Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 NOSTRA AETATE
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Nostra Aetate

În Zilele Noastre

 

Biserica şi imaginaţia omului

 

 de Caius ben Obeada

 

Fiecare generație și-a trăit și îşi trăiește momentele ei de discordie în probleme nu numai doctrinare dar și eclesiologice. În anii 1980-1990, Bisericile Baptiste Românești din America au trecut prin multe încercări și ruperi, unii crezându-se mai credincioși ca alții în păstrarea credinței și înțelegerii Baptiste care ne-a fost lăsată. Când anii 1990 au sosit, libertatea religioasă din Romania ne-a adus alte experiențe în care ne-am clădit bisericii mari, am încercat să ajutăm pe toții prin misiunile care s-au deschis, cu ajutorul din afară. După un deceniu de transformare, anii 2000 ne-au confruntat cu informatorii regimului comunist, când dosarele s-au deschis să aflăm că mai marii noștri au fost trădători de frați și de credință.

 

Decada începută cu ani 2010 ne-a adus alte surprize, când teologul Iosif Ţon declară o asociație cu mișcarea carismatică Străjerii. Surprizele decadei încă continuă cu discordii eclesiastice, rupturi de biserică și alte neînțelegeri de practică și "călăuzire". Valentin Popovici ajunge atacat de unii din adunarea unde slujeşte, fiind nevoit să plece din biserica unde el, ca și tatăl lui, au servit cu credincioșie. Cristian Barbosu, sub atacul mai multora, și el este pus în situația nu numai să demisioneze dar să iasă din cultul Baptist. Acestea sunt numai câteva exemple din surprizele începătoare din această decadă.    

 

Cum am ajuns în această situație penibilă în care controversele să ajungă mai repede la urechile noastre decât binecuvantările și succesele pe care le-am avut și le avem?

 

De ce suntem așa de atrași de negavitism și de știri proaste? De ce ocolim sau devenim indiferenți de mărturiile de succes ale fraților noștri?

 

În acest articol vreau să împărtășesc câteva gânduri referitor la biserică, la rădăcina problemelor și la imaginațiile pe care ni le-am creat de-a lungul secolelor. Aceste rânduri sunt o reflecție istorică a unei eclesia pe care am transformat-o după imaginația care ne-am creat-o singuri, așa cum de-a lungul anilor diferite practici și înțelegeri teologice ne-au rătăcit pe calea credinței.

 

1.                  Începutul Lucrurilor

Îmi aduc aminte cum bunicul folosea cu exclusivitate termenul de Adunare, ocolind folosirea termenului de Biserică. Fiind copil nu am înțeles motivul, însă a trebuit să ajung la o maturitate să pot înțelege de ce folosea acest termen. În Banat bunicii mei foloseasu și ei termenul de Adunare şi nu de Biserică, ceea ce mi se părea normal în acei ani ai indiferenței. Am fost învățat de mic să merg la Adunare, la casa Domnului, un lucru bun care merită învățat și în zilele noastre. Nu am știut să fie vreo diferență în folosirea acestor termeni, însă anii de studiu mi-au adus o înțelegere care merită expusă și studiată.

 

Se pare că o tragedie lingvistică a avut loc nu numai în traducerea Bibliei Românești dar și Engleze, și în mai multe limbi când termenul grecesc "ekklesia" a fost tradus ca Biserică. Traducerea eronată a acestui cuvânt a creat multe discordii de-a lungul secolelor. Termenul grecesc care s-ar traduce prin biserică este "kyridakon" şi nu "ekklesia”.  Dacă ekklesia este un termen care este tradus drept o adunare de obște, sau o adunare a sfinților primului secol, ”kyridakon” este un termen apărut in secolul 16-lea care este tradus prin termenul de biserică.

 

Se poate concepe că traducerea unui termen a creat probleme în istoria Creștinismului?

 

Nu traducerea termenului a creat probleme ci înțelegerea și aplicarea termenului a creat probleme de practică și îndepărtare de la învățăturile apostolilor. Adunarea (ekklesia) primului secol a fost de o majoritate ebraică, într-un context cultural ebraic. ”Adunarea” sau ”ekklesia” este termenul folosit de Isus când face declarația:

 

Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica (ADUNAREA) Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Matei 16:18)

 

Peste 111 ori este folosit termenul ekklesia pe paginile Biblie, care face referință specifică la Adunarea sfinților şi nu la o instituție eclesiastică autoritară sub conducerea preoțească sau pastorală. Unii susțin că traducerea termenului ekklesia drept biserică a fost inteționat să denote universalitatea bisericii și a ierarhiei eclesiasitice. Se pot face tot felul de interpretări în raționalizarea motivului de introducere voluntară a unui termen care nu este pe paginile Bibliei.

