Nostra Aetate

În Zilele Noastre

Dificultăţile Umblării în Cristos

 de Caius ben Obeada

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

(Ioan 14:6)

Dificultăţile umblării în Cristos sunt o realitate zilnică cunoscută bisericii din generaţie în generaţie.  Predică după predică, din generaţi în generaţie, păstori, părinţi, fraţi şi surori au scos în evidenţă necesitatea facerii voii lui Dumnezeu, dacă cu adevărat suntem copii a lui Dumnezeu.  Şi totuşi din generaţie în generaţie am ajuns să cunoaştem aceleaşi clişee, de oameni nepăsători, slabi, care nu pot distinge calea Lui Dumnezeu.  Tot din generaţie în generaţie am ajuns să cunoaştem bisericii care sau rupt datorită viziunii, sau neputinţei de a merge împreună pe calea lui Cristos. Toma întreba pe Cristos:

„Doamne, I-a zis Toma, nu ştim unde te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?” (Ioan 14:5)

În versetul precedent Cristos asigura ucenicilor că ei ştiu unde merge Cristos şi cunosc şi calea, totuşi, Toma în naivitatea necredinţei sale, ridică cea mai mare problemă cunoscută bisericii şi a celor care se identifică a fi copii lui Dumnezeu: „nu ştim unde te duci, cum putem să ştim calea?” Cum a ajuns Toma să pună această întrebare, având în vedere că Toma era unul din ucenicii Domnului Isus, un martor ocular a activităţilor şi misiunii lui Cristos pe pământ?

Aceiaşi întrebare este ridicată din generaţie în generaţie, necunoaşterea căii lui Cristos purtând în rătăcire pe mulţi. Care este atmosfera bisericii unde mergi? Poţi distinge calea adunării lui Cristos, te poţi identifica a fi unul dintre cei care cunosc calea şi ţinta alergării? Într-o meditaţie personală am ajuns să-mi răspund şi să identific neputinţa cunoaşterii căii, şi a umblării în Cristos.

Negativismul genetic

Se pare că ne-am născut cu cunoaşterea noţiunii şi termenului NU. Orice ar zice mama, învăţătorul, sau orice ni s-ar spune la servici sau la biserică, primul cuvânt natural de pe buzele omului este NU. Răspunsul favorit a unui copil între vârsta de un an şi doi este NU, iar pentru unii copii, NU fiind primul cuvânt pe care-l ajung să-l spună, un negativism normal în procesul de creştere psihologică şi fizică a copilului. Psihologii ne învaţă că auzirea şi repetarea cuvântului NU de către părinţi ajunge să fie un exemplu şi prima lecţie în folosirea cuvântului. Negativismul părinţilor ajunge să fie împrumutat şi copiat de către copii, astfel că la orice întrebare copilul ajunge să fie un bun imitator al părinţilor spunând NU.

Biserica lui Cristos este reprezentanţa unei familii, unde fiecare membru este la un stadiu diferit de maturitate creştină. Unii sunt copii, alţii mai tineri la credinţă pe când alţii ajung la maturitatea pe care apostolii au sugerat că trebuie să ajungem. Negativismul este un concept carnal, prin care „copii” bisericilor noastre se manifestă. Orice lucrare care ar trebui iniţiată, sau continuată, ajunge să fie criticată, şi cu un NU comun, lucrarea Domnului este pusă deoparte. Când balanţa bisericilor noastre ajunge să fie dezechilibrată prin prezenţa unui număr mare de copii „neascultători”, negativismul este singura manifestare naturală pe care o cunosc să o expună, în afară plăcerilor carnale de o satisfacere socială sau materială.

