adevăruri în contextul nu numai a trăirii de zi cu zi dar şi a trăiri şi planului veşniciei referitor la adunarea sfinţilor. În unitatea sfinţilor am ajuns să fim chemaţi şi să ne fie date responsabilități de împlinire a voii Sale. Astfel, ajungem să întâlnim cele două tipuri de adunări reprezentate a fi mai zeloase şi mai puţin zeloase pentru Cristosul ei.

BISERICI ZELOASE

Aceste bisericii au caracteristici unice care merită studiate şi înţelese:

a. ajung să întreacă planul lui Dumnezeu - cu alte cuvinte planul şi viaţa bisericii ajunge să fie mult mai sofisticat şi mai organizat decât ar fi fost în planul lui Cristos. Aceste bisericii ajung să fie perfecţiunea organizării umane, în care, într-un mod organizatoric ierarhic, fiecare membru este investit cu o sarcină specifică, în baza necesităţilor organizatorice, şi nu a darurilor Duhului Sfânt. Aceste biserici ajung să fie exemple de studiu şi de copiere a unui plan organizator care ajunge să dea randament şi roade de creştere numerică, necesară existenţei.

b. Dorinţa creşterii întrece planul lui Dumnezeu – aceste biserici sunt acaparate de dorinţa de a creşte, încurajând membrii ei la o dedicare absurdă a evanghelizării, scoţând din ecuaţie pregătirile Duhului Sfânt la recoltă, astfel că nu numai semănatul, dar şi recolta, ajungând să fie o responsabilitate bisericească. Scripturile punând responsabilitatea semănări pe spatele copiilor lui Dumnezeu, aceste adunări pun responsabilitatea creşterii numerice a bisericii pe spatele fiecărui membru, cei care ajută mai mult în creşterea numerică fiind răsplătiţi cu funcţii şi locuri de cinste în aceste adunări.

c. Lucrarea biserici îşi pierde împuternicirea lui Cristos cu cea a unui plan bisericesc – aceste bisericii pierzându-şi ţinta Crucii pe dorinţa împlinirii unui plan a unei perfecţiuni umane. Aceste biserici ajung să părăsească planul veşniciei, într-un mod categoric fiind mai interesaţi într-o evanghelizare violentă a lumii înconjurătoare în numele Cristosului, pe care au ajuns să-l elimine din ecuaţia împlinirii planului veşniciei care vine prin Cristos, capul Bisericii Sale.

d. Biserica devine o organizaţie administrativă socială – în care comitetele şi liderii ajung să dea tonul bisericii, fără implicarea sfinţilor în urma chemări şi viziuni primite din partea Duhului Sfânt. Grupuri, grupuleţe, societăţi ajung să dea viaţă biserici în urma unor planuri bine gândite şi experimentate de alţii. Experienţa altora ajunge să fie implementarea strategică administrativă a bisericilor care, pline de zel, doresc să depăşească realizările precedente. Biserica devine o organizaţie socială şi nu una duhovnicească.

e. Membrii fac de toate – încercând să acopere necesităţile organizaţionale. În aceste bisericii nu chemarea Domnului devine punctul central de implicare în lucrare ci disponibilitatea de a servi. Servitudinea ocupă locul principal, astfel că fiecare membru devine responsabil în a servi şi a fi un exemplu de servitudine. Aceşti membrii sunt implicaţi în lucrările bisericii, 7 zile din 7. Ziua de odihnă este înlocuită cu responsabilitatea slujirii, unii dintre ei ajungând să compromită stabilitatea familiei în favoarea slujirii bisericeşti. Aceştia sunt cei care au ca lozincă: „pot totul în toate spre slava Sa”.

f. Poziţia unui membru în biserică devine mai importantă decât chemarea şi învrednicirea Duhului Sfânt. În acest context vedem tineri fără chemare dorind păstoria, oameni nepregătiţi dorind amvonul, oameni care tânjesc după diaconie, sau alte poziţii de frunte a bisericii. Perspectiva chemării sau a învrednicirii este văzută şi înţeleasă în contextul disponibilității de „slujire” şi nu de chemare.

Bisericile zeloase au un viitor întunecos a unei glorii persoanele, ajungând să piardă acea dragoste dintâi, cum le este scris bisericii din Efes:

„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta.......Dar ce am împotriva ta este ca ţi-ai pierdut dragostea dintâi.” (Apoc. 2:2-4)

Implicarea în activităţile bisericii ajunge să-şi obosească membri, lucrare după lucrare ajungând să se stingă şi să-şi piardă vivacitatea lucrării - disproporţia dintre planul lui Dumnezeu şi dorinţa lucrării ajung să separe total Capul de trup, astfel ca trupul devine o anomalie a unei monstruozității care este găsită în rândul bisericilor baptiste. Cărţi, programe, studii, toate încearcă să ne ajute în înţelegerea şi aplicarea unui plan care ar fi avut succes într-o biserică sau alta.