Adunarea sfinților din primele secole a fost o adunare de tip sinagogă, primii credincioși întâlnindu-se în sinagogi. Termenul de biserică nu a existat și nici noțiune de biserică nu a fost cunoscută în această perioadă. În această perioadă adunarea sfinților avea o serie de bătrâni cunoscuți și sub termenul de prezbiteri, care erau cel puțin 3, depinzând de mărimea adunării și necesităților pe care le avea fiecare adunare.

 

În cultura evreiască nu a existat noțiunea de un lider, ci de o adunare de lideri care, împreună, ajutau nevoile sinagogii unde au fost chemați să slujească. De fapt, Pavel nu vorbeşte de presbiteri la singular niciodată, ci numai la plural: ”presbiteri”. Când adunarea sfinților din primul secol a făcut tranziția la o adunare a neamurilor, multe din practicile și înțelegerile culturale evreieşti s-au pierdut. Astfel că în secolul 4 deja vine introdusă ideea de preot și lider al bisericii, o idee străină conceptului cultural și teologic evreiesc.  

 

Dintr-o adunare a sfinților sub slujirea unei pluralități de prezbiteri (bătrâni ai bisericii) s-a ajuns la o conducere ierarhică, mai târziu la instaurarea Papei de la Roma. În ce privește bisericile noastre evanghelice, există o tendință de discordie în ce privește conducerea bisericii. Păstorii își asumă responsabilitatea exclusivă în ”fața Domnului”, iar biserica își asigură exclusivitatea de a-i da afară pe păstorii care nu produc s-au conduc după cum ar dori Biserica.  

Se pare că prima greșeală făcută de Adunarea sfinților din rândul neamurilor a fost interpretarea greșită a practicii și înțelegerii evreiști a modului de întrunire la casa Domnului. Neamurile nu au înțeles sistemul de funcționare a sinagogii, ajungând să facă înbunătățiri și să dea interpretări greșite. Pe parcursul anilor, de la o adunare a sfinților adunați în case, ajungânduse la o biserică ierarhică în care numai preotul sau pastorul puteau să explice Scripturile. O practică care continuă și în zilele noastre chiar și în bisericile Baptiste.

 

Dacă în secolul unu, adunarea sfinților era o întrunire de casă, ascunși de persecuțiile fariseilor sau a romanilor, libertatea secolului 4 transformă templele păgâne în mega bisericile secolului. Conceptul de Biserică este cimentat în viața creștină ca o instituție cu responsabilități și autoritate divină asupra membrilor ei. Adunările de casă devin ilegale, intimitatea membrilor dispare, Biserica devine o instituție cu autoritate în viața credincioșilor. De la o adunare se ajunge la Biserică, de la o intimitate la o subordinare, de la o prezență a Cristosului la o reprezentanță a Cristosului.

 

Înțelegerea greșită a conceptului evreisc de adunare transformă Creștinismul într-o ierarhie, separând Adunarea între laici și clasa eclesiastică, unde cei care sunt chemați să slujească devin conducătorii, iar cei chemați să conducă devenind subordonații. În grupul Evanghelicilor, clasa eclesiastică tinde spre conducere, pe când clasa laică este chemată la subordinare. Conceptul de Trup al lui Cristos dispare, în care unii din clasa eclesistică ajung să coordineze mișcările Trupului.  

 

2.                 Al Doilea Pas de Îndepărtare

Dacă primul pas de îndepărtare de la practica evreiască a fost neînțelegerea organizării de funționare a Adunării sfinților din primul secol de către adunările neamurilor, al doilea pas a fost dorința unor Adunări mari. Dorința de grandomanie a existat cu noi de la începutul păcătos al lumii. Dorim și visăm numai lucruri mari, iar când este vorba de Adunări dorim să le avem cât mai mari.

 

Cum erau adunările evreiești din primul secol?

 

În primul rând ar trebui să înțelegem rolul Sinagogii în viața evreului. Termenul de sinagogă tradus din greagă înseamnă „adunare” sau ”locul întâlnirii,” unde rolul principal al Sinagogilor nu era laudă și slavă, ci educare religioasă a fiecărui evreu, studierea Legii lui Dumnezeu. În timpul lui Isus au fost peste 480 de sinagogi în Ierusalim, iar Pavel fiind un rabin, după tradiție evreiască era invitat să țină prelegeri, să vorbească din Torah și cărțile Profetice.