Umblarea în Cristos devine o imposibilitate datorită stadiului de copil, a neputinţei de înţelegere şi cunoaştere a căii lui Dumnezeu. Lipsa creşterii spirituale ajunge să fie o neputinţă care împiedică pe mulţi să cunoască unde trebuie să meargă şi care este calea. Această stare generală ajunge să pună deoparte principiile Biblice de redresare şi corectare spre căile lui Dumnezeu, astfel că disciplina bisericească sunt înlocuite cu sesiuni psihologice, unde o raţionare a lucrurilor încearcă să înlocuiască lecţiile Duhului Sfânt, şi practica apostolică de redresare a lucrurilor prin principiile disciplinei bisericeşti. Astfel că Matei 18 şi 1 Corinteni 5 devin texte străine biserici, concepte barbarice de a trata păcatul.

Instinctul Carnal

Instinctul animal este orientarea şi singurul mod de existenţă a lumii animalelor. Din păcate şi omul a ajuns să împrumute acest instinct, sugerând că instinctul uman ajunge să direcţioneze pe mulţi în deciziile vieţii. În realitate mulţi specialişti ne spun că instinctul carnal sau cum americanii mai spun „gut feelings”, ajunge să fie folosit cânt nu sunt destule informaţii pentru o se putea lua o decizie. În aceste instanţe o persoană încearcă să iasă dintr-o situaţie folosindu-se de un instinct care poate sau nu să-l ajute la luarea unei decizii favorabile.

Tot aşa şi în biserica lui Cristos, plină de creştini carnali, ajung să ia decizii bazaţi în instincte carnale, ignorând total calea Domnului sau prezenţa Duhului Sfânt. Imposibilitatea umblării în Cristos se datorează necunoaşterii căilor lui Cristos, ajung să folosească instincte carnale crezând că ar putea mirosi sau identifica calea Domnului. Astfel de „nesimţiţi” ajungând să fie călăuze spirituale care au dus biserici la moarte, rătăcind pe mulţi care ar fi crezut că sunt pe calea cerului spre Cristosul veşniciei.

Defecte Spirituale

Cecitatea sau orbirea este un defect spiritual găsit foarte des în bisericile noastre. Nu pot explica de ce, cu toate că aş avea câteva păreri personale, totuşi realitatea bisericilor noastre prezintă un statut epidemic de importanţă universală; mulţi din liderii şi membri bisericilor noastre au un diagnostic de cecitate. Cu mare durere pot spune că am ajuns să cunosc lideri care sunt orbi, şi totuşi au fost înzestraţi şi hirotonisiţi să arate şi să conducă pe sfinţi pe calea Domnului. Pare a fi o aberaţie, însă cu uşurinţă se poate vedea acest adevăr de cei care au ochi să vadă şi urechi să audă.

Surditatea este un alt defect găsit în bisericile noastre. Cuvântul Domnului este predicat cu putere, călăuzirea Duhului Sfânt ne face auzit vocea Păstorului, şi totuşi mulţi nu aud şi nu pricep nimic. Acelaşi mesaj este auzit de două peroane, una este clădită şi întărită spiritual, pe când alta pleacă dezamăgită că nu a priceput nimic.

Cecitatea şi Surditatea sunt două caracteristici triste a bisericii pe care am ajuns să le întâlnim aşa de des. Mai tragic este că am ajuns să cunoaştem şi liderii care în orbirea minţilor şi absurditatea urechilor lor, să călăuzească pe copii Domnului pe „calea Domnului.” Devine o imposibilitate spirituală ca astfel de persoane să fie o călăuză reală şi profitabilă copiilor lui Dumnezeu şi a Cristosului care chema la viaţă pe mulţi.

Recunoaşterea lui Cristos devine o imposibilitatea pentru unul care nu a văzut niciodată mâna Creatorului şi nu a putut auzi niciodată Glasul Îndrumătorului vieţilor noastre. Cine suntem şi ce facem devin o întrebare care nu îşi poate găsi răspuns, în mijlocul nostru fiind aşa de mulţi care aduc păreri şi interpretări a Celui care ar trebui să fie o realitate şi o prezenţă vie a Bisericilor noastre, Domnul Isus Cristos.