În acest context unii se întreabă de ce nu este trezire, de parcă trezirea ar fi fost produsul unei structuri organizaţionale ci nu produsul cercetării Duhului Sfânt. Dorinţa şi nu chemarea ajunge să înlocuiască motivul lucrării, mulţii neştiind locul şi chemarea Duhului în adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Bisericile zeloase ajung să se stingă pe parcurs, flacăra lucrării fiind aprinsă pe o perioada scurtă, amintirile lucrărilor ajungând să fie amintite şi studiate în vederea repetării a ceea ce s-ar fi crezut a fi lucrarea Domnului, distrusă de neputinţa unor muritori de rând.

Aceste bisericii ajung să fie recunoscute a fi:

BISERICI FĂRĂ ZEL

În mapamondul bisericilor baptiste ajungem să întâlnim biserici care cândva au avut o reputaţie şi stimă aparte. În istoria baptiştilor din România am ajuns să citim lucrările misionare a unor biserici care în zilele noastre au dispărut. Nu trebuie să mă limitez la vre-un exemplu specific, însă în multe regiuni geografice a României am avut centre misionare, a unor biserici pline de zel care pe parcurs au obosit, în unele cazuri chiar au murit.

Caracteristicile acestor biserici sunt uşor de observat şi identificat:

a. Membrii bisericii sunt plictisiţi, fără viziune sau o aşteptare a unei prezenţe divine. Sunt aşa de adormiţi că nu au pretenţie la mult, nu înţeleg chemarea Domnului, în unele cazuri chiar fiind greu de identificat un om născut din Dumnezeu. Totul merge monoton, fără vreo abatere sau un elan la o perspectivă mai bună, biserica încercând să-şi păstreze ultimele energii pe care le-ar mai deţine; duminica la biserică iar restul săptămânii în continuitatea vieţii cotidiene fără Dumnezeu.

b. Dezinteresaţi de împlinirea poruncii Evangheliei lui Cristos. Aceste biserici sunt dezinteresate în propovăduirea veştii bune, fără evanghelizări, chemări sau programe speciale, care ar face invitaţia venirii la Cristos, programul Crăciunului şi a Paştelui fiind suficiente pentru menţinerea amintirii venirii şi morţii lui Cristos.

c. Membrii mulţumiţi cu ce au – dezinteresaţi să continue sau sa introducă ceva nou. Biserici care au avut programe de AWANA, sau cluburi de copii, datorită oboselii renunţă la orice activitate care ar obosi sau risipi ultimele energii de supraviețuire. Acestea sunt biserici care cândva au avut orchestre, coruri, fanfare, grupuri de tineret, ajung să rămână cu amintirile trecutului, dezinteresaţi să producă schimbare.

d. Noii membrii sunt priviţi ca niște intruşi, neinvitaţi în biserica lui Cristos. Aceste biserici se comportă rece cu noii veniţi, vizitatorii sunt nişte inconvenienţe, posibilitatea întreruperii unei monotonii devine o alarmă generală. Aceste biserici pun obstacole şi programe speciale în vederea catichezei, dezinteresaţi de posibilitatea creşterii.

e. Orice propunere sau sugestie din partea noilor membrii este privită ca o ameninţare la păstrarea statutului bisericesc. Aceste biserici pun deoparte pe cei care ar dovedi acţiuni de neconformitate. Idei venite din partea noilor membrii, ci nu din partea comitetului sau a celor mai bătrâni a bisericii, sunt privite ca idei pripite care nu ar trebui implementate sau încercate.

Bisericile fără zel devin reprezentanţa bisericilor moarte, unde 2-3 familii încă mai deţin monopolul unor ziduri fără Cristos. Istoria Baptistă este plină de exemple a unor comunităţi care odată pline de viaţă ajung să rămână scheletul şi putregaiul a ceea ce odată aducea cinste şi lauda Cristosului ei.

CONCLUZIE

Din generaţie în generaţie am ajuns să cunoaştem istoria bisericilor lui Cristos. Unele au lăsat memorii care nu au mai putut fi repetate, pe când altele au lăsat o memorie sumbră, o reprezentare a ceea ce se poate întâmpla când capul este separat de restul corpului. Aşa cum la o găină, când i se taie capul, se zbate şi merge în toate direcţiile, tot aşa şi bisericile fără Cap ajung să fie o monstruozitate sumbră a unei realități fără Dumnezeu.

Identificarea acestor biserici este uşoară, însă evitarea repetării istorice oare va putea fi împlinită? Oare vom putea fi în stare să-L lăsăm pe Cristos să fie Capul trupului şi noi mădulare? Oare vom putea fi în stare să înţelegem şi să acceptăm că, ceea ce s-a întâmplat la Arad sau Oradea, nu va putea fi repetat dacă nu a fost şi este în planul Dumnezeirii?

Suntem robi ai lui Cristos, iar faptele bune au fost pregătite din veşnicii. Ce am putea face să schimbăm planul Dumnezeirii referitor la faptele pregătite de arhitect din veşnicii? Umblarea în Cristos dă soluţia şi răspunsul învrednicirii pe care fiecare o primim, nu numai în umblare dar şi în trăire în contextul adunării robilor lui Cristos în locul unde El ne-a chemat şi doreşte să ne folosească.

Coram Deo!

sus