 

În ziua Sabatului cel puțin 10 bărbați trebuiau să fie prezenți să poată aduce laudă lui Yahveh. În sinagogă femeile și bărbații erau separați, iar programul sinagogilor aveau 5 componențe:

 

·         Rugăciunea

·         Cântarea Psalmilor

·         Binecuvântările

·         Citirea Scripturilor

·         Interpretarea Legii și a pasajelor Sacre

 

Modelul de sinagogă a fost continuat de ”Biserica Primară”, în conceptul și tradiția evreiască de adunare a sfinților. Două caracteristici deosebite a adunărilor creștinilor din primul secol au fost adunarea în case și locația adunărilor. Primii creștini care nu au putut să se folosească de sinagogile de unde făceau parte; au fost nevoiți să se strângă în adunării de casă. Datorită spațiului limitat, aceste adunări erau mici în număr, în funcție de capacitatea fizică a casei.

 

A doua caracteristică a acestor adunări era proximitatea locașului de adunare față de membri acestor adunări. După legea lui Moise, un evreu nu putea să meargă pe jos mai mult de 960 de metri în ziua de Sabat. Limitarea distanței de mers pe jos a limitat și distanțele credincioșilor față de adunări. Adunările Bisericii Primare erau mici în număr, dar mare în numărul adunărilor. În ce privește credința și practica de viață din primul secol se poate scoate în evidență următoarele puncte: 

 

       Predicarea și ucenicia

       Au folosit sinagogile și casele lor pentru adunare

       Mărturie orală printr-o mărturie personală

       Au făcut o mărturie publică în fața tribunalelor

       Au organizat servicii sociale  

       Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.

       Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.

       Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.

       Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de ini

 

Aceste mici bisericuțe de case au avut un impact deosebit nu numai în mediu evreiesc, dar ajung sa rupă barierele culturale și spirituale, purtând Evanghelia neamurilor. Această Evanghelie este păstrată, însă cultura și practica evreiască se pierde de-a lungul secolelor, ajungându-se la secolul 4 când Creștinsimul devine religie de stat. În această perioadă adunările sfinților sunt umplute cu creștini nominali, mai puțini interesați în spiritualitatea adunărilor bisericești. Creștinismul ajunge la modă, întrunirile de casă înlocuite cu spectacole elaborate, mărturia personală înlocuită de mărturisirile de credință aprobate de Sinoadele Bisericești.

 

De la conceptul de adunare se ajunge la conceptul instituţional de biserică. De la o adunare de casă cu caracteristicile unei intimități personale și spitiruale tip sinagogă adunarea sfinților este transformată într-o instituție organizațională tip templu. Prin schimbarea puterii de stat și acceptarea Creștinismului ca religie de stat, templele au fost renovate și schimbate in bisericii și catedrale. Relațiile intime frațești dispar, mega-biserici apar sub forma de catedrale. Conceptul bisericesc își ia formă influențând necesitatea ierarhică de conducere și organizare.

 

3.                 Al treilea pas de Îndepărtare

Schimbarea conceptului de la adunarea sfinților la biserică, del a o reuniune a adunării sfinților în intimitatea casei la serviciile religioase ale bisericilor mari, a forțat o schimbare ierarhică de conducere bisericească. În cultura și practica sinagogilor, liderii acestor adunări au fost o pluralitate a bătrânilor, cunoscut sub termenul de presbiteri.

 

În organizarea structurală a unei sinagogi, liderul pricipal a unei sinagogi este cunoscut sub termenul de ”NASI”, președintele sau managerul general a activităților sinagogi. Al doilea oficiu în sinagogă este cunoscut sub termenul de ”CHAZEN”, care este responsabil cu citirea Legii. El nu este cel care citește Legea, dar este responsabil cu alegerea celor care sunt programați să citească Legea, și care stau în fața adunării lângă cel care citește Legea. Al treilea oficiu este cunoscut sub termenul ”GABBAY TZEDIKAH” (primitorii de contribuții). Fiecare sinagogă aveau cel puțin 3 gabbay tzedikah responsabili cu împărțitul darurilor săracilor și nevoiașilor sinagogii: în plus erau și responsabili să dea socoteală cu privire la întrebărilor referitoare la Lege. Aceștia erau recunoscuți ca bătrîni ai sinagogii. O pluralitate a bătrânilor, a unui comitet răspunzător de funționare a Sinagogii.