Naşterea din Nou

Imposibilitatea umblării în Cristos se datorează necunoaşteri lui Dumnezeu. Una din condiţiile fundamentale pentru a face parte din adunarea sfinţilor este naşterea din nou. Naşterea din nou implică o prezenţa a individului în planul veşniciei, în care o persoană în urma unui act divin este chemat la viaţă. Lipsa chemării la viaţă, aduce portretul unui om mort, care nu cunoaşte şi nu poate face voia Tatălui, devenind o imposibilitate de a trăi în Cristos. Astfel de persoane rămân pe masa morgilor, fără vlagă, surzi, muţi, fără nici o înclinaţie de a putea cunoaşte sau merge pe calea Domnului.

Morţi în păcatelor lor, unii se gândesc că ar fi călăuze vii a Dumnezeului Creator. Oare am putea percepe ca astfel de morţi ar putea să ne arate calea veşniciei? Filmele ne-au introdus la Zombie, corpul unei persoane moarte care ar imita viaţa, printr-o putere diabolică ajungând să inspire viaţa la o dimensiune necunoscută realităţii. Tot aşa şi bisericile noastre au ajuns să fie centru culturale unde grupări de zombie îşi găsesc plăcerea şi ajung să se călăuzească unii pe alţii.

Isus Cristos a spus clar lui Nicodim:

„Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.”

(Ioan 3:6)

Umblarea în Cristos devine o imposibilitate fără naşterea din nou. Dumnezeu este Duh, şi nimeni nu poate merge la Dumnezeu dacă nu este din născut din Duh. Concepte simple pe care mulţi le cunosc şi le acceptă, însă nu pot recunoaşte starea spirituală în care se găsesc.

Soluţii ???

1. Nu este altă soluţie în umblarea în Cristos în afara faptului că trebuie să fi născut din Duh. Condiţia minimă a umblării este naşterea din nou, chemarea la viaţa a unui individ. Devine o imposibilitatea de cunoaştere a căii sau a călăuzei atâta timp cât un individ este mort. De pe targa morgii este imposibil să poţi urmării pe cineva. Condiţia primară de viaţă este să te cunoască Dumnezeu.

2. Creşterea spirituală necesită nu numai o umblare în Cristos dar şi participarea în ucenicie. Conceptul uceniciei a ajuns să aibe o altă interpretare în zilele noastre, crezând că noi toţi suntem ucenicii păstorilor noştri. Isus Cristos a avut o relaţie personală de ucenicie, limitându-se la un număr moderat de indivizi ca să poată asigura timpul necesar procesului de creştere. Ucenicia nu este o stradă cu sensul unic, numai cu o direcţie. Ucenicie este un proces continuu de creştere, educare, ajutorare a cunoaşteri şi a recunoaşterii nu numai a vocii, dar şi a glasului care cheamă la pocăinţă.

3. Cei care au ajuns să fie slăbănogiţi, bolnavi spirituali pot găsi remediu în prezenţa şi mâna Medicului cel Bun. Apostolul Pavel ne-a avertizat solemn de participarea nevrednică la masa Domnului care a produs multă neputinţă, boală şi chiar moarte. (1 Corinteni 11:30) Cina Domnului a ajuns să fie un blestem pentru mulţi, bisericile noastre fiind pline de bolnavi şi neputincioşi datorită nevredniciei noastre şi a uşurinţei cu care am ajuns să întindem mâna la masa Domnului.

4. Lăsaţi-vă călăuziţi de Duhul este ultima soluţie a umblării în Cristos care o pot da. Este un concept simplu dar foarte adânc. Umblarea în Duhul nu este ceva platonic, de o înţelegere mintală, ci devine singura cale prin care o persoană poate sa distingă calea larga şi calea strâmtă, calea lumii şi calea Domnului.

A umbla în Cristos nu este simplu şi un preţ este pus pe capul fiecărui copil a lui Dumnezeu. Ispitele, încercările, procesul de maturare ajung să producă durere, să aducă clipe de disperare, de pierdere şi rătăcire temporară, prezenţa Domnului fiind continua, aducându-ne aminte de cuvintele psalmistului David:

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”

Coram Deo! Shalom!

sus