 

În afară de cele 3 oficii, o sinagogă mai are următoarele oficii: 

 

       ”SHALIACH” - unul care face anunțuri

       ”MAGGID” - un evanghelist

       ”BATLANIM” – un cercetător al Legii

       ”ZAKIN” – un bătrân peste 50 de ani care să dea sfaturi celor tineri

       ”RABBI” – considerat un profet care citește Legea

       ”METURGANIM” – unul care interpretă Ebraica veche în limba curentă  [CITATION EdV13 \l 1048 (Vasicek)]

 

Biserica lui Cristos a copiat untr-un sens sistemul sinagogii. Iustin Martirul la ani 150 descrie liderul bisericii ca presedinte, termenul asemănător folosit în sinagogă ca NASI  [CITATION Rob \l 1048 (Roberts)]. Fruntașii sinagogii cunoscuți sub numele de ”gabbay tzedikah” îi gasim pe paginile Biblie când evanghelistul Luca descrie pe Iair ca un fruntaș al sinagogii (Luca 8:41). Acest sistem organizativ de sinagogă este continuat și de apostolul Pavel, așa cum este menționat în 1 Corinteni 6:1-4:

 

1. Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi?

2. Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate?

3. Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?

4. Deci, când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu-i bagă în seamă?

5. Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate?

Faptele Apostolilor de exemplifică practica apostolului Pavel în continuarea sistemului sinagogal de instaurarea a unui grup de bătrâni care să ajute nevoile bisericii. În Faptele Apostolilor gasim scris:

”Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră.” (Fapte 14:23)

 

În cultura și practica evreiască, sistemul de pluralitate a presbiterilor, sau a bătrânilor în conducerea adunării lui Cristos, este aceptat și cunoscut. În tranzicția de la adunarea mesianică a unei adunări cu o majoritate ebraică la o adunare a neamurilor, practica și înțelegerea organizativă a adunării lui Cristos se pierde, ajungând să imite sistemul organizativ de corporație. În această transformare organizativă a adunării lui Cristos, pluralitatea bătrânilor este înlocuită de un sistem ierarhic, în care o persoană își asumă responsabilitatea exclusivă a bisericii lui Cristos.

 

Astfel, ajungem de la noțiunea de adunare a lui Cristos în intimitatea unor relații personale în întâlniri de casă, la o Biserică a lui Cristos unde episcopul ajunge responsabil al Bisericii, unde noțiunea de pluralitate este pierdută. Din scrierile primelor secole devine clar distincția între episcop și presbiter, unde episcopul devine ”președintele” consiliului de prezbiteri. Ignatius din Antiohia în mod particular a descris rolul episcopului într-un mod monarhic în care descrie responsabilitatea unui episcop peste ”bisericuțele de casă” din fiecare oraș (Epistle of Ignatius to the Magnesians 6:1).   

 

Noțiunea ca un episcop să fie liderul centrului misionar creștin din fiecare oraș devine mai clar în secolul patru, devenind un lider peste consiliu de presbiteri și ajutorul diaconal. Pe parcursul istoric creștin, episcopul își mărește responsabilitatea devenind lider peste zone geografice. Deja la începutul secolului trei, Hippolytus din Roma descrie o nouă putere episcopală: ”primatul unei preoții sacrificiale și puterea de a ierta păcatele” [CITATION Bot63 \l 1048  (Botte, 1963)] un termen care ajunge să influențeze Biserica la o noțiune ierarhică de organizare. Astfel că Primul Conciliu de la Nicea din anul 325 AD, cimentează idea unui episcop în fiecare oraș.

 

Din pluralitatea presbiterilor, a bătrânilor adunării lui Cristos ajungem la o ierarhie eclesiastică, trupul lui Cristos ajungând să aibe capul ei nu pe Cristos ci pe cei care ajung să-L înlocuiască. De-a lungul secolelor și evanghelicoi au ajuns să sufere de boala ierarhică, unele bisericii fiind mai legaliste ca altele. Idea de bătrân al bisericii este instuționalizată prin titlul de prezbiter, mai târziu fiind înlocuit cu titlul și responsabilitate pastorală. În zilele noastre ”Biserica lui Cristos” este condusă (iar în unele cazuri slujită) de păstori.

 

Nu mai avem o pluralitate, ci un comitet bisericesc sub conducerea și responsabilitatea păstorului senior, o diferență destul de mare între conceptul adunării creștinilor din primul secol și ceea ce noi știm și practicăm în zilele noastre. Astfel, ne-am îndepărtat de învățătura apostolică punând în practică interpretări umane a unor ”credincioși” care au trăit în timpurile primare.  

 

4.                Al patrulea pas schimbător

Desigur că transformarile bisericești nu s-au oprit aici. Termenul de preot înlocuiește termenul de presbiter.  Până la sfârșitul secolului trei, termeni de preot -  ”hiereus” (în est) și ”sacerdos” (în vest) sunt folosiți în contextul episcopului și presbiterului. Tertulian la ani 200 AD este primul teolog care explicit numește un episcop a fi preot (sacerdos) [CITATION KEK47 \l 1048  (Kirk, 1947)]. După ce Constantin aduce libertatea religioasă și recunoaște Creștinismul ca religie de stat, termeni de pontifex, koruphaios, și hierophant ajung să circule în bisericile creștine.

 

Ciprian este un alt teolog din primul secol care recunoaște un episcop ca preot (sacerdos) pentru că că este un prototip al lui Cristos, marele preot, care prezidă Euharestia. Pentru că Euharestia este consideartă ca o jertfă, episcopul este văzut ca un preot care prezidă, un reprezentat a lui Cristos. Această transformare cu caracter sacrificial a Euharestiei a influențat introducerea termenului de preot comparat cu preoția Vechiului Testament  [CITATION Bry06 \l 1048 (Stewart, 2006)]. 

 

Biserica Catolică introduce termenul de preot în mod deliberat în secolul patru, o schimbare și îndepărtare de la practica bisericii primare, unde termenul de preot a fost folosit în exclusivitate în contextul Legii lui Moise, a responsabilitaților preotești a Templului, a descendenților seminției lui Levi.

 

Concluzii

 

Am fost în multe biserici și am auzit interesul multora în trăirea Bisericii Primare, totuși prea puțini sunt interesați să cunoască viața unui credincios sub persecuția nu numai Romană, dar și a Iudeilor, sub persecuția continuă a Fariseilor, Saducheilor și Cărturarilor. Cine vrea să audă de viața dificilă a primului secol, de foamete și persecție?

 

Suntem încântați să citim descrierea lui Luca din Faptele Apostolilor a bisericii primare:

 

42. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.

43. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.

44. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.

45. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.

(Fapte 2: 41-45)

 

Unde am ajuns astazi ca Biserică? În câteva puncte aș spune:

 

       Cei care ar susține noțiunea unor adunările pe casă îi considerăm radicali

       Cei care susțin noțiunea adunărilor pe case consideră pierduți pe cei care favorizează Bisericile mari

       Bisericile mari și mici s-au ”spart” (folosind termenul vulgar a unora dintre noi)

       Păstorii bisericilor sunt sub presiune pentru că nu dau randament

       Lucrarea misionară este susținută de o minoritate şi nu o majoritate

       Tot mai puțini tineri merg în câmpul de lucru misionar, sau de predicare a Evangheliei

       Atacuri inter-denominaționale rămân la modă pe toate câmpurile media

 

Sunt multe puncte și deficite cu care suntem confruntați, însă cea mai mare este lipsa Cristosului în adunările noastre. Cristos este dat afară din adunările noastre, iar cei care are deschide ușa Mântuitorului nostru sunt dați și ei afară din biserică. Între timp Apologetica este pierdută, devenind un termen străin bisericilor noastre. Ce apărăm și de cine, s-ar întreba unii?  

 

În aceste circumstațe ale unei rătăciri de masă, cine mai poate spune:

 

"Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15)

 

Ne-am creat niște iluzii și concepte care au înlocuit trăirea și practica bisericii primare, a unei biserici eficiente, martire, care prin cântare au mers pe rugul aprins spre veșnicie. Nu ne știm și nici nu ne interesează istoria, iar cei care aduc aminte de trecutul nostru sunt puși sub semnul întrebării în interpretare și înțelegere. Cu toții recunoaștem că suntem aproape de venirea Domnului, totuși mă întreb căți dintre noi sunt interesați în câștigarea sufletelor și a poruncii care ne-a fost lăsată de predicare a Evangheliei până la capătul pământului la timp și ne la timp.  

 

Coram Deo! Shalom!

 

Lucrări citate (menţionate cu paranteze pătrate mai sus)

Botte, B. (1963). La Tradition apostolique de saint Hippolyte: Essai de reconstitution. Munster: Westfalen.

Kirk, K. (1947). Ministry in the Early. London: Hodder & Stoughton.

Roberts, A. (n.d.). Anet-Nicene Fathers, Vol. 1. Grand Rapids: Eerdmans Publishing Company.

Stewart, B. A. (2006). Priests of my people. Retrieved 2013, from Scotthahn.com: http://www.scotthahn.com/download/attachment/2468

Vasicek, E. (n.d.). The Synagogue System and Early Christianity . Retrieved 2013, from Highland Park Church: http://www.highlandpc.com/studies/fojc/synagsys.php 